scris de Ando

Hazardul a făcut ca o mică parte din zona în care am bântuit în anii copilăriei să scape de vâltoarea nimicitoarelor demolări care au topit pentru vecie cartierul, generic numit, Uranus.

E vorba de aria cuprinsă între străzile Antim-Justiţei (şi ele ciuntite), până la fosta Cale a Rahovei (actuală George Georgescu) şi bd. Regina Maria (fost George Coşbuc).

De câţiva ani, îmboldit de nostalgie dar şi de curiozitate, trec deseori prin zonă. Aşa se face că, deşi am realitatea în faţa ochilor, automat, îmi apar în minte şi imaginile din copilărie. Iată cum arată, acum, fosta mea şcoală elementară – nr. 123, zisă şi Poenărescu:

E întreagă, bine întreţinută, dar devenind sediul Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”, cei de acolo au scotit nimerit, după cum se vede în poze, să-i trântească ditamai „zidul de apărare” în locul vechiului gard din fier forjat şi să lase în viaţă doar un banal oţetar.

Pentru mine însă, şcoala a rămas cea din fotografiile lui Dan Perry, cu acea curte, umbrită de castani, vizibilă oricând din stradă. Intre cei doi copaci din mijloc, agăţam plasa de volei la orele de sport, iar în pauza mare, tot aici, încingeam câte o miuţă, chinuindu-ne să lovim mingiuţa de cauciuc de un leu şi şaptezeci de bani, cumpărată prin chetă de la tutungerie. Câte mingiuţe nu ne-au confiscat profesorii pentru că reveneam în clasă prăfuiţi şi transpiraţi!

Sau părculeţul de vizavi, cel dintre şcoală şi Mănăstirea Antim, cu ai săi copaci bogaţi.

Aici, atracţia principală era careul de beton care, probabil, proteja vreun transformator electric subteran, habar n-am. Era locul preferat unde ne adunam la pălăvrăgeală sau pentru a pune la cale cine ştie ce nebunie.

L-am adorat, poate şi prin faptul că nu am avut, niciodată, curte. Câte momente vesele sau triste am petrecut aici cu prietenii din vecinătate! De multe ori, ne prindea seara târziu, dar nu ne păsa: eram toţi la nici două minute de casă!

Acum, în locul părculeţului, distrus de organizările de şantier din anii 80, e încropit un scuar firav, chelit de copaci şi destul de neîngrijit deşi, aici a fost amplasată poate una din cele mai reuşite statui din Bucureştii post-revoluţie, cea a mitropolitului Antim Ivireanul.

A venit anul 1963. După doi ani de alergătură şi petiţii pe la diversele „organe” şi instituţii, taică-meu a reuşit să obţină repartiţie pentru un apartament la bloc şi, astfel, am părăsit casa insalubră, pe jumătate ruinată, din Cazărmii 21, mutându-ne pe şoseaua Giurgiului, la Toporaşi.

Aşa s-a produs prima ruptură. Ai mei au ajuns la concluzia că e mai bine să termin şcoala la 123, cu vechii colegi şi profesori, dar asta a însemnat drumul zilnic dus/întors cu tramvaiul pe traseul Toporaşi-11 Iunie. Timpul liber s-a redus substanţial. Oricum, mai ales din clasa a V-a, era din ce în ce greu să ne mai întâlnim atât de des, toată gaşca. Mulţi învăţau la şcoala vecină (nr. 122), orarul nu era acelaşi etc. Ne mai vedeam prin vacanţe şi, eventual, când aranjam câte un fotbal. Iar în blocul nou de la Toporaşi, în care ne-am mutat, cei mai mulţi copii erau de vârstă preşcolară, aşa că aici nu mi-am mai făcut prieteni. Sau, din cauză că oi fost si eu mai retras, cine ştie?

Am urmat, în aceeaşi logică, liceul, la „Mihai Eminescu”, pe fosta Cale a Rahovei. A avut şi el şansă! E tot acolo (devenit colegiu naţional), dar cu multe modificări. Astfel, a rămas vechiul corp principal (X), la care s-au adăugat două clădiri noi, toate trei închizând curtea interioară.

Bineînţeles, toţi ştiam că în clădirile de vizavi este pârnaia, adică arestul miliţiei, dar la acea vârstă ăsta era un subiect marginal, principalele noastre preocupări erau altele, mai ales că începuse să se simtă relativul dezgheţ politico-social de după 1964, care avea să ne marcheze adolescenţa.

Dar să părăsim ţinutul de neuitat al amintirilor şi să trecem la realitate.

Tronsonul Căii Rahova cuprins între fabrica de bere, din vârful dealului, şi cheiul Dâmboviţei – tronson pe care-l ştiam bine – era, în acei ani, plin de viaţă. Erau înşirate magazine de tot felul, restaurante, depozite, birturi, ateliere, cinematografe, locuinţe. Era trafic: circulau maşini multe, plus autobuzele liniei 32 ale ITB-ului (mai apoi și 117). Nu era un „corso”, dar strada era vie, era cu oameni.

Avem adunate, datorită unor băieţi deosebiţi, destule imagini din acea perioadă care dovedesc asta.

Fragmentarea brutală a acestei porţiuni prin demolări şi prin tăierea noilor bulevarde a fost fatală, astfel că, nu numai ce a rămas din Calea Rahovei (rebotezată George Georgescu), dar şi toată zona de care vorbeam la început, a intrat într-un soi de lâncezeală jalnică, întreruptă doar de cine ştie ce slujbă importantă la Mănăstirea Antim sau de vânzoleala carelor de la televiziunile de ştiri, bulucite în faţa arestului poliţiei ca să surprindă întemniţarea sau eliberarea vreunui personaj „celebru”.

Mai trist e că anii de după 1989 au adus, şi aici, „sindromul caselor căzute” întins ca o pecingine peste întregul oraş, sindrom care a accentuat starea de decădere a zonei.

Şi totuşi, semnele schimbării încep să devină din ce în ce mai prezente. Dacă stăm să ne gândim nu este surprinzător. O asemenea „felie” urbană nu putea să scape de interesul dezvoltatorilor imobiliari. La poalele frumosului deal al Mitropoliei, foarte aproape de centrul oraşului şi de gura de metrou de la Unirii, cu Parcul Carol la nici jumătate de kilometru – sunt câteva atuuri care compensează faptul că această cvasi-enclavă nu are, practic, ieşiri auto decât spre supra-aglomeratul bulevard Regina Maria!!!

Simptomatică, pentru schimbările de care aminteam, este, de exmplu, evoluţia clădirilor de la numerele 56-60, de pe strada Justiţei.

Cum spuneam, din loc în loc, unele clădiri au fost renovate şi au primit o altă faţă, dar s-au ridicat deja şi câteva noi.

Altele aşteaptă la rând. Avem acum un mic şantier în lucru, pe colţul dintre Justiţiei cu George Georgescu:

Şi altul, mai mare, pe Intrarea Gladiolelor:

Ca să nu mai punem la socoteală terenurile virane (X) existente (sau… în devenire), aflate, deocamdată, în standby!

Realist vorbind, e imposibil de revenit la specificul vechiului vad comercial, dar, per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical.