despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Din fugă: Casa Bazaltin sub asediu… muncitoresc!

scris de Ando

Destul de curând, văzusem din nou Casa Bazaltin îmbracată în schele, dar experienţele anterioare m-au învăţat să fiu circumspect.

Totuşi, zilele trecute, pe schele, şi nu numai, un grup de lucrători robotea de zor la faţada clădirii şi la porţiuni din acoperiş, aşa că nu este exclus ca această interesantă şi valoroasă clădire să reintre în patrimoniul urban al oraşului.

Case căzute 285 – Bd I. C. Brătianu 12

O bucată prăpădită de bulevard central, o rușine între Unirii și Universitate.

Bulevardul s-a mai numit Colței, Regele Albert I (al Belgiei), Brîncoveanu și 1848.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 284 – Str. Roma 7

Ne-am ocupat, acum vreo doi ani, de vechile localuri ale percepțiilor fiscale bucureștene.

Cele mai multe seamănă între ele; motivul e simplu: arhitectul Statie Ciortan – președinte și a asociației arhitecților români – le-a proiectat cam în același timp, pentru același client, cum s-ar zice.

 

Soarta lor ni-i cunoscută; și astăzi se desfășoară aceeași nesuferită activitate a Statului în marea lor majoritate!

Mai puțin aici, pe strada Roma. Cît a decăzut clădirea, de un an și-un pic de cînd a fost închisă! Ce s-o alege de ea? – nu știm.

Dîndu-i ocol, pe străzile Oslo și Tokio, vedem cît s-a-ntins paragina.

Clădirea-soră ce dă în strada Londra este, în schimb, îngrijită și funcțională.

Au fost construite două clădiri – aici, pe Roma, era administrația financiară și dincolo, pe Londra, percepția fiscală; abordarea asta s-a mai practicat și cred că o putem întîlni și-n cazul clădirii de pe Moșilor care, în spate, are o clădire ce ține de Mîntuleasa – lîngă benzinărie.

Revenind la clădirile noastre, avem, în 13 Septembrie, o una închisă și „în reparații” de vreo 15 ani!

Alta a fost demolată odată cu întregul Uranus…

… a rămas una care ne sîcîie – cea de pe strada Barbu Văcărescu.

Este dispărută; am putea-o localiza acolo unde-ncep blocurile cele noi construite în pe sfîrșit de ani ’80, imediat ce treci de spitalul de pneumofiziologie aflat la intersecția șoselei Ștefan cel mare cu Barbu Văcărescu.

Cînd a dispărut – nu știm. Cum arăta – e un mister.

Dar ne-ntrebăm dacă în această imagine nu cumva e tocmai această clădire dispărută? Linia de tramvai din față corespunde; la vremea aceea circula pe Barbu Văcărescu – spre Tei – tramvaiul 9.

Legenda imaginii, din păcate, nu ne e disponibilă. A apărut în revista „Arhitectura” din octombrie 1935. Colecția revistei se găsește în biblioteca virtuală a Universității de Arhitectură.

mai multe despre Case căzute

Între amintiri, realităţi şi… previziuni

scris de Ando

Hazardul a făcut ca o mică parte din zona în care am bântuit în anii copilăriei să scape de vâltoarea nimicitoarelor demolări care au topit pentru vecie cartierul, generic numit, Uranus.

E vorba de aria cuprinsă între străzile Antim-Justiţei (şi ele ciuntite), până la fosta Cale a Rahovei (actuală George Georgescu) şi bd. Regina Maria (fost George Coşbuc).

De câţiva ani, îmboldit de nostalgie dar şi de curiozitate, trec deseori prin zonă. Aşa se face că, deşi am realitatea în faţa ochilor, automat, îmi apar în minte şi imaginile din copilărie. Iată cum arată, acum, fosta mea şcoală elementară – nr. 123, zisă şi Poenărescu:

E întreagă, bine întreţinută, dar devenind sediul Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”, cei de acolo au scotit nimerit, după cum se vede în poze, să-i trântească ditamai „zidul de apărare” în locul vechiului gard din fier forjat şi să lase în viaţă doar un banal oţetar.

Pentru mine însă, şcoala a rămas cea din fotografiile lui Dan Perry, cu acea curte, umbrită de castani, vizibilă oricând din stradă. Intre cei doi copaci din mijloc, agăţam plasa de volei la orele de sport, iar în pauza mare, tot aici, încingeam câte o miuţă, chinuindu-ne să lovim mingiuţa de cauciuc de un leu şi şaptezeci de bani, cumpărată prin chetă de la tutungerie. Câte mingiuţe nu ne-au confiscat profesorii pentru că reveneam în clasă prăfuiţi şi transpiraţi!

Sau părculeţul de vizavi, cel dintre şcoală şi Mănăstirea Antim, cu ai săi copaci bogaţi.

Aici, atracţia principală era careul de beton care, probabil, proteja vreun transformator electric subteran, habar n-am. Era locul preferat unde ne adunam la pălăvrăgeală sau pentru a pune la cale cine ştie ce nebunie.

L-am adorat, poate şi prin faptul că nu am avut, niciodată, curte. Câte momente vesele sau triste am petrecut aici cu prietenii din vecinătate! De multe ori, ne prindea seara târziu, dar nu ne păsa: eram toţi la nici două minute de casă!

Acum, în locul părculeţului, distrus de organizările de şantier din anii 80, e încropit un scuar firav, chelit de copaci şi destul de neîngrijit deşi, aici a fost amplasată poate una din cele mai reuşite statui din Bucureştii post-revoluţie, cea a mitropolitului Antim Ivireanul.

A venit anul 1963. După doi ani de alergătură şi petiţii pe la diversele „organe” şi instituţii, taică-meu a reuşit să obţină repartiţie pentru un apartament la bloc şi, astfel, am părăsit casa insalubră, pe jumătate ruinată, din Cazărmii 21, mutându-ne pe şoseaua Giurgiului, la Toporaşi.

Aşa s-a produs prima ruptură. Ai mei au ajuns la concluzia că e mai bine să termin şcoala la 123, cu vechii colegi şi profesori, dar asta a însemnat drumul zilnic dus/întors cu tramvaiul pe traseul Toporaşi-11 Iunie. Timpul liber s-a redus substanţial. Oricum, mai ales din clasa a V-a, era din ce în ce greu să ne mai întâlnim atât de des, toată gaşca. Mulţi învăţau la şcoala vecină (nr. 122), orarul nu era acelaşi etc. Ne mai vedeam prin vacanţe şi, eventual, când aranjam câte un fotbal. Iar în blocul nou de la Toporaşi, în care ne-am mutat, cei mai mulţi copii erau de vârstă preşcolară, aşa că aici nu mi-am mai făcut prieteni. Sau, din cauză că oi fost si eu mai retras, cine ştie?

Am urmat, în aceeaşi logică, liceul, la „Mihai Eminescu”, pe fosta Cale a Rahovei. A avut şi el şansă! E tot acolo (devenit colegiu naţional), dar cu multe modificări. Astfel, a rămas vechiul corp principal (X), la care s-au adăugat două clădiri noi, toate trei închizând curtea interioară.

Bineînţeles, toţi ştiam că în clădirile de vizavi este pârnaia, adică arestul miliţiei, dar la acea vârstă ăsta era un subiect marginal, principalele noastre preocupări erau altele, mai ales că începuse să se simtă relativul dezgheţ politico-social de după 1964, care avea să ne marcheze adolescenţa.

Dar să părăsim ţinutul de neuitat al amintirilor şi să trecem la realitate.

Tronsonul Căii Rahova cuprins între fabrica de bere, din vârful dealului, şi cheiul Dâmboviţei – tronson pe care-l ştiam bine – era, în acei ani, plin de viaţă. Erau înşirate magazine de tot felul, restaurante, depozite, birturi, ateliere, cinematografe, locuinţe. Era trafic: circulau maşini multe, plus autobuzele liniei 32 ale ITB-ului (mai apoi și 117). Nu era un „corso”, dar strada era vie, era cu oameni.

Avem adunate, datorită unor băieţi deosebiţi, destule imagini din acea perioadă care dovedesc asta.

Fragmentarea brutală a acestei porţiuni prin demolări şi prin tăierea noilor bulevarde a fost fatală, astfel că, nu numai ce a rămas din Calea Rahovei (rebotezată George Georgescu), dar şi toată zona de care vorbeam la început, a intrat într-un soi de lâncezeală jalnică, întreruptă doar de cine ştie ce slujbă importantă la Mănăstirea Antim sau de vânzoleala carelor de la televiziunile de ştiri, bulucite în faţa arestului poliţiei ca să surprindă întemniţarea sau eliberarea vreunui personaj „celebru”.

Mai trist e că anii de după 1989 au adus, şi aici, „sindromul caselor căzute” întins ca o pecingine peste întregul oraş, sindrom care a accentuat starea de decădere a zonei.

Şi totuşi, semnele schimbării încep să devină din ce în ce mai prezente. Dacă stăm să ne gândim nu este surprinzător. O asemenea „felie” urbană nu putea să scape de interesul dezvoltatorilor imobiliari. La poalele frumosului deal al Mitropoliei, foarte aproape de centrul oraşului şi de gura de metrou de la Unirii, cu Parcul Carol la nici jumătate de kilometru – sunt câteva atuuri care compensează faptul că această cvasi-enclavă nu are, practic, ieşiri auto decât spre supra-aglomeratul bulevard Regina Maria!!!

Simptomatică, pentru schimbările de care aminteam, este, de exmplu, evoluţia clădirilor de la numerele 56-60, de pe strada Justiţei.

Cum spuneam, din loc în loc, unele clădiri au fost renovate şi au primit o altă faţă, dar s-au ridicat deja şi câteva noi.

Altele aşteaptă la rând. Avem acum un mic şantier în lucru, pe colţul dintre Justiţiei cu George Georgescu:

Şi altul, mai mare, pe Intrarea Gladiolelor:

Ca să nu mai punem la socoteală terenurile virane (X) existente (sau… în devenire), aflate, deocamdată, în standby!

Realist vorbind, e imposibil de revenit la specificul vechiului vad comercial, dar, per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical.

Case căzute 283 – Str. 11 Iunie 79

Cine-ar putea zice că taman asta-i o casă căzută?

Trebuie să te oprești o clipă și să vezi că așa e. De zece ani de cînd e gata, n-a fost folosită deloc; de fapt, nici nu-i cu adevărat gata.

Pe locul ei fusese grădină de vară a unui cinematograf; s-au mai dat filme pînă-n anii ’90. Nu mai știu de care cinematograf ținea grădina – de fostul Modern? – sau de micul cinema Libertății (atît parcul Carol, cît și piața de aici așa s-au numit în perioada comunistă) aflat la două case mai încolo?

mai multe despre Case căzute

copertine urîte

Una din deprinderile pe care le-am pierdut e aceea de a construi o copertină frumoasă, simplă, elegantă, chit că era pentru o casă ori pentru o construcție comercială, publică!

Obișnuia să ne iasă chiar în anii-n care ridicam blocuri după blocuri! Cu elemente variate, dar armonioase, cu linii îndrăznețe, dar la locul lor, chiar este și astăzi o plăcere să le vezi. Și nu numai să le vezi, ci, mai ales, să beneficiezi de adăpostul lor: ce bine e să-ți fie umbră, ce bine e să nu te bată ploaia…

        

Ca să fie treaba și mai nasoală, în ultimele decenii ne-am și apucat să procopsim cu alcătuiri utilitare din fier și tablă asezonate cu ceva sticlă și plastic clădiri cu iz istoric ce n-au fost gîndite să le primească! Spurcăm nu numai clădirile, dar și împrejurimile!

A fost un avînt prostesc, care astăzi ne-a încărcat cu încropeli ce se deteriorează. Iată, în Cotroceni, cum zace intrarea „oficială” a Arenei de tenis, de pe vremea cînd alde Sever Mureșan organiza pe-aici „openul” României.

Și asta nu-i nimic! Cît de nepotrivită e copertina de autogară trîntită în fața Guvernului!

Cît de hidoasă e copertina teatrului Nottara! Și ce rușine e cea a hotelului Lido.

Mi-aș fi dorit ca, odată cu renovarea acestui hotel, să se renunțe la această improvizație ieftină, nouăzecistă, dar m-am înșelat: copertina a fost curățată, văpsită și păstrată. Halal – hotelul Lido arată a benzinărie, nu a monument istoric…

Case căzute 282 – Str. Parfumului 35

scris de Ando

Când vezi aşa ceva, evident că nu prea mai ai ce spune. Rămâne o singură întrebare: scapă sau nu scapă?

mai multe despre Case căzute

Case căzute 281 – Calea Dorobanților 99

Actualizare: la sfîrșitul lui februarie 2019 a-nceput un șantier de reabilitare.

Multă vreme, acoperită de pînze publicitare uriașe, am trecut fără să vedem clădirea asta – și mai ales cît de prăpădită este.

La parter a ființat dintotdeauna cinematograful „Volga”. Deși am putea crede că numele l-a primit după Naționalizare, așa a fost el botezat de la bun început.

 

Clădirea tocmai ce-a făcut 80 de ani. Cinematograful mai a funcționat și o bucată din anii ’90, în paralel cu unul din primele cluburi-cult deschise după Revoluție: „Studio Martin”.

Cu numerele, tărășenia obișnuită – clădirea ține de Calea Dorobanților și a fost împărțită în trei bucăți (99, 99A și 99B); cinematograful, însă, apare menționat la numărul 61 al șoselei Ilie Pintilie, azi Iancu de Hunedoara (cu toate că blocurile ce bordează bulevardul se opresc, lipite de clădirea noastră, cu numărătoarea la 37)

mai multe despre Case căzute

Case căzute 280 – Str. Buzești ?

Pe partea recent dispărută a Buzeștiului – cea de la Polizu-ncolo – găsim o ruină uitată de vreme. Ce număr o avea, habar n-am. Poate 15.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 279 – Str. Negustori 9

O casă tare drăguță, ce se pitește rușinată de uitarea-n care-i lăsată…

mai multe despre Case căzute