despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

păcat, e urît

Pe Calea Victoriei, pe trotuar în fața Poliției, a răsărit un monument ieftin – ceva ce-aduce a cameră de bicicletă dezumflată. E dedicat polițiștilor care și-au pierdut viața în misiuni. Intenția e frumoasă – monumentul e urît.

să-i ia dacu.

Aiurea, pofta asta publică de a trînti prin oraș fel de fel de monumente care să ne-aducă aminte cît de… daci sîntem.

Pe lîngă pocitania de lîngă Piața de flori mai avem și asta:

A apărut în scuarul dintre Dacia și Iorga și – ce să zic – nu se putea fără.

Poate trebuia altfel…

scris de Ando

Acum o lună şi ceva, în decembrie, anul trecut, pe străduţa din faţa Teatrului de Comedie, s-a inaugurat „Aleea Comediei”.

De la bun început, vreau să fie clar: rândurile de mai jos nu vor să umbrească sub nicio formă această idee frumoasă, generoasă, mai ales că, printr-o fericită coincidenţă temporală, chiar în preajma emoţionantei inaugurări, scriam cât de mult a însemnat, pentru mine personal, acest teatru.

E vorba, aşadar, de un necesar „remember” dacă ne gândim ce puţin a făcut oraşul pentru a păstra amintirea marilor actori care au trudit pe scenele teatrelor sale.

Nedumerirea mea provine, însă, din alte motive. E vorba de actuala materializare a proiectului, dar mai ales din intenţia (declarată) de completa aleea cu alte personaje, lucru absolut firesc având în vedere lista cvasi interminabilă de mari actori şi regizori legaţi de acest teatru.

Aşa că, întreb: în ce fel se va face această „completare”? Se vor adăuga alte asemenea cuburi din piatră la cele existente? Dar, cum se vede, locul nu prea permite o atare extindere… Câte să adaugi, ele fiind destul de masive? Maxim, încă şase. Apoi?

Poate ar fi fost nimerit să se ia în considerare, de exemplu, o variantă de acest gen, adică un fel e zid curbat pe care să fie înscrise numele.

Sigur, „după razboi…” e mult mai uşor să-ţi dai cu părerea, dar – la urma urmei- e vorba de un monument de for public şi măcar nişte întrebări merită puse.

O tușă de bine

Zilele astea tot omu e căpiat.

Să cumpere căni urîte pentru Secret Santa, cutii de vin scump și prost pentru clienții ăia nesuferiți, cupe de doi bani pentru șefii de nota zece, eșarfe hidoase pentru zîna de la conta. Asta e partea ușoară – cînd iei cadoul din obligație.

Partea grea e cînd vrei sa iei ceva pentru un om care chiar ți-e drag. De la muncă sau de acasă. Pentru un om care are tot ce-i trebuie, care știe că ții la el și nu are nevoie nici de cravată, nici de butoni, nici de portofel, nici de nimic. Nici de cosmetice la set n-are nevoie.

Și aici vă dau un pont. Luați-i un tablou, o lucrare făcută de un alt om, cu talentul lui, cu priceperea lui, cu materialele lui, cu timpul lui: mai ales cel din spatele lucrării, pe care l-a petrecut învățînd. E ușor să alegi ceva cînd cunoști destinatarul.

Intrați în expoziții, pur și simplu, de pe stradă. Vorbiți cu oamenii de acolo. Căutați-i pe net. În epoca lui eco-bio-handmade, surprinzător de puțini oameni cumpără artă: nu e de speriat, nu e de neînțeles, nu ruinează și uneori face chiar bine.

Zilele astea la „Paque Bistro” pe Pache e o expoziție cu vânzare în beneficiul copiilor din centrul de la Singureni, Giurgiu. Se închide pe 15 decembrie, și tare m-aș bucura ca lucrările să aibă mai mult succes decît cănile cu sigla echipelor de fotbal și pachetele de săruri de baie care zboară zilele astea din rafturi.

Copiii de la Singureni există. Centrul exista în fiecare zi, cu nevoile unei mari gospodarii. Despre centru și despre evenimentele artistice din oraș am aflat de la Adina Țitrea, curator și artist foarte talentat – ea organizează expoziția -, și mă întreb de ce mi-o fi luat atît de mult timp să vă spun și vouă.

După acuarela din poză să nu va uitați – e luată.

Salonul de artă al copiilor

E la ediția a treia și vernisajul e azi după-masa la ora 5.

Da, deci se poate și mai tîmpit!

Ia de vezi!

alt monument public pus în valoare cu stîlpi!

Tot în sectorul 5.

Este în piațeta dintre Uranus și Rahova și închipuie un… dac.

Care zici că se pregătește să facă duș!

Pe vremuri era un veceu public aici.

Era mai cinstit.

săracu Tudor

… cînd credeam că lucrurile nu pot fi mai nasoale pentru amărîtul de Tudor Vladimirescu – cel care s-a procopsit cu statuie nouă-n sectorul 5 – uite că realitatea-mi dete una peste ochi!

Pot fi mai nasoale.

Ca să se vază pandurul frumos și noaptea, trebuie s-aibă niscai becuri, nu-i așa?

Și ca să fim cu toții ecologiști – pesemne că și Tudor însuși s-ar fi luptat pentru salvarea planetei dacă n-ar fi avut pe cap alte tărășenii acum 200 de ani – am pus patru stîlpi eleganți cu niște panouașe solare pe ei!

Observăm cît de inspirat pun în valoare opera de artă contemporană.

Ca să fie treaba și mai eficientă, două din panurile astea-s deja ascunse de copacii care-au înfrunzit.

moartea graficii

Ca să nu se vază urît schelele folosite la renovarea fațadei Casei Centrale a Armatei (mă rog, Cercul Militar Național), acestea s-au băgat sub preș.

… pardon: sub mesh.

Se practică și nu-i un capăt de țară; dar zău că prefer o reclamă onestă, decît să văd desfășurarea asta „artistică” înspăimîntătoare.

Acest uriaș cearșaf este o umilință grafică pe care eu nu pot să o descriu. Nu am cuvinte, oameni buni.

Norod, voievozi și bravi ostași – cu toții cu privirile încremenite, tîmpe și goale, așa cum ne-a obișnuit de ani de zile trista mînă a autorului: Valentin Tănase.

Pentru cine se-ntreabă cu ce rost armia română tot recurge la sale serviciile artistice, explicația e simplă.

Valentin Tănase conduce… Studioul de arte plastice al Armatei!

De prost gust nu ne poate apăra nimeni Țara.

la Muzeul de artă recentă

E interesant pe dinafară. Unora le place. Mie, nu: un căsoi orb, un hambar cocoțat pe-un acvariu; o clădire „statement”, cu o funcționalitate nefericită.

… dar pîn-la urmă, lumea caută ceva înăuntru, nu-i așa?

Pe dinăuntru nu-i interesant.

Nu că n-am avea ce să agățăm pe pereți – că avem! – dar… dar n-a ieșit.

Nu reprezintă, nu enumeră, nu istorisește, nu explică, nu provoacă, nu inspiră.

Poate-o s-ajungă și muzeu, cînd o-nceta să fie o colecție.

Da’ poate taman agreabilul ăsta chix particular să fie și tipic artei recente, cine știe?

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor  • la Muzeul militar 

statui noi în sectorul 5

Ne procopsim cu înc-un Tudor! După cum știam, primăria din Sectorul 5 nu-l putea lăsa pe pandurul nostru drag așa, fără statuie.

Nu că așezarea e neinspirată; ba chiar mai potrivită decît cea a statuii cele vechi, făcută în anii ’30 pe strada Mihai Eminescu.

Tudorul nostru cel nou șade pe șoseaua Panduri și privește chiar spre cealaltă șosea, cea care-i poartă numele!

Dar de privit, săracul, nu privește cu mîndrie; șade cu mîna-n șold ca un precupeț ce nu prea-și vinde marfa.

Avîntul cultural al primăriei noastre de sector nu se oprește aici. În dosul Pieței de flori, în scuarul unde strada Uranus se desprinde din vechea cale a Rahovei, se montează… un cap! Un alt cap, nu ăsta:

… ce cap frumos răsare! A cui să fie oare? Bună-ntrebare!

… florăreasa necunoscută n-are încă plăcuță, așa că nu știm ce caută aici. S-o lega de Calea Rahovei? – nu cred;, de strada Uranus, nici atît – că doar n-o fi monumentul doamnei Urania – așa că trebuie să așteptăm să vedem și noi cui tăiem panglica.