despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

la Muzeul de artă recentă

E interesant pe dinafară. Unora le place. Mie, nu: un căsoi orb, un hambar cocoțat pe-un acvariu; o clădire „statement”, cu o funcționalitate nefericită.

… dar pîn-la urmă, lumea caută ceva înăuntru, nu-i așa?

Pe dinăuntru nu-i interesant.

Nu că n-am avea ce să agățăm pe pereți – că avem! – dar… dar n-a ieșit.

Nu reprezintă, nu enumeră, nu istorisește, nu explică, nu provoacă, nu inspiră.

Poate-o s-ajungă și muzeu, cînd o-nceta să fie o colecție.

Da’ poate taman agreabilul ăsta chix particular să fie și tipic artei recente, cine știe?

Plimări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor  • la Muzeul militar 

statui noi în sectorul 5

Ne procopsim cu înc-un Tudor! După cum știam, primăria din Sectorul 5 nu-l putea lăsa pe pandurul nostru drag așa, fără statuie.

Nu că așezarea e neinspirată; ba chiar mai potrivită decît cea a statuii cele vechi, făcută în anii ’30 pe strada Mihai Eminescu.

Tudorul nostru cel nou șade pe șoseaua Panduri și privește chiar spre cealaltă șosea, cea care-i poartă numele!

Dar de privit, săracul, nu privește cu mîndrie; șade cu mîna-n șold ca un precupeț ce nu prea-și vinde marfa.

Avîntul cultural al primăriei noastre de sector nu se oprește aici. În dosul Pieței de flori, în scuarul unde strada Uranus se desprinde din vechea cale a Rahovei, se montează… un cap! Un alt cap, nu ăsta:

… ce cap frumos răsare! A cui să fie oare? Bună-ntrebare!

… florăreasa necunoscută n-are încă plăcuță, așa că nu știm ce caută aici. S-o lega de Calea Rahovei? – nu cred;, de strada Uranus, nici atît – că doar n-o fi monumentul doamnei Urania – așa că trebuie să așteptăm să vedem și noi cui tăiem panglica.

din zbor

… pe lîngă monumentele mari – alea pe care le pune ici-colo Primăria și la care oamenii se uită cruciș; exemple, Doamne-iartă-mă, îs destule: căruța cu proști din fața Naționalului, săracu’ Carol pe cal, cartoful înfipt în țeapă de lîngă el – dăm și peste sumedenie de pocitanii mai mici puse te miri pe unde; galeria de voievozi călare sau pe jos, fel de fel de „obligații” de-ale unor state cu care sîntem prieteni…

Așa că am văzut multe – să ne-ajungă.

Cele mai urîte statui sînt, firește, alea puse de primăriile mici, de sector – acolo unde, cînd s-a-mpărțit bunul gust, primarii… lipseau.

În fine!

Ne facem cuvenita datorie să semnalăm un nou Ștefan: anume, la Obor, în fața Primăriei sectorului 2 (acolo unde, mulți ani, a stat monumentul Răscoalei de la 1907, mutat mai la dos de Capitală).

Șade Ștefan tare aprig, așa cum îl știm!

… și, așa cum îi gata să puie mîna pe spadă, zici c-o să taie nădragii la vreun hoțoman care vinde telefoane sau să agațe sacoșa la o babă care vinde alifii și plasturi.

Ando l-a pozat.

Ratatouille la „Mamma Mia!”

scris de Sonia Ratatouille

„Mamma Mia!” este o piesă de teatru – un musical – cu cântecele tupei ABBA. Este o poveste despre o fata pe nume Sophie care vrea să își cunoască tatăl. Piesa s-a jucat la Sala Palatului.

Am fost foarte atentă și parcă simțeam cum se întoace cineva la mine să mă întrebe ce părere am. Mă simțeam ca și cum eu eram într-o piesă.

V-o recomand, pentru că este super să ai o senzație ca asta, plus că piesa este cu multe vedete ca Loredana și Cornel Ilie. O porție perfectă de relaxare!

Personajele erau îmbrăcate în haine de vară, iar întâmplarea se petrece în Grecia unde, dacă nu știți, am fost și eu.

Personajele dansează, cântă, râd și mereu au o dispoziție bună. Bine, nu chiar tot timpul. Mi-au plăcut costumele Donnei și ale prietenelor ei. Erau strălucitoare.

Chiar și acum îmi sună în minte una dintre melodii: Câți vor ști/Cine-i ea/Cine dansează așa/Azi rescrii/Un destin/Prins într-un dans sublim…

Sper că dacă mergeți o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie.

Mie mi-ar fi rușine!

Bă! Mie mi-ar fi rușine – rușine rău.

Uitați-vă la afișele astea, la șușele „marilor actori”.

Caramitru, Dogaru, Mălăele, Mihăiță, Morgenstern, Popescu, Vasluianu: trecutul, prezentul și viitorul artei noastre actoricești.

Bă! Să fiu actor cu „A” mare și să-mi văd fața pe mizeriile astea grafice, pe urîțeniile astea scoase din subsolul defunctei noastre arte grafice… m-aș ascunde de rușine.

Ce diferență între ele și clasicele afișe ale spectacolelor de manele, muzică populară și scheciuri obosite?

Te apucă sila cînd vezi nonșalanța cu care alde Mălăele își promovează imaginea pe asemenea urîțenii – el care, cît de cît, se laudă că știe să smîngălească hîrtia desenînd…

Te apucă rușinea cînd vezi că afișele feluritelor evenimente publice promovate de Primărie reușesc să fie mai vesele, mai drăguțe, mai inspirate: căutînd deseori s-arate un pic altfel!

Un lucru singur e bun în umilirea asta vizuală a Capitalei: acela că de vreun an încoace s-a mai rărit lipirea ilegală a afișelor. Chiar dacă nu credeți, mergeți prin centru și verificați – s-au rărit într-adevăr.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici • aici

vesele și colorate

pregătit de Ando și HM

Să vedem cum s-a mai „veselit” orașul nostru în ultimii ani. Acolo unde-l știam gri-murdar, cu blocuri scorojite, a fost curățat prin reabilitarea termică din ultimul deceniu. Uneori reabilitarea a uniformizat nefericit unele zone, e drept; și deja vedem multe din blocurile primenite că-s luate-n colimatorul celor care spurcă, noapte după noapte, orașul.

Prin Centru găsim deja locuri unde, în mod tradițional, ne-am obișnuit ca „muralele” să acopere calcanele urîte. În fiecare an ne uităm curioși la ce mai apare pe strada Verona. Mai găsim și alte exemple de picturi publice de mari dimensiuni – pe strada Eremia Grigorescu, mai jos pe Berzei, pe Calea Griviței… Uneori inițiativele astea aduc controverse, precum s-a-ntîmplat acum cîțiva ani la Sfîntu Gheorghe.

Să nu lăsăm deoparte nici inițiativele particulare ale unor localuri, unde artiști vizuali au acoperit zidurile murdare cu fel de fel de chestii. Unele interesante, altele nu – dar, cu siguranță, de luat în seamă.

Ideea-i că s-a pornit, cumva, o modă: și nu-i un lucru rău.

Și – din ce vom vedea mai jos – nu-i rău nici că aceste picturi au apărut și prin dosuri; dosuri murdare și urîte. Și nu-i deloc rău că le găsim în cartierele de locuit, fiindcă acestora cu siguranță le lipsește varietatea și veselia.

De curînd avem astfel de opere pe „Magistrală”:

E o idee bună, colorarea calcanelor oarbe a blocurilor – iată ce folos s-a adus zonei, acum ceva timp, în Drumul Taberei:

Intrînd și printre blocuri, dăm peste cîteva puncte termice care au fost îmbogățite vizual – în Floreasca, pe Banu Andronache…

… și o noutate în zona intrării Galați din apropiere de Ștefan Cel Mare:

O altă inițiativă pe care-o trecem în revistă a fost cea de transformare vizuală a unor posturi de transformare electrică. Aici s-a vădit și-o oarece dorință de-a respecta locul, ca să zicem așa. În Kiseleff e vorba de aviație, în parcul Izvor și-n Cotroceni de tenis, în Pipera de invenții…

 

Toate astea aduc un mic cîștig vizual, deși ne dăm seama că n-au, ele, cine știe ce valoare artistică – dar nici nu le-o cerem; pentru că știm bine că și arta are limitele sale.

La Salonul de artă al copiilor

scris de Sonia Ratatouille

Orice îți place, fă din pasiune! Nu din obligație!

N-am cuvinte! O expoziție reușită, cu lucrările unor copii de la 3 la 17 ani: pe strada Mendeleev, la galeria Labyrinth, de pe 1 până pe 15 iunie.

La Salonul de artă al copiilor ne întîlnim cu lucrările unor copii talentați. Micii pictori au primit o diplomă, un cadou și un trandafir.

Încurajând copiii să facă ce le place, vom ajunge să avem expoziții, dar nu una, ci mai multe.

Cu această ocazie, am descoperit talentul celor care le place desenul.

Eu am adus șase lucrări – printre ele, „Structura fierului”, „Frize suprapuse”, „Carnavalul de la Veneția” și „Dealul Dragonului”.

Îmi place să mă gândesc la primul lucru cuvânt care din mintea mea și să încep să spun o poveste în imagini. Când pun pe foaie un lucru, tot timpul ajung la zece!

Creion, pensulă, cariocă, pix – cu orice ai în mână poți face artă; așa fac eu și îmi place mult.

Tot timpul mi-am dorit să devin pictor.

Mai vedem. Dar de pictat, tot o să pictez.

Cotrobăială urbană

scris de Ando

Unde dai şi… unde crapă, bună zicală! Cam aşa păţesc şi eu de multe ori: adică plec în preumblări prin oraş, chitit pe ideea de a mai prinde ceva noutăţi pentru serialele noastre (fie o căzătura de casă, fie o rablă uitată pe cine ce ştie ce stradă sau maidan, etc.) şi mă întorc în tolbă cu alt gen de „trofee”. Aşa că, data asta, o să vă prezint o adunătură de statui, statuete şi figurine pe care fie le-am dibuit printre ulucile şi găurile de garduri, fie le-am găsit expuse chiar „la vedere” în diverse curţi, pe ziduri sau în firidele caselor.

Mai distractiv în toată povestea, e că pe unele le-am remarcat târziu, deşi trecusem de nenumărate ori pe acolo (aici nu pun la socoteală episodul „punct ochit, punct lovit”, cel cu bustul lui George Georgescu din strada Povernei).

Cu menţiunea că am eliminate, din start, categoria „lei, leişori, leuţi” precum şi piticii de grădină, să pornim, aşadar, la drum.

Fireşte, nu te prinde mirarea când găseşti o astfel de galerie în curtea somptuoasei clădiri Ghika-Grădişteanu de pe Calea Victoriei, colţ cu Nicolae Iorga.

Surpriza e când dai de genul ăsta de statui în curţile unor case mai puţin impozante, situate pe străzi, oarecum, mai ferite:

– pe strada Iancu Căpitanu

 

– pe strada Rabat

– pe strada Aurel Vlaicu

Sau, cum e cea din curtea de pe strada Plevnei, pe care am prins-o în două ipostaze: întreagă şi descompusă.

Altele, însă, sunt, cum s-ar zice: „la liber”, la vederea trecătorului:

– ca ornament de fântână, undeva în Cotroceni

 

– sau cum este compoziţia statuară de pe strada Gârlei, amplasată acolo, pe malul lacului Băneasa… habar n-am de ce:

Din când în când, cu precauţia de rigoare, ca să nu dăm în gropile trotuarelor, e bine să mai aruncăm privirea şi pe sus pentru că pe sub streaşini, pe copertine, ori pitite în firide, putem dibui câte ceva interesant:

Nu puteau lipsi din această galerie câteva „capete” uneori aruncate fără noimă, alteori acoperite de frunze:

Un alt gen de lucrări (unele, în opinia mea, foarte interesante) sunt cele alcătuite din diverse elemente metalice (plăcuţe, inele, lamele etc).

Cele mai multe le-am găsit grupate într-o curte de pe strada Jean Monet:

Dar am dat de ele şi în alte locuri:

Fără „lei, leişori, leuți” şi „pitici”, spuneam la început, dar nu m-am putut abţine când am dat de aceşti… elefănţei:

Am lăsat la sfârşit preferata mea de pe strada Roma nr. 16. De data asta, vorbim de o lucrare autentică: sculptura „Însingurare” a artistului Ion Mândrescu. Aşezată vizibil, lângă gardul casei, prin dimensiuni, ar fi mai mult o lucrare de interior, dar generozitatea (sau orgoliul) colecţionarului oferă astfel şi trecătorului obişnuit, câteva momente de bucurie vizuală.

Ratatouille la Caro Emerald

scris de Sonia Ratatouille

La Sala Palatului, miercuri, a fost un concert Caro Emerald, preferata mea.

Caro a cântat „Tahitian Skies”, „Stuck”, „Watchugot” și multe alte melodii. A avut alături și orchestra ei, Grandmono, de obicei prezentată la începutul videoclipurilor. Caro Emerald cântă un fel de jazz.

Cea mai cunoscută melodie a ei este, după cum cred, „A night like this”.

În deschidere a cântat Irina Rimes.

A fost excepțional de frumos, excelent de minunat!

Caro a fost de nota 10!

Sala a fost plină și publicul, încântat.

Eu știam toate versurile.

Caro mi-a oferit cel mai frumos mărțișor. Sper să se întoarcă curând în România!!!!

„39 de trepte”

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

O piesă de teatru amuzantă. Ce să zic? E o comedie de râââzi…

Ei, să trecem la subiect:

O asociație de naziști vrea să plece din țară. Richard Hannay, acuzat de crimă, salvează lumea. Pe parcurs, le întâlnește pe Annabella Schmidt, pe țărăncuță și pe Pamela.

În piesă apar patru actori, care schimbă rolurile. Este o chestie grea. Au fost foarte bine îmbrăcați, că parcă nu-ți dădeai seama care cum este. A fost foarte frumos, dar dădeau senzația de roman polițist. Suspans, pentru a afla ce este „39 de trepte”. Așa că țineți-vă bine și aveți încredere în mine.

Este o comedie!

Distracție plăcută!

Ooooo, și piesa este la Teatrul Nottara.