despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor

Peste iarnă – mai ales c-a fost o iarnă ușoară! – serviciul de închiriat biciclete I’Velo a funcționat.

Eu – cînd și cînd – îmi mai iau o bicicletă de-asta, și mă plimb cu fii-mea, ori mă reped cu treabă prin Centru.

Gospodarii, însă, dădură și-aicea dovadă de exces de zel.

Ce vedeți în poză e vazelină pusă-n neștire pe țeava de la șa.

Pusă, așa, gospodărește – mai bine să fie, decît să nu fie!

Să fie, așadar, și pe mîini, cînd îți reglezi șaua; să fie și pe haine, de s-o-ntîmpla să nu fii atent…

Să fie!

Așa cum – pe vremuri, vremuri de care uitasem – gospodarii din depouri și garaje ungeau cu-aceași scîrbă uleioasă elementele ușilor de la tramvaie, autobuze și trolee, de-ți nenoroceai hainele.

pentru o înfrumusețare a axelor centrale

Să zicem că Bucureștiul – pe lîngă faptul că s-a mai și suit în trenul istoric greșit – a mai și pierdut alte trenuri bune.

Se vede cu ochiul liber! Distrugerea centrului, demolările nenorocite au schimbat ireversibil fața Capitalei. Și – în zilele noastre – lenea, ura și nepăsarea publică au stricat și mai mult.

E de-ajuns să te plimbi pe cele două mari axe centrale: de la nord la sud și de la est la vest (c-vem noroc, măcar, cu Calea Victoriei, a cărei amenajare a pus-o în valoare și i-a oferit o dimensiune omenească!)

Ce s-ar putea face – nu într-atît de costisitor și împovărător – ca să mai iasă ceva bun din șoselele astea centrale?

Să vedem, pas cu pas.

Axa nord-sud: Lascăr Catargiu

Avem norocul de-a avea, aici, un bulevard armonios, încîntător, cu scuar central care – deși îngust – e umbros, cu platani care încep să creasă frumos. Singurul ghinion e că trotuarele sînt folosite pentru parcarea riveranilor; dacă s-ar opri asta cu desăvîrșire, lățimea lor ar permite și circulația fără necaz a bicicliștilor.

Axa nord-sud: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu

Făcînd abstracție de toate cuvenitele plombe apărute în anii de după Război…

   

… frumusețea blocurilor interbelice este copleșitoare. La fel și decăderea lor, bine-nțeles! Cum pleci din Romană, treci pe lîngă trei-patru imobile părăsite, șubrede; mai departe te apasă urîțenia neîngrijirii clădirilor Aro și Ciclop. Este îmbucurătoare tendința recentă de-a reface o parte din blocurile părăginite, dar asta nu face aceste bulevarde cu mult mai prietenoase.

Ce supără omul aici este îngustimea trotuarelor și lărgimea carosabilului; supără lipsa arborilor pe margini. Avem, totuși, noroc că pe partea dreaptă – cum mergem spre Universitate – găsim bretea de parcare și trotuare duble, generoase. Nu putem să ne plîngem prea tare de reamenajarea lor din ultimii ani; dar ne putem plînge de felu-n care reamenajarea asta s-a păstrat…

Deoarece pe aici se circulă mult și cu viteză, zgomotul este uriaș, mersul pe trotuar este obositor, chinuitor. Cu siguranță n-ar fi un capăt de țară să renunțăm, cumva, la vreo două benzi de bulevard pentru a crea mai mult loc pietonului și biciclistului.

 

… ar fi de-ajuns? Le-ar face mai frumoase, mai prietenoase? Sau n-ar fi – poate – mai nimerit să se creeze pe mijloc un scuar pe care să fie plantați copaci, care să mai îndulcească brutalitatea inutilă a lărgimii bulevardului?

Știți? – se vorbește neîncetat de importanța descurajării tranzitului auto central; și dacă vrem asta chiar trebuie să îngustăm bulevardele Magheru și Bălcescu. Știm prea bine că ocolirea Centrului e o chestiune anevoioasă, întrucît așa-zisul „inel” nu e funcțional; dar Bucureștiul are încă o rețea de străzi secundare pe care s-ar putea circula mai bine dac-am începe să folosim cu cap spațiile risipite pentru parcarea și lăsarea mașinilor.

Axa nord-sud: Ion C. Brătianu

Nu cred că există vreo altă bucată de arteră mai pocită, mai neprietenoasă, mai proastă ca cea dintre Universitate și Unirii! Fiindcă acest bulevard s-a tăiat tîrziu, e neprietenos, nefericit, amestecat, nearmonios.

Iar între Colței și Lipscani trotuarul pentru oameni este o glumă proastă pe ambele părți!

Cele două lindicuri de scuaruri centrale sînt ridicole; chiar dacă s-au replantat copăcei, tot nu ajută defel la crearea unei aparențe omenești, prietenoase. Chiar nu știu de unde s-ar mai putea face loc pe-aici, dar e nevoie de loc pentru oameni; mai ales fiindcă ne aflăm în plină centru; mai ales fiindcă sîntem la intrarea-n zona de atracție turistică a Centrului vechi…

O reconfigurare curajoasă trebuie să îngusteze partea centrală a bulevardului de la două benzi pe sens la una singură; și spațiul cîștigat trebuie oferit bicicletei – fiindcă azi, practic, nu se poate merge pe două roți între piețele Unirii și Victoriei!

Axa est-vest: Carol I

O plimbare dinspre Calea Moșilor spre Universitate ar putea fi o încîntare… dacă n-ar frapa putoarea, zoaiele și gunoiul. Sînt de-acord că nu prea-i mare lucru de făcut pe-aici, din punct de vedere al infrastructurii. Bulevardul e deja potrivit de-ngust, trotuarele-s îndestulător de largi pentru pietoni; însă-i drept că nu știu cum e mai bine să facem ca să găsim loc bun și sigur pentru biciclete. În zona aceasta e mai importantă revitalizarea locuirii și curățarea imobilelor comerciale prăpădite și abandonate. Zona Pieței Rosetti ar putea oferi mai mult – în acest moment statuia din scuar este pur și simplu nimicită de stîlpii uriași ai rețelei de troleu. Clădirile ce mărginesc segmentul dinspre palatul Ministerului Agriculturii sînt uimitor de căzute, iar trotuarele prea mici față de lățimea bulevardului.

 

Axa est-vest: Elisabeta

Coborînd spre Cișmigiu, trecem pe lîngă clădiri spectaculoase, monumentale, intercalate de bucăți coclite de oraș. Cu oarece noroc, pare c-am avea trotuare mai late, dar ne supără lipsa copacilor frumoși și egali care-ar schimba aspectul știrb de azi. Dispariția scuarurilor din preajma celor patru statui de la Universitate e tristă, cumva – dar e foarte drept că s-a născut un spațiu liber, prielnic oamenilor care vor să șadă, să se adune, să piardă vremea; cu ceva mai multă stăruință s-ar putea păstra curat, elegant și folositor.

  

Să nu uităm, însă, că-n viitor metroul va trece pe-aici, pe dedesubt. Chiar dacă viitorul ăsta nu-i imediat, într-un fel, „n-are rost” să te-apuci de înfrumusețări, de investiții – dar partea proastă-i că în tot acest timp vom sta pe loc.

Și să nu uităm că ne aflăm în Centrul nostru unde se înfundă – ce rușine! – atîtea capete de tramvaie care nu-s nicidecum legate: Vasile Pârvan, Piața Unirii, Sfînta Vineri, Sfîntu Gheorghe. Și Sfîntu-așteaptă.

să mai și dăm ceva înapoi

Vrem și că ne place s-avem puzderie de malluri, de centre comerciale și de hipermarketuri în inima orașului.

Ne cumpărăm de toate ușor; ne cumpărăm orice iute-iute; și sîntem gata să acceptăm prețul – anume, acela de-a trăi mai anevoios, chinuiți de traficul și de iureșul produs de mașinile cu care mergem „la cumpărături”.

Că nu e chiar bine, știm și noi – dar am înghițit gălușca, din lăcomie.

Lăcomie nu doar a comerciantului care deschide cît mai multe magazine uriașe în oraș, dar și lăcomie a cumpărătorului care le vrea în oraș.

Cu toate astea, în sinea noastră știm că e, pe undeva, greșit.

Cred c-ar fi momentul ca acest comerț care ne năpădește să se-apuce să mai dea ceva și omului, cetățeanului.

Aș vrea să văd, de exemplu, marile parcări ale hipermarketurilor folosite și pentru alte lucruri – nu doar pentru corturi cu vînzări sezoniere, alde „tîrguri tradiționale”, circuri ambulante și cu inerentele mașini vîndute de samsari.

Ar fi bine!

Ar fi bine să poți veni la cumpărături și înainte să-ți umpli portbagajul cu pungi și plase, să ți-l poți goli de gunoaiele sortate în casă, bune de reciclat. Ar fi minunat să se dezvolte stații publice de bike-sharing, ca să-ți poți lua o bicicletă aproape de casă. Ar fi așa cuminte să se transforme un colțișor din betoanele așternute într-un loc unde să se strîngă cei din zonă, să bată mingea.

Ar fi bine, deci, ca marele comerț să-nceapă să facă lucruri mici, dedicate oamenilor – nu doar acțiuni de PR, dintr-acelea care dau frumos la televizor dar nu se traduc în nici o utilitate.

De ce? Fiindcă – dacă tot am acaparat bucăți uriașe dinlăuntrul orașului – ar cam fi bine să mai și dăm ceva înapoi.

o altă bucățică de Amsterdam

Tot așa, pe frînturi, și pe fugă – dar o bucățică la fel de gustoasă. Așa mi s-a părut, și cred că-i greu să pară altfel. Rămîne un oraș plăcut, vesel, deschis și prietenos – de zici că toți cei de pe-aicea prezintă Eurovisionul, nu altceva.

Îmi place ca de fiecare dată cînd revin undeva să fac ceva-n plus. Așa c-acuma mă suii într-un tramvai, s-ajung și un pic mai departe de centrul prin care deja mă tot învîrtisem. Mai apoi, fiindcă vremea era prielnică – prima zi cu Soare după o lungă perioadă ploioasă – m-am suit și pe-un barcaz, să văd orașul și de la nivelul apii. Frumos; foarte frumos; doar că, făcînd-o pe inima goală ca s-apuc și eu cît mai mult din lumina zilei, am sărit prînzul – și să te plimbi, flămînd, o oră și ceva pe lîngă restaurante din care te ademenesc mii de mirosuri de mîncare e greu de tot.

… nu că s-ar mînca cu adevărat extraordinar aici, deși se mănîncă bine; peste tot numai „argentiniene”, de parc-am uitat să mîncăm carne obișnuită. O fi și vina noastră; doar cînd te fîțîi destul prin afara Țării, te obișnuiești, cumva, cu hachițele omenești: cutare are nu’ș ce alergie, cutărică nu tolerează juma’ din meniu, așa că-n restaurante ori rumegi frunze, ori ciuguli boabe; dacă nu-ți place, n-ai decît să găsești un fast-food de modă veche și să-ți pui burta la cale!

Da – oamenii se schimbă; nu-nsemnează nici că-i rău, nici că-i bine: ci doar că-i cuminte să iei seama la ce se-ntîmplă cu ei, că din asta vine și sentimentul ăla ciudat de nepotriveală care ne-apasă, încă, în fața celorlalți.

P-aci – hai să ne-ntoarcem la oraș! – se face seară mai tîrziu ca acasă, prinzi mai mult timp să te plimbi și să faci poze. Firește, dacă te trezești dimineața la șapte – că ai și treabă! – îți vine să te bagi la loc între pături de cît de-ntuneric e… Și, să fim cinstiți, nu mereu senin și vesel: ba-i ceață, ba-i nor – așa că oamenii se-mbracă mai grosuț decît m-așteptam; la cît sînt de sportivi și grijulii cu forma lor fizică, m-aș fi gîndit să reziste mai mult la frig…

Deși-i lumină tot timpul: străzile și clădirile-s inundate în neoane și culori. Iar noaptea – cît de tîrziu o fi – oamenii merg, se plimbă, ba chiar și-aleargă. Nu prea doarme Amsterdamul.

Nu doarme și nu stă pe loc; deși centrul pare de muzeu, vezi că-i de asemenea împănat cu sute de clădiri noi, îndrăznețe – uneori ușchite, oleacă brutale – dar a căror funcționalitate e mai presus de orice-ndoială.

Felu-n care funcționează e – la fel cu atmosfera sa prietenoasă – o marcă a orașului.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – Iași – Brașov – Sibiu – Neamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam – Prejmer și Sfînta Ana – Stara Zagora

Luați d-aici, bicicliștilor!

Aș putea fi rău… Și, mă rog, de ce să nu fiu rău? Sau nici măcar! Ci doar cinstit.

Ia de priviți ce mîndrețe de p… pardon! de suporturi de biciclete a montat Primăria capitalei la ea la intrare!

Nu poți zice că primarița noastră n-are standarde înalte!

o bucățică de Amsterdam

… iată-mă și pe-aici…

Am smuls cîteva ore de plimbări de seară și dimineață orașului ăsta – frumos oraș.

Cin’ te-aude că vii de-acolo, musai te-ntreabă dac-ai tras ceva-n piept, ori dac-ai fost pe-acolo, prin cartieru-cela celebru; dar nu asta-i Amsterdamul. Ci mai mult; un oraș ferice, mulțumit, bun, deschis. Nu m-așteptam să-mi placă atît.

Întîi de toate… chiar, cum s-o iei? – o iei încetișor. Aterizezi, nu? Aterizezi. Nu m-omor defel după aeroporturi, da’ Schiphol mi-a plăcut; mi s-a părut prietenos. Și mai prietenos decît aeroportul e felu-n care ajungi de la el în oraș. Fuge trenu’ care te duce-n Gara Centrală, ceva de speriat; și te lasă-mai în buricul tîrgului ca nicăieri altundeva în nici dooj de minute. Și dac-ai ajuns la Gară, ai ajuns unde trebuie – de-acolo, la pas ori cu tramvaiul, ești în mijlocul lucrurilor.

Cu toată fuga trenului, apuci deja să te prinzi de ce-i așa frumos pe-aici. Olandezul care s-așează lîngă tine te salută, cel pe care-l oprești pentru deslușiri îți zîmbește; deși-i vezi pe oamenii ăștia mergînd în treaba lor, pedalînd eficient chiar și cînd nu-s pe bicicletă, au bogăția de-a-ți arăta un gest mic de omenie.

Atmosfera asta te pătrunde imediat; și, repet, asta face Amsterdamul așa plăcut.

Cum zisăi, n-apucai să văd prea multe; nu m-am depărtat prea tare, dar m-am îmbîrligat pe străzi, străduțe, treceri, cheiuri, podețe – fiindcă-i o risipă de asemenea chestii. Treci o apă, mai treci una, și-ncă una, apoi alta; dar nimic din asta nu-i monoton, deși peisajul nu diferă: case, căsuțe – toate vesele și curate, unele mai cîș, altele mai drepte. Multă apă, deci; dar și loc, spațiu – oamenii nu-s siliți să se-nghesuie: au cum și să se-odihnească, și să facă poze, și să caște gura, și să umble-n ritmul lor.

E tare drăguț!

Și, da – biciclete. Bicicleta nu-i un „cult” aici, ci mai degrabă un lucru făr’ de care omul nu poate să se descurce. Nu-i ca la noi, cu bicle scumpe care s-arate că biciclistul nu-i vreun amărît; cei mai mulți au niște fierătanii de factor poștal de la sat – dar gonesc cu ele fără să le pese de ce-au sub fund. Mașini, îs puține, sigur că da – dar nu le privește nimeni cu ură, înțelegeți.

Firește, sînt grămezi – la propriu grămezi – de biciclete parcate; unele par lăsate de ani de zile; și nu m-am prins dacă și ei s-or îmbuba, dimineața, cînd nu găsesc un loc prielnic să-și lege țoacla-n parcare…

Olandezul care, însă, n-are chef să dea la pedale ia tramvaiul și trenul. Mamă, ce mai fug astea! Unele iute și celelalte și mai iute. N-aș zice, însă, că tramvaiul lor e un model de confort interior – nu e! – dar la eficiență nu-l întrece nimeni. Și călătorii, cuminți, dau cu cardul și cînd urcă – și cînd se scoboară.

Cu atîta apă, firește că-s și vapoare, vaporașe și feriboturi. Vase uriașe de croazieră – matahale ce se ițesc peste acoperișurile blocurilor; vaporașe cu care turistul se plimbă; și feriboturi ce duc oamenii de pe-un mal pe altul – și multe maluri sînt! – pe gratis.

E frumos; da – e foarte frumos.

… și plăcut – iar asta îți sare-n față mereu. Ce deosebire față de alte orașe turistice – aici sînt magazine de unde-ți poți lua apă, lucruri, fără să fii tîlhărit; Amsteram nu-i chiar scump, așa cum te-ai speria. Poți mînca; poți mînca chiar mîncare, ca să zic așa: lucruri gustoase, bine făcute. Și dulciuri – multe dulciuri și multe locuri cu multe dulciuri; și mai ales, dulciuri care-s dulci, grele – nu sărăcii sfoiegite, pline cu aer… Și berea aia răcoritoare și gustoasă care mult bine-i face turistului!

Și brînză, cașcaval – lactate grase, gustoase, grele; oamenii ăștia care aleargă, pedalează și transpiră cu zîmbetul pe buze se hrănesc – nu-s ca alți vestici zgîrciți, drămuiți și vani care trăiesc pentru aparențe.

Frumos e, cînd te-ntorci dintr-un loc frumos, să aduci acasă ceva de-acolo – și util e ca lucrul ăla s-ajute cu adevărat acasă. E o lecție olandeză, firește – și nu-i aia că olandezul merge cu bicicleta. Lecția e bunăstarea, mulțumirea, eficiența care merge mînă-n mînă cu omenia; lecția e adecvarea, găsirea locului; și vă rog să mă credeți că nu mă supără cocălărismul celor ce „ne fac de rîs” pe-afară, ci felu-n care cei care ar putea învăța – deștepți, plătiți bine, umblați – rămîn vite; vite nefolositoare nimănui, triste și fără să-și găsească niciodată, nicăieri, nici locul, nici mulțumirea.

 

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

„La pedale” nu mai e

… anul ăsta nu s-a mai deschis centrul de închiriere de biciclete din Sectorul 1 – cel care funcționa în parcul Kiseleff sub numele de „La pedale”.

Păcat. Da: înainte de toate, bicicleta ar trebui să fie și un mijloc de transport public, și nu doar un moft de dat prin parc…

… dar aici puteai să-ți iei gratis o biclă mare ori mică și să te vînturi două ore nestingherit: era bine, chiar era.

Era plăcut.

din zbor

… un pic mai bine – dar mai e mult pînă departe.

Serviciul de bike-sharing bucureștean a mai deschis cîteva stații  (la Hanul lui Manuc în spate, la Magazinul Unirea – și-n cealaltă parte a orașului la Arcul de Triumf; urmează să ajungă și-nspre partea corporatistă a zonei Aurel Vlaicu).

… ba am văzut chiar și oameni pe bicicletele astea: ceea ce-i încurajator.

Îmi place mai ales faptul că poți merge, acum, 45 de minute – iar intervalul de timp între două închirieri a scăzut la un sfert de ceas.

Ceea ce-nsemnează că… că merită; că te poți repezi c-o treabă prin centru fără să te mai scobori la metrou, de pildă.

Bicicleta, încet, trebuie să ajungă un mijloc de transport public.

… cine-a zis că e ușor?

Iată găliganul călare pe-o biclă mai scumpă decît mașina mea, îmbrăcat în costum de ciclist mai scump decît bicla mea… iată-l în parc, dumineca… frînă… stai… ocol… frînă… ocol.

Desigur, nu poți opri pe nimeni să se dea cu bicla-n parc, și nici nu trebuie. Doar că… la ce-ți folosește să te chinui tu și să-i chinui și pe ceilalți?

Dar nu-i vina oamenilor!

Este însă vremea să ne gîndim cu folos la conviețuirea noastră – s-o facem cît mai plăcută!

Să facem din bicicletă atît un mijloc de transport public bun cît și-un mijloc de distracție bun!

Poate-ar fi, deci, vremea să descurajăm închirierea de biciclete în parcuri doar pentru plimbare – și să încurajăm închirierea de biciclete pentru deplasarea de colo-colo.

În parc ar fi ideal să poți închiria biciclete pentru toți – dar toți – mari, mici și mititei: n-ai fi nevoit să-ți iei mașina cu tine, încărcînd-o cu bicle pentru toată familia. Și-ar fi cu adevărat ideal ca pe sfîrșit de săptămînă să extinzi parcul, oprind circulația rutieră pe cite-o arteră adiacentă, pentru ca lumea să aibă cît mai mult loc de vînturat…

Și da – cu adevărat ideal ar fi să poți ajunge, lesne, atît cu bicla, cît și cu transportul public în parc!

bike-sharing inutil

… contrar așteptărilor, peste iarnă centrele automate de bike-sharing au stat deschise – cu accentul pus pe stat.

Că nu le-a folosit nimenea—

Am mai zis de ce, și nu mă pot opri să nu reiau: așa prostie bucureșteană n-am văzut. Ai centre de luat bicla la Universitate, la Palat, la Romană, în Victoriei – dar cînd îți vine chef să iei și tu o biclă prima dată trebuie să-ți faci un card, și-l poți face numai la Aviatorilor ori la Șincai (e drept – după ce-l faci, ți-e ușor să-l reîncarci online).

Zilele-nsorite de-nceput de martie m-au făcut să mă plimb mult prin centru. Biciclete peste tot, ți-era mai mare dragul. Niciuna, însă, închiriată; niciuna.

Nu că n-ar fi fost mușterii interesați. Veneau și se uitau la ecranele informative – unii încercau să bage un card bancar să plătească, alții se uitau prinprejur după cineva care să deservească activitatea asta…

Și oamenii plecau: s-ar fi plimbat cu bicla juma’ de oră prin oraș, dar n-aveau cum.

Sistemul – inteligent și funcțional în sine! – se oprește, din păcate, la testul utilității.

Trebuie neapărat să ai cum să-ți faci un card pe loc, în apropierea centrelor de închiriere.