despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Desigur, ați văzut și voi o oarecare sărăcie de articole pe-aici.
Cu toate că ne-am păstrat cheful și bucuria de-a scrie, de-a găsi chestii, de-a descoperi minunății uitate, uneori se mai întîmplă: n-ai cum și cînd să le faci pe toate…
Și-i corect s-o recunoști.
Nu-nsemnează că nu ne mai pasă de Oraș, de starea, mersul și viitorul lui; de oameni și de viețuirea noastră-mpreună: ba bine că nu!
Sîntem tot aici, deslușind adevăruri, înțelegînd realitatea, nelăsînd lucrurile să treacă pe lîngă noi.
Doar că… asta e!
… uneori nu merge!
Se mai întîmplă și așa.
Mai ales că-i luni, săptămînă nouă… Odată, cîndva, mergea să tragi chiulu’ de la școală și să te duci, poate, la film – azi, fiindcă ești mare, nu mai poți.
Dar ce te faci? Ți-e lene. Chef… de chef nici nu mai are rost să pomenești.
Și-ar mai trebui și să scrii; dacă se poate, să fie și ceva interesant: adicătelea, ceilalți care n-au chef – la rîndu-le – să facă și ei ceva… să găsească măcar de cetit, să-și mai umple timpul.
… ghinion!
Oameni cu toții, nu ne-om supăra pe lenea asta trecătoare.
… o recomandare: „Berceni de poveste” – un blog despre Berceni și nu numai, fiindcă se-ntinde cam spre tot sectorul 4.
Uite că se poate să scrii despre un cartier și să găsești, cu ceva stăruință, lucruri interesante-n trecutul lui… oricît de anost ți-ar părea.
Și eu revin destul de des prin fosta mea parte de oraș: cu bune și cu rele; cu străzi șerpuitoare; cu Mărțișorul cel cuminte; cu vechea Mandravelă și – desigur – cu Spitalu’ 9.
… un alt an se-ncheie; un alt an bun. Ne-am văzut de treabă; zi după zi, cu bună-credință, noi ne-am purtat omenește, fiindcă n-am uitat că nu-i nimic peste interesul omului, interesul cetățeanului, frumusețea corectitudinii și necesitatea adevărului, mai ales când e greu de înghițit.
Doar să vedem ce-a fost pe-aici în 2016. Cel mai citit articol a fost despre Dan Coe.
Amintirile, vedeți, ne-au îmbogățit – și cînd ele-s și istorice, cu atît mai tare ne bucurăm s-aflăm mai multe despre adevăruri ascunse; cum e cel despre catastrofa de pe lacul Tei petrecută în August ‘967.
Am scris multe despre civilizația de lîngă noi: șarja-nspre inumanitatea tehnocrată n-a fost tocmai trecută cu vederea. Am văzut – din fapte mici – cum ei scuipă pe noi. Dar ne-am convins, iar și iar, că cele mai multe mizerii ni le facem noi… nouă. Noi mîzgălim orașul. Noi îl stricăm. Noi aruncăm banii pe porcării. Noi înghițim concepte goale. Noi ne facem că nu vedem!
Dar cel mai mult ne-a plăcut să găsim lucruri vechi; nu doar din cărți, ci nemijlocit: de pe Stradă. Am dibuit fabrica de șanuri Ludovic; dar și depozitul de hîrtie de pe șoseaua Tudor Vladimirescu; nu departe de el – pe Viilor – am găsit mai multe despre magazinul de fierărie al lui Carol Andrenyi; ne-am plimbat printre vechile făbricuțe rahovene și-am văzut cîte dintre ele-s, azi, centre comerciale. Tot învîrtindu-ne pe lîngă casă, am descoperit și cum s-a ridicat cvartalul de blocuri roșii din Ferentari și-am cercat să luăm urma Lirei. Am plecat iar la vînătoare de garaje vechi și am început a-nnumăra scuaruri, ronduri și părculețe care-mbogățesc, și azi, orașul.
Am văzut cum se trăia acum 50 de ani și-acum 51 de ani; am văzut cum se-ntîmpina-Ntîi Maiul după Război; cum mergeau lucrurile cele noi în ’50; cum le era-nfățișată Capitala elevilor care-o vizitau în anii ’40 – și tot de pe-atunci deslușeam mai multe despre viață citind despre mersul școalelor. Și, dacă de la atîta citit ziare și ghiduri vechi ne-ar fi luat capul, am fi ajuns – în cunoștință de cauză – la Spitalu’ 9…
Așa că ne-am și hodinit. Pe-aici și pe dincolo: pe la greci, pe la talieni…
I-am chemat, în continuare, pe toți care-au vrut să scrie.
… iar cel mai tînăr autor are 8 ani și bate, cu pași mici, lumea după subiecte.
… ați băgat de seamă, desigur, că și-n perioadele moarte, chipurile fără audiență, venim în fiecare zi cu-n subiect-două.
Într-un mediu în care presa tradițională șade-nchisă de vineri pînă luni și presa online o lasă moale rău de tot peste weekend, pînă și blogurile mari s-au obișnuit să nu mai aducă nimic consistent.
Nu și noi; da’ de ce?
Pentru că merită, d-aia. Oamenilor le place să citească, să afle lucruri și nu-și închid creierul de sărbători – așa știm.
D-aia, deci, încercăm s-aducem cîte ceva interesant în fiecare zi, chit că-i duminecă ori sărbătoare publică.
Bun-înțeles, se prea poate să n-avem ce scrie; să nu se fi-ntîmplat nimica; să n-avem cheful să reacționăm la subiecte care nu-s pe-adevărata agendă a oamenilor ori să n-avem timpul de-a așterne niște gînduri în așa fel încît să ia forma unui material – că oameni sîntem și noi – dar asta-i excepția, nu noua regulă.
Treabă serioasă – fiindcă ceea ce ne face oameni n-are cum să-și ia vreo zi liberă.
Pe medicul Burnei nu l-au făcut mare numai ăi de deasupra lui. L-au făcut și ăi de dedesubt, și ăi din lateral – ăia care au tăcut. Care au fost cu el in sala de operație ani de zile și l-au vazut omorînd cu sînge rece. Vor fi chemați în judecată pentru complicitate? Sau vor sufla ușurați, numai cu crucea cu limba-n gură că au scăpat de psihopat?
Si, ce-i mai criminal, Burnei s-a făcut mare pe spatele părinților. Nu știu, nu pot – mulțumesc lui Dumnezeu că nu știu și nu pot – să îi descriu cinismul. Dar nici nu pot sa uit doua întîmplări.
Acum câțiva ani, de urgență la o clinică privată, maimuța mică cu recomandare de operație de urgență: hernie inghinală. Înainte de operație, normal, ecografia. Medicul ecografist, căruia n-o să-i dau numele, pentru că am promis, ne spune clar: nu stați aici. Mergeți in altă parte. Și ne-a spus și unde. Și a fost bine.
Trei luni mai tîrziu, 30 decembrie, febră, tuse, tot tacîmul. Camera de garda de la Budimex: omor de lume, salvări – am tot stat vreo doua ore parcă. Ne vine rîndul: doamna doctor tînără, frumoasă, profi, scurt și la obiect. Copilul cuminte, dar timorat (era după operația de hernie, știa ce-i ăla spital) stă la consultat, o bușește plînsul cînd vede spatula. Doamna doctor face pasul de la om la vită: Da’ negativistă mai ești, fetițo!
… fetița avea trei ani. Eu am luat rețeta, copilul și am plecat. În loc să-i explic supraoamei din fața mea că nu mă interesează ce coji de cartofi a mîncat mă-sa ca s-o țină la medicină, nu mă interesează ce șpagă a dat sa intre în spital, nu mă interesează cît costa un tratat, cît cîștigă un medic tînăr, nu mă interesează de cînd n-a dormit și cîți domni profesori au invitat-o să s… p… și că dacă n-are chef să fie medic de copii la stat să se care la privat sau undeva afară.
Eu aș fi putut face asta. Pentru că mă cred deștept tare și pentru că aveam un copil răcit și pentru că nu eram, în nici un caz, într-o situație disperată.
… și n-am făcut-o.
Și îmi pare rău.
Sîmbătă dimineață: e soare, e liniște-n oraș, oamenii își văd de-ale lor, se gîndesc la alegeri poate. E greu să funcționezi; aproape imposibil – începe să circule pe internet investigația Casei Jurnalistului despre medicul Burnei: un șut în gura celor care, an după an, au ales să nu se ocupe de subiecte grele, delicate, imposibile, să nu clatine socluri pe care s-au cocoțat oameni providențiali.
Citești și-nnebunești; nu mai ai ce face, ce zice, ce comenta – reacțiile normale sînt simple. Cei ce încă mai au ceva omenesc în ei se-neacă, se sufocă: „Puşca, unde mi-e puşca?” par a striga, precum ultimul om rămas în finalul Rinocerilor lui Ionesco.
Pe internet, liniște.
Pauză.
Viața merge înainte, știți: „avem facturi de plătit, avem copii de crescut, avem publicitate de încasat”-
Pe internet nu se vorbește despre medicul Burnei.
Am luat la rînd toate blogurile din toate clasamentele, din toate topurile – zeci de bloguri. În afară de Simona Tache și Tolontan nu scrie nimeni; nici un rînd. Medicul Burnei nu există. Copiii nu există. Părinții nu există.
Nu că n-ar fi probleme arzătoare: pesediștii votează, curierul întîrzie o comandă, bancile au luat cinci lei comision la o tranzacție, e un film nou de comentat, nevasta a pozat o omletă senzațională, un imbecil n-a dat link, un altul n-a pus semnal-
Înțelegeți: acești bloggeri, acești influenceri, acești deontologi, acești lideri de opinie n-au nici o greață să aibă în fiecare zi o părere despre orice – atîta vreme cît oriceul ăstă nu e viața copiilor. Unii-s năimiți pe la stații TV și nu pot aborda subiecte delicate; alții au reclamă de-ncasat; alții-s ocupați să-și povestească viața în advertoriale – dar nu toți sînt neoameni, nu-i așa?
… ba da.
Sînt cu toții neoameni. Și nu-nțeleg – și se umplu de bube – cînd lumea se șterge cu deșteptăciunea și sfaturile lor la cur.
Toată deșteptăciunea asta nu face nici cît un căcat, atunci cînd lipsește omenia. Omenia!
Omenia care te face să știi că totul pînă la copii! – și că nu te pui cu o Mamă.
Pentru puiul ei, mama o să mute munții. Și – Doamne-ferește! – ca să-și răzbune puiul, mama o să doboare pe oricine. De multe ori, rîdem de mamițici. Sînt ridicole pe forumuri. Sînt mitocance care cresc generații de domni Goe-
… dar cînd trebuie să-și apere puiul, mamițica îl apără ca Mamă, nu ca mamițică; nu știu dacă-nțelegeți.
Probabil că n-o să-nțelegeți: omenia din voi s-a veștejit de mult. Dar și mama voastră, cîndva, la un moment dat, a mutat un munte – mai mare, mai mic! – și pentru voi. Și mama voastră se bucură, azi, că vă știe sănătoși, așezați, ajunși. Doar uneori se gîndește c-ar fi fost bine și să fiți oameni.
… dacă nu-i stricat, nu trebe reparat; dar dacă nu repari la timp, se poate strica…
mici lucrări de întreținere și reparații, zilele astea: una peste alta, jucăria funcționează.
scris de Paul Ioan Pârlea
Desconsideratia cu care este privita Romania prin prisma lipsei promovarii turismului si a obiectivelor istorice, a infrastructurii adiacente si a conservarii istoriei noastre (sub toate aspectele) este o realitate, si nu ar trebui sa mire – si cu atat mai putin sa deranjeze – pe nimeni.
Petre Tutea spunea ca “Romania are prea mult noroc ca sa mai aiba nevoie de politicieni”. S-a dovedit ca avea dreptate: faptul ca, in timpul constructiei autostrazii Sibiu-Orastie s-au descoperit in 31 octombrie 2012 fragmente de piatra pe care s-ar afla cele mai vechi inscriptii din lume (neoliticul timpuriu, din 6600 – 5500 i.Hr.) este o intamplare de o importanta deosebita pentru istoria noastra, iar scoaterea acestor vestigii stravechi la lumina se datoreaza intr-o foarte mare masura Zeitei Fortuna si harului ei plin de noroc.
Alte vestigii insa au avut sorti dintre cele mai potrivnice, si este de ajuns sa amintim Closca cu Puii de Aur: din cele 12 piese de o importanta fantastica pentru istoria neamului nostru descoperite in 1837 in satul Pietroasa (judetul Buzau) si expuse la Muzeul de Istorie a Romaniei, au supravietuit doar 6, restul fiind furate si topite (a se vedea “Istoria Bucurestilor, vol. I”, de Constantin Bacalbasa si publicata la Editura Eminescu in anul 1987).
Insa conservarea Patrimoniului Cultural nu tine numai de noroc, ci si intr-o mai mare masura de responsabilitatea noastra, a oamenilor. Iar pentru a fi responsabili si pentru a ne onora asa cum se cuvine datoria de a pastra aceste “izvoare istorice” cat mai mult timp trebuie sa avem respect fata de istoria noastra, deoarece respectul este “motorul” tuturor atitudinilor, interventiilor si vointei fata de obiecte si obiective istorice. Noi, romanii, ne situam din pacate la un nivel coborat din punct de vedere al acestor virtuti. Nicolae Iorga spunea ca “un popor care nu-si cunoaste trecutul nu are niciun viitor”, si, din pacate, viitorul Romaniei capata o perspectiva tot mai negativa.
Lipsa de respect si consideratie fata de tot ce inseamna trecutul tarii noastre (de la cel mai recent pana la cel mai indepartat) a existat mereu in masuri minime, insa ea a atins cote dintre cele mai mari la inceputul comunismului, atunci cand trecutul era numit “vremurile de trista amintire”, “trecutul fascist” si alte apelative mincinoase si propagandistice. Nenorocirea este ca aceasta lipsa de respect s-a perpetuat pana in sangele si gandirea inconstienta a multor oameni lipsiti de vointa si coloana vertebrala. Oamenii verticali, de mare valoare si cu un grad inalt de cultura au ales sa fuga (mai devreme sau mai tarziu) din acest infern “rosu”, sau au fost asupriti si redusi la tacere de catre tortionari. Unii au rezistat eroic acelor vremuri, cu judecata si dreptatea nealterate de interesele meschine ale partidului, insa asta doar ca sa fie ridiculizati si batjocoriti de catre ignorantii, prostii si lichelele de dupa caderea regimului comunist.
De un dureros de similar destin au avut parte si obiectele istorice din tara: cartiere intregi cu un mare potential istoric cazute sub furia demolarilor megalomanice ale lui Ceausescu, istoria automobilistica romaneasca afectata grav in urma distrugerii unor exemplare unice in lume sau cu un trecut foarte interesant, obtuzitatea celor aflati in functii importante, sau in egala masura imposibilitatea subzistentei oamenilor la deciziile luate de stat sunt doar cateva “boli” care au facut sute de victime in Bucuresti! Sa luam ca exemplu vechiul cartier evreiesc. Dupa deportarea evreilor din Romania, casele lor au fost ocupate de familii de tigani, care au adus cladirile intr-o stare deplorabila. Multe rezista si azi si se incapataneaza sa nu moara, ca o palma data noua de catre istorie. Despre altele insa se poate vorbi doar la timpul trecut. Mi-e teama ca daca extindem situatia prezentata in alte orase din tara, perspectivele vor fi cel putin dezolante…
Astazi avem Casa Poporului, cu care ne mandrim in lume: este a doua cea mai mare cladire administrativa pentru uz civil din lume, dupa Pentagonul din SUA, insa constructia ei a costat sute de alte case demolate si mult prea multe vieti schimbate drastic si ireversibil.
La aceste “boli” au contribuit intr-o mare masura si vremurile asa numite “democratice” de dupa 1989, cand a disparut frica “de regim”, iar libertatea strigata in focul “revolutiei” a fost inteleasa de oameni intr-un mod gresit: aceea de a face toate ticalosiile si prostiile posibile! Romanul a iesit dupa 45 de ani de comunism cu o cu totul alta perceptie despre valorile morale si respect. Simbioza dintre cetatean si stat era oricum distrusa de tot ceea ce se petrecuse in tot acest rastimp de aproape jumatate de veac, insa nici viitorul nu se anunta a fi mai luminos. Furtul a ajuns “sport national”, si a inceput sa se manifeste de la lucrurile cele mai mici (fierul vechi furat de tigani) pana la cele mai mari (politicienii care mint si insala pe fata, si care nu mai stiu de unde sa ne ia bani din taxe diabolice).
Situatia a luat o intorsatura dramatica imediat “dupa”: Cine nu isi mai aminteste “epitetul” folosit de Petre Roman pentru a caracteriza industria romaneasca, “morman de fiere vechi”? Aproape a ajuns la nivelul de cliseu in societatea de azi. Industria nu era “un morman de fiare vechi”! Lichelele ajunse la putere au “avut grija” sa o faca sa ajunga chiar mai rau de atat! Daca am pune pe hartie tot ce au distrus, jefuit si vandut (chiar si pe 1 dolar!) acesti banditi am ajunge la peste 1200 de fabrici, intreprinderi si uzine! Nu este nevoie de prea multe pentru a vedea ca aceasta este una din loviturile care au “contribuit” la mutilarea Romaniei.
Un alt exemplu de distrugere a patrimoniului este vinderea flotei romane de catre Basescu. Optzeci si opt de nave instrainate sau vandute pe sume simbolice!
Ma voi opri aici cu politicul; chiar daca mi-e scarba sa vorbesc despre aceasta clasa, este un subiect pe langa care nu poti trece in astfel de situatii.
Principiul “las-o, ma, ca merge si-asa!” exista dinainte, dar nu a disparut nicio clipa dupa ‘89, ba si-a si extins “influenta” in tot; de la calitatea produselor “Made in Romania” si a serviciilor cu publicul pana la lucrarile de infrastructura facute de mantuiala, si care nu au adus aproape niciun profit real oamenilor de rand.
Toate acestea “intoxica” romanul in asa hal, incat nimeni (sau mai bine spus prea putini) nu realizeaza faptul ca schimbarea aceste nenorocite stari de fapt pleaca de la noi, oamenii de zi cu zi! Ne-am obisnuit sa “injuram” efectul, in loc sa analizam situatia si sa tragem concluziile potrivite. Pentru asta iti trebuie minte, iar daca regimul comunist a reusit ceva, a fost sa indobitoceasca suficienta lume cat sa ne pericliteze gandirea curata pentru multa vreme: acei “prosti, dar multi” vor procrea, iar copiii lor vor fi cel putin la fel de ignoranti, si lipsiti de virtuti ca si parintii lor.
Asa cum din “rau” in “mai rau” nu este decat un pas, si lipsei de respect fata de patrimoniul Romaniei i-a urmat o serie de actiuni ce nu au facut decat sa-l mutileze si mai mult: fenomenului de demolare a cladirilor abandonate i s-a alaturat si “modernizarea” unei parti din cele ramase, sau a intregii zone din care fac parte: am pus “modernizarea” intre ghilimele deoarece aceasta implica schimbarea radicala a aspectului cladirii sau chiar a solutiilor tehnice folosite: avem bunaoara case din anii 1920-1930 cu geamuri termopan, extinse cu unul sau mai multe etaje care au o cu totul alta dimensiune si aspect fata de cladirea originala, contrastul rezultat “zgariind” foarte mult retina. Si asta deoarece romanii sunt mai amatori de “bunastarea personala” (raspandita aproape general) si “progres”. Iar daca Patrimoniul, prin actiunile de promovare efectuate asupra lui, constituie un impediment la adresa acestor doua teluri, este firesc ca oamenii sa il urasca. Pacat ca nu gandim analitic si pe termen lung.
Bucurestiul ar putea avea multe si insemnate zone istorice, insa acesta este un vis care nu cred ca se va materializa vreodata. Toata zona definita de strazile Traian, Filibiliu, Romulus, Lucaci, Labirint si Piata Sf. Stefan are cladiri deosebite, insa este intr-o continua delasare datorita nepasarii. In alte cartiere din oras, unele case vechi, cu unul sau cel mult doua etaje, ce puteau avea o viata mai buna au “lasat locul” unor “monstri” de sticla ce ruineaza perspectiva si incadrarea urbanistica generala.
Romania este privita cu desconsideratie de catre alte tari tocmai din cauza lipsei de respect a autoritatilor fata de cetatean, fata de valorile morale si fata de Patrimoniu. Evident, daca “de sus” lucrurile sunt astfel trasate, nu e de mirare ca si cetatenii – intre ei sau fata de obiectele de Patrimoniu – nu au cum sa manifeste altceva… Nu poti pretinde respect atata timp cat tu insuti nu dai dovada de respect.
Inca sper ca intr-o zi nu se vor mai promova kitsch-urile, coruptii, analfabetii, idiotii si manelistii, si ca Patrimoniul National isi va reveni dupa acest lung sir de lovituri primite chiar de la noi!
Sper sa nu sper degeaba…
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii