despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

să ne aducem aminte iar

Câteva povești de-ale noastre, despre Revoluție.

Le puteți reciti aici.

10 ani

… am făcut 10 ani.

Și 7000 de articole.

Serialele noastre au peste 700 de episoade…

  • 260 de case căzute
  • peste 100 de trezim copiii
  • fix 100 de rable
  • 55 de civilizație publică
  • aproape 50 de fundături
  • peste 30 de jurnalul realității
  • cîte 20-și-ceva de limba română, plimbări, vestigii, anii ’90
  • plus altele, care încă n-au ajuns cu numărătoarea așa departe!

Doar așa, să știm cum stăm noi la 10 ani.


Pare c-am lăsat-o mai ușor.

E cinstit și vede orișicine.

Pare c-am lăsat-o mai ușor.

Într-adevăr, nu lăsăm să treacă ziua fără să publicăm un articol bun și interesant; dar știm cu toții că scriam și mai mult – și mai multe.

Atîta avem; atîta facem; atîta dăm și noi mai departe.

Pare că sîntem înconjurați de subiecte – e de-ajuns doar să-ntinzi mîna după ele și să le-apuci.

… pare!

Nu tot ce se-ntîmplă-i și nou, și demn de luat în seamă. Mai ales cînd e vorba de îmbubări politice, de fumigene, de „subiecte” lansate de pe alte agende.

… lasă!

E un început de vară îmbietor; orașu-i frumos; chestii drăguțe se petrec; e plin de oameni cu care merită să stai de vorbă…

Sîntem aici.

ce mai citim

înc-o recomandare – „Călătorii cu iz istoric

interesant

Neobservat” – un proiect pe care nu l-am… observat decît acum.

să fie mai ușor

Au trecut ani. Am scris mult – multe. Sîntem mulți. Și tot multul ăsta e, uneori… mult!

Cine vrea să parcurgă un subiect desfășurat în ani, în serii, cu „va urma” la coadă, are, neîndoios, greutăți.

Așa c-am început să lucrăm la gruparea seriilor noastre, întocmind liste de episoade și de articole:

despre 2017

A mai trecut un an…

A fost bun? A fost un an trist: pentru că ne-a părăsit Alexandru Bodea.

Știm că ne-am ținut bine de treabă; ca de obicei. Și-am făcut și-anu’ ăsta destule.

Întîi de toate, se cade să ne lăudăm cu așternerea vieții șoselei Viilor într-un material uriaș – o bucurie de scris, de plimbat și de documentat.

… ne-am plimbat serios prin fundături, cale de 25 de episoade. C. D. Mocanu a pornit pe urmele celor care ne chinuie, chinuind limba română – și se va ține de seria aceasta și la anul. Tot prin strădania lui am putut să v-arătăm albumul de crochiuri al lui Cristian d’Auchamp.

Am răscolit iar vraful de ziare vechi. Am văzut cum se de’zăpezise Capitala după viscolul năprasnic din ’54; ce s-a scris la gazete despre Festivalul mondial al Tineretului din ’53; și-am aflat mai multe despre planul de reconstrucție socialistă a Bucureștiului din ’52 și – tot de pe-atunci – de construirea Operei. Am deslușit și construirea Patinoarului Flamaropol și – din ’36 – ne-am dumirit cum s-a petrecut nenorcirea de la serbările Restaurației. Ne-am uitat la reclame versificate și la ce mobilă ne-am fi putut lua cu juma’ de secol în urmă.

Ne-am ținut de descoperiri. Detem de sediul periodicului Rumänischer Lloyd, de garajul lui Mișu Sontag și de tipografia Lupta a lui Nicolae Stroilă.

Mărunțișurile bucureștene ni s-au arătat și ele. Am continuat recensămîntul scuarurilor, călătoria printre chioșcurile vechiului oraș și ne-am oprit să admirăm prăvăliile de-odinioară și ce grătare de aerisire se mai găsesc.

Case căzute? Ia, am vorbit despre o sută. Mașini vechi? – oho, ce frumuseți a mai găsit Ando! Ca să nu mai zicem c-am văzut și ce modele erau lăudate în presa din ’66.

Ne-am plimbat în sus și-n jos și-am așternut ce-am văzut pe-aiurea, în greu-încercata Barcelona, pe la Amsterdam, ori la frații greci și la bulgari – dar și pe-aici, pe la noi.

cum de-ați ajunsără p-aici?

După cum știți cu toții, nu ne-deletnicim cu pusul de-ntrebări de dragul de-a le pune.

Asta nu-nsemează – Doamne-ferește! – cum că nu-ne-nteresează ce-ați putea spune.

Doar că… așa ni-i felul. De-aia nu căutăm nici subiecte dintr-alea care să inflameze discuțiile, care s-aducă pe-aici oameni puși pe harță…

Așa lucrăm noi: bine… rău… și tragem nădejde că v-oți fi obișnuit!

Ei, așa cum facem noi lucrurile, pesemne că – totuși! – ceva-ceva nu-i chiar așa rău, de vreme ce ne citiți și-acum.

Și vin întrebările, din curiozități îndreptățite: ce v-o fi adus aici, la noi pe site? Și cînd? Ce v-a făcut să rămîneți? Ce v-a făcut să mai plecați – și ce v-a făcut să vă-ntoarceți iară?

Am vrea să știm.

Cai bătrîni la buiestru, nu ne-o învăța să schimbăm multe din ceea ce facem; dar ne-o ajuta să facem una-alta oleac’ mai bine…

… cu mulțumiri.

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea a doua)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

Partea întîi

Cunoștințele de electronică radio-tv i-au ușurat traiul în armată. Au făcut din el o mică vedetă. A fost suficient să repare unul dintre televizoarele unității. Specialiștii de la transmisiuni nu-l dovedeau. A făcut-o Vasilache! Un televizor nefuncțional constituia o mare problemă pentru tovarășul colonel Segărceanu, cel care se ocupa de pregătirea politico–ideologică a militarilor. Vizionarea telejurnalului de seară, ca și citirea presei, erau activități obligatorii. Nu scăpau decât cei aflați în diverse servicii.

Din clipa aia nu a mai avut liniște. Cred că a fost acasă la toți ofițerii și la jumătate din subofițeri, evident pentru a le depana aparatele. Nu accepta bani. Se mulțumea cu o masă bună, cu o sticlă de băutură mai acătării sau cu diversele înlesniri care-i făceau viața mai suportabilă. Când avea nevoie îmi solicita ajutorul în două ipostaze precizate totdeauna din capul locului:

  • Mâna a doua, pentru televizoare.
  • Consilier, pentru radioreceptoare.

Țiganu era un tip liniștit, calm, împăciuitor și răbdător. Îndura mult. Dar atunci când „agresiunea” depășea limita acceptată de el, devenea fiară. (Cred că asta era contribuția strămoșilor lui turci.)

Nu știam că se putea transforma într-o clipă devenind de neoprit. Aveam să aflu într-o duminică frumoasă de primăvară a anului 1975. Eu intram în gardă la Comenduirea Garnizoanei, în buricul târgului, aproape de Teatrul Național, lângă Miliția Orășenească. Vasilache și câțiva colegi ieșeau în oraș. Țiganu avea o prietenă printre fetele locului.

De vreo jumătate de oră mă aflam în post la intrarea principală. Uniforma de iarnă mă cam stânjenea, arma parcă era mai grea dar, urmăream fascinat spectacolul străzii înțesate de oameni, majoritatea îmbrăcați în haine kaki. Caracalul, oraș mic, era garnizoană mare. Liniștea mi-a fost tulburată de o patrulă militară care însoțea un civil și care vroia să intre. Subofițerul de la Punctul de Control Acces a întocmit formalitățile și i-a condus pe toți la Ofițerul de Serviciu. Mă întrebam ce caută acolo un civil adus de patrulă. Avusesem timp să disting pe figura lui urme proaspete de contuzii și de echimoze. N-am apucat să duc gândul până la capăt. A apărut o altă patrulă care, de această dată, însoțea câțiva dintre colegii mei. Vasilache era și el în acel grup. Surprins, l-am întrebat printre dinți:

— Ce ați făcut Țigane?

Arătând cu capul spre intrarea în clădire, mi-a răspuns zâmbind:

— L-am bătut p’ ăla!

Îi și vedeam la bulău, fără șireturi la bocanci, fără curea la pantaloni, fără centură, dormind pe țambalul pe care, cu mâna mea, îl puneam în poziția pentru somn! Mă cam încerca râsul!

Spre ușurarea tuturor nu am avut parte de acestă bucurie. După un timp au fost lăsați să plece și pentru a preveni producerea altor evenimente, au fost însoțiți de patrulă până la unitate. Civilul a plecat singur ceva mai târziu. Am reușit să aflu că nu fusese o încăierare ca-n filme. Doar o scurtă secvență pugilistică între Vasilache și cel bătut care era… subofițer la unitatea militară de lângă gară.

Dimineață, după sosirea cadrelor, în fața porții a oprit o Dacie cu număr militar din care a coborât un sergent major de infanterie. Avea fața numai vânătăi și umflături. Abea i se zăreau ochii. Comandantul garnizoanei îl chemase la raport.  Nu era de glumă. Așteptam cu nerăbdare să ies din serviciu și să mă întorc în unitate.

Am ajuns la dormitor când băieții începeau programul de studiu. Bătăușul nu era acolo!

— Unde e Vasilache?

— E veselar.

(Sau „de veselă”, adică servea mâncarea și spăla vesela pentru toată bateria TR.) L-am găsit la bucătărie și ne-am retras într-un colț.

— Țigane, ai înnebunit? Tu știi cum arată ăla? Vrei să te trezești la Batalionul Disciplinar?

— Stai bă că nu e chiar așa!

Și mi-a povestit. Prietena lui, elevă de liceu, dădea din ce-i dăduse Domnul, fără să fie prea generoasă. Înainte de a-l cunoaște pe Vasilache, avusese o altă relație. În acea zi s-au întâlnit spre prânz. Nu au apucat să facă prea mulți pași și Țiganu a fost abordat direct de fostul prieten al fetei, un tânăr îmbrăcat cu haine civile, de oraș. L-au potolit cu greu și au încercat să-l ocolească, să nu-i mai stea în cale. Doar că acela, cu creierul lui mai mic decât cutia craniană, s-a gândit că sergentul TR este motivul pentru care a fost părăsit (poate că era chiar așa!) și s-a ținut scai de ei. Pentru a evita incidentele, fata a plecat acasă iar Vasilache, împreună cu câțiva colegi, s-a îndreptat spre restaurantul din parc. Lovit în amorul propriu, „fostul” o căuta cu lumânarea. I-a urmărit și la intrarea în grădina publică a avut neinspirata inițiativă de a-l ataca fizic pe Țiganu. S-a pomenit sub o ploaie de pumni care l-a năucit trimițându-l „la podea”. O patrulă aflată în zonă a intervenit imediat. Cel și nefericit și bătut s-a legitimat ca fiind subofițer la o unitate militară din oraș. Toți, beligeranți și martori în uniformă, au fost conduși la Comenduirea Garnizoanei.

— Și cum a rămas? Acum ce faci?

— Păi pe el îl anchetează comandantul garnizoanei iar pe mine mă anchetează Olteanu (locotenent–colonelul Olteanu, comandantul regimentului) și în funcție de rezultatele anchetei, vor stabili ce e de făcut.

Concluziile anchetatorilor convergeau până la un punct: Vasilache era cel urmărit, sâcâit, provocat și atacat deși a încercat să evite scandalul. Spre cinstea ei, fata a contribuit la limpezirea acestui aspect.

În schimb, cei doi comandanți nu se înțelegeau asupra modului în care sergentului major i-a fost schimbată fizionomia.

Comandantul garnizoanei a stabilit că acesta a fost snopit în bătaie de sergentul TR.

Locotenent–colonelul Olteanu i-a interogat, de mai multe ori, pe toți colegii noștri prezenți la fața locului, inclusiv pe Vasilache. Toți, fără excepție, au susținut că civilul nu a fost luat în pumni. A fost doar îmbrâncit și în cădere s-a lovit de gardul din piatră al parcului.

Exasperat de solidaritatea teriștilor în a contesta evidența, comandantul de regiment a concluzionat:

— Auzi Vasilache, acum că l-ai bătut, asta e. Dă-l în măsa de infanterist! Dar nu trebuia să-l bați așa de rău!

Până la urmă, nu a pățit nimic. A existat însă un efect secundar. I s-a tăiat pofta de fete din capitala Romanațiului.

Încet dar sigur se apropia ziua trecerii în rezervă (a lăsării la vatră). S-a întâmplat marți, 15 iulie 1975, cu două săptămâni mai târziu decât era normal.

Vasilache a venit cu mine în București. Binefăcătorul lui nu se simțea bine și chestia asta îl  îngrijora. Până în toamnă, omul de ispravă, cizmarul cu suflet mare s-a prăpădit. Urmașii acestuia nu l-au mai îngăduit și Țiganu a rămas pe cont propriu.

Media obținută la admitere nu i-a permis ca în primul semestru să obțină bursă. Și-a găsit un loc la cămin dar nu era gratis. În plus, trebuia să și mănânce.  A urmat o perioadă grea pentru el. Venea rar pe la mine invocând de fiecare dată distanța dintre Grozăvești și Vitan dar, o făcea cu bucurie știind că e bine primit. Dacă eu nu eram acasă, mama îl invita să se odihnească, să facă o baie și când ne adunam toți, ne așezam la masă ca în familie. N-a acceptat niciodată bani de la noi deși ne ofeream să-l ajutăm. I-ar fi primit doar ca împrumut dar nu era sigur că îi mai poate înapoia. Nici azi nu știu cum a scos-o la capăt.

S-a adaptat repede la viața de cămin. A început să bea și să trăiască intens clipa, nu totdeauna cu cele mai profitabile foloase. După sesiunea de de iarnă i s-a mai ușurat povara. Îndeplinea condițiile pentru bursă, repara televizoarele studenților și își folosea cu talent deprinderile comerciale căpătate în preajma portului Constanța.  Nu neglija învățatul dar, o făcea cu zgârcenie.

După separarea anilor de studiu pe specializări (el la „Termo”, eu la „Electro”) ne întâlneam mai greu. Programul era un impediment serios. Nu puteam chiuli. Bursa nu ne lăsa. Îi mergea bine, deși evoluția lui nu părea să fie pozitivă. I-o spuneam uneori, atunci când se întâmpla să mergem la o bere. Mă asculta fără să se uite la mine și cu o undă de tristețe în glas răspundea:

— Ce știi tu!

Se înstrăina, nu înțelegeam de ce și nu știam să reacționez. Viețile noastre își urmau cursul rânduit.

La repartiție, chiar dacă nu era în plutonul fruntaș, a avut șansa unui post la CET Palas. Se întorcea acasă.  Înainte de a pleca la Constanța a trecut pe la părinții mei și apoi mi-a făcut o vizită în Foișoreanu, acolo unde locuiam. Se întâmpla într-o seară blândă de august. La masa din grădină am descântat până în zori un vin vechi de Panciu. A refuzat să doarmă la mine. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă suna din când în când la serviciu, prin rețeaua de dispecer. De prin ’90-’91 nu a mai făcut-o. Vorbea puțin despre el. Îi știam năravul și nu insistam. L-am căutat eu dar, era greu de găsit. Umbla mult prin centrală. Cineva mi-a spus că e bolnav. Nu a participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare ale promoției noastre. La cea din anul 2000 am aflat că Vasilache nu mai e printre noi. Plecase acolo unde bogatul și săracul sunt totuna. Aripa tristeții mi-a mângâiat atunci bucuria revederii cu ceilalți. Acasă am aprins o lumânare pentru el și l-am trecut întru pomenire pe hrisovul morților din familia mea. O bună bucată de timp mi-a fost ca un frate.

Anturajul nepotrivit, viața dezordonată, alcoolul, tutunul (dar și altele doar de el știute) l-au răpus. Numai Dumnezeu poate judeca!

Odihnește-te în pace Țigane!