despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o vacanță fix așa cum ne trebuia.

… din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.

Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.

Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…

Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.

Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?

… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!

Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.

Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.

O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!

Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.

Și treci granița: ai ajuns la greci.

E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…

Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!

Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.

Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.

… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…

Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.

Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.

Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.

Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?

… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.

Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.

Și ce bine a fost.

Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

nimic din vacanță (nici măcar poze)

Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…

Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.

Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.

Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!

Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.

Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!

Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.

Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.

Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.

Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.

Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.

Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.

Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.

Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.

Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!

Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.

Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.

Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.

Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!

Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.

Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?

E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!

Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.

Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.

Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.

… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.

Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.

Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

primăvară la Veliko Tîrnovo

Trebuia s-ajungem și-aici, odată și-odată. E-așa de aproape, încît e păcat să nu; și-am fugit de zeci de ori, poate, pe șoseaua ce trece pe sub oraș, tînjind la casele cocoțate pe creasta de munte. Dar mereu ne grăbeam; ba spre greci, ba spre turci…

Acum nu ne-am mai grăbit – și-am mers doar aici: primăvara, fiindcă Veliko Tîrnovo e încîntător acum, cînd totu-i verde și-nflorit. Și-o să fie la fel la toamnă, sigur că da, cînd culorile ei o să-mbrace munții; vara dogorește rău prin părțile astea.

Eram siguri c-o să ne placă; știam asta.

Nu-i un oraș mare, dar așa cum e el – înghesuit, cu case urcate una peste alta, e concentrat; comprimat; ca o esență bună de parfum…

Totu-i piatră și istorie-n Veliko Tîrnovo; și unde-i piatră și istorie, sînt istorii, povești și legende – și, fiindcă sîntem la un pas unii de alții, nici n-ar trebui să ne mirăm cît  seamănă-ntre ele toate astea. Te uiți la cîte-o casă două minute și-apoi citești despre ea două ore, purtîndu-te printre vieți de oameni mari și mici, încăpățînați ca însăși piatra pe care s-a ridicat orașul.

Întîi de toate, ceea ce-i sigur: e un oraș vechi; o Capitală – capitala Bulgariei mai îndelung decît Sofia de azi – loc de unde regi, țari și mici împărați au condus un stat ambițios și bătăios.

Așa că-i și-o Cetate: mare, cocoțată pe-un deal (și multe dealuri sînt pe-aici!) cu ziduri groase, cu turnuri, cu ruine și c-o biserică sus-sus de unde poți cuprinde toată firea: oamenii mici, meandrele nesfîrșite ale rîului Iantra, podurile vechi de piatră, ruinele: alte ruine, pe alt deal – Trapezița – văile și pădurile.

Petreci pe-aicea cîteva ceasuri fără să te-apuce plictisul; e Țarevețul – cetatea Asăneștilor, cei ce-au condus Bulgaria în cea de-a doua ei mare organizare statală după cea a lui Asparuh. Mai știm de la școală ceva de Petru și Asan, poate ne mai zice altceva și Ioniță Caloian – bulgarii-i țin la mare cinste pe toți.

         

E și turnul unde-a fost întemnițat Baldwin, împăratul Constantinopolului, plecat taman din Flandra-n fel de fel de cruciade; Caloian l-a înfrînt și mai apoi i-a luat și viața. I-o fi zis lui alde Ioniță „Caloian” fiindc-o fi fost frumos, da’ cică nevastă-sa l-ar fi găsit interesant și pe alde Baldwin: firește, astea-s fel de fel de legende; piatra nu mai ține minte ce-a fost cu opt veacuri în urmă.

… așa că, după ce te saturi de urcuș, coborîș și bolovani printre care se soresc șopîrlele, te-ntorci înapoi, în orașul-oraș.

Veliko e orașul vechi, cel cocoțat pe munte, cu case una peste alta; mai e și orașul nou, unde-s blocuri, parcuri, bulevarde – normal că ai treabă mai mult cu primul.

… mai ales că, după atîta istorie, sigur ți s-a făcut foame.

Cel mai bine e să te duci la „Ștastliveța”, restaurantul din centru care-ți oferă o panoramă de neuitat asupra caselor de pe munte, a rîului care-nconjoară ca o peninsulă dealul Athosului pe care s-a ridicat monumentul Asăneștilor și-a podului Stambolov.

  

Să zicem de mîncare: excelentă. Să zicem de servire: perfectă. Să zicem de atmosferă: încîntătoare. Nu glumesc de loc cînd socot „Ștastliveța” unul din cele mai bune restaurante-n care-am fost. Lîngă el, „Ego”, care de-asemenea merită laude și cică-i un pic mai ieftin; nu că „Ștastliveța” ar fi scump – nu e!

Cu burta plină, te-ntorci la priveliștea văii. Iantra curge-ncet și-i plină de verdeață pe maluri și nu vezi un gunoi, o pungă, o sticlă aruncată; casele-s cît de cît dichisite, deși nu lipsesc nici dărăpănăturile, nici zidurile năruite; e tristă clădirea vechii poște, azi abandonată, „stricînd” acum aproape un veac aerul tradițional al orășelului cu modernismul ei: dar și Bulgaria avea atunci nevoie și de avînt, și de progres. Și orașul însuși își revenea cu greu după ce multe clădiri căzuseră la marele cutremur din 1913…

… o plimbare-n jos, sărind ca o mîță de pe-un acoperiș pe altul, trebuie să faci. Din ulița din față te afli la parter; cum te uiți spre ulița dindărăt, te nimerești la etajul trei… Ca un brîu, trece pe-aici strada și Gurko, unde-s fel de fel de magazinașe și ateliere pe unde face să-ți bagi nasul.

 

Cînd te saturi de partea de jos, te cocoți la loc și-ți duci picioarele-nspre partea bazarului Samovodene: nu-i decît o străduță și-o piețișoară, dar îți ia mult să vezi tot ce-i de oferit. Și cin’ te-oprește să-ți tragi sufletul la o cafea, la o bere, la o-nghețată?

 

Dacă te țin picioarele, mai e de urcat: de-acum, pe cărărui în trepte printre case, te sui deasupra tuturor: cine mai e ca tine? Mai dai și peste vreo bisericuță veche: joasă și banală pe dinafară – fiindcă nu trebuia să sară-n ochi pe vremea cînd mahomedanul stăpînea partea asta de lume – dar cu un interior de-ți taie răsuflarea…

 

Veliko Tîrnovo-i – desigur – o lecție vie de arhitectură bulgărească; ici-colo-ți sare-n ochi cîte-o plăcuță sau o referire la Koliu Ficeto, care-a construit case, biserici și poduri fără s-aibă cine știe ce știință de carte. A fost și prin părțile noastre, da’ nu prea ne pricepem să-i găsim urmele.

Fiindcă-i așa de chinuit pe munte, Veliko a fost silit să facă fel de fel de giumbușlucuri. Calea ferată-l străbate pe dedesubt, prin tunel; șoseaua s-a construit mai tîrziu, dar casele de deasupra n-au pățit nimic-nimicuța. Gara-i și ea mai de-o parte, unde-a fost loc; ca să-ajungă oamenii mai lesne la ea, s-a construit și podul metalic pe care azi nu mai circulă mașini. Asta se-ntîmpla la-nceput de secol XX; podu-i și azi în picioare și-i un loc tare plăcut de promenadă. L-a proiectat un italian ajuns prin părțile astea și l-au construit prin Austria; cînd să-l monteze, le-a picat ultima piesă-n rîu și-a fost nevoie s-aștepte să construiască și să trimeată austriecii alta. Pe sub el s-a dat în spectacol, printre Războaie, și aviatorul Petco Popgancev, cu-n avionaș bulgăresc. Popgancev chiar era ceea ce s-ar putea numi un „as al aerului” și cu siguranță-i unul dintre cei care-a apucat să ducă o viață lungă, fiindc-a murit prin anii ’80. Podul se cheamă Stambolov: un fiu al orașului și primul ministru-n vremurile moderne-n care Bulgaria-și cîștiga și ea neatîrnarea. Stambolov a pierit asasinat; dacă te uiți mai îndeaproape la viața lor politică de-atuncea, o să vezi că bulgarii nu prea glumeau – să nu zicem mai multe.

Deci, podul; podul te duce la monumentul călăreților – Asăneștii, carevasăzică; aici mai e o clădire unde-i muzeul de artă și cel mai frumos parc; unul din locurile alea de care te-ndrăgostești și-ți rămîn pentru totdeauna-n inimă. Liliacul miroase-mbătător, castanii-s și ei în floare; în stînga și-n dreapta curge Iantra și… nu te mai dai dus.

   

Vedeți, în vacanță-s două chestii: pe de-o parte, vrei să vezi și să faci cît mai multe… pe de alta-ți dai seama că ai nevoie să te pui jos și să stai, să lenevești, să te bucuri mult de puțin.

Și ce frumos se vede orașul de-aici!

 

În oraș – firește – case și muzee de vizitat. Am lăsat multe – destule! – pentru altcîndva. Să nu le-ngrămădim; să nu ne lăcomim!

În oraș o să și stai, că nu-ți ajunge o zi – nici măcar două. Am găsit o pensiune care face toți banii; trebuie s-o căutați ca „Guest House The House”: are doar vreo trei camere, dar una-i ditai mansarda uriașă cît un apartament. E chiar la un pas de restaurantul cela grozav, „Ștastliveța”, într-o piațetă – frumoasă și ea! – care se cheamă Pencio Slaveicov (mare poet și fiul scriitorului și revoluționarului Petco Slaveicov). Piețișoare-s multe, cu ronduri, statui și locuri de parcare-ngrămădite: românul se teme să parcheze pe-aici, că nu se pricepe unde și cui să plătească și-apoi se plînge ba că i-au luat mașina, ba că i-au blocat roata. Sînt și-o droaie de mici magazinașe și buticuri cu haine și încălțăminte; au chiar marfă drăguță și la preț bun și – mai presus de toate – se pricep s-amenajeze vitrinele în așa fel încît să-ți ia ochii cu marfa, nu cu afișe mari pe care să scrie reducerile: dar nu-i prima dată cînd ne mirăm că bulgarii știu să facă altfel de comerț și s-aibă altfel de servicii.

Strada ce străbate orașul vechi e animată, fără să sufere de nebunia de trafic a stațiunilor noastre prahovene; e doar o stradă principală, nu o șosea. În sus și-n jos trec autobuze; la o adică, chiar te-ai putea sui într-unul dac-ai obosit, da’ nu prea-ți dai seama încotro mai merg; că de ajuns, cam toate ajung la Cetate.

Sînt patiserii; e – mai înspre orașul nou – și-o cofetărie „Nedelia”; ai tot ce-ți trebuie ca să-ți placă.

Și – la cîțiva kilometri – și satul-muzeu Arbanasi, pe care trebuie să-l vezi. Case vechi – unele pensiuni, altele muzeu, altele doar de locuit – înșirate pe dealuri, coborîte-n văi; ulițe pietruite și garduri zdravene din bolovani, bolovani și alți bolovani; miroase a iarbă, lemn vechi și liniște. Sigur că-s pensiuni, restaurante și turiști o droaie; dar de-acolo tot înapoi în oraș, în Veliko, am ajuns.

Vorbind de ajuns, aici ajungi repede: două ore jumate-trei, în funcție de unde din București pleci și de cine se nimerește-n fața ta-n vamă; șoseaua bulgărească se menține destul de bine, deși-i tot mai multă nevoie de-o autostradă-n părțile astea; poate cîndva o fi și asta.

Nu știu ce-o mai fi de spus. Vin foarte mulți oameni aici; și din ei mulți și revin – și-o fac pentru că merită: e un loc frumos. Un loc minunat.

Ăsta-i Veliko Tîrnovo.

vacanțele noastre – lista episoadelor

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana

la greci

la-greci

… ciudat mai e să-ți lași vacanța-nspre sfîrșitul verii, mai ales cînd ești obișnuit să pleci undeva prin iunie-iulie. Te uiți la toți cei ce pleacă și vin-napoi; și-aștepți… și aștepți…

S-ar putea zice, desigur, c-ai avea mai multă vreme de plănuit și-organizat; așa că, pe măsură ce se-apropie vacanța, mai faci în fieștecare zi cîte ceva, ca să simți că ești cu-n pas mai aproape: mai cumperi o cremă de plajă, mai cotrobăi după niște haine, mai ticluiești un mesaj automat de out of office, mai duci mașina să se uite careva pe dedesubt – treburi de-astea.

Și-apoi, firește, vine: ca toate lucrurile de pe-acest pămînt, vine și ea, pîn-la urmă: vacanța.

Ea vine: și tu pleci!

Ne-aștepta Grecia; ne era dor de ea.

… am luat-o din loc, fără grabă: drumul spre Kavala nu-l mai fac dintr-o bucată, fiindcă n-alerg cu toată familia după mine; adaug și timpul tot mai mare pe care-l poți pierde trecînd granițele (să stai vreo două ore-n Rodopi cu soarele-n cap e nasol) și – mai ales – faptul că bobocul nostru are doar opt luni și nu se cade să-l chinuim doișpe ore-n mașină. Lași Bucureștiul în urmă, cobori Burnasul, staaai pe Podul Prieteniei – și dup-aia ești prin vecini.

… la Stara Zagora – loc de înnoptat – mașina s-a hotărît să nu mai meargă-n Grecia cu noi. Așa c-am lăsat-o acolo, să fie reparată; și-am luat un taxi a doua zi de dimineață. Dacă v-o face trebuință, vreodată-pe-acolo, un service auto prietenos ori un șofer bun, să mă-ntrebați.

img_4955

Aveam nevoie s-ajungem la greci: și-am ajuns.

Ca și-altă dată, n-am trecut marea; am rămas prin Kavala; la doi pași, într-un sătuc tare dulce. Și cuminte. Și liniștit. Și care avea următoarele:

  • două restaurante, unul mai… foarte bun decît altul
  • două fast-food-uri, la care găseai, seara, pînă și kokoreci d-ăla grecesc
  • o brutărie-patiserie, care știa să fie și cofetărie
  • o măcelărie
  • un supermaket și-o farmacie

Ba… mint! Îi lipsea ceva, ceva foarte important: n-avea români. Erau toți, la cîteva mile distanță peste mare, în Thasos:

palio-plaja-7

… ce-altceva-ți mai trebuie? Nimic. Nici bancomat; că n-aveau – doar înapoi în Kavala găseai. Da’ de ce să te necăjești?

Plaja, la doi pași; grecii vin la ea pe la prînz, cînd începe Soarele să bată și merită să te bronzezi: ei n-au auzit nici pînă azi că trebuie să te chinui pe nisipul rece la ora cînd oamenii cinstiți încă dorm. Cam pe-atunci se deschid și terasele, că nimeni n-are nevoie de nimic la prima oră.

palio-plaja-1 palio-plaja-2 palio-plaja-3 palio-plaja-4 palio-plaja-5 palio-plaja-6 palio-plaja-9 palio-plaja-10 palio-plaja-11 palio-plaja-12

Bulgarii – cuminți, dar nu fraieri – au prins drag de mers pe-aici; unii și-au cumpărat case de vacanță; alții și-au amenajat chiar proprietăți luxoase; iar grecii – de voie, de nevoie – au început să-nvețe limba bulgară. Mi-a plăcut.

Cît de bine putea să fie: liniște, nisip fierbinte, apă lină și albastră. Și-o căsuță de stat, cu tot ce vrei – chiar și c-o sumedenie de țestoase-n curte, printre măslini.

palio-liniste-1 palio-liniste-2 palio-liniste-3 palio-liniste-4 palio-liniste-5 palio-liniste-6

Zilele treceau frumos, așa cum e bine-n vacanță. Bălăceală, joacă-n nisip, somn, frappe, pește, dovlecei pane, pîine proaspătă, soare bun. Poate, în vîrf de sezon, să fie mai multă lume și să pară mai animat; nouă ni s-a părut doar perfect. Era și-o bisericuță albă la care se țineau evenimente frumoase, cu multă lume venită să ia parte la ele.

Localitatea se chema Palio. N-am mai dat mai departe, spre Iraklitsa și Peramos, fiindc-aveam tot ce ne trebuia aici – v-am zis mai sus.

Orașul, așa cum v-am zis, era la doi pași – un  sfert de oră; pentru cine s-o-ntreba ce ne-am făcut fără mașină pe-acolo, autocare legau toate localitățile din zonă, veneau des de tot și-ți puteai lua orice bagaj fără probleme.

? kavala-orasul-2 kavala-orasul-3 kavala-orasul-4 kavala-orasul-5 kavala-orasul-6 kavala-orasul-7 kavala-orasul-8 ? ? ? ? ? kavala-orasul-14

… orașul, neschimbat – cald și prietenos, ca și omul de pe-aici… Mă simt bine cu grecii; oameni vii, oameni care se bucură de ce-i în jur și nu se feresc nici de Soare, nici de aer, nici apă, și nici de cei din jur; oameni care vorbesc și cer în gura mare ce li se cuvine.

Am luat iar drumul Cetății, după ce ne-am pus burta la cale-n centru, în cel mai grozav local grecesc pe care l-am găsit, fiindcă dumineca la prînz, cel mai aglomerat loc însemnează că-i și cel mai bun: atunci grecu-și scoate familia la masă și se simte tare, tare bine. Fără greș e criteriul ăsta. Chelnerii – aicea – cărau în fugă tăvi după tăvi, cu piramide de farfurii pline; ba cu salate, ba cu cartofi fripți – dar mai ales, cu creveți și alte bunătăți aduse din mare.

Prin București, din cît îți servesc grecii ăștia-ntr-o farfurie, restaurantele fac trei-patru porții…

kavala-portul-1 kavala-portul-2 kavala-portul-3 kavala-portul-4 kavala-portul-5 kavala-portul-6 kavala-portul-7 kavala-portul-8 kavala-portul-9 kavala-portul-10

Bobocul s-a uitat și el, curios, la lume: la marea zgomotoasă, la ziduri, trepte și pisici; și fii-mea, care fusese mai mică ultima dată cînd vizitasem orașul, l-a văzut cu alți ochi și cu altă minte. Făr-să se simtă ciudat, s-a-nprietenit cu oameni mari și cu copii, înțelegîndu-se prin semne atunci cînd engleza nu mergea, învățînd cuvinte-n greacă și-aducîndu-și aminte de cuvinte-n bulgară. Cît de simplu e atunci cînd încă știi că sîntem doar oameni, la fel cu toții!

Era cald, cerul era limpede, marea la fel: totul mirosea a vacanță, oameni buni.

S-a pus pe ploaie după ce-am plecat noi acasă: pîn-la urmă fusese o vacanță bună.

Să faci jumate de drum stînd în dreapta șoferului nu-i deloc rău, fiindcă ai ocazia să caști gura la locuri, viețuire și peisaje. Grecia a cam stat pe loc în ultimii ani – priponită de criză – dar trecerea prin munți cea nouă, dintre Nimfea și Makaza, e o realizare. Îi lipsește spectacolul sălbatic al celei de la Zlatograd, dar e mai comod de parcurs – și oleac’ mai scurtă; doar că vama-i mai aglomerată. Naiba știe, deci, pe unde ieși mai cîștigat s-o iei.

Bulgaria ne-aștepta înapoi, toropită de un weekend prelungit c-o punte de sărbătoare națională; nu prea aveai ce face, decît s-asculți la radio cîntece vechi și să te distrezi încercînd să vezi dacă Shazam le ghicește. Stara Zagora, în care-am mas iară, nu-i deloc urîtă, da’ n-am prea avut chef de ea-n vacanța asta. Partea turistică a zonei, ascunsă sus, pe dealuri, prin păduri e liniștită și răcoroasă…

… n-am mai trecut Balcanii prin Pasul Șipka, ca la dus (naiba să-l ia, că frumos mai e, dar tare te plictisești de curbe după curbe). Ne-am întors mai pe lîngă, prin minunatul oraș Gurkovo, cel cu gropi, coclauri și muzeul măgarului.

Muzeu pe care nu l-am vizitat; măgari avem și de la Giurgiu-ncoace.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov

tot Balcicul de sub Soare

Ei, fuse și vara asta, vara Balcicului! A treia vară la rînd în micuțul oraș; chiar o mai fi ceva, în plus, de zis?

Balcicul e la fel. Doar Moara s-a primenit și nu mai arată așa de dărăpănat – e-n renovare.

Balcicul e, deci, la fel. Doar bistroul Cedar – cel de lîngă plajă – s-a închis și-n locul lui a apărut altceva, oleacă mai curățel. Și habar n-am unde s-or fi risipit Ivan și băieții de-acolo, care bine mai serveau mîncarea.

S-au mai rotit chelnerii de la un restaurant la altul; s-au rotit și soliștii vocali care animă atmosfera seară de seară; a mai apărut un restaurant nou, înspre Castel, gata să înjumătățească clientela de la Coroana; cofetăria 7 lulele nu mai e cofetărie, ci doar cafenea – nu că-i vreo pierdere, asta – da-n rest, zău că-i același, Balcicul.

Același. Timpul a trecut cuminte în Balcic. Pescărușii țin iar ședință pe dig…

Doamne, ce-aș mai putea scrie, despre Balcicul lui 2015? Că serile-s la fel de liniștite, cu apa cuminte și limpede?

Că colțurile albe ale ale cleanțurilor nu mai îmbie pictorul să-și așeze fundul pe-un scăunel și să moaie penelul prin borcănașele cu văpsea, ci turistul să-și întindă selfie-stickul și să caute cea mai inspirată poziție pentru poză?

Nu-mi dau seama, așa că schimb vorba și vă zic că m-am fîțîit, firește, și prin împrejurimi. Am ajuns iar prin Varna, prilej să văd că orașul ăsta nu stă pe loc; s-a mai înfrumusețat și se simt oarecari investiții; nu doar în infrastructură, dar și-n transport.

Doar Dalboka-i neschimbată; aceeași cădere-n gol de pe cîmpia arzătoare drept pe malul apei, unde e răcoare și umbră. Și aceleași scoici. Și icre. Și crabi. Și hamsii.

Turismul e mai bun în Bulgaria; se simte. E o țară care-și face, încet, chibzuit și încăpățînat un nume; un brand. De la magneți de frigider la săpunuri; de la rahat aromat la cărticele; de la tricouri la miere cu trandafiri – Bulgaria își pune marca pe lucruri de care te atașezi cu drag.

Dar, desigur, astea-s detalii pe care nu le vrem luate-n seamă. Nu băgăm de seamă nici acum că bulgarul muncește mai serios și mai mult, poate pe bani mai puțini. Nu băgăm de seamă că și veselul chelner (zdravei, Niki! zrdavei, Evgheni!) care te-mbie cu meniul în mînă prin fața restaurantului, după ce-ți zîmbește și te pune la masă, aleargă cu două tăvi pline cu mîncare la alt client; și asta și luni, și marți, și miercuri, și joi, și vineri, și sîmbătă, și duminică: banii se cîștigă, nu se fac peste vară.

Ca să nu vă las chiar fără ceva nou din vacanța asta, iat-o hartă cu Balcicul de pe vremea cînd era la noi.

Am pus-o, cum m-am priceput, cap la cap, folosindu-mă de hărțile de aici. Dacă vreți să vedeți tot Cadrilaterul, puteți s-o faceți și pe-asta; doar că harta a ieșit cam mare.

Despre alte vacanțe la Balcic: 2013 – partea întîi | partea a doua | partea a treia | 2014

Balcic: a doua venire

După cum ştiţi – oameni fiind şi noi – ne-am luat, recent, o vacanţă. Şi fiindcă tare ne-a plăcut Balcicul văzut anul trecut ne-am întors tot la el. Dar cum! în aceeaşi perioadă, la acelaşi hotel, mîncînd la acelaşi restaurant şi reînprietenindu-ne cu aceiaşi chelneri; Balcicul rămăsese, parcă, acelaşi: în aşteptarea noastră.

Aş putea să fiu rău – şi leneş – şi să vă las doar să citiţi articolele de anul trecut, fiindcă nu-i mai nimic de adăugat; dar nu mă lasă inima s-o fac, fiindcă… fiindcă e ceva în plus.

Micul Balcic nu s-a schimbat, zic: asta-nseamnă că nici nu s-a-mbunătăţit, nici n-a decăzut prea tare. Aceiaşi chelneri te-mbie cu meniurile lor scrise în română, rusă, poloneză, germană şi engleză, aceleaşi magazine, aceleaşi hoteluri. Cele-n construcţie, tot în construcţie sînt; doar moara cea veche e-n reabilitare; Balcic e locul unde nu s-a întîmplat nimic.

Anul ăsta însă am fost mai harnici – ne-am mutat fundurile şi prin locurile din apropiere.

Întîi, ne-am dus să la Capul Caliacra. Dacă v-o veni vreodată pofta să-l vedeţi, aveţi grijă s-o faceţi pe-o vreme mai înnorată; altminterea soarele neiertător al cîmpiei dobrogene vă pune capac pe-acolo. La Caliacra ajungi prin Cavarna (şi-mi tot umblă prin cap nişte vorbe pe care nu ştiu de un’ le ştiu: „Varna, Cavarna, şi Plevna pe jumătate”). Cavarna e-un orăşel, tăiat de o şosea largă şi leneşă, ca mai toate şoselele frumoase ale Bulgariei. Blocurile sînt pictate cu feţe de-artişti pop-rock străini care au ajuns aici la un festival muzical.

Din Cavarna – printre eolienele cu care e-mpînzit plaiul – te duci, pe limba de pămînt ce se-ngustează mereu şi se-mpinge-n mare, pînă-nspre capăt, unde un bulgar îţi ia nişte bani şi-ţi laşi maşina pe dreapta. Acolo începe cetatea – adicătelea, ruinele ei.

Cetatea e-n regulă; impresionantă este însă priveliştea mării, departe-jos; şi faleza abruptă şi periculoasă. Faleza face toţi banii.

Cultura merge mînă-n mînă cu mîncarea; asta o ştiţi; şi – revenind spre inima continentului – merge bine de tot o oprire la Dalboka.

Da! – fusărăm şi-aici. Deodată drumul de cîmpie, dup-un colţ de cotitură, se prăvale-n apă şi de-abia ai unde să-ţi laşi maşina să zacă sub soarele orbitor.

Ştiţi că sînt oameni care vin aici – la Dalboka – din Bucureşti, ca să mănînce scoici. Constănţenii – mai norocoşi datorită apropierii – dau o fugă la midii aşa cum ne-am duce noi la iarbă verde.

Îi înţeleg. Este grozav. Nu-i doar bunătatea meniului; nu-i doar ieftinătatea notei de plată; e şi senzaţia de capătul-lumii şi amărăciunea de-a nu pricepe de ce nu putem face şi noi – românii – o astfel de afacere la noi în ţară.

La Dalboka-s două restaurante; unii zic să mergi neapărat în dreapta; alţii zic că merită să mănînci unele chestii doar în stînga… Lumea-i plină de oameni care cunosc totul.

Scoicile-s bune, deci. Porţiile-s îndestulătoare; cînd vezi chelnerii cărînd kile-ntregi de mîncare la mesele românilor pofticioşi, ţi se cam apleacă – dar trece cu bere rece.

Atît despre Dalboka; vă mai zic şi c-am trecut să vedem ce ştiu să facă vecinii cu turismul organizat – şi-am vizitat Albena.

Albena – în sine – e un Neptun, nimic mai mult. Dar, pe vreme ce Neptunul nostru s-a ruinat, Albena lor înfloreşte… Puternic încercată de ploi şi inundaţii înainte de-a vizita-o noi, Albena îşi revenea rapid, harnică şi organizată – se-nnoia sub ochii noştri.

E şi aici balamuc şi buluceală. Tarabe, atracţii, nebunii – bulgarii însă cunosc cum să te-nhaţe în aşa fel încît să-ţi placă. Te cheamă, te lasă să negociezi, te-mbie-n fiecare zi cu ceva nou; îţi vorbesc pe limba ta şi-o fac zîmbind. Nu ştii – tu, românul – dacă să te laşi sedus sau să priveşti totul cu-ncrîncenare, neînţelegînd de ce pizda mă-sii nu putem şi noi face turism…

Dar vacanţa la Balcic a fost în Balcic şi anul ăsta; aici a fost locul unde-am lăsat banii şi inima. Am căutat locurile lăsate de-o parte anul trecut: şi le-am găsit, după sute şi mii de trepte de piatră urcate şi coborîte…

Balcicul, hei… e numai o scară…

Balcicul – pe cît de bun e la mîncare dată turistului – pe-atît e de modest cînd e vorba de gustărele… Magazinele-s rare, patiseriile, covrigăriile lipsesc – dacă vrei ceva bun, trebuie să cauţi bine de tot; dar şi cînd găseşti patiseria, eşti ca-n rai. Cofetăriile – le-am găsit! – sînt de tot rîsul; vînd nişte chestii de parcă le-aş fi făcut eu. Drept îi că are o terasă c-o privelişte aşa de frumoasă, cofetăria numită „Sedemite luli” – că numai de mîncat nu-ţi aduci aminte acolo…

Balcicul – micuţul oraş serios bulgăresc – te face să te-ntorci în timp, căutînd prin cărţi lucrurile scoase din istorie. Am luat de-am citit pînă şi cartea lui Boia despre paradisul interbelic; dacă aveţi de la cine-o-mprumuta, face s-o citiţi; altminterea nu merită banii daţi.

Anul ăsta n-am mai vizitat dvoreţul – castelul, adică. Ce să văd? – buda reginei? Mersi-frumos, de astfel de istorie eu mă lipsesc cu bună-voie.

Lecția pe care românul trebuie s-o-nvețe în Balcic nu e cea istorică, fraților. Ci cea bulgărească. Înțelegeți – nu prea mai sînt ocazii de pierdut: acum – nu altcîndva – trebuie să socotim vitală seriozitatea lucrului bine-făcut, cu modestie și conștiinciozitate. Sînt multe lucruri de priceput; totul e să vrei. Să vrei să pricepi că trebuie să te-ntinzi doar cît ți-e plapuma, de pildă. Să accepți că lucrurile trebuie să aibă un preț – și prețul ăla trebuie să fie corect.

Bulgarii n-aruncă banii la gunoi așa cum o facem noi, aici.

Șezînd cu mîinile sub cur și plîngîndu-ne că nu ne iese ceea ce facem am rămas pe loc. Bulgarul merge pe o șosea mai largă și mai sigură; bulgarul privește la televizor emisiuni mai decente și mai interesante; bulgarul cumpără ziare mai consistente, cu tiraj la care presa noastră nu mai visează de mai bine de zece ani; bulgarul n-aruncă leul pe covrig; bulgarul are grijă de bunul său și-l folosește cu gîndul să-l păstreze.

… e de-ajuns să treci-napoi granița: să fii atît de-n România, de-odată, e deprimant.

Bulgaria – sigur că nu! – nu-i paradisul; e doar o țară normală, atîta tot. Paradisul n-a fost Balcicul pierdut – paradisul nu există. Există doar oameni care vor să facă mai mult și mai bine – doar pentru că este omenește să faci asta.

Probabil, însă, e românește să n-o faci. Naiba știe.

Articolele de anul trecut: partea întîi | partea a doua | partea a treia

după Balcic III

N-am înţeles dacă bulgarii ne-o ţin şi acum în nume de rău că le-am luat acum un secol Cadrilaterul. O fi fost un capriciu istoric? – nu ştiu; dar ştiu că orice capriciu se plăteşte; fireşte că, luînd judeţele astea două, România a avut ceva de tras cu ele; le-a colonizat, a construit drumuri şi căi ferate, a modernizat oraşe. Desigur, şi bulgarii ar fi făcut fix acelaşi lucru, dacă le-ar fi păstrat, nu? Balcicul rămîne o amestecătură de stiluri vechi şi noi, de istorii şi nostalgii – dar ştiţi ce? Chiar şi pe lîngă clădirile noi se păstrează un aer de ceva-cuminte-şi vechi.

Maşinile cu număr TX sînt foarte întîlnite şi la noi – mai ales prin Constanţa. TX (adică, în bulgăreşte, TH) vine de la fostul nume al oraşului Tolbuhin – azi Dobrici. Dobrici se chema şi înainte de a-l boteza – noi – Bazargic şi este şi reşedinţa judeţului în care se afă Balcicul.

Dar hai să ne plimbăm. Am putea porni chiar din centru. Aici se află atît vechea, cît şi noua primărie. Mai e şi o casă de cultură, poşta şi poliţia. Şi o răspîntie largă, unde trei străzi pleacă-n sus şi vreo două-n jos. În poza din stînga, vedeţi cum arată locul azi; în poza din dreapta, vedeţi cum arată locul odinioară…

Nu-i mare diferenţă, nu? În stînga – nu se vede bine – este o fîntînă cu doi lei, din care poţi bea şi azi o apă răcoritoare. Mai jos, înspre vechea primărie, mai dăm peste o fîntînă, cu ceva scris în turceşte – dar nu funcţiona…

 

Dacă-ţi iei vreo cinci minute să dai roată pieţei, arată cam aşa – adică frumos. Nu trec multe maşini. S-o iei în sus, s-o iei în jos? Să mergi în stînga, să mergi în dreapta?

Bine; e simplu: în sus – ieşi din Balcic; în jos – te-ntorci la mare.

 

Să ajungi în centru şi să nu vezi primăria cea veche? Nu se face. E o clădire frumoasă şi azi; se simte că e făcută în stilul (cum naiba să-i zic?) administrativ interbelic. Este desenată de Henrieta Delavrancea; socot că ei trebuie să-i mulţumim pentru acele case grozave construite înainte de război în Balcic: avea talent şi locul i l-a pus bine în valoare:

Cînd ai de ales între a o lua la deal sau la vale, e mai bine s-o iei întîi la deal; nu de alta, dar drumul de-ntoarcere să-ţi fie mai uşor. Deci, te afli în centru; centrul e străbătut de şerpuitoarea stradă Cerno More; dar dac-o iei mai la stînga, în sus, poţi să faci o plimbare minunată pe perechea de străzi Ivan Vazov şi Liuben Karavelov. Liuben Karavelov e strada dintre Casa de cultură şi Poştă; pe ea urcă maşinile.

Se întîlneşte – sus – din nou cu Ivan Vazov, pe care coboară maşinile; şi Ivan Vazov se întoarce în centru, printre Poliţie şi Poştă. Eu am luat-o pe drumul din stînga; am urcat pe Ivan Vazov, care-i o stradă încîntătoare, umbrită de castani bătrîni, mărginită de ziduri pietruite şi plină de linişte.

   

Ajuns sus, dacă nu te mai ţin picioarele – nici nu ştiu ce mai e de văzut pe acolo – te poţi coborî înapoi în centru pe Liuben Karavelov. Parcă e mai abruptă, strada asta; sau poate aşa-ţi pare deoarece un ditamai dealul îţi stă în cap…

    

… cum te întorci înspre centru, vezi din nou Primăria veche:

Dar ce se-ntîmplă cînd vrei – din centru – să o iei în jos? Dacă nu ţii drumul străzii Cerno More, poţi coborî pe K. Kisimov – o stradă care are ceva foarte mediteranean în ea.

Aici treci pe lîngă o măcelărie bună şi admiri – în capătul străzii, acolo unde se intersectează cu Peio Iavorov, o altă casă românească interbelică:

 

… în stînga, pe Peio Iavorov, ajungi înapoi în strada Cerno More. În dreapta, ajungi în Primorska. E frumos şi-n dreapta…

… dar mai frumos, de o mie de ori, e-n stînga: străduţa se îngustează, scări se lasă înspre parcul de jos, iar tu intri printre case aşa de frumoase, încît ştii că-s tot rămase de la noi:

Aşa am văzut eu Balcicul – oraşul. E mic, fără magazine care să te agaseze. Civilizat şi cuminte. Un oraş unde şi vînzătorul de brelocuri de la tarabă îţi scoate bon fiscal. Un oraş unde cele mai multe afişe de pe garduri sunt cele cu pomenirile morţilor (aşa-i obiceiul pe-aici). Un oraş unde-ţi poţi face prieteni. Un oraş unde nu face să mergi decît agale.

Şi tot agale face să vezi şi Castelul şi grădinile lui. E mai bine – socot eu – să intri pe la poarta dinspre mare, cea de jos; e mai simpatic aşa. Dacă nu-i lume multă, e plăcut aici. Treptele de piatră sînt marca Balcicului; sînt frumoase, dar te cam plictisesc şi obosesc, după o vreme…

 

Dar tot aici, în colţul ăsta e şi locul unde Balcicul îţi face cu ochiul: printre copaci bătrîni şi tufe verzi, marea sclipeşte vesel, albul coastei e curat – parcă ţi-ai face o casă aici.

… parc-ar merita să te faci bulgar, ca să te bucuri de Balcic.

după Balcic II

… aşadar, vă promisesem că vă povestesc despre Balcicul meu – ăla pe care l-am cunoscut. L-am cunoscut coborînd, căci – venind dinspre cîmpia înaltă tăiată de şosea – în Balcic, în oraş, cobori şi tot cobori. La-nceput, pare un sat; apoi pare un orăşel de provincie ca oricare altul – şi după un pic, începe să fie frumos…

… deodată, după un colţ nu mai apare alt colţ şi alt deal; apare marea. Începi să o ghiceşti pe după tufe, îndărătul caselor înşirate cuminte pe coaste. Şi drumul începe să-ţi placă şi mai mult; parcă tot cobori într-o poveste; pe-onoarea mea.

Bine-nţeles; eşti cu maşina: nu ai vreme să te uiţi prea mult în părţi şi te temi să nu rătăceşti drumul. Dar lasă-l naibii de GPS, că ştie să recalculeze traseul, chiar dacă îţi vine să te duci în altă parte. Vii, deci, de sus; şi tot cobori; şi coborîşul e tot mai frumos:

… serios? – te-ntrebi – chiar mergem la mare? Da: şi dacă nu crezi, te uiţi la numele străzii, care e Cerno More – adică Marea Neagră.

… casele sînt şi mai vechi, şi mai noi. Cele vechi sînt de dinaintea ocupaţiei româneşti.

… în poza de mai jos, în stînga este şi Patiseria; aceea pe care-am găsit-o mai după două zile, cînd am calculat că, dacă există măcar o patiserie în Balcic, acolo trebuie să fie. Şi scrie şi clar pe geam: topli zakuski; cum să nu-ţi dai seama că e o patiserie?

La un moment dat cam ajungi la nivelul mării; gata. Asta e strada Primorska. Pe-aici – pe the fashionable side – se construieşte, se investeşte, se schimbă peisajul. Nu e rău şi nici urît. Uneori îţi pare că ai de-a face cu-n mic orăşel grecesc…

… străzi se ghicesc, urcînd înapoi spre dealuri, din loc în loc. Îţi promiţi c-o să le iei la picior pe toate, cît mai repede.

… drumul se continuă, înspre Castel, printre copaci umbroşi şi multă verdeaţă. În dreapta ai un deal calcaros şi urci, urci din nou. Laşi o răspîntie în urma ta; dacă ai lua-o-ntr-o parte, ajungi înapoi sus în centru; în cealaltă parte, ajungi înspre Castel prin intrarea de jos:

… iar ţinînd-o înainte ajungi la Castel pe la intrarea principală – cea de sus.

Dacă nu vrei să treci pe la Castel în vipia amiezii – şi nu trebuie s-o faci, dacă ai de ales – te poţi întoarce iar la mare pe nişte scări întortocheate, de care te îndrăgosteşti:

Pe-aici te afli în plin Balcic de-al nostru. Castelul şi grădina lui stau mai sus pe faleză. Dar nu-ţi pasă de ele, pentru că ai văzut iar marea; şi marea de la Balcic e tare frumoasă…

… ai, de-a lungul coastei, o promenadă lungă, pe care seara e frumos să te plimbi. O, da – se construieşte mult pe aici, n-ai ce face:

Găseşti şi plaja cea micuţă, care mi-a plăcut tare mult. Era aşa aproape de locul unde-am stat! Ceea ce vedeţi în stînga, după umbreluţe şi înainte de dealul sterp, este terasa-bistro Cedar, unde am petrecut o bună parte din vacanţă, luptîndu-mă cu kebapul de miel, cu scoicile cu pilaf, cu lipiile unse cu usturoi şi caşcaval – şi cu multe alte nebuneli:

De la atîta mîncare, trebuie să-ţi mai pui picioarele la treabă. Seara, după cum am zis, promenada îţi arată un Balcic frumos, vesel – dar liniştit. Îţi faci drum printre restaurante şi te uiţi la felul-n care vechea clădire a morii imense se oglindeşte în apele mării…

Moara e dezafectată, e o ruină; nu-i totul lapte şi miere aici. Lîngă ea e-o piaţă de peşte, unde face să te duci dimineaţa să caşti gura. Mai încolo, după moară, se află nişte silozuri de cereale la fel de dezafectate, şi portul; căci din Balcic pleacă şi azi vapoare cu minereuri şi grîne. În faţă e o piaţă murdară şi plină de praf, mărginită de alte clădiri decăzute, de unde – făcînd-o la stînga – ajungi pe plaja cea mare din Balcic, cea de care v-am zis că-i cam murdară.

… Seara se lasă peste Balcic. Mai tîrziu în întuneric, spre Albena, se vor vedea luminile de pe coasta turistică a Bulgariei.

Închei acum plimbarea de început de prin Balcic. Dar mai e mult de povestit; plimbările prin centrul oraşului, pozele din colţurile misterioase, descoperirea a ce-a mai rămas din oraşul interbelic – data viitoare…

după Balcic

… iată că reuşii şi-n vara asta să mă rup de cele obişnuite; şi zău că mi-a priit! Nu mă laud cu vacanţe lungi, prin locuri de album – dar mă bucur că oriunde m-aş duce, oricît de banal ar fi locul, tot iese ceva care să mă-ncînte. Şi anul ăsta fusăi la Balcic – în Bulgaria, fireşte.

Drumul meu spre Balcic trece, fără-ndoială, prin 2 Mai: unde Casa Margo are aceeaşi terasă cu mii de flori; iar mai apoi – după cîţiva kilometri – începe Bulgaria mea.

Odată ce treci graniţa, ţi se oferă o şosea lină, pe care cauciucurile fîşîie fin şi oamenii merg mai normal ca-n ţara noastră. Laşi în stînga şi-n dreapta lanuri nesfîrşite, pădurici şi după nici o oră te afli-n Balcic.

Coborîrea în Balcic e o coborîre-ntr-un basm; străzile se unduiesc şi se împleticesc, strînse în brîuri de piatră; ai mereu cîte-un deal sau o stîncă mare pe lîngă tine; iar casele s-au înghesuit una-ntr-alta ca-ntr-un orăşel grecesc.

Nu; Balcicul n-are nimic românesc, la prima vedere. Şi te-ai aştepta să aibă; doar un sfert de secol l-am avut noi, dintr-o întorsătură a vremurilor; dar despre asta o să mai vorbim…

Să vă zic cum a fost. A fost bine. Dacă vreţi, vă zic numele locului unde-am stat; a fost un loc bun – şi aproape de plajă: la un minut. Să vă zic şi de plajă. În mijlocul Balcicului e o plajă somptuoasă, care se lăţeşte cam tot pe-atîta loc cît ne trebuie nouă să ne facem o casă. Mai e plajă şi-nspre Castel; dar acolo, ca să te bagi în apă, trebuie să treci strada, ca să zic aşa; cît despre plaja cea mare, cea de după port, mai bine mă abţin: cam prea pute, săraca.

Altceva n-am ce reproşa acestui orăşel, vă zic. Şi cum aş putea? M-am simţit bine aici – şi nu pentru că peste tot e cineva care pricepe româneşte; ci pentru că e un loc foarte prietenos turistului. Restaurantele te îmbie cu bunătăţi şi de-abia aşteaptă să te aibă drept client bun; devenind de-al casei, primeşti felurite bunătăţi gratis şi niciodată nu reuşeşti să cheltuieşti bani mulţi; pe cuvînt! Şi chiar vă trimit într-un loc de unde n-o să plecaţi decît cu mare, mare greutate: la bistroul Cedar – îl găsiţi voi…

Dar o belea tot are Balcicul: nu are şi el, acolo, un loc unde să vîndă pateuri, gogoşi, covrigi! Dacă vă zic că de-abia după două zile am dibuit prima patiserie, aţi crede că m-am ramolit.

O fi legat şi de felul lor – al bulgarilor – de-a fi. Poate nu le place să-şi risipească banii pe prostii; poate nu le place să-şi piardă vremea ducîndu-se după merdenele; poate o fi legat de eficienţa lor, care nu are nimic umil în ea, cum credem noi.

Aşadar, n-am găsit multe pateuri; dar puţinele găsite erau foarte bune. Am mai aflat – după o zi – o patiserie pe la autogară (cum de-am ajuns acolo, nu-i treaba voastră). În tot Balcicul văzut de mine nu se vinde nici măcar o şaormică mică; şi eu care mă aşteptasem să găsesc chiar maţe fripte! (am dat noi sfară-n ţară, dar pîn’ la Varna, cică, nu se face aşa ceva). N-am găsit nici o cofetărie, însă; aşa că primul lucru pe care l-am făcut în Bucureşti, la-ntoarcere, a fost să mănînc vreo două amandine mari…

În partea asta de ţară se vorbeşte o bulgară mai cîntată, mai altfel; dar în general m-am înţeles cu oamenii de pe la magazine, fără să mă ajut de română. Am fumat ţigări bulgăreşti; am băut bere bulgărească; am mîncat mezeluri bulgăreşti recomandate de vînzători bulgari; la restaurante am încercat tocăturile bulgăreşti şi kebapurile bulgăreşti – totul a fost, dacă nu v-aţi prins – cam bulgăreşte.

Balcicul e bulgăresc, degeaba mai visaţi voi la cine ştie ce splendori interbelice.

Să nu fim răi: Balcicul ăsta bulgăresc are foarte multe chestii româneşti în el; casele construite în perioada colonizării rezistă şi acum, făcînd centrul oraşului cochet şi misterios. Vechea primărie – făcută de români – e şi acum pe picioare; înăuntru e (dacă n-ar fi închis pentru renovare) Muzeul de Istorie.

Binenţeles, Balcicul are multe şi din oraşul de dinainte de-a fi fost Cadrilaterul pierdut de bulgari; case şi vile frumoase îţi ies în cale la tot pasul. Dar printre ele se îndesesc vile, hoteluri, pensiuni – aşa se întîmplă şi aici…

Balcicul are – n-ai cum uita – Castelul; dar niciodată n-am avut cine ştie ce nostalgii după dragostea Reginei pentru coasta asta bulgărească. Castelul nu există, n-a existat niciodată; există o căsuţă drăguţă, în care, pentru cinci leva, poţi să vezi o ghivetă şi-o vană de baie: nimic mai mult, fraţilor. Grădinile-s frumoase; chiar sînt ceva ce trebuie văzut – dar să nu vă pună Aghiuţă să mergeţi în vizită pe căldură, în timpul zilei: o să urîţi locul din tot sufletul: e aglomerat, e gălăgios, şi o să vă doară capul pînă seara…

Iertaţi-mă: ştiu că n-am mîncat scoici la Dalboka, că n-am fost să văd farul de la Şabla, că n-am ajuns la Caliacra şi nici la Tiulenovo; nu m-am bronzat nici la Albena – am fost ocupat, înţelegînd Balcicul.

Printre bălăceli şi ghiftuieli, am petrecut ceasuri lungi luînd la picior străduţele înguste, scoţînd limba pe scări abrupte de piatră, găsind umbre odihnitoare pe după dealuri şi răcorindu-mă la fîntîni vechi, cu apă rece…

Ciudat loc. Ce-o fi fost aici acum o sută de ani, cînd devenea al nostru? Cum era pe vremea cînd era şic să ai casă la Balcic şi satele se îndeseau cu români – români care-n scurtă vreme trebuiau s-o ia iar de la capăt, strămutaţi în vremi de război? Nu ştiu.

Ştiţi cît de mult îmi place Bulgaria; ştiţi cît de mult cred că ar trebui să ne înţelegem mai bine, ca popoare – şi să pricepem că ne-ar fi mai bine făcînd tot mai multe împreună.

N-o fi fost viaţa uşoară la Balcic atunci; dar acuma, pentru turist, e dulce. Ruşii-s la ei acasă; iar românii se poartă mai elegant ca acasă şi mai finuţ ca-n staţiunile de all inclusive. Soarele arde rău, şi-i toată ziua deasupra plajei; doar seara tîrziu se ascunde dup-o faleză albă.

… dar vă spuneam c-am căutat să înţeleg Balcicul; şi am făcut-o aşa cum ştiu eu: întîi văzînd, şi apoi punînd întrebările. M-am plimbat, am făcut poze, am tras cu ochiul; şi de-abia acasă am început să caut prin hărţi, cărţi de istorie, articole despre arhitectură.

şi ce am înţeles eu din Balcic, în articolul următor.