despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

București văzut de un străin (VI – ultima parte)

pregătit de C. D. Mocanu

      

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

Când şi cum m-am prins (V)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre evenimentele în care am fost implicat sau la care am fost doar spectator, verificată, confirmată şi completată cu documente.

În zilele începutului de an 1990 clocotea la foc înteţit cazanul înfiinţării Consiliilor Frontului Salvării Naţionale în unităţile economice şi înlocuirea conducerilor, în realitate alungarea acestora.

Semnalul fusese dat de Bătrânul Hidroenergetician. La data de 7 ianuarie 1990 acesta a susţinut la posturile de radio şi televiziune o „istorică cuvântare” prin care, într-o primă fază, a cerut preşedinţilor consiliilor judeţene ale F.S.N. să treacă la organizarea şi confirmarea consiliilor frontului pâna la nivelul întreprinderilor înlocuind structurile P.C.R. cu cele ale F.S.N.:

„La prima întâlnire a Consiliului Național cu președinții consiliilor județene ale Frontului Salvării Naţionale s-a stabilit să se treacă la completarea, confirmarea consiliilor frontului, la toate nivelurile, de jos în sus, începând cu cele din unităţile economico-sociale, pe baza desemnării prin alegeri libere a reprezentanţilor tuturor sectoarelor componente, a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, în consiliile de front la nivel de întreprindere, de instituție, precum și, în mod similar, definitivarea și completarea consiliilor pe localități și județe, prin confirmarea și delegarea tuturor membrilor de către colectivele de muncă din care provin fiecare. În acest fel vom asigura, pe de o parte, un veritabil caracter reprezentativ și vom da autoritate morală tuturor celor cuprinși în consiliile Frontului Salvării Naționale, ca și răspundere în fața celor pe care îi reprezintă. Este important să asigurăm în toate organele frontului oameni cu deplină autoritate morală, care să se bucure de încrederea cetățenilor. Să evităm pătrunderea unor elemente întâmplătoare, ariviste, carieriste, a demagogilor care, în momente de confuzie și precipitare, încearcă să se strecoare în posturi de comandă. Trecem acum într-o etapă nouă, deosebit de dificilă și complexă – etapa constructivă a revoluţiei”. [—] „În spiritul principiului adoptat în platforma-program a Frontului Salvării Naționale care se va reflecta și în viitoarea Constituție, al separării puterilor în stat, în cazul de față a puterii politice de cea executivă, administrativă, consiliile frontului din întreprinderi, ca și cele locale nu trebuie să se amestece în activitatea curentă a conducerii tehnico-administrative a întreprinderilor. Acestea poartă întreaga răspundere, materială și financiară, asupra activității întreprinderii și trebuie ajutate să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.”

De ce erau necesare structuri F.S.N. în întreprinderi? Frontul nu se declarase partid politic iar unităţile economice aveau conduceri care răspundeau legal de administrarea acestora. Sau FSN se considera în tăcere partid  şi îşi consolida, după modelul P.C.R., poziţia la toate nivelurile? Se rupsese oare conducerea provizorie a României de practicile comuniste? Foarte repede aveam să capăt răspunsuri clare la aceste întrebări.

Bătrânul Hidroenergetician continuă prezentarea deciziilor populiste şi transmite un mesaj periculos care va avea un efect catastrofal: dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege ??!! conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor româneşti.

“Pot fi situații în care colectivele de muncă să fie nemulțumite de calitatea, competența, autoritatea morală ale unor conducători. În aceste condiții consiliile Frontului Salvării Naționale, ca organisme reprezentative, pot face apel la instanțele superioare pentru ca împreună să asigure schimbarea lor cu oamenii potriviți. Este în primul rând în interesul colectivelor de muncă să aibă conducători capabili și cinstiți. Aceasta se poate face însă fără a perturba desfășurarea normală a activității productive. Orice chemări demagogice la slăbirea exigenței, a disciplinei de muncă și tehnologice, a respectării programului de muncă sunt dăunătoare, în primul rând, colectivelor de muncă și trebuie respinse. Consiliile Frontului Salvării Naționale din întreprinderi, ca organisme reprezentative ale oamenilor muncii, pot și trebuie să se intereseze activ de asigurarea tuturor condițiilor pentru buna desfășurare a muncii și a producției și să exercite în acest fel control obștesc asupra felului în care își fac datoria cadrele de conducere și aparatul tehnico-administrativ. Dar aceasta trebuie să se facă nu cu metode arbitrare, de comandă, nu prin substituire, ci în sens constructiv, înlesnind rezolvarea problemelor prin consens și colaborare activă”.

Cuvântarea a fost publicată în Monitorul Oficial, anul II, nr. 4, 8 ianuarie 1990 şi a căpătat astfel caracterul unui document oficial.

Anarhia şi haosul au pus stăpânire pe întreprinderile şi instituţiile României. Pe fondul unei atmosfere de dezordine şi sub masca revoltei s-au consumat vendete şi reglări de conturi cu „şefii comunişti”.

Nimeni nu a făcut „apel la instanţele superioare” îndreptăţite să schimbe conducerile, ci doar la forurile F.S.N., adică la un organism care, deşi nu era partid, se manifesta ca un partid şi acela de sorginte comunistă.

În lucrarea sa memorialistică „O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor”, Vasile Văcaru (editor, director de editură, membru marcant al F.S.N. şi al P.D.S.R., senator între 1990 – 2000)  descrie efectele„nemulţumirii” faţă de „calitatea, competenţa, autoritatea morală ale unor conducători” şi schimbarea acestora  cu „oameni potriviţi”:

„În ianuarie 1990, CFSN indicase alegerea conducerilor intreprinderilor. O măsură tâmpită. S-a ajuns la multe situaţii când femeile de serviciu şi mecanicii de întreţinere au schimbat directorii, oameni de mare valoare, tocmai pentru că erau adevăraţi conducători. Aceştia au fost înlocuiţi cu oameni de paie”.

[Vasile Văcaru, O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002] preluat din: [Alex mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

A fost mediatizat şi cred că mulţi îşi amintesc  cazul unui spital în care „colectivul de muncă”, nemulţumit de activitatea conducătorilor, i-a înlocuit cu „oameni potriviţi” –  şoferii de pe ambulanţe!

Atunci m-am prins că C.F.S.N. este noul C.C., că F.S.N.-continuatorul P.C.R. îşi consolida poziţia şi că probabil nu va renunţa la putere transformându-se în partid şi participând la anunţatele alegeri în pofida declaraţiilor publice pe care le făcuseră conducătorii acestuia. 

 Atunci am înţeles că minciuna, ca instrument politic  folosit cu dexteritate de regimul comunist, era la fel de utilă şi „noilor” conducători. Intrase deja în arsenalul politicienilor postrevoluţionari. Nu ştiam prea multe despre democraţie, dar atât cât ştiam, ştiam bine şi nu se potrivea deloc cu ceea ce se întâmpla.

Spre dezamăgirea mea realitatea avea să-mi confirme bănuielile.

Preocupaţi de a impune „conduceri reprezentative” şi descoperind „gustul puterii”, angajaţii au uitat de muncă, de producţie, de plan, de respectarea tehnologiilor şi normelor. Efectul a fost  scăderea dramatică a producţiei şi creşterea alarmantă a numărului accidentelor de muncă. Sesizând pericolul, C.F.S.N. a elaborat un „Îndrumar privind organizarea şi desfăşurarea activităţii consiliilor FSN din unităţile economice” care a fost distribuit în economie  şi în care apărea o precizare reparatorie:

„Consiliile Frontului Salvării Naţionale nu sunt investite cu competenţe în schimbarea conducerii tehnico – administrative a întreprinderilor. Numirea şi eliberarea din funcţii a cadrelor din conducerea unităţilor economice se fac de organul ierarhic superior, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia colectivului de muncă prezentată de consiliul Frontului Salvării Naţionale din unitate”.

[Alex Mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

Şi aceasta discutabilă! Oricum era prea târziu! Câinii „revoluţiei” fuseseră dezlegaţi!

Am văzut îndrumarul fără să-i acord o atenţie specială. Eram în mod deschis împotriva înfiinţării consiliilor F.S.N. în unităţile economice. L-am căutat în ultima vreme însă fără rezultat. Nu există nici în colecţia Monitorului Oficial unde a fost publicat! Îndrăzneala de a mă fi împotrivit F.S.N.-ului nu a fost uitată şi am plătit pentru ea în 1992!

La unitatea centrală (C.I.R.E.) lucrurile s-au desfăşurat cu calm şi înţelepciune. O conducere care trecuse printr-o criză energetică profundă, de lungă durată şi prin regimul militarizat menţinând un echilibru fragil şi asigurând funcţionarea sistemului de alimentare cu energie electrică, era una potrivită pentru a înfrunta (cel puţin pe moment) o criză de alt tip care deja se prefigura.

În teritoriu însă, pe alocuri, situaţia a scăpat de sub control şi printr-un ritual inchizitorial au fost executaţi/înlăturaţi/alungaţi oameni integrii, cinstiţi, de bună credinţă, cu un nivel intelectual şi profesional ridicat. Probabil că unii dintre ei ar fi fost oricum schimbaţi în timp. Realităţile economice şi interesele politice urmau să dovedească curând cine este „calificat” să ocupe un post de conducere. Înlocuirea s-ar fi făcut însă în linişte, civilizat şi cu un oarecare discernământ.

Iată cum descrie Zonel H. Vasiliu, inginer șef la I.R.E. Galați (12.02.1988 – 10.02.1990), „procesul” de care a avut parte:

„A trecut decembrie 1989, am intrat într-un nou an și o nouă eră, a democrației declarate, dar înfăptuită cu specific local și România încă era buimacă prin omul de rând. Poate doar cei de sus își aveau gândurile și rostul lor, așa că s-a început prin întreprinderi „revoluția schimbării fostelor conduceri”. La I.R.E. Galați au fost două întâlniri publice ale salariaților, una prin ianuarie 1990, pentru a fi judecați și osândiți cei care au condus întreprinderea până atunci.

Cine erau osânditorii cei mai vehemenți? Tocmai instrumentele de frunte ale fostului partid comunist, reprezentat în întreprindere, precum și cei ce-și doreau mai puțină muncă.

Capul de acuzare pentru mine a fost că am îndreptat întreprinderea pe un drum greșit, fără viitor, acela al introducerii informaticii și dezvoltării comunicațiilor. Alte chichițe  nu prea au avut ce găsi prin dosarul meu, deja știut. Era și așa „șubred”, eu provenind dintr-o familie de cadre didactice de la țară, din partea dinspre Siret a Vrancei, dați afară din învățământ, prin anii ΄50 , pe considerente ideologice. Același dosar a fost „documentația” folosită de un alt politruc când a propus exmatricularea mea din facultate la sfârșitul anului întâi.

La ședința salariaților, vârful comuniștilor a cerut nu numai îndepărtarea mea din funcție, dar chiar și din întreprindere”

[File din istoria energeticii românești, Vol. III, Evocări, amintiri, fapte din sistemul energetic românesc, Editura N΄ergo, Galați, 2007]

În cele din urmă înțelepciunea colectivă a învins. Zonel H. Vasiliu a fost ales director și a făcut treabă bună. Alții nu au avut această șansă!

Luna februarie a consemnat şi înlocuirea conducerii I.R.E. …., o echipă redutabilă. Directorul V.V. avea din decembrie 1989 Decizia de pensionare şi a îndeplinit doar formalitatea de a-şi lua la revedere de la cei cu care colaborase mai bine de treizeci de ani (era director din 1963). Directorul Tehnic, N.S. intuind ce avea să urmeze a solicitat transferul la filiala locală a unei alte unităţi din cadrul Ministerului Energiei Electrice, de unde după circa doisprezece ani s-a pensionat.

La celelalte niveluri (secţii, servicii, birouri, ateliere) evenimentele s-au desfăşurat haotic şi arbitrar după modelul cunoscut în toată ţara. Au scăpat de urgia „democratizării” câţiva specialişti. Cineva trebuia să facă şi treabă, nu-i aşa? În rest, toţi cei care au fost aduşi la „cârmă” de valul „revoluţiei şi al revoluţionarilor” erau nişte iluştrii anonimi care, nici înainte dar nici după, nu au lăsat urme cu care să se poată mândri. Altfel, cu cine ar mai fi plănuit „afaceri” fraţii F………iu? Unii, după primele confruntări cu problemele reale ale activităţii de conducere au înţeles că pălăria e prea mare pentru ei. Constatând că le cade pe ochi, le stinge lumina şi calcă în gropi, au revenit în anonimat pierzându-se în el. Alţii, mai perseverenţi, au ajuns în puşcării. Acestora, pe lîngă pagubele produse, încă nerecuperate (unele imposibil de evaluat), le plătim acum şi întreţinerea în condiţii civilizate de detenţie, aşa cum ne cere „Înalta Poartă….Europeană”.

V.V., gospodar desăvârşit, a preluat în 1963 o Secţie de Distribuţie a Energiei Electrice (S.D.E.E.) şi până în 1990 a făcut din ea una dintre cele mai eficiente, mai moderne şi mai dotate întreprinderi de reţele electrice din ţară.

N.S., profesionist de excepţie, om de carte, profund şi exigent cu el şi cu ceilalţi, coordona cu mână sigură problemele tehnice.

Urmaşii lor nu au fost în stare nici să întreţină, nici să ţină laolaltă „moştenirea”, risipind munca de peste douăzeci şi cinci de ani a tuturor celor care, de multe ori cu sacrificii şi eforturi semnificative, sfinţiseră locul.

Gestionarea unei moşteniri este proba nivelului de educaţie. Principiul „dacă nu poţi înmulţi, măcar nu risipi” se învaţă în timp, în familie şi în societate, clădind cărămidă cu cărămidă pe fundaţia solidă a unei moralităţi sănătoase.

Câteva luni mai târziu, în acel colţ de ţară, într-o seară frumoasă a începutului de toamnă însoţit de V.V. şi N.S., invitaţi fiind de inginerul O.R. şi el „măturat de valul schimbării cu orice preţ”,  descendentul unui Mitropolit care a scris istorie în Bucovina, descântam într-un loc binecuvântat un pahar cu vin din viile zonei. Gazdele noastre, câteva feţe bisericeşti dar şi însoţitorii mei, fini cunoscători ai „băuturii zeilor”, comeseni antrenaţi, dintre aceia cu masură potrivită, zgândăreau spiritul. Şi discuţia se desfăşura vioi comentând frământările şi evenimentele momentului (unele grave) care ne agresau cu mare viteză şi intensitate. Inevitabil am abordat şi situaţia la zi a Întreprinderii de Reţele Electrice. În context, R. ne-a mărturisit că nu l-a afectat schimbarea, nici măcar „mânia proletară” cu care aceasta a fost făcută. Era însă profund ofensat de profilul moral, intelectual şi profesional al celui care i-a luat locul având doar meritul că îl apreciau şi îl vroiau „masele revoluţionare”. În scurt timp realitatea a confirmat sentimentele şi intuiţia „alungatului”.

Începutul anului 1990 a marcat şi „trezirea” mişcării sindicale. Pe lângă „fermentul” naţional au apărut din senin nişte „organizaţii sindicale externe (europene)” care „dezinteresat” acordau asistenţă structurilor specifice aflate în curs de constituire (consilieri, elemente de logistică, stagii gratuite de pregătire cu toate seviciile plătite în diverse ţări europene şi nu numai etc.).

Curând au început să se afirme ca lideri sindicali oameni care nu-şi găsiseră rostul profesional într-un sistem  ordonat şi riguros ca cel electroenergetic. Plini de îndrăzneală şi marcaţi de importanţa misiunii lor îmi explicau cum reprezintă ei interesele angajaţilor în raport cu administraţia, în condiţiile în care aceasta le asigura salariile, sediile, mijloacele de transport şi de comunicaţie, cheltuielile de funcţionare, adică totul. Au avansat rapid şi le-a crescut brusc standardul de viaţă. Şi-au completat în „termen redus” studiile modeste, au făcut  doctorate dar au rămas ceea ce erau şi înainte: nişte analfabeţi. Unii s-au dus în politica mare, şi-au încheiat mandatele ca iluştrii necunoscuţi, au acumulat suficient şi s-au întors de unde au venit: de nicăieri. Alţii au ajuns în poziţii profesionale de invidiat la care, înainte de ’89, nici nu ar fi îndrăznit să se gândească. În timp scurt şi-au schimbat pe rând hainele, maşina, casa, desăvârşind parvenirea prin înlocuirea nevestei cu alta mai potrivită noului lor statut social! Au girat cele mai aberante decizii care au condus la distrugerea şi apoi la înstrăinarea unor părţi importante din sistemul de distribuţie a energiei electrice. Şi-au sfârşit „cariera” rușinos și dezonorant, în puşcărie sau în libertate dar stigmatizaţi de scandaluri sexuale, de şantaj şi de corupţie. S-ar putea consola cu gândul că au urmat întocmai „învăţăturile  mişcării sindicale”!

Atunci m-am prins că s-au schimbat dramatic, pe termen lung, criteriile de evaluare a oamenilor şi că scara valorilor a fost răsturnată, aducând în vârf tot ceea ce experienţa socială aşezase acolo unde îi era locul – gunoiul!

 Când şi cum m-am prins (I) • Când şi cum m-am prins (II) • Când şi cum m-am prins (III) • Când și cum m-am prins (IV)

București văzut de un străin (V)

pregătit de C. D. Mocanu

 

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte

București văzut de un străin (IV)

pregătit de C. D. Mocanu

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte

Jurnalul realităţii (XXV) – Semne de bătrânețe

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Miercuri, 25 ianuarie 2017

Dacă te mână nevoia și trebuie să mergi în Pipera la S.R.P.C.I.V. București (Serviciul Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor) cu mijloacele de transport în comun, atunci ai cam dat de dracu!
Iar dacă din varianta aleasă pentru a ajunge unde a înțărcat mutu iapa face parte tramvaiul 5, atunci ai dat și de tată-său!
Neavând încotro, mi-am folosit ziua liberă pentru a duce la îndeplinire o procedură legală care nu mai suporta amânare.

Profitând de această deplasare și de prezența mea în zonă am programat o vizită la Federația Patronală „Energia” aflată în clădirea I.S.P.E. din Bulevardul Lacul Tei, la intersecția cu Barbu Văcărescu. Mă așteptau câțiva prieteni vechi și dragi dar și volumul „Asociații profesionale inginerești din sistemul energiei electrice și termice din România” primul dintre cele opt ale ciclului „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice și termice din România”, editat „pentru a nu uita energeticienii români și faptele lor” de Asociația Generală a Inginerilor din România – A.G.I.R.

Programul cu publicul al S.R.P.C.I.V. începe la ora 7.00. Pentru unul ca mine, care de mulți, mulți ani se trezește zilnic la 5.00 pică foarte bine. Câștig timp și-mi pot organiza eficient restul zilei.
Deși cam frig, la 7.00 am rupt ușa blocului cu direcția Pipera. Metroul, tramvaiul 5, circa zece minute de mers pe jos și după o oră mă miram că înaintea mea erau doar doi–trei „clienți”. Funcționarii somnoroși se frecau la ochi și își căutau pe pipăite cănile cu cafea.
Mi-a venit rândul imediat și am parcurs formalitățile nesperat de repede. Am mai zăbovit însă la căldură. Energeticienii de la „Energia” încep programul la 9.00. Era prea devreme!

Când în sfârșit am luat-o din loc a trebuit să înfrunt un șuvoi dens de corporatiști care, din sens opus, se grăbeau să „prindă condica”. Ajuns în stație, tramvaiul 5 nu mi-a pus răbdarea la încercare.
Am urcat și căutând cardul în buzunar m-am uitat curios în stânga și-n dreapta. Cei câțiva călători erau așezați pe scaune. În timp ce mă pregăteam să validez călătoria, o tânără drăguță (cam douăzeci de ani) s-a ridicat sprintenă și m-a invitat să iau loc. Surprins, după o scurtă sincopă, i-am mulțumit politicos și i-am explicat zâmbind că încă nu este cazul! Tânăra s-a reașezat.
A continuat să-și consulte telefonul în timp ce eu încercam să înțeleg ce anume o determinase să se comporte așa cum numai un tânăr educat o face, de regulă, cu persoanele vârstnice. Teribilă întrebare! Silueta masivă a I.S.P.E.-ului mi-a întrerupt firul gândurilor. Ajunsesem la destinație și am coborât.

După îmbrățișări, saluturi și urări ca între prieteni buni care nu s-au mai văzut de ceva timp, fără să mă dezbrac, am rugat gazdele să se uite cu atenție la mine și să-mi spună dacă identifică semne evidente de bătrânețe. Replica unuia dintre ei nu a întârziat:

– Ai căzut din pat și te-ai lovit la cap?
– Nu dragii mei! Am fost ofensat! Și le-am povestit întâmplarea care mi-a alungat buna dispoziție.

Toți cei aflați în birou (inclusiv două doamne pe care le cunosc din 1980) au izbucnit în râs. Au ținut-o un timp în hohote molipsitoare până când prin ușa întredeschisă cu sfială a apărut capul îngrijitoarei. Nu știa ce au pățit cei de la „Energia” care sunt oameni serioși, sobri și cumpătați.
Ei nu pățiseră nimic! Eu pățisem! Șarjele prietenești au continuat cu frenezie.

Semnificația scenei din tramvai m-a sâcâit tot restul zilei. Sigur, nu mai sunt tânăr! Dar nici bătrân! Pensionarea rămâne doar o dorință. Sorocul se apropie dar este încă îndepărtat. Sportul practicat în adolescență și în prima parte a tinereții, activitatea profesională în aer liber, în permanentă mișcare, activitatea fizică constantă din gospodărie, moștenirea genetică a unei familii de longevivi, toate astea mă îndreptățesc să cred că „mă țin bine”.

Acasă, la sfat de seară am evocat „ciudata” întâmplare, inclusiv reacția prietenilor de la Federația Patronală. Soața mea a început să râdă ștrengărește.

– Din când în când mai uită-te și tu în buletin!

Are dreptate! Înțeleaptă povață! Pățania ascunde un adevăr de necontestat, exprimat, așa cum numai el putea să o facă, de Grigore Moisil: „Tinerețea este defectul de care mă corectez în fiecare zi!”

București văzut de un străin (III)

pregătit de C. D. Mocanu

 

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.Va urma!

Prima parte • a doua parte

București văzut de un străin (II)

pregătit de C. D. Mocanu

   

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania. Prima parte – aici. Va urma!

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (IV)

Socotisem că-ncheiasem căutările după felurite chioșcuri vechi bucureștene. Dar am luat-o iar la picior printre poze vechi, după ce-am revăzut imaginea asta:

… un chioșc pe Calea Victoriei, la interescția cu Lemnea – pe acolo trecuseră nu trolee, ca azi, ci tramvaie; se vede gardul aparent de șantier al fostului Minister al Construcțiilor de Mașini, clădire demolată în zilele noastre (încă nu e nimic în locul ei), deși părea așa de solidă-n aparență. Pesemne că le vremea aceea se lucra la amenajarea clădirii pentru a fi folosită de Minister, fiindcă alta-i fusese destinația, dar și uzul în anii ’50 – cine știe?

Așa că ne-am gîndit iar să plecăm la vînătoare. Am mai dibuit imagini și prin cărțile „Din Bucureștii de altădată” a lui George Potra și „Bucureștii vechiului regat” de George Costescu; pe pagina de facebook Bucureștii în imagini; din albumul de Flickr al lui colin 2door; dintre fotografiile lui Willy Pragher și pe blogurile cu atîta muncă-n spate Turist în București și Orașul lui Bucur.

… niscaiva chioșcuri pe care nu le-am văzut pîn-acum; la Colțea, pe colțul de lîngă clădirea veche a Bursei, la SfîntuGheorghe

    

La Sfînta Vineri – la uitata hală de vechituri precum și la fel de uitata Primărie neagră; pe nou-deschisul Lascăr Catargiu; la dispăruta biserică Enei de lîngă dispărutul bloc Dunărea; pe Traian colț cu Pache – e și azi un chioșc acolo

    

Lîngă Stavropoleos, probabil pus temporar pentru a ilustra atmosfera veche a vreunui film:

La Izvor – ce iureș, ce frumoasă aglomerație!

Piața Senatului – azi, la „Națiunile Unite” – prilej nu doar să vedem configurația zonei înainte de amplasarea planșeului, dar și să urmărim evoluția modelelor de chioșcuri în timp..

 

Revedem – în alte unghiuri și poate-n alte amplasamente – chioșcuri despre care deja am pomenit. Cele de la Ateneu… vechiul Palat al Poștei…  Piața Victoriei

   

Halele, Piața Sfîntul Anton

 

De la Universitate-n jos…

     

Desigur, nu orice chioșc e neapărat de ziare ori de tutun; poate fi de bilete sau s-adăpostească altă activitate.

Și, la sfîrșit, obișnuita curiozitate – unde-o fi fiind fost chioșcul ăsta, surprins în anii ocupației germane din Primul Război? Dar ăst’lant, în piața asta așa animată? De ultimul nici nu mai întreb.

  

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Jurnalul realităţii (XXIV) – Felicitări

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Decembrie 1987

Sfârșit de an. Sfârșitul unui an greu: lipsa alimentelor de bază, frigul din apartamente, bezna din case și de pe străzi… Pe deasupra o provocare profesională pentru care nici eu, nici colegii mei nu am fost pregătiți: limitarea consumului de energie electrică la posibilitățile capacităților de producție. O aberație tehnică și o experiență unică, irepetabilă. Regimul de lucru militarizat  ne face viața un calvar. La rândul nostru, îi chinuim pe consumatori, în special pe cei casnici care suportă cu mare greutate programele de întrerupere a furnizării energiei electrice. Acționăm împotriva crezului nostru profesional consolidat în școală și în activitatea de zi cu zi. Asta ne obosește îngrozitor.

◊◊◊◊

Ionel Trandafir, fost director tehnic la I.R.E. Ploiești, un specialist cunoscut și respectat în tot Sistemul Energetic Național descrie astfel situația:

Z.H.V. – I.R.E. Ploiești, ca și celelalte întreprinderi de rețele electrice din țară, a primit dispoziții de deconectare a consumatorilor sau de desființare a iluminatului public. Efectele erau suportate de poporul român. Ce ați simțit și cum ați acționat atunci?

I.T. – Cred că aceasta este cea mai dureroasă întrebare. Eu am participat la multe puneri în funcțiune pentru alimentarea cu energie electrică la sate și când se aprindea lumina becurilor cred că nu era nimic mai înălțător, mai emoționant.

Imaginați-vă ce stare te cuprindea când trebuia să dai dispoziție să se întrerupă alimentarea sau să demonteze conductoarele. Te cuprindea jalea, se rupea ceva din tine. Mă apuca plânsul și parcă se năruia tot visul tinereții mele de inginer electrician.

A fost o mare nenorocire perioada aceea de criză energetică și de decizii ale conducerii statului, mai ales în ultimii ani ai deceniului ΄80. Eram puși în situații delicate. Atât conducerea, factorii de decizie, cât și personalul operativ. Dispecerii primeau dispoziții direct de la D.E.N. (Dispecerul Energetic Național) pentru aplicarea tranșelor de deconectări manuale ale consumatorilor și acestea se executau, nu se comentau. Conducerea întreprinderii era permanent chemată la organele locale de partid să dea socoteală pentru cartierele aflate în beznă, spitalele și școlile nealimentate, fermele de animale fără apă și cu dejecțiile nestrânse sau pentru vacile care nu puteau fi mulse.

Erau situații fără ieșire și uneori, când nu se mai putea altfel, îi mai spuneai electricianului să scrie că a deconenctat dar de fapt să nu o facă, deși nu era corect față de normele de disciplină din activitatea noastră.

Sfârșitul anului 1989 ne-a prins militarizați, ca întregul sector energetic, iar în București, la conducerea noastră, a rețelelor electrice, se afla colonelul …. și echipa lui. Oameni  de-ai colonelului nu o dată s-au furișat, acoperiți de întuneric, sărind gardurile incintelor noastre pentru a ne prinde că nu respectăm dispozițiile de deconectare a consumului.

[File din istoria energeticii românești, Vol. III, Evocări, amintiri, fapte din sistemul energetic românesc, Editura N΄ergo, Galați, 2007]

◊◊◊◊

Apropierea sărbătorilor de iarnă ne mai înseninează frunțile. Anul ăsta nu s-au mai tipărit felicitări oficiale așa că se descurcă fiecare cum poate dar nu renunțăm la tradiția de a le transmite colaboratorilor din țară (și nu numai) gândurile noastre bune, caligrafiate cu propria mână pe cartonașe frumos și sugestiv imprimate.

La rându-ne primim cu bucurie, de peste tot, astfel de semne ale apropiatului sfârșit de an. În preajma Crăciunului am găsit în mapa de corespondență mai multe felicitări. Una dintre ele vine de la Turnu Severin și a fost expediată de doamna N., colega noastră. După ce a trecut din mână în mână pe la toți cei din Direcția Tehnică de Exploatare și Reparații am recuperat-o și am păstrat-o în arhiva personală. Prin expresivitatea imaginii, prin  mesajul realist dar amar, se constituie într-o excelentă sinteză a activității profesionale pe care suntem forțați să o prestăm.

O INVENȚIE minunată:

LAMPA și cu LUMÂNAREA.

Pentru serile de iarnă,

V-o oferă FURNIZAREA!

La mulți ani!

Biroul Tehnic-FEE

IRE DROBETA TR. SEVERIN

◊◊◊◊

Făceam haz de necaz. Oficial nu puteam „promova” și „generaliza” invenția dar consumatorii casnici  încercau să o aplice fără să primească sfaturi de la noi. Și nu era o treabă simplă! Nu se găseau lămpi, nu se găsea petrol lampant, nu se găseau fitile, nu se găseau sticle de lampă. Cu relațiile și contactele pe care le aveam peste tot, mai ușor procuram salam de Sibiu de la Salonta decât o lampă cu gaz și accesoriile pentru ea! Până și lumânările potrivite, ceva mai groase, deveniseră rarități.

◊◊◊◊

Decembrie 1988

Se apropie de sfârșit încă un an de „chin și jale”. Merge din ce în ce mai bine. Mai bine ca anul viitor!

Frecvența a scăzut în seara zilei de 9 noiembrie 1988 până la valoarea record de 46,54 Hz. Cu această ocazie sistemul electroenergetic românesc a făcut dovada că suficientă practică poate infirma orice teorie! Am simțit adierea rece a catastrofei.

Este primul an în care nu reușesc să scriu și să trimet colaboratorilor mei cuvenitele felicitări. Pur și simplu nu am avut timp. În schimb ei au avut. În teancul găsit într-o dimineață pe birou este și una de la Turnu Severin.

O lampă pentru NOUL AN

Vă trimite FURNIZAREA.

Ca noutate: este mai …. design

Și îi lipsește LUMÂNAREA!

La mulți ani!

 TR. SEVERIN

Doamna N. nu se dezminte. Fantezia și talentul dumisale sunt inepuizabile!

◊◊◊◊

Evenimentele din decembrie 1989 au întrerupt brutal șirul acestor felicitări tematice. Altfel, cine știe ce surprize ne-ar mai fi așteptat!

◊◊◊◊

Post Scriptum

Vineri, 13 ianuarie 2017

Prin Ordonanță de Urgență, Guvernul a împuternicit Operatorul de Sistem, Transelectrica, să treacă (în caz de necesitate) la aplicarea măsurilor pentru asigurarea funcționării stabile a Sistemului Energetic Național în perspectiva crizei care bate la ușă. Producția nu poate acoperi consumul. Neasigurarea stocurilor normate de combustibil, gestionarea defectuoasă a rezervei din lacurile de acumulare, pe fondul unei ierni aspre ne-au adus în această situație.  Se va trece la încadrarea consumului de energie electrică în posibilitățile capacităților de producție. O aberație tehnică și o experiență pe care am crezut-o unică, irepetabilă. M-am înșelat! Din alte cauze, utilizând însă aceleași mijloace, poate cu mai multă inteligență și discernământ, se va ajunge la aceleași rezultate. Adică la „chin și jale”! Vor avea de suferit toate categoriile de consumatori. Imensele pagube economice vor fi suportate de România, de noi toți.

Lampa și cu lumânarea ar putea reveni în actualitate!

Marți, 31 ianuarie 2017

Prețul energiei electrice pe „piața de a doua zi” (piața spot) a crescut în câteva zile de la circa 170 lei/MWh la circa 650 lei/MWh. ANRE și Oficiul Concurenței anchetează „minunea”! ENEL denunță ciudata situație de pe piața de energie și avertizează că S.E.N. se află la limita de funcționare.

București văzut de un străin (I)

pregătit de C. D. Mocanu

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Înzestrat cu mână, ochi și suflet, adică cu dar și har, „străinul” a desenat Bucureștiul așa cum l-a simțit.

Atras de frumusețea clădirilor dar și de farmecul românesc al orașului, a colindat prin toate ungherele acestuia. A surprins nu doar edificiile care l-au atras, ci și ambianța în care acestea sunt plasate. Pentru un desenator, fie el și talentat, nu este puțin lucru.

Desenele „danezului” îmbogățesc tezaurul împătimiților de București.

va urma