despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!

O recomandare

Citiți pe site-ul „Atelierul de arhitectură” al Lilianei Chiaburu despre localizarea bazei sportive „Metropola“ ridicată în Herăstrău de Societatea de Gaz și Electricitate.

Urme ale trecutului (XXV) – Coşul pentru cumpărături

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Este varianta modernă, la scară mai mică, stilizată, confecţionată dintr-un material sintetic (masă plastică) a tradiţionalei paporniţe împletite din papură. Le ştiu şi le-am folosit pe amândouă.

Mulţi ani o paporniţă adevărată, cumpărată din Obor, mi-a dat de lucru din primăvară până-n toamnă. Îndată după Sfintele Paşti, într-însa ne aducea bunica Lucreţia, tocmai din dosul Abatorului, zece boboci de raţă pe care eu aveam datoria să-i îngrijesc până ce poposeau pe varză sau într-o ciorbă de te scotea din boală.

Cu paporniţa din plastic am făcut cunoştinţă pe la trei-patru ani. Îi spunea coş şi-l folosea mama la cumpărături mărunte.

 

Pentru cele „cu greutate” dispunea de un arsenal pe măsură: plase împletite din fire (sfoară) de cânepă sau bumbac şi sacoşe din pânză rezistentă.

În multe cazuri plasele erau împletite de copii. Am făcut-o şi eu. Învăţau meşteşugul în clasa a treia la folositoarele ore de lucru manual. Mama confecţiona cu mare uşurinţă tot felul de sacoşe folosind maşina de cusut Singer, nelipsită din casa noastră.

Prin 1959-1960 l-am primit în dotare. Lista responsabilităţilor mele gospodăreşti se îmbogăţea în fiecare an. Am ajuns astfel să mă ocup de aprovizionarea cu pâine a familiei. Două negre – patru lei. Încăpeau la fix în coşul de care altfel eram foarte mândru.

Avea mare căutare. Nu cred că era produs în Romania. La vremea aia, industria noastră de profil se străduia să-şi găsească drumul. A fost bine făcut. După mai bine de şaizeci de ani a rămas la fel de flexibil şi de rezistent.

Iată paporniţa modernă tocmai la Oradea, în 1958,  purtată de o doamnă plecată cu prietenii la cumpărături şi fotografiaţi strategic în apropierea unui magazin Alimentara.

Voi scoate bătrânul coş de plasic în lume, aşa … de test, să vedem dacă atrage cuiva atenţia!

Urme ale trecutului (XXIV) – Banda izolatoare

 scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

O ştiu de când… mă ştiu. Am descoperit de mititel rola de bandă neagră, lipicioasă pe ambele părţi, cu miros specific, ambalată în hârtie cerată, într-o lădiţă de lemn special croită pentru  transportarea sculelor în care tata, un priceput lăcătuş mecanic, dar şi un gospodar neostenit, îşi păstra mulţimea de diverse unelte. Atunci, fără vreun gând prevestitor, m-am însoţit pentru toată viaţa cu banda aia miraculoasă căreia cei mari îi spuneau izolirband şi o foloseau, dincolo de scopul pentru care fusese născocită, la mici reparaţii.

Aproape toţi gospodarii mahalalei îngrijeau o grădină de legume şi/sau de flori. Pe lângă cazma, sapă, greblă, furcă, … dor de muncă şi alte alea, erau obligaţi să se doteze şi cu un furtun care la vremea aceea era făcut din cauciuc de proastă calitate. Soarele nu prea îi făcea bine, se crăpa. Doar pansamentul ăla negru, lipicios, rezolva problema. Din această pricină, atunci când îşi cumpărau furtunul, cumpărau şi o rolă de izolirband, ca să fie acolo.

Angheluş, nepotul lui Moş Grigore de la care moştenise meşteşugul creşterii porumbeilor, dar şi pe cel al prinderii, îngrijirii şi comercializării păsărilor cântătoare, era de mic pasionat de pescuit. Îşi meşterea singur undiţele formate din două-trei tronsoane de trestie, cu diametre diferite, introduse unul în celălalt şi bătea cât era ziulica de lungă heleşteiele lăsate de vechiul curs al Dâmboviţei pe sub coasta Foişorului şi a Vitanului. Cu acelaşi izolirband matisa Angheluş zona de îmbinare a trestiilor pentru a o face mai rezistentă.

Oficial se numea „Bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC” şi era destinată izolării unor elemente din instalaţiile electrice de joasă tensiune, în special a conexiunilor dintre conductoare, sau refacerii izolaţiei deteriorate. Respecta condiţiile tehnice impuse prin standardul de stat STAS 3658, dar cred că apăruse cu mult înaintea standardizării la nivel naţional, probabil odată cu extinderea rapidă a utilizării energiei electrice în mai toate domeniile. Se fabrica din ţesătură de bumbac, impregnată cu un amestec izolant de cauciuc nevulcanizat. Se livra în role, la lungimea de 5, 10 sau 15 m. şi lăţimea de 10, 15 sau 20 mm.

 

În anii ’50 banda izolatoare a fost produsă de întreprinderea „Electroizolantul”. În 1959 aceasta fuzionează cu „Electrocablu” şi astfel apare Fabrica de Cabluri şi Materiale Electroizolante (F.C.M.E.). Iniţial rola era ambalată în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, pentru ca în anii ’70-’80 aceasta să fie înlocuită cu o cutie injectată din deşeuri de masă plastică.

După 1962 fabricarea izolirbandului a fost preluată de „Turdeana”-Turda, unitate subordonată Centralei Industriale de Maşini şi Utilaje pentru Industria Uşoară (C.I.M.U.I.U.) din cadrul Ministerului Industriei Construcţiei de Maşini (M.I.C.M.). Cum a ajuns banda izolatoare tip PC un produs al industriei constructoare de maşini? Nu ştiu! Este sigur însă că pe lângă piesele pentru maşinile şi utilajele specifice industriei uşoare, Turdeana fabrica şi diverse produse pentru industria electrotehnică pe care le-a păstrat în portofoliu chiar şi atunci când a trecut în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme, producând sub un nou nume – Fabrica de Accesorii şi Piese Auto (F.A.P.S.) Turdeana Turda – piese pentru fabricile de autovehicule. A ţinut-o aşa ani mulţi.

Izolirbandul, aşa cum îl ştiam din  copilărie, m-a însoţit în activitatea mea profesională începută în 1969 ca învăţăcel într-ale energiei electrice şi încheiată în al doilea deceniu al secolului XXI. Era nelipsit din trusa de scule a fiecărui electrician, indiferent de specializare. A avut o carieră îndelungată. Înrăutăţirea  continuă a calităţii nu mai justifica preţul şi asta a însemnat începutul sfârşitului. S-au adăugat apoi şi alte argumente, unele foarte serioase. Lovitura decisivă i-au dat-o benzile electroizolante din materiale plastice, policlorură de vinil (PVC) sau polietilenă (PE).

În sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice breşa a fost creată pe la începutul anilor ʼ80 de punerea în fabricaţie la I.C.M.E. (fostă F.C.M.E. până în 1973) a cablului de 20 kV cu izolaţie uscată, din polietilenă, tip A2YSY 12/20. Refacerea izolaţiei la înnădiri sau la terminale se făcea cu benzi de diverse tipuri furnizate în seturi împreună cu cablul. Astfel meseriaşii domeniului au început să descopere şi altceva decât rolele de hârtie impregnată în ulei şi banda izolatoare din pânză cauciucată.

Cam în aceeaşi perioadă, pentru racordarea staţiilor electrice de transformare din interiorul marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi…) au fost folosite în premieră cabluri de 110 kV cu izolaţie din polietilenă reticulată prosuse de Sumitomo Electric – Japonia.  Da, Japonia!  În vremuri pline de restricţii o mână de profesionişti încăpăţânaţi a făcut posibilă o astfel de ispravă. Odată cu acestea au venit şi materialele necesare punerii lor în operă; benzi electroizolante tip F-CO şi VUL-CO din polietilenă sau din cauciuc cloroprenic laminate cu un strat autoadeziv de cauciuc butilic fabricate de Furukawa Electric Power din aceeaşi îndepărtată Japonie.

A fost semnalul la care specialiştii reţelelor electrice subterane au început să modernizeze tehnologiile pe care le elaboraseră şi să le adapteze la posibilităţile industriei româneşti. De aici până la apariţia benzilor electroizolante de uz general din PVC sau din PE n-a mai fost decât un pas şi astfel izolirbandul a devenit istorie… sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam să constat cu o oarecare surprindere că pe piaţa de specialitate sunt disponibile multe  produse similare cu bătrâna bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC. Aproape toate sunt prezentate neprofesionist şi nu mai respectă condiţiile din STAS 3658. Suportul textil este un material neţesut obţinut din fibră de tereftalat de polietilenă (polyethylenterephtalat – PET) impregnat cu ceva negru, neprecizat. Caracteristicile tehnice declarate poticnit sunt modeste, cu mult sub cele ale vechiului izolirband, greu de comparat cu ale benzilor electroizolante din materiale plastice. Cred că doar pentru asta sunt mai scumpe!

Fără să caut cu înverşunare  am găsit o singură bandă realizată, cel puţin la modul declarativ, din „ţesătură de bumbac impregnată cu cauciuc”. Aspectul pare să confirme declaraţia comerciantului.

Deşi o undă de nostalgie îmi tot dă târcoale, cu mintea de acum, nu aş folosi acest izolirband chiar dacă ar fi identic cu cel de demult.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (XI)

Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti

Articol publicat în Gazeta municipală, Anul IX, nr. 450, 8 decembrie 1940

Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de atrăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s-a născut supărat şi contra. Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească întrʼo ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă, dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi, dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă întrʼo largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura Capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales la Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresivă disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărui nevastă este adesea o estetă) se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

scris de C. D. Mocanu

Autorul neştiut al articolului s-a înşelat. Mitocanul şi mitocănia fac un cuplu peren având o uimitoare capacitate de adaptare. Nu „este menit pieirii” şi vremurile veşnic schimbătoare nu „lucrează pe nesimţite, dar metodic în contra lui”. Fiecare epocă are mitocanii pe care îi zămisleşte şi/sau îi tolerează.

Să ne uităm în jur! Într-o Românie buimacă, de la vlădică până la opincă, mitocănia se simte bine şi prosperă iar mitocanul de azi e la fel de grosolan ca cel de acum optzeci de ani.

Educaţia şi instruirea ar putea potoli sporul îngrijorător al mitocanilor, dar dacă nu-i…

Urme ale trecutului (XXIII) – RFCI-1 a încercat să aprindă lumina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.

Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).

    

Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.

Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.

Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.

Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă.  După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.

Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.

Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.

Urme ale trecutului (XXII) – Philips şi Goliath

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Philips cel din titlu nu este Gerard Philips, fondatorul unei companii olandeze care îi poartă numele. S-a întâmplat în 1891. Un an mai târziu, finanţat de tatăl său, bancherul Frederik Philips, a pus în funcţiune la Eindhoven prima fabrică în care a început să producă becuri (lămpi) cu filament de carbon.

Povestea ce va să vină are ca personaj principal un bec fabricat pe la sfârşitul anilor ʼ40 ai secolului trecut chiar de Philips, devenit între timp un producător cunoscut, apreciat în toată lumea şi nu doar pentru sursele de lumină născocite de specialiştii săi.

„Beculetele” este unul clasic, cu filament din wolfram, are puterea de 1.000 W şi se alimentează la tensiunea de 220-230 V. Fotografiile fac inutile oricâte vorbe.

Să-l vedem!

    

Face pereche cu un Goliath adevărat, contemporan cu el, adică un fasung căruia azi îi zicem E40, construit din alamă şi izolant ceramic.

     

Astfel de becuri erau utilizate în anii ʼ50, de regulă, pentru realizarea unui iluminat exterior, ocazional – provizoriu la unele evenimente deosebite cum ar fi chefurile prelungite organizate de greii paridului la Snagov, pe pajiştea de lângă palatul Principelui Nicolae. De pe acolo provine şi cel aflat în colecţia mea de vechituri.

Împreună cu alte lucruşoare devenite urme ale trecutului şi amintiri dragi sufletului meu, l-am primit de la maistrul Andrei Klush, zis Neamţu, atunci când s-a despărţit definitiv de România şi urmându-şi fiii s-a stabilit în Germania. Trei ani am ucenicit cu bun folos pe lângă el punând temelie trainică devenirii mele profesionale. Ştia meserie, era riguros, ordonat, disciplinat, calm, haios, civilizat, ferm, drept şi omenos. Era neamţ! Pentru asta fusese deportat în Dombas. A crescut câteva generaţii de pramişti: electricieni, maiştri şi ingineri care ajunşi specialişti de nădejde nu l-au făcut niciodată de râs.

Becul este funcţional. Îl mai aprind uneori pentru a satisface curiozitatea câte unui vizitator mai insistent. Altfel, toţi cei care îmi trec pragul sunt atraşi de el. Au şi de ce!

Civilizaţie publică LXXXI – Iluminatul căilor de circulaţie – gânduri

Sau de unde se vede că entuziasmul nu este suficient

scris de C. D. Mocanu

Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze,  fântâni, terenuri sportive…) gândit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora, alte accesorii, dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, are două funcţii.

Una estetică, expusă tuturor şi al cărei rezultat poate fi apreciat de toată lumea după criterii, evident, subiective.

Cealaltă este o funcţie tehnică. Efectul acesteia îi conferă iluminatului public utilitatea care poate fi evaluată în mod obiectiv de oamenii domeniului, după norme precise vizând:

  • Nivelul de luminanţă şi de iluminare;
  • Distribuţia uniformă a luminanţelor şi a iluminării;
  • Gradul de orbire;
  • Felul în care sunt percepute obstacolele şi detaliile, etc.

Principalul beneficiar, publicul, poate sesiza, atunci când lucrurile au fost bine făcute, doar confortul vizual. Abia atunci iluminatul şi-a îndeplinit menirea.

Altfel spus, calitatea unei astfel de instalaţii nu este dată nici de forma corpului de iluminat, nici de caracteristicile lui optice, nici de sursa de lumină, nici de aspectul stâlpului, nici de materialul din care este  confecţionat…, ci de parametrii realizaţi de  ansamblul acestora la nivelul suprafeţei pe care trebuie să o scoată din întuneric. Aşa se explică de ce un iluminat făţos, elegant şi mândru rămâne uneori cu atât, nefiind bun de nimic.

Pentru a marca Centenarul Marii Uniri, la Oradea a fost inaugurat în decembrie 2018 un pod peste Crişul Repede, punte trainică şi deosebit de folositoare între străzile Plevnei şi Szigligeti Ede, denumit, cum altfel, Podul Centenarului. Tablierul acestuia, susţinut cu hobane de două grinzi metalice, în arc, încastrate în maluri, fără piloni în albia râului este prevăzut cu cale rutieră (două benzi de 3,5 m.), trotuare laterale şi benzi pentru biciclişti. Cel mai nou pod al Oradei are 80 m. lungime. O lucrare inginerească şi edilitară interesantă, o premieră naţională în domeniu. Orădenii, inclusiv administraţia locală, au, pe bună dreptate, cu ce se mândri.

Ca orice alt spaţiu public, a fost înzestrat cu o instalaţie de iluminat care trebuia să fie specială deoarece şi condiţiile impuse prin normele tehnice pentru poduri sunt speciale.

Fotografia Simonei Popoviciu ne oferă primele indicii despre ce a ieşit. A fost postată şi pe contul de facebook al unui grup de pasionaţi ai „iluminatului stradal” care adună cu entuziasm, în devălmăşie, fără aparat critic, fără criterii de clasificare, o arhivă fotografică, altfel utilă şi valoroasă.

Soluţia găsită pentru ansamblul suport – corp de iluminat este ingenioasă, plăcută ochiului. Dar aşa cum spuneam, nu împlinirea estetică a peisajului este menirea iluminatului public. Dacă se întâmplă şi asta, cu atât mai bine, însă imaginea a declanşat un semnal de alarmă preventivă pentru că îndoielile mele erau susţinute fără echivoc de ceea ce vedeam.

Ca urmare, am cercetat atent şi alte câteva fotografii găzduite de îngăduitorul mediu on-line:

Fără a intra în detalii, iată constatările:

• Lămpile asimetrice, cu repartiţie directă, de la capetele celor două şiruri de stâlpi arcuiţi iluminează suprafaţa superioară a grinzilor şi nu carosabilul sau trotuarele aşa cum este firesc. Celelalte iluminează zona de sub grinzi fără să producă un efect util ci doar unul decorativ.

• Nivelurile de iluminare şi de luminanţă la sol (carosabil şi trotuare) sunt scăzute în condiţiile în care pentru poduri sistemele de iluminat trebuie să asigure o luminanţă medie cu cel puţin 50% mai mare decât cea a căilor de circulaţie între care acestea sunt amplasate. Dacă podul este în semiîntuneric, cum o fi pe restul drumului?

• Iluminarea şi luminanţele sunt distribuite neuniform. Umbrele şi petele alternante lumină-întuneric produc un efect stroboscopic deranjant pentru conducătorii auto.

• Iluminatul ornamental de sub grinzi, montat deasupra solului, nu este indicat. Poate produce orbirea participanţilor la trafic (pietoni, biciclişti, conducători auto).

• În zona de sub pod Crişul este mai bine şi mai corect iluminat decât spaţiul de deasupra destinat circulaţiei publice.

În concluzie:

Iluminatul stradal realizat pe Podul Centenarului din Oradea este în realitate un iluminat festiv-ornamental cu o utilitate estetică admirabilă, dar cu una practică nesemnificativă.

Podul este un succes. Iluminatul este un eşec.

Mă aşteptam să ia foc facebook-ul aţâţat de vijelia pasionaţilor entuziaşti. La multele dezamăgiri înfruntate până acum s-a mai adăugat una. Nici măcar un comentariu. Nimic!

De unde se vede că entuziasmul nu este suficient chiar dacă acesta se însoţeşte cu postări ironic-maliţioase de genul „Marele… a scris un nou articol despre…”. Când te pricepi doar la „A-uri”, „B-uri” şi alte „PVC-uri”, adică eşti cam subţire la meserie, smerenia aducătoare de folos este o obligaţie. Altfel…

À bon entendeur, salut!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (VI)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

Pusesem punct episodului anterior şi mă încerca un sentiment ciudat, de neîmplinire, pentru că nici de această dată nu reuşeam să prezint documentat momentul în care am făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich” chiar acolo unde ilumina şi împodobea cu distincţie, cu rafinament, o zonă pietonală importantă dintr-un oraş moldav încărcat de istorie, de tradiţie şi de parfum. Aveam la dispoziţie doar amintirile mele şi o fotografie alb-negru, de proastă calitate, preluată din monografia întreprinderii locale de reţele electrice intitulată „Uzina de lumină, 1899-1999”. Aproape că mă împăcasem cu gândul. Am scotocit mult timp după  imagini folositoare, dar acestea nu s-au lăsat descoperite.

Nu vizitasem cam de multişor Muzeul Lampilor, unde un grup de pasionaţi, cu un admirabil entuziasm, se ocupă de iluminatul public, aşa că într-o nouă etapă de documentare m-am abătut pe acolo. A fost un moment de inspiraţie magică. Din câteva click-uri am avut înaintea ochilor fotografiile trebuincioase.

Au fost făcute la Iaşi în mai 1988 şi înfăţişează Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarahi, monument istoric, vatră a culturii şi spiritualităţii moldovene, un simbol al oraşului. Fără să-şi fi propus, fotograful a prins în poză vechea mea cunoştinţă acolo unde am întâlnit-o, pe unul dintre stâlpii reţelei de iluminat public care mărginea strada Ştefan cel Mare (azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), parte din vechea Uliţă Mare.

Până în toamna anului 1983 drumurile nu mă purtaseră niciodată la Iaşi. Am început atunci să descopăr un…

„ …oraş romantic, plin de parcuri şi de flori
Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători
Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna …
Un oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,
Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari”,

… de care m-am îndrăgostit iremediabil. Această bucurie a fost întregită de o foarte eficientă colaborare profesională şi de prietenia cu care m-au onorat mai vîrstnicii mei colegi de la Intreprinderea de Reţele Electrice Iaşi (I.R.E. Iaşi), una dintre cele mai performante componente ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Doi meseriaşi desăvârşiţi, cunoscători de istorie şi iubitori de neam, ajunşi directori după ce au parcurs fără dispensă toată ierarhia profesională – Vlad Vasiliu şi Nicolae Sufleţel – adunaseră în jurul lor „tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent”, un grup de oameni care au sfinţit locul: Cezar Trifan, Margareta Grigoriu, Ioan Ciutea, Grigorel Dimitriu, Octavian Repta, Teodor Ouatu, Coculeana Popa, Mihai Caba, Constantin Ostap, Nicolae Brumă, Viorel Verdeş, Radu Pompaş, Romeo Murariu… Împreună cu ei am pus borne trainice care au marcat devenirea reţelelor electrice din România. Respectând tradiţia locului şi legile nescrise ale ospeţiei am cinstit de fiecare dată osteneala noastră în cele mai pitoreşti locuri ale Iaşului, la Ciric, la Bucium, la Cetăţuie, în Copou sau chiar la Cotnari. Aşa se cuvenea, aşa se întâmpla.

Ajuns la „Uzina de Lumină” într-o dimineaţă friguroasă, după obligatoria întâlnire cu cei doi directori, am fost luat în primire de femeia jandarm, Margareta Grigoriu şefa Biroului Tehnic, „o grădină de om, cu o cultură de specialitate şi generală impresionantă, era temută pentru severitate, dar iubită pentru corectitudine, stăpânirea meseriei şi omenie”. Fără prea multe politeţuri protocolare m-a pus în temă cu stadiul lucrărilor cuprinse în „Planul de promovare a tehnicii noi” şi mai ales cu realizările anterioare pe care eu, de curând promovat într-o nouă dregătorie, nu le cunoşteam. A fost un instructaj straşnic, bine venit şi bine primit! Am analizat, inevitabil şi capitolul „Iluminat public”.

Domeniul făcea obiectul unei preocupări vechi, constante, permanente, începute pe la 1890 şi transmise din generaţie în generaţie, ca o moştenire de preţ. La doar câteva luni de la înfiinţare (1 iulie 1961, H.C.M. 443/1961) Întreprinderea Regională de Electricitate Iaşi a organizat în colaborare cu Institutul Politehnic Iaşi sesiunea ştiinţifică „Modernizarea iluminatului public”. A fost prima dintr-un şir nesfârşit de manifestări tehnico-ştiinţifice pe teme de mare importanţă, găzduite cu generozitate de reţeliştii din oraşul „străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii”.

Adunaseră multe iniţiative şi rezultate lăudabile, dar se făleau cu reţeaua de iluminat care îmbogăţea strada Ştefan cel Mare, artera centrală a Iaşului, lucrare de referinţă pe care apoi au folosit-o şi alţii ca model.

Trudeau la ea de prin 1974-1975. Îşi asumaseră o temă dificilă. Şi-au luat colaboratori de nădejde: Politehnica, Facultatea de arte plastice, istorici, institute de specialitate. Nu puteau utiliza decât materialele şi tehnologiile disponibile în ţară. Importurile, indiferent de unde, nu erau permise. Oricât de ingenios şi descurcăreţ ar fi fost Bădia (directorul Vasiliu) şi era, pe asta nu o putea rezolva. Aşa că aveau să facă bici din… ce găseau prin curte.

Consiliul înţelepţilor a întocmit şi a trecut prin toate fazele de avizare o specificaţie tehnică ambiţioasă, aparent foarte restrictivă prin care a exclus din capul locului alimentarea aeriană şi stâlpii din beton, primitivi, butucănoşi, străini de spiritul urbei. Documentul acorda importanţă egală căii de circulaţie rutieră şi spaţiului pietonal stabilind iluminarea lor seprată, dar cu folosirea unui singur suport, adică a unui singur stâlp, pentru corpurile de iluminat specifice celor două zone. Soluţia tehnică nu era nouă. O folosea în perioada interbelică Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti. Pentru vremurile pe care le trăiam atunci era doar îndrăzneaţă. În plus, deşi dedicaţi instalaţiilor de iluminat public cu alimentare subterană, stâlpii trebuiau să aibă capacitatea de a susţine reţelele aeriene (reţelele de contact) specifice transportului electric urban (tramvai, troleibuz).

Toţi cei implicaţi iubeau cu patimă oraşul, îi respectau istoria şi doreau să-l ilumineze, nu să-l sluţească. Păstrau, ocroteau şi puneau în valoare semnele trecutului. Aşa se face că de-a lungul aleilor din parcul „Casei cu ferestre luminate” – Casa Vasile Pogor „obscuri, nanţi şi gârbovi stau stâlpii de fontă” construiţi de „Şcoala de Arte şi Meserii Iaşi” în 1899 care echipaţi cu „lămpi” moderne îşi duc rostul mai departe peste ani sau că în faţa Universităţii erau încă la datorie „stâlpii ornamentali echipaţi cu candelabre electrice” aşezaţi acolo la 1897.

Nici stâlpii metalici din ţeavă aflaţi în producţia curentă, cuprinşi în proiectele tip (cu secţiune constantă-Ø104 tip „Sala congreselor” sau tronsonat model Mannesmann), nu se ridicau la nivelul exigenţelor pe care le stabiliseră pentru Iaşi. Umpleau oraşele ţării şi cu aspectul lor banal nu le puneau în valoare personalitatea.

S-au documentat, s-au inspirat, au adaptat, au îmbunătăţit, au cerut ajutor (tehnic, logistic, financiar) şi l-au primit. N-a fost uşor, dar au crezut în ceea ce făceau, şi-au pledat cauza ca nişte adevăraţi profesionişti, n-au cedat şi vorba mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, „s-a izbândit”. Printre altele, au omologat şi au dat în fabricaţie un stâlp metalic, multifuncţional, pe placul lor, demn de oraşul blând de-odinioară, melancolic şi tăcut,/Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut”.

Era construit din două ţevi jumelate, cu secţiune constantă şi acoperea toată gama de înălţimi utilizate în mod curent: 8, 10, 12 şi 14m., dar putea fi ajustat la orice altă dimensiune. Dispunea de facilităţi bine disimulate, la bază şi la vârf, pentru racordarea circuitelor electrice şi a accesoriilor. Se adapta cu uşurinţă la orice tip de consolă (braţ). Avea posibilitatea adăugării unui suport pentru „lampa (lămpile)” utilizată(te) la iluminarea trotuarului sau pentru alte scopuri. Ţinea fără probleme reţeaua de contact şi/sau o reţea electrică aeriană.

Calculul luminotehnic minuţios şi alegerea celor mai potrivite componente făceau ca sistemul să asigure cu uşurinţă o iluminare uniformă, la valori ceva mai mari decât normele tehnice în vigoare.

Aprinderea era comandată cu celulă fotoelectrică, dar se putea face şi de la dispecerul local, prin telecomandă, sau de la faţa locului.

În 1978 lucrarea aştepta doar momentul potrivit pentru a fi introdusă în planul de investiţii. Acesta s-a ivit repede cu ocazia unor lucrări complexe de reabilitare a străzii Ştefan cel Mare. Visul celor de la „Uzina de Lumină” a devenit astfel o minunată realitate.

Am ascultat-o pe Margareta Grigoriu prezentând chestiunile iluminatului fără să o întrerup. Nu prea eram în subiect, mai aveam de învăţat, în plus mă furase pasiunea cu care o făcea şi mai ales „dulşele grai moldovinesc” folosit cu mare meşteşug. Ceva mi-a atras totuşi atenţia: „Corpul tronconic de iluminat model Zürich”. Nu ştiam nimic despre el. Când a terminat am rugat-o să-mi dea câteva detalii.

Aşa am aflat, printre altele, că Iaşul l-a adoptat în anii ʼ40 pentru a adăuga un plus de rafinament frumoaselor lui grădini. Era încă folosit pe lângă Mitropolie, la Teatrul Naţional şi la Palatul Culturii. Nu făcuseră altceva decât să-l scoată la drumul mare.

De la sediul I.R.E. Iaşi, până în Ştefan cel Mare era o aruncătura de băţ, aşa că moldoveanca aprigă de la „Tehnic” m-a invitat la o scurtă plimbare. Câţiva paşi pe Uzinei, stânga la deal pe Săulescu, pe lângă librăria Junimea şi gata.

Perspectiva străzii, netulburată de sârme atârnând ca frânghiile de rufe sau de traversări dezordonate, a fost primul lucru pe care l-am observat. Arăta foarte bine.

Ansamblul instalaţiei de iluminat public oferea o altă imagine. Ieşea din tiparele ştiute şi văzute de mine. Atunci şi acolo cea care îmi era călăuză mi-a făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich”.

Seara, fosta Uliţă Mare era scăldată în lumină. Pentru câteva clipe m-a purtat gândul spre alte meleaguri, acolo unde aceea era normalitatea şi nu excepţia.

Experienţa căpătată a fost extinsă fără ezitare şi la alte artere importante ale oraşului, chiar dacă cei implicaţi (director, inginer şef, director extindere reţele) au dat explicaţii pentru nesocotirea proiectelor tip şi pentru depăşirea costurilor normate. Strada Anastasie Panu, cea pe care se aflau Casa Dosoftei, Magazinul universal Moldova, dar şi Comitetul judeţean Iaşi al P.C.R., s-a numărat printre acestea.

Atât s-a putut atunci. Totdeauna e loc de mai mult şi de mai bine. Îndrăzneala prietenilor mei a fost, fără îndoială, un pas înainte.

Ce a mai rămas

Au rămas stâlpii metalici jumelaţi. Foarte puţini au fost dezafectaţi. În schimb au dobândit şi ei trăsăturile unei societăţi năuce, aflate în căutarea rosturilor ei. Cu adaptările fireşti determinate de evoluţia tehnicii şi tehnologiei sunt folosiţi în continuare pentru iluminatul public. Li s-au montat console pentru susţinerea semafoarelor, a camerelor de luat vederi, a indicatoarelor rutiere şi/sau a panourilor publicitare.

S-au adăugat cutii şi cutiuţe pentru racordarea a tot felul de circuite suplimentare. Firăraia atârnată pe ei cu o frenezie duşmănoasă a transformat zona centrală a oraşului într-o ogradă de mahala din care lipsesc doar izmenele puse la uscat pe frânghiile întinse între pălimari. Stâlpul metalic jumelat, multifuncţional, născocit la Iaşi, împlineşte îndată cincizeci de ani. Mai poate sta falnic la datorie încă pe atât ca dovadă vizibilă a lucrului bine făcut. Iată câteva exemple:

Într-o situaţie specială se află/s-a aflat iluminatul străzii Ştefan cel Mare, devenită Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici cavalerii luminii s-au încurcat. Mânaţi doar de grija pentru binele oraşului (cum altfel!) au decis să înlocuiască bătrânii jumelaţi cu mai tinerii stâlpi ornamentali fabricaţi din materiale compozite. Frumoşi, zvelţi, dar fără snagă.

S-au apucat să-i pună în pământ chiar lângă cei vechi, dar au constatat că frumoşii anemici nu vor putea duce urzeala circuitele electrice de toate neamurile apărute, ca semn al progresului, într-o democratică devălmăşie. Şi atunci i-au condamnat pe toţi, vechi şi noi, la o păguboasă convieţuire. Fotografia, culeasă din presa locală, este un pic mai veche. Trag nădejdea că între timp aberaţia a fost înlăturată.

Acum, după ce am dus la bun sfârşit o parte din datoria de suflet pe care o am faţă de „dulcele Târg al Ieşilor” şi de oamenii lui, zic şi eu ca Topârceanu, un ilustru ieşean adoptat:

„Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toată stima, te salut şi… n-am cuvinte.”

Post Scriptum

Aşa cum bănuiam, concubinajul de pe Ştefan cel Mare a fost  unul de conjunctură şi nişte minţi luminate i-au pus capăt. O fotografie mai recentă stă chezăşie. Aferim! Arată bine!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

După Leonida

Leonida-i unul acele nume vechi care încă mai dăinuie-n București; dăinuie și după mai bine de șapte decenii de cînd a ieșit din uzul oficial.

Dar prea puține – rușinos de puține! – știm despre Leonida. A fost Leon Leonida – la începtul secolului trecut – unul din primii pasionați, comercianți și piloți de automobile. De unde venise, din ce familie, cît de mulți bani avea, mister. Moare în 1911, la nici 30 de ani; nu deslușim dacă are descendenți. Unii-l consideră primul român care-a murit într-un accident auto. Tînăr teribil, la 20-și ceva de ani înființează firma ce i-a purtat numele. Trece Primul Război; firma rămîne, se dezvoltă și devine celebră, nu doar ca reprezentanță de vînzări cu filiale în toată țara, ci și ca veritabilă fabrică de carosări auto.

Cine conduce afacerea în tot acest timp, e neclar; sfîrșitul acesteia – odată cu Naționalizarea – e previzibil; ce s-a petrecut apoi e-n pîcla nedreaptă a istoriei: se vorbește despre un Leonida care „a sfîrșit prin a lucra într-un atelier de reparat frigidere”. Cel mai probabil „industriașul Leonida” al cărui nume apare ici-colo în perioada interbelică este Constantin – tatăl lui Leon. Familia trece prin multe nenorociri. După cîțiva ani de la moartea lui Leon, lui Constantin i se naște următoarea descendentă, Ioana Maria (Peggy) care piere și ea tragic de tînără: la înmormîntare, conform jurnalului Irinei Procopiu, „tatăl e disperat, mama nici măcar nu a venit”; episodul e evocat și de Steindhart.

Știm de casa familei Leonida pe bulevardul Dacia, pe mîna stîngă între Polonă și Aurel Vlaicu la numărul actual 81, fost 31. La vreo două case mai încolo, locuiește, la un moment dat, Paul Leonida; el e din cealaltă familie celebră Leonida, cea care i-a dat și pe Dimitrie, Elisa și Gheorghe. E vreo legătură între familii? Nu reiese de nicăieri. S-o fi petrecut, în timp, și vreo amestecare firească a amintirilor urbane legate de ele? Mai mult ca sigur.

… Să vedem ce știm; ce ne-a rămas. În primul rînd, blocul cu magazinul „Leonida” de pe Magheru.

Blocul (îl vedem chiar azi în reparații) a fost construit la mijlocul anilor ’30 și spațiul comercial, firește, nu era de… mîncare – ci de mașini; dar după Război, cînd se transformă în magazin alimentar, își păstrează numele atît de bine, încît bucureșteanul ar putea jura că dintotdeauna Leonida fusese vreun… băcan!

Primul garaj Leonida apare într-o reclamă publicată pe la 1906-1907 ca fiind pe „strada Cătunu Nou 10”. Peste vreun an, îl găsim pe Leon însuși pozînd lîngă unul din automobilele importate în fața garajului. Numele străzii – pierdut azi – se trage de la actuala Tache Ionescu, care s-a numit Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și… Cătunului. Inițal o fundătură adiacentă, Cătunul nou devine odată cu tăierea marelui bulevard un soi de bretea care i se asimilează. Celebrul bloc Leonida urmează, deci, să se ridice pe locul garajului, vadul păstrîndu-se. E doar o „potriveală” că sediul actual A.C.R. – Leon Leonida aflîndu-se printre fondatori și fiind primul președinte – e la doi pași.

Al doilea reper e garajul cel mare – mai bine zis, atelierele. La doi pași de Piața Victoriei, păstrează încă, după mai bine de un secol, funcțiunea inițială, cu toate că acum vreo cinci ani s-a vorbit de demolarea construcției și înlocuirea ei cu alt edificiu public.

Spicuim din informațiile strînse în proiectul „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească”:

„Societatea anonimă pe acţiuni „Garajul Leonida” a fost înfiinţată în 1911 de către I. Boambă (președinte), dr. I. Costinescu, D. Darvari (vice-președinte), L. Leonida și V. Toroceanu. Pentru o vreme au închiriat garajele Leonida din str. Cătunu Nou nr. 10, pentru suma de 10000 lei, urmând ca ulterior să achiziţioneze și casele vecine lor. A urmat apoi tranzacţia cu Alexandru Filipescu, pentru terenul din Șoseaua Jianu, în limita sumei de 100000 lei.  Planurile din 1911-1912 au fost semnate de arhitectul Radu Culcer; asupra acestora, mai ales în ceea ce privește unele corpuri de clădire cu etaj, primăria a intervenit reducând înălţimea lor și chiar anulând un set de planuri, concepute în stilul Art Deco. Stilul adoptat a fost cel eclectic academist, în prezent păstrându-se unele elemente decorative în partea superioară a corpului central, precum și iniţialele G. L. în feroneria porţilor din stânga. Remarcăm deschiderile ample ale faţadelor, la care s-a folosit metal și geamuri. În aceste ateliere au fost transformate în Primul Război Mondial 500 de automobile pentru Crucea Roșie. Inginerul N. I. Brătescu adaugă un acoperiș metalic între clădirile existente în 1920. Lucrări majore au loc în 1927 când se ridică o magazine de beton, sub coordonarea Antreprizei inginerului T. Eremia. La acea dată Societatea Leonida deţinea și proprietatea vecină, a Societăţii Române de Automobile, realizându-se fuziunea sub denumirea „Societatea Română de Automobile LEONIDA & Co. Unite”. Din planurile de situaţie prezente în dosarele din perioada 1920-1927 observăm că deţineau terenuri în porţiunea Aleea Alexandru nr. 6-12, iar la nr. 2 există încă o clădire în formă de L (arh. G. Simotta), cu latura lungă pe Șoseaua Jianu.”

Activitatea de aici a fost impresionantă. Pe șasiurile importate s-au carosat autovehicule utilitare și autobuze iar în vremea Războiului producția a asimilat blindate ușoare. După Naționalizare ajunge în administrarea C.F.R., fiind nucleul de la care ulterior se naște Intreprinderea de reparații auto – I.R.A. Grivița – unde obiectul de activitate inițial se păstrează chiar și-n prezent. Activatea industrială, firește, se mută repede din centrul orașului, aici rămînînd partea de garaj și service, îndeosebi pentru flota auto a entităților guvernamentale învecinate.

Articolul din martie 1937 pe care-l cităm – dacă ne permiteți divagarea – ne înfățișează și-o cutumă simpatică pe care S.T.B. n-a uitat-o întrutotul nici azi: folosirea autobuzelor noi pe linia 31.

N-avem nici un motiv să ne îndoim că autobuzul de mai jos – surprins la mijlocul anilor ’60, în timp ce dădea „probă” pentru filmul „Duminică la ora 6” – nu fusese carosat cu aproape 30 de ani înainte, la atelierele „Leonida”. Nu era însă singurul loc unde Societații de transport i se asamblau autobuzele – cu asta se ocupa și garajul Peleanu.

Altă urmă – alt garaj – pe Luterană. Se găsea în convenabilă apropiere de alt sediu al companiei, de pe Calea Victoriei 53 – loc dispărut de multă vreme, din care ne-a rămas imaginea interiorului.

E interesant de stabilit dacă această clădire – construită în anii ’30 – n-a luat, cumva, locul alteia mai vechi în care-ar fi funcționat un precedent garaj, activitatea fiind atestată ca atare încă de la-nceputul anilor ’20. După Naționalizare garajul ajunge o vreme la Ministerul metalurgiei și industriei chimice; imediat după se transformă și el în Intreprindere de reparații auto; dar mai apoi intră sub O.N.T. (ca direcție de transporturi turistice și asociație a automobiliștilor). Într-o ultimă etapă devine I.A.P.I.T. – intreprindere care se ocupa de aparatele de agrement din parcuri și stațiuni turistice, de la „păcănele” la felurite tiribombe și mașinuțe. După Revoluție funcționează celebrul club „Salsa 2”. Clădirea, nefolosită de aproape două decenii, nu credem să mai reziste mult.

… obiectele de activitate ale firmei „Leonida” au fost mai variate decît comerțul auto. Registrul importatorilor din 1944 enumeră „automobile, motociclete, mașini agricole, aparate tehnice și piese de schimb”. S-ar fi ocupat și cu distribuția produselor petroliere. Cu siguranță a fost implicată în comerțul cu aparate de radio și frigidere – numele devenit azi comun vine de la marca răcitorului automat produs de „General Motors”. Garajul de pe Magheru, de altfel, rămîne și după naționalizare alocat domeniului. Cu atît mai tristă-i soarta acelui Leonida care ajunge să repare frigidere-n anii puterii populare!

   

Cît de puțin, iată, cunoaștem despre una din cele mai importante firme care-a funcționat în București. Pe-onoarea noastră dac-am scris vreodată un material mai frustrant; sperăm doar că în timp, cumva, să putem completa istoria „Leonida”.

Material pregătit împreună cu Ando și C. D. Mocanu. Resurse la dispoziția redacției: Garaje bucureștene •  Atelierele LeonidaLeonida&Co. • Leon LeonidaComerțul bucureștean în anii 1984-1985 • Istoria tehnicii și a industriei româneștiBoierii zilelor noastreCălăuze prin Bucureștiul vechiTacam T-60Mașini utilitare în presa vremiiNaționalizarea în presa vremii