despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din zbor – Limba română (XXI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu

Urmăresc, atunci când alte îndeletniciri mult mai profitabile îmi dau învoire, o emisiune transmisă de televiziunea „Și mai mult decât atât – Cel mai urmărit post din România la evenimentele importante”.

Deși televiziunea cu pricina își alimentează telespectatorii numai cu știri și informații cutremurătoare, emisiunea de care fac vorbire a scăpat.

Cei doi realizatori–prezentatori, buni vorbitori ai limbii române, culeg cu sârg bâlbele, dudele, gafele de limbaj, de exprimare, de comportament ale unor analfabeți, ale unor agramați, ale unora cu o instruire sumară care, din nefericire, sunt politicieni, demnitari, șefi și șefuți. Odată ajunși, fără prea multe merite, în importante dregătorii aceștia ne regulează viața după cum le dictează mintea lor îngustă, neantrenată pentru un exercițiu intelectual eficient, folositor.

Făptașii sunt, pe bună dreptate, cu haz și cu decență, luați în tărbacă ajungând de râsul lumii. Numai că în România „ridendo castigat mores”, forța educativă a râsului, nu funcționează.

În schimb constatăm zilnic că diavolul se ascunde în detalii. Sarsailă și-a făcut culcuș confortabil în titlul emisiunii și de acolo se cocoșează de râs. Un priceput (sau o pricepută) s-a căznit să născocească unul sugestiv care să trimită din capul locului la subiectul emisiunii – politicenii și eșecurile lor rușinoase. A ajuns astfel să combine ingenios, într-un singur cuvânt, substantivele politică și chix. Rezultatul a fost ortografiat „Po….kix”.

Dacă autorul (sau autoarea) găselniței ar fi avut habar de limba română sau dacă ar fi avut deprinderea de a consulta dicționarele, ar fi aflat că pe la noi termenul german kicks se scrie chix și are înțelesul de „nereușită, de eșec într-o acțiune sau într-o manifestare”.

Și uite așa, a dat chix cu „Po….kix”!

Din zbor – Limba română (XX)

scris de C. D. Mocanu

„De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?”

Nu mă pasionează televiziunile de știri, mai ales cele care comentează partizan, în dezbateri  interminabile, realitățile românești încercând să înnegrească albul și să albească negrul. Dacă s-ar mulțumi să transmită informații neprelucrate și să mă lase pe mine să despic firu-n patru, le-aș fi telespectator devotat.

Într-un jurnal de prânz, o cunoscută și respectabilă ziaristă a prezentat știrea:

[…] „Starea de sănătate a regelui Mihai s-a agravat. Casa regală a României a transmis un comunicat în care anunță că Altețele Lor Regale principesa moștenitoare Margareta și principele Radu au revenit în Elveția aseară, la reședința privată a majestății sale.” […]

Cineva a simțit nevoia să pună un pitpalac cu nume de hipermarket să detalieze spusele acesteia și iată ce a ieșit:

[…] „Starea lui de rezistență este una nu tocmai bună la acest moment. Tocmai din acest motiv Altețele Sale principesa Margareta și principele Radu s-au dus de urgență în Elveția pentru a-i fi alături. Știm că regele Mihai trece printr-o lungă perioadaă de suferință. De circa un an și jumătate casa regală ne transmitea că regele Mihai suferă de o formă de leucemie și o formă de cancer a sângelui. Regele Mihai era tratat chiar acolo în Elveția. Acum rămâne de văzut medicii cu care se vor întâlni Altețele Sale Regale ce vor spune și care vor fi protocoalele de urmat pentru Majestatea Sa regele Mihai.” […]

Dincolo de: topica aiuritoare, stângăciile de stil, lipsa acordului între articolul posesiv al și substantivul pe care îl determină, cancer (cancer al sângelui), dincolo de faptul că leucemia este chiar un cancer al sângelui, eu am rămas cu o dilemă. Ale cui or fi altețele, frate?

Cred că tânărul purtător de microfon reprezintă o cauză dinainte pierdută. Și pentru astfel de cauze, vorba unui renumit jurist, nu merită să lupți. Mi-aș scoate pălăria în fața lui dacă ar face ce n-a făcut la timpul potrivit. Adică să citească basmele copilăriei. Poate află astfel câte ceva despre împărați, regi, prinți, prințese, principi, principese și mai ales despre formulele de respect, de politețe (maiestate, alteță) utilizate atunci când se vorbește cu (sau despre) aceștia (sau acestea).

(Alteța Sa – Altețele Lor, locuțiune pronominală).

Niciodată nu-i tîrziu!

Cărțile de gramatică sau dicționarele limbii române sunt mai dificile, mai complicate și mai obositoare! În industria alimentară acestea nu sunt de folos. Prietenii știu de ce! Ca să faci cârnați nu-i musai să vorbești corect limba neamului tău deși, ar fi de dorit!

Din zbor – Limba română (XIX)

scris de C. D. Mocanu

„De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?”

Constat cu îngrijorare, fără să fiu surprins, că unii ziariști, slujitori ai microfonului, ignoră nu numai limba română, folosind-o cum le tună, ci și cunoștințele elementare menite să le înlesnească înțelegerea domeniilor de care se ocupă.

Mă gândesc, spre exemplu, la cei care zilnic consumă aerul la guvern, la parlament, la partide sau în alte locuri unde se pune țara la cale și se zămislește politica românească.

Dumnealor cred că gazul ars pe la porțile instituțiilor și autorităților e suficient pentru a deveni  specialiști și comentatori avizați ai evenimentelor politico – economice.

Munca lor (necesară și utilă), făcută cu profesionalism, presupune cunoașterea limbii române, utilizarea acesteia cu ușurință prin mesaje clare, structurate logic, într-un limbaj simplu, sugestiv și o documentare serioasă, permanentă. Aceste deprinderi se dobândesc în școală. Altfel efortul este zadarnic.

Spre exemplificare, iată ce poate o tânără care, din clădirea guvernului, ne ține la curent cu mersul evenimentelor legate de promovarea unui nou cod fiscal și a altor reglementări cu impact major asupra salariilor și pensiilor:

„Bun găsit! Premierul Mihai Tudose în urmă cu puțin timp a plecat de aici de la Palatul Victoria, a sosit de la ora nouă și zece minute a avut o serie de întrevederi pe zona transporturilor cu reprezentanții Strabag și cu ministrul transporturilor Felix Stroe iar în momentul de față toți miniștri așteaptă să vadă ce se va întâmpla cu ședința extraordinară de guvern în condițiile în care nu au fost convocați nici până la această oră în mod oficial pentru această ședință chiar dacă după cum bine știm încă de vineri când a fost amânată ședința extraordinară biroul de presă al guvernului anunța clar atât mass media cât și membrii cabinetului că luni ar urma să aibă loc această ședință extraordinară de guvern pe tema codului fiscal. Iată că nici până la această oră nu s-a decis convocarea acestei ședințe. Este o derută și în rândul miniștrilor cabinetului Tudose pe această temă. Se așteaptă discuțiile de la nivelul Partidului Social Democrat. Din informațiile pe care le avem ar urma să aibă loc o asemenea discuție cu parlamentarii și premierul Mihai Tudose și evident liderul PSD Liviu Dragnea. Sunt luate în calcul și două scenarii în momentul de față respectiv pe lângă varianta clasică respectiv ședința extraordinară să aibă loc ordonanța de urgență să fie aprobată mai este și varianta în care premierul Mihai Tudose cere transformarea ordonanței de urgență în proiect de lege astfel încât să ajungă pe masa parlamentarilor iar coaliția de guvernămât să-și asume toate modificările în parlament sau varianta în care să mai amâne câteva zile ședința de guvern până când se stabilește clar la nivelul Partidului Social Democrat ce se va întâmpla de la 1 ianuarie 2018.”[…] „Deocamdată nu au apărut informații cu privire la planul B pe care l-ar avea premierul Mihai Tudose în ceea ce privește legea salarizării. Cert este că în momentul de față să nu uităm vorbim de o coaliție de guvernământ care are o majoritate amplă la nivelul parlamentului.”[…]

Când risca să se sufoce a intervenit din studio prezentatoarea emisiunii: […]„Au fost foarte siguri reprezentanții executivului până acum, cât și cei ai partidului de guvernământ principal, pesedeul….”[…]

M-a năucit! Am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul. Totul a fost rostit dintr-o bucată, fără punct, fără virgulă, fără intonație, pe un ton nepotrivit, cu o topică defectuoasă. A făcut praf  limba română!

Formulările de felul „coaliția de guvernământ” sau „partidul de guvernământ” pot fi auzite de zeci de ori într-o zi, utilizate deopotrivă de oameni ai presei și de politicieni. Toți sunt departe de vocabularul limbii române dar și de cunoștințele elementare despre stat și politică confundând guvernarea cu guvernământul.

Substantivul neutru guvernământ – guvernăminte este folosit de regulă în sintagma „Formă de guvernământ” cu sensul de „ formă de conducere a unui stat”.

Constituția României, Titlul I-Principii generale, Art. 1-Statul român, Alin. 2, stabilește că „Forma de guvernământ a statului român este republica”.

Iată deci că un partid, fie el și într-o coaliție, nu are nici în clin, nici în mânecă cu forma de conducere a statului.

Sintagma partidul aflat la guvernare sau coaliția de (aflată la) guvernare nu este nici ea potrivită. Cititorul/ascultătorul obișnuit, nefamiliarizat cu subtilitățile semantice, poate înțelege că partidul sau coaliția de partide guvernează, adică administrează, conduce, dirijează statul.

Constituția și celelalte reguli ale vieții politice precizează că acțiunea de a guverna este exercitată numai de  guvern, chiar dacă acesta pune în practică programul unui partid.

Neștiința și nepriceperea au mai răpus încă o dată limba română. Nepricepuții sunt ingenioși!

Din zbor – Limba română (XVIII)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Au trecut doi ani de la producerea accidentului în care  și-a pierdut viața tânărul polițist Bogdan Gigină, motociclistul antemergător aflat în componența coloanei oficiale a ministrului de interne de la vremea aceea, Gabriel Oprea.

Direcția Națională Anticorupție se face că cercetează (Nu pricep nici bătut de ce Sperietoarea Națională caută corupți într-un accident rutier!) și bate pasul pe loc de atât amar de vreme. Cele șase cereri de urgentare a anchetei adresate procurorilor au rămas fără răspuns și fără efecte sporind suferința familiei celui dispărut.

O gureșă pitpalacă, o Roxană programată să scoată direct pe gură (fără ocolișuri stânjenitoare prin creier) prostii cu viteză maximă, profită de necazul oamenilor și se simte datoare să ne informeze:

Și familia dar și avocatul se gândesc și la alte măsuri, să se adreseze și altor căi pentru a face în așa fel încât Direcția Națională Anticorupție să soluționeze cât mai repede această cauză.”

O zicere tipică celor care sunt mistuiți de dorința de a se auzi vorbind.

Eu unul îmi doresc să asist la momentul în care gurista deghizată în reporter TV se adresează căii ferate București–Oltenița sau căii Văcărești solicitând finalizarea cercetărilor și trimiterea în judecată a celor acuzați de moartea polițistului aflat în misiune.

În limba românilor, substantivul feminin cale are înțelesul de „drum, fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor” sau de „arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă”sau de „element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină” sau de „succesiune de linii și centrale prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între localități.”

Verbul a (se) adresa are la rându-i înțelesul clar definit prin „ a (se) îndrepta (cu) vorba către cineva, a (se) îndrepta către o persoană, o instituție etc. (cu) o invitație, o cerere etc.”.

Calea nefiind nici persoană, nici instituție, formularea  „să se adreseze și altor căi” ofensează limba română și pe vorbitorii ei avizați.

Și uite așa, o ignorantă cu aere de vedetă a transmisiunilor în direct aruncă în derizoriu un fapt de viață grav, sensibil cu care niște semeni de-ai noștri se confruntă.

O singură măCiucă poate face zob un car de oale!

Din zbor – Limba română (XVII)

scris de C. D. Mocanu

„De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?”

Ascult radioul de când mă știu. În familiile gospodarilor din Vitanul copilăriei mele televizorul a poposit târziu. Își construiau case, cumpărau în rate mobilă, aragaz și frigider. Televizorul era un lux. Nu încăpea în bugetul drămuit cu multă chibzuință.

Aparatul de radio îmi este prieten bun de mulți, mulți ani. Acasă, la birou, în grădină, în mașină, suntem nedespărțiți.

Zilele trecute, aflat pe niște drumuri lăturalnice din Ilfov, încercam să fac suportabilă monotonia peisajului ascultând o emisiune pentru prietenii de la zece!

Prezentatoarea descria în cuvinte meșteșugite belșugul unei piețe de aiurea. Legumele și fructele toamnei au fost trecute în revistă: mere, pere… și gutui, gogoșari, varză, castraveți… și ridichii. Cum? Ridichii?

Această formă de plural a substantivului ridiche a fost lansată public de „academicienii” de la „Academia Mega Image”. Nu credeam că vor face prozeliți, mai ales în lumea bună. Printre cei alături de care trăiesc într-o localitate mai apropiată de Fierbinți decât de București, mi-a fost dat să o aud foarte rar.

Academicienii de la Academia Română spun că e greșită. Sunt singurii pe care avem datoria să-i credem.

Dacă postul care a transmis emisiunea nu ar pătrunde peste tot în țară, aș fi tratat pozna cu oarecare toleranță acceptând că oricine are dreptul să greșească. Unii însă, abuzează de acest drept. În cazul limbii române, abuzul este doar neștiință și ignoranță.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic face lumină. Acest valoros instrument de lucru pentru toți cei care au ca principal mijloc de producție limba neamului lor, ne învață că pluralul substantivului feminin ridiche art. ridichea (NU ridichie – ridichia!) este  ridichi – art. ridichile (NU ridichii – ridichiile!).

Sunt din ce în ce mai sigur că mulți dintre „meseriașii” presei audio–vizuale nu au scule.

Din zbor – Limba română (XVI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

„Analizele făcute de reprezentanții ASF arată că randamentul la pilonul întâi de pensii este de trei ori mai mare decât cel de la pilonul doi iar, potrivit unor surse, Ministerul de Finanțe face o simulare, fie pe mutarea banilor între cele două piloane, fie pe reducerea contribuțiilor.”[…]

[…]„Sindicaliștii cred că în spatele modificării raportului de contribuții între cele două piloane de pensii ar fi de fapt o gaură financiară care trebuie mascată, iar analiștii financiari sunt de părere că efectele se vor vedea în câteva luni prin deprecierea leului și prăbușirea economiei.”[…]

Această informație cutremurătoare a fost difuzată de o televiziune care nu transmite decât informații cutremurătoare, toate în exclusivitate. O pitpalacă anonimă a citit-o pe nerăsuflate într-o emisiune de știri (cum altfel?) cutremurătoare.

Redactorul textului, dar și gurista care l-a redat cum redă patefonul „His Master’s Voice” discul de vinil, au plasat substantivul pilon în aceeași categorie cu bulon – buloane sau piron – piroane.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic îi învață pe cei care cutează să-l deschidă că  pilonul face parte din altă categorie, alături de neuron – neuroni.

Dacă cei doi i-ar fi avut (pe ei, pe neuroni) și aceștia (neuronii) ar fi fost antrenați pentru a cunoaște și a folosi „dulcea rostire românească, din ea născuți, și-ntr-însa aduși la țintirim”, atunci ar fi evitat să facă de râs televiziunea „Și mai mult decât atât – cel mai urmărit post din România la evenimentele importante” (căci despre ea facem vorbire).

De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Așa că le dăm o mână de ajutor: Pilon-un pilon-doi piloni.

Nu piloane! Altfel, pitpalacii ăștia ar trebui să poarte sub căciulă neuroane!

Din zbor – Limba română (XV)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

„Zeului” Automobil i se aduce jertfă zilnică. Mulți, prea mulți oameni își află sfârșitul pe drumurile României.

Un autoturism a lovit în plin un motociclist și l-a proiectat peste „parapetele despărțitor”, pe celălalt sens de mers, unde a fost acroșat de un alt autovehicul care se deplasa regulamentar.

La grozăvia evenimentului, o pitpalacă de la una dintre televiziunile care deschid emisiunile de știri cu crime, violuri, sinucideri, jafuri, pedofili, proxeneți, scandaluri, incendii, accidente rutiere a adăugat și necunoașterea limbii române,  principalului ei instrument de lucru.

N-a trecut decât o zi și o altă ziaristă specializată în citirea prompterului, de la aceeași televiziune, prezintă ca știre de interes general (ce altceva?) un accident rutier soldat cu victime și face vorbire despre „parapeții” care mărginesc albia artificială a Dâmboviței.

Parapete, parapeți, ce contează! Pentru cele două pitpalace e tot una. Și totuși!

Substantivul neutru „parapet” are pluralul terminat în –e („un parapet – două parapete”, accentuat „parapetul – parapetele”). Fără a fi o regulă, forma de plural a substantivelor neutre se termină în -uri sau în -e. Când există forme diferite de plural, de obicei, este admisă în limba literară doar una dintre acestea.

Iată un motiv serios pentru a recurge la ajutorul dicționarelor de specialitate.

Oricum, „parapetele despărțitor” este o greșeală:

  • Dacă învățata ziaristă a folosit cu bună știință forma de plural, atunci a ratat acordul în gen și număr dintre adjectiv și substantivul pe care îl determină: parapetele despărțitoare.
  • Dacă a avut în vedere singularul, atunci lexicul limbii române este pentru dumneaiei o taină: parapetul despărțitor.

Cât privește „parapeții”…! Începând cu clasicii (Scriban, Șăineanu, Candrea…) și terminând cu Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic (DOOM) pluralul „parapeți” nu este nici măcar menționat ca variantă care trebuie evitată.

Prima condiție pentru a aspira la statutul de ziarist este cunoașterea și utilizarea fără cusur a limbii române. Apoi urmează talentul, inspirația, spontaneitatea, cultura generală, ……

Cele două mai au de lucrat. Nu au trecut încă de faza eliminatorie, chiar dacă se dau în spectacol la televizor. „Parapetele despărțitor” și „parapeții” le separă, fără îndoială, de limba neamului lor – „grai tămâiat, cățuie de petale” căci adesea amândouă proptesc oiștea în gard.

Din zbor – Limba română (XIV)

scris de C. D. Mocanu

„Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Doar ce a încheiat primarul general prezentarea contorsionată a concepției municipalității despre colectarea deșeurilor și o cititoare profesionistă de prompter, guristă cu experiență, de la televiziunea „Și mai mult decât atât”, a simțit nevoia să sintetizeze spusele primașului:

„Primarul capitalei Gabriela Vrânceanu Firea vorbind despre contractul semnat în urmă cu o oră de recoltare selectivă. Mai multe containere cumpărate de Primăria Capitalei amplasate în toate sectoarele capitalei astfel încât să se înceapă recoltarea selectivă. Un prim pas, spune Gabriela Firea, nu este suficient dar vom face demersuri în acest sens.”

Cartea („prietenul care vă sfătuiește fără să vă râdă”) ne învață că recoltarea este „operația de strângere, de culegere a roadelor produse de plantele agricole”, adică a „produselor vegetale obținute de la plantele cultivate”.

O și văd pe înrăita vorbitoare în dodii cultivând sticle de lampă și peturi. Numai după ce acestea cresc, se coc și capătă o culoare frumoasă, le poate recolta selectiv; sticlele de lampă în containerul verde, peturile în containerul galben.

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea a doua)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

Partea întîi

Cunoștințele de electronică radio-tv i-au ușurat traiul în armată. Au făcut din el o mică vedetă. A fost suficient să repare unul dintre televizoarele unității. Specialiștii de la transmisiuni nu-l dovedeau. A făcut-o Vasilache! Un televizor nefuncțional constituia o mare problemă pentru tovarășul colonel Segărceanu, cel care se ocupa de pregătirea politico–ideologică a militarilor. Vizionarea telejurnalului de seară, ca și citirea presei, erau activități obligatorii. Nu scăpau decât cei aflați în diverse servicii.

Din clipa aia nu a mai avut liniște. Cred că a fost acasă la toți ofițerii și la jumătate din subofițeri, evident pentru a le depana aparatele. Nu accepta bani. Se mulțumea cu o masă bună, cu o sticlă de băutură mai acătării sau cu diversele înlesniri care-i făceau viața mai suportabilă. Când avea nevoie îmi solicita ajutorul în două ipostaze precizate totdeauna din capul locului:

  • Mâna a doua, pentru televizoare.
  • Consilier, pentru radioreceptoare.

Țiganu era un tip liniștit, calm, împăciuitor și răbdător. Îndura mult. Dar atunci când „agresiunea” depășea limita acceptată de el, devenea fiară. (Cred că asta era contribuția strămoșilor lui turci.)

Nu știam că se putea transforma într-o clipă devenind de neoprit. Aveam să aflu într-o duminică frumoasă de primăvară a anului 1975. Eu intram în gardă la Comenduirea Garnizoanei, în buricul târgului, aproape de Teatrul Național, lângă Miliția Orășenească. Vasilache și câțiva colegi ieșeau în oraș. Țiganu avea o prietenă printre fetele locului.

De vreo jumătate de oră mă aflam în post la intrarea principală. Uniforma de iarnă mă cam stânjenea, arma parcă era mai grea dar, urmăream fascinat spectacolul străzii înțesate de oameni, majoritatea îmbrăcați în haine kaki. Caracalul, oraș mic, era garnizoană mare. Liniștea mi-a fost tulburată de o patrulă militară care însoțea un civil și care vroia să intre. Subofițerul de la Punctul de Control Acces a întocmit formalitățile și i-a condus pe toți la Ofițerul de Serviciu. Mă întrebam ce caută acolo un civil adus de patrulă. Avusesem timp să disting pe figura lui urme proaspete de contuzii și de echimoze. N-am apucat să duc gândul până la capăt. A apărut o altă patrulă care, de această dată, însoțea câțiva dintre colegii mei. Vasilache era și el în acel grup. Surprins, l-am întrebat printre dinți:

— Ce ați făcut Țigane?

Arătând cu capul spre intrarea în clădire, mi-a răspuns zâmbind:

— L-am bătut p’ ăla!

Îi și vedeam la bulău, fără șireturi la bocanci, fără curea la pantaloni, fără centură, dormind pe țambalul pe care, cu mâna mea, îl puneam în poziția pentru somn! Mă cam încerca râsul!

Spre ușurarea tuturor nu am avut parte de acestă bucurie. După un timp au fost lăsați să plece și pentru a preveni producerea altor evenimente, au fost însoțiți de patrulă până la unitate. Civilul a plecat singur ceva mai târziu. Am reușit să aflu că nu fusese o încăierare ca-n filme. Doar o scurtă secvență pugilistică între Vasilache și cel bătut care era… subofițer la unitatea militară de lângă gară.

Dimineață, după sosirea cadrelor, în fața porții a oprit o Dacie cu număr militar din care a coborât un sergent major de infanterie. Avea fața numai vânătăi și umflături. Abea i se zăreau ochii. Comandantul garnizoanei îl chemase la raport.  Nu era de glumă. Așteptam cu nerăbdare să ies din serviciu și să mă întorc în unitate.

Am ajuns la dormitor când băieții începeau programul de studiu. Bătăușul nu era acolo!

— Unde e Vasilache?

— E veselar.

(Sau „de veselă”, adică servea mâncarea și spăla vesela pentru toată bateria TR.) L-am găsit la bucătărie și ne-am retras într-un colț.

— Țigane, ai înnebunit? Tu știi cum arată ăla? Vrei să te trezești la Batalionul Disciplinar?

— Stai bă că nu e chiar așa!

Și mi-a povestit. Prietena lui, elevă de liceu, dădea din ce-i dăduse Domnul, fără să fie prea generoasă. Înainte de a-l cunoaște pe Vasilache, avusese o altă relație. În acea zi s-au întâlnit spre prânz. Nu au apucat să facă prea mulți pași și Țiganu a fost abordat direct de fostul prieten al fetei, un tânăr îmbrăcat cu haine civile, de oraș. L-au potolit cu greu și au încercat să-l ocolească, să nu-i mai stea în cale. Doar că acela, cu creierul lui mai mic decât cutia craniană, s-a gândit că sergentul TR este motivul pentru care a fost părăsit (poate că era chiar așa!) și s-a ținut scai de ei. Pentru a evita incidentele, fata a plecat acasă iar Vasilache, împreună cu câțiva colegi, s-a îndreptat spre restaurantul din parc. Lovit în amorul propriu, „fostul” o căuta cu lumânarea. I-a urmărit și la intrarea în grădina publică a avut neinspirata inițiativă de a-l ataca fizic pe Țiganu. S-a pomenit sub o ploaie de pumni care l-a năucit trimițându-l „la podea”. O patrulă aflată în zonă a intervenit imediat. Cel și nefericit și bătut s-a legitimat ca fiind subofițer la o unitate militară din oraș. Toți, beligeranți și martori în uniformă, au fost conduși la Comenduirea Garnizoanei.

— Și cum a rămas? Acum ce faci?

— Păi pe el îl anchetează comandantul garnizoanei iar pe mine mă anchetează Olteanu (locotenent–colonelul Olteanu, comandantul regimentului) și în funcție de rezultatele anchetei, vor stabili ce e de făcut.

Concluziile anchetatorilor convergeau până la un punct: Vasilache era cel urmărit, sâcâit, provocat și atacat deși a încercat să evite scandalul. Spre cinstea ei, fata a contribuit la limpezirea acestui aspect.

În schimb, cei doi comandanți nu se înțelegeau asupra modului în care sergentului major i-a fost schimbată fizionomia.

Comandantul garnizoanei a stabilit că acesta a fost snopit în bătaie de sergentul TR.

Locotenent–colonelul Olteanu i-a interogat, de mai multe ori, pe toți colegii noștri prezenți la fața locului, inclusiv pe Vasilache. Toți, fără excepție, au susținut că civilul nu a fost luat în pumni. A fost doar îmbrâncit și în cădere s-a lovit de gardul din piatră al parcului.

Exasperat de solidaritatea teriștilor în a contesta evidența, comandantul de regiment a concluzionat:

— Auzi Vasilache, acum că l-ai bătut, asta e. Dă-l în măsa de infanterist! Dar nu trebuia să-l bați așa de rău!

Până la urmă, nu a pățit nimic. A existat însă un efect secundar. I s-a tăiat pofta de fete din capitala Romanațiului.

Încet dar sigur se apropia ziua trecerii în rezervă (a lăsării la vatră). S-a întâmplat marți, 15 iulie 1975, cu două săptămâni mai târziu decât era normal.

Vasilache a venit cu mine în București. Binefăcătorul lui nu se simțea bine și chestia asta îl  îngrijora. Până în toamnă, omul de ispravă, cizmarul cu suflet mare s-a prăpădit. Urmașii acestuia nu l-au mai îngăduit și Țiganu a rămas pe cont propriu.

Media obținută la admitere nu i-a permis ca în primul semestru să obțină bursă. Și-a găsit un loc la cămin dar nu era gratis. În plus, trebuia să și mănânce.  A urmat o perioadă grea pentru el. Venea rar pe la mine invocând de fiecare dată distanța dintre Grozăvești și Vitan dar, o făcea cu bucurie știind că e bine primit. Dacă eu nu eram acasă, mama îl invita să se odihnească, să facă o baie și când ne adunam toți, ne așezam la masă ca în familie. N-a acceptat niciodată bani de la noi deși ne ofeream să-l ajutăm. I-ar fi primit doar ca împrumut dar nu era sigur că îi mai poate înapoia. Nici azi nu știu cum a scos-o la capăt.

S-a adaptat repede la viața de cămin. A început să bea și să trăiască intens clipa, nu totdeauna cu cele mai profitabile foloase. După sesiunea de de iarnă i s-a mai ușurat povara. Îndeplinea condițiile pentru bursă, repara televizoarele studenților și își folosea cu talent deprinderile comerciale căpătate în preajma portului Constanța.  Nu neglija învățatul dar, o făcea cu zgârcenie.

După separarea anilor de studiu pe specializări (el la „Termo”, eu la „Electro”) ne întâlneam mai greu. Programul era un impediment serios. Nu puteam chiuli. Bursa nu ne lăsa. Îi mergea bine, deși evoluția lui nu părea să fie pozitivă. I-o spuneam uneori, atunci când se întâmpla să mergem la o bere. Mă asculta fără să se uite la mine și cu o undă de tristețe în glas răspundea:

— Ce știi tu!

Se înstrăina, nu înțelegeam de ce și nu știam să reacționez. Viețile noastre își urmau cursul rânduit.

La repartiție, chiar dacă nu era în plutonul fruntaș, a avut șansa unui post la CET Palas. Se întorcea acasă.  Înainte de a pleca la Constanța a trecut pe la părinții mei și apoi mi-a făcut o vizită în Foișoreanu, acolo unde locuiam. Se întâmpla într-o seară blândă de august. La masa din grădină am descântat până în zori un vin vechi de Panciu. A refuzat să doarmă la mine. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă suna din când în când la serviciu, prin rețeaua de dispecer. De prin ’90-’91 nu a mai făcut-o. Vorbea puțin despre el. Îi știam năravul și nu insistam. L-am căutat eu dar, era greu de găsit. Umbla mult prin centrală. Cineva mi-a spus că e bolnav. Nu a participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare ale promoției noastre. La cea din anul 2000 am aflat că Vasilache nu mai e printre noi. Plecase acolo unde bogatul și săracul sunt totuna. Aripa tristeții mi-a mângâiat atunci bucuria revederii cu ceilalți. Acasă am aprins o lumânare pentru el și l-am trecut întru pomenire pe hrisovul morților din familia mea. O bună bucată de timp mi-a fost ca un frate.

Anturajul nepotrivit, viața dezordonată, alcoolul, tutunul (dar și altele doar de el știute) l-au răpus. Numai Dumnezeu poate judeca!

Odihnește-te în pace Țigane!

Din zbor – Limba română (XIII)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, a fost invitată la un forum dedicat colectării și reciclării deșeurilor care amenință să copleșească orașul. Se cuvenea ca în fața participanților, majoritatea specialiști ai domeniului, să prezinte gândurile, înfăptuirile celor implicați în  cârmuirea Bucureștilor. A abordat subiectul cu siguranță de sine. Ajunsă la centrele moderne de colectare selectivă ce vor fi presărate prin capitală, Joițica noastră a grăit:

„…. opt-nouă în fiecare sector în special ne-am gândit în zona școlilor, liceelor, parcurilor pentru că în general copiii, tinerii sunt cei care învață cel mai ușor, sunt cei mai dornici să folosească aceste noi tehnologii și cu siguranță ne vor învăța, ne vor instrui și pe noi, cei mai adulți. Copiii vor fi dascălii părinților și bunicilor.

La aceste centre de colectare selectivă unele dintre ele sunt perfect automatizate, la altele există o persoană care asigură această colectare selectivă și prin acest gest de a merge cu un PET la acest centru există și un stimulent, fie financiar, fie vaucere cu reduceri la marii riteilări. Eu cred că este un prim pas, nu este suficient bineânțeles dar, este o dovadă că ne preocupă, că dorim, dorim să partcipăm la procesul continuu de educare a noastră, a tuturor și de conștientizare a faptului că deșeurile pot să devină resursă dar trebuie să fim capabili să le și colectăm începând cu această modalitate care poate să devină la îndemână și anume colectarea selectivă.”

Și constatând că nu este suficientă o măciucă la un car cu oale a continuat:

„Profit de invitația dumneavoastră la această dezbatere să mai punctez încă două-trei idei chiar dacă nu au strictă legătură cu deșeurile dar sunt în constantă și permanentă cu dezideratul nostru de a avea un mediu mai sănătos, un mediu mai curat și consider că principala problemă agravantă a poluării în capitala României este traficul foarte aglomerat, avem și câteva direcții pe care le-am prezentat și într-un material care este expus acum, cum ne dorim să acționăm și am început deja aceste acțiuni pentru a avea un oraș mai curat, un oraș cu poluare scăzută.

În primul rând încurajem transportul ecologic, transportul alternativ, cum vorbeam puțin mai devreme gestionarea deșeurilor și cu siguranță ne dorim să măsurăm și noi calitatea aerului în capitală și vă voi explica în câteva momente cum vom face acest lucru la modul concret.

În ceea ce privește soluții pentru reducerea aglomerației din trafic care produce poluare …..”

Mai bine tăcea! Dacă dorința nestăpânită de a ieși în față nu i-ar fi copleșit „uzul rațiunii”, ar fi desemnat să vorbească în public un specialist onest și cu siguranță utilizator mult mai iscusit al limbii române.

Până când va ajunge „mai adultă”, Coana Joițica, altfel damă bine, ar trebui să se întoarcă la școală!