despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (VI)

de C. D. Mocanu și HM

… electronice, electrocasnice și nu numai: radioreceptorul „UML S 631 T”, mașina de spălat  „Albalux 3”, cea de cusut „Ileana”, aspiratorul „Record”, precum și motoretele și bicicletele „Carpați”. Toate și cu plata-n rate.

Va urma!

Urme ale trecutului (VIII) – Preșurile

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Au fost „covoarele” pe care am mers de-a bușilea și pe care am exersat mersul biped. Împodobeau cămăruța modestă în care părinții mei locuiau cu chirie pe Intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 2. Avea mama și un covor adevărat, din iută, primit cadou la nuntă dar îl păstra pentru inaugurarea casei pe care o construiau dincolo de gard, pe Vitan.

 

Puteau fi găsite în toate gospodăriile mahalalelor bucureștene deși, mulți sunt tentați să creadă că erau specifice mediului rural. Nici vorbă! Ieftine și trainice, preșurile astea valorificau cu mare folos deșeurile textile care inevitabil se adunau în locuințele din brâul de sărăcie și voie bună al orașului.

Cămăși, rochii, bluze, fuste, basmale … câte altele, devenite nefolositoare după ce fusesră ajustate, cârpite, reparate de mai multe ori, erau spălate și păstrate cu grijă până în iarnă când, seara la gura sobei, femeile din familie puneau de-o clacă și le făceau fâșii adunate în gheme imense, cu mult mai mari decât o minge de fotbal.

Primăvara, cu oarecare mobilizare și efort, erau duse la țesut într-un mic atelier particular nelipsit din fiecare mahala. Avea în dotare un război tradițional, din lemn, la care se înlocuiau unele piese pentru a-l face să utilizeze ca bătătură fâșii de materiale textile diverse. În Vitan, din Dudești până la Dâmbovița și din Dristor până la Abator funcționa unul singur pe Strada Sebeșana, foarte aproape de Intrarea Fusului. Avea dever. Dura ceva până onora comanda dar o făcea totdeauna la termenul promis. În plus, soții Prodan, cei care în timpul liber țeseau preșuri, lucrau la „7 Noiembrie”. De acolo cumpărau pe mai nimic firul de bumbac pentru urzeală. Nea Prodan zis Cumătru, un țigan negru tăciune, simpatic, harnic și gospodar, bun prieten cu tata, nu ezita să se așeze la război lăsându-și nevasta să se ocupe de treburile casei și de Florin (Dințosu), băiatul lor de-o seamă cu mine.

Muncind mult și stăruitor oamenii orașului (cei ai Vitanului odată cu ei) au început să câștige din ce în ce mai bine. Pe măsură ce-și terminau casele le dotau și le decorau după moda timpului.

Încet, dar sigur, preșurile țesute din cârpe au trecut în amintire. Cumătru a demontat războiul și l-a pus în pod. Ocupa locul de pomană. Când buldozerul a venit la poarta lor, în focul mutatului, l-au uitat acolo. Dus a fost!

Cele două preșuri păstrate de mama au ajuns la mine după ce peste ele s-au așternut mai bine de șaizeci de ani. Încărcate de nostalgie, numai și pentru faptul că la un moment dat le-am călcat în picioare, le voi transmite celor care-mi urmează.

Post Scriptum

Până miercuri, 22 mai 2019, am fost convins că în al doilea deceniu din secolul XXI preșurile țesute din deșeuri textile sunt doar urme ale trecutului. M-am înșelat! Lidl mi-a zdruncinat convingerea.

Am constatat în acea zi că vestitul lanț de magazine, cu originile în Neckarsulm (Baden – Württemberg, Germania) vinde în România preșuri identice cu cele pe care eu le știu din copilărie și pe care le credeam uitate.

Sub denumirea „Woven Rug” – covor țesut, preșul de 60×90 cm. este fabricat de Meradiso, marcă a Lidl Stiftung & Co. KG, pentru țările din Europa de Est. Pe manșetă, traducerea în limba română este „covor din petice”. Cam stângace tălmăcirea. Prețul de 25 lei/buc. adică 46,29 lei/m² (circa 10,00 Euro/m²) este exagerat. Deșeurile textile se vând cu câțiva cenți kilogramul, fabricarea este în totalitate mecanizată, costul de producție este foarte mic. În plus, au și defecte de țesere (cel portocaliu din stânga fotografiilor). Cam atât plătea mama pentru un preș impecabil de 80×200 cm. țesut manual.

Dacă Lidl are vânzare, atunci este o afacere bună! Unde ești Cumetre?

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (V)

de C. D. Mocanu și HM

În episodul de azi: reclama cotidianului România Liberă (era perioada-n care Matty devenea rezidentul oficial al celebrei rubrici „Una pe zi”) și a a binecunoscutului săptămînal Magazin, editat atunci de România liberă:

… vreo două reclame la confecții – mai simandicoase, ori pentru excursii

… și dacă tot plecam în excursii, măcar știam unde-n județul Arad putem trage:

… și cu produse fortifiante și hrănitoare să ne-ndemnăm: bomboane, drageuri, caramele, ciocolată, șerbeturi și napolitane.

Va urma!

Urme ale trecutului (VII) – Ceasul Doxa

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Îl știu de când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. Tata îl prețuia ca pe o amintire de suflet. Mai târziu i-am aflat povestea și la rându-mi l-am păstrat cu grijă.

  

Marca nu m-a impresionat niciodată. În schimb dimensiunile acestui uriaș al ceasurilor de mână au făcut-o:

  • Diametru: 51,0 mm.
  • Grosime: 12,7 mm.
  • Greutate: 100,0 g.
  • Lățimea curelei: 21,0 mm.

În 1946, după primele semne de schimbare a regimului social – politic din România, inginerul S. Juster, patronul atelierului „Favorit – confecțiuni de hârtie, strungărie în lemn și fier, presaj metale” din București, strada Apele Minerale nr. 96 – 98, la care tata lucra din ’42 ca lăcătuș-mecanic și sudor autogen, a decis să transfere afacerea către fiul său D. Juster și să se stabilească în străinătate.

Înaintea plecării a dăruit fiecăruia dintre cei zece – cincisprezece angajați câte o amintire. Tata a căpătat acest Doxa Antimagnetique. Îl purta când și când așa cum a purtat toate ceasurile de mână pe care le-a avut de-a lungul timpului.

În 1948, la puțin timp după ce s-a căsătorit, a fost chemat la oaste. Între timp atelierul cu denumirea schimbată, „Favorit – D. Juster”,  a trecut sub administrarea statului, apoi în structura Fabricii de hârtie Bușteni și în final a Uzinelor textile „7 Noiembrie”. După ce a fost lăsat la vatră s-a prezentat la noul „patron”, a fost primit cu brațele deschise și a rămas acolo până la pensionare.

Uneori verifica starea ceasului, ocazie nimerită pentru a ne vorbi cu respect și recunoștință despre inginerul Juster, cel care îl învățase meserie și care se ostenise să îndeplinească formalitățile pentru ca tata să se prezinte la cuvenitul examen iar autoritățile să-i recunoască, cu acte în regulă, calitatea de lucrător calificat.

Nu știu dacă uriașul Doxa mai funcționează. Îl voi duce la un doctor ceasornicar.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

… e momentul să vedem seria de calendare cu atracțiile turistice ale anului ’67: Mamaia, Poiana Brașov, Maramureșul – mare lucru nu s-a schimbat de-atuncea; nici chiar cheful de camping, dacă ne gîndim la succesul pe care-l are industria rulotelor.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (III)

de C. D. Mocanu și HM

Azi, o reclamă a asigurărilor – Adas – semnată „Nobi”, ceea ce ne-ar putea duce cu gîndul la Nicolae Nobilescu – cine știe?

Altele: Tarom, CEC, Recom – firma de publicitate a Statului, cum am putea zice – și o reclamă a fostei intreprinderi de îngrășăminte chimice Azochim din Săvinești (Piatra Neamț).

Va urma!

Nițică istorie – Palatul „Gaz și Electricitate” plus alte câteva povești (II)

scris de C. D. Mocanu

„Istoria este memoria lucrurilor spuse și făcute.” – Carl L. Becker

Să revenim la descriere:

„Etajele I și II sunt ocupate de Direcțiune, Serviciile cari vin mai des în contact cu publicul și Biblioteca. Restul etajelor este ocupat de Serviciile Interioare cu contact mai redus cu abonații. Serviciile care lucrează pe teren, ca cititorii de indexe și încasatorii, sunt concentrate în subsolul clădirei, special amenajat pentru o cât mai higienică și ușoară întreținere.

În subsol se găsesc și dușurile cu apă caldă și rece pentru personalul de serviciu. Ultimul etaj din aripa N. Bălcescu (etajul IV) este destinat educației fizice a funcționarilor, cu o mare sală de gimnastică și o alta de scrimă. Pe terasă este amenajat un teren de volley-ball. Sălile de educație fizică posedă și dușuri moderne cu apă încălzită în boilere electrice. În fine, la etajul VII se găsește un bufet pentru funcționari și oamenii de serviciu.”

***

Da, în cadrul Societății Generale de Gaz și de Electricitate se desfășura o bogată activitate sportivă coordonată de „Asociațiunea sportivă Metropola” care „cuprindea în sânul ei pe toți funcționarii Societății și ai U.C.B. cari în schimbul unei cotizații lunare, devin membrii ai asociațiunii”.

Sub deviza „sport pentru sport, nu sport pentru performanțe”, Metropola urmărea „crearea unui curent sănătos printre funcționarii S.G.G.E. și U.C.B. de toate categoriile tineri și bătrâni, bărbați și femei” pentru ca fiecare „să facă sport, așa cum poate el, pentru dragostea de a face sport și pentru satisfacția de a-și disciplina puțin corpul, lăsat needucat din punct de vedere fizic.” Metropola urmărea „să insufle membrilor săi dragostea pentru mișcare în aer liber, contribuind pe cât este posibil la redresarea morală și fizică a funcționarilor.”

„Activitatea sportivă a asociațiunii” se manifesta „pe tărâmuri foarte variate, ea fiind împărțită pe secțiuni: canotaj, foot-ball, aviație, înot, alpinism, ciclism, motociclism, tenis, hokey pe ghiață, atletism, gimnastică, scrimă, volley, basket-ball, ping-pong, șah”, toate fiind asociate la federațiile de specialitate.

Metropola, condusă de un Comitet al cărui „președinte este Domnul Director General, pune la dispoziția membrilor săi toate înlesnirile și avantajele pentruca fiecare să facă sport în orele libere, după dorință. Astfel Metropola contribue la transportul celor ce pleacă la sky, sau pentru turism, pune la dispoziție în timpul iernei o casă la Predeal, pentru găzduirea amatorilor, cu minimum de contribuție din partea acestora, pune la dispoziție materialul necesar, profesori și antrenori, o sală de gimnastică și una de scrimă, o casă pe malul lacului Herăstrău, amenajată cu un debarcader și un parc de bărci, pune la dispoziție terenuri de tenis și voley-ball, cu un cuvânt Metropola, prin toate mijloacele și cu toate sacrificiile, caută să înfrângă inerția rezumată în materie de sport la: N-am timp și n-am cu ce!”

Existența sălii de scrimă în sediul Societății ar putea fi o ciudățenie. Dar, nimic nu este întâmplător. Nicolae Caranfil practica scrima și nu oricum. Făcea parte din clubul „Cercul Militar Național” unde se pregătea cu maestrul belgian Henry Pipart. Între 1924 și 1934 a fost campion național de șase ori la spadă și de trei ori la sabie. Alături de Dan Gheorghiu, Gheorghe Caranfil (fratele lui Nicolae Caranfil), Mihai Savu și Ion Rudeanu, a făcut parte din echipa de floretă a României care a participat la Jocurile Olimpice de Vară din 1928 desfășurate la Amsterdam. În perioada 1932 – 1937 a fost președintele Comisiei de Scrimă (Regionala de Sud cu sediul la București), precursoarea Federației Române de Scrimă.

„Asociațiunea sportivă Metropola” a răzbit prin vremuri. Oameni inimoși, înțelepți și pasionați au ocrotit-o și au îngrijit-o, adeseori cu sacrificii, adeseori înfruntând primejdii. Rămasă doar cu secția de yachting de pe malul Herăstrăului și aceasta cu patrimoniul jecmănit, se numește azi „Clubul Sportiv Electrica București”.

Biblioteca centrală a Societății se afla la etajul I al Corpului A, spre strada N. Bălcescu. Era folosită și ca sală de ședințe (conferințe).

„Pentru complectarea cunoștințelor de specialitate și pentru studiul diverselor chestiuni pe care le oferă activitatea întreprinderii, funcționarii dispun de o bibliotecă de specialitate instalată în imobilul Societății în sala de conferințe de la etajul I.

Biblioteca centrală cuprinde peste 800 de volume, toate numai de specialitățile ce interesează întreprinderea noastră: tehnică, contabilitate, organizare, etc. Mai cuprinde o bogată colecție de reviste, atât de specialitate, cât și de cultură generală.”

Revistele tehnice, economice și financiare, juridice, literare și de informare generală, din țară sau din afara ei, la care Gaz și Electricitate avea abonament erau dintre cele mai prestigioase. Spre exemplificare voi menționa doar câteva titluri: Elektrotechnische Zeitschrift, Electrical World, Elektrizitäts Wirtschaft, Der Elektrische Betrieb, Revue Générale d’Electricité, Gaz und Wasserfach, La science et la vie, Buletinul I.R.E., Buletinul Industriei și Comerțului, Finanțe și Industrie, România Economică, Revista Fiscală și Financiară, România Industrială, Revista Generală de Comerț și Contabilitate, România Petroliferă, L’illustration, Gândirea, Viața Românească, Revista Fundațiilor Regale, etc.

În anii ’80 biblioteca arăta așa cum o lăsase S.G.G.E. Neatinsă! Mobilier, cărți, publicații, corpuri de iluminat… toate erau la locul lor. Fondul de carte se afla în grija și administratea Direcției tehnice din Ministerul Energiei Electrice. Nu-l mai folosea nimeni, nici măcar pentru a cunoaște trecutul. Toți credeau că sunt foarte bine instruiți! Sala găzduia nenumăratele ședințe care erau mai importante decât activitatea curentă a ministerului. Tot acolo se analizau în Consiliul Tehnico–Economic marile lucrări de investiții. Am partcipat și eu de câteva ori în calitate de invitat. Atunci inginerul Viorel Grigoriu m-a introdus, cu fereală, în istoria locului.

***

„Clădirea este prevăzută cu sistemul combinat de încălzire și condiționare a aerului. Radiatoarele existente au numai un rol auxiliar și servesc în mare parte pentru a menține un minimum de căldură. Încălzirea propriu zisă se face cu aer cald care e condiționat în modul următor: aerul din afară este aspirat de mașini speciale, trecut prin filtre îmbibate cu ulei, în care se curăță de praf și impurități, pe urmă se spală cu apă caldă iarna și rece vara. Astfel, în afară de temperatura potrivită, primește umezeala necesară și pierde resturile impurităților care au scăpat de filtre. Aerul umezit și încălzit este împins în canalele de tablă cari parcurg toate etajele clădirii și prin cari e dirijat în birouri. Intrând cu oarecare presiunei, împinge aerul viciat prin canalele speciale situate în josul fiecărei încăperi, din cari mașinile îl absorb afară. Temperatura aerului admis în fiecare cameră este reglată prin termostate.

Luminatul electric în majoritate este indirect, lumina este plăcută și nedăunătoare ochilor.

Semnalăm printre corpurile de luminat întrebuințate în birourile noastre: aplice din majolică, lampadare cu picior și becuri linestra (becuri tubulare cu filament incandescent). Fiecare etaj are câte două toalete în cari lavabourile sunt prevăzute cu săpuniere pentru săpun lichid; unele au uscătoare electrice și celelalte prosoape.

În toate birourile sunt instalate ceasornice electrice dirijate prin două pendule sistem Ericsson care dau timpul exact cu variații admisibile de 1 minut. Pentru controlul prezenței funcționarilor sunt instalate ceasornice electrice cari înregistrează intrările și eșirile pe cartele special imprimate în acest scop.

Corespondența și dosarele sunt transmise la diversele etaje cu ajutorul ascensoarele de corespondență, cari sunt în număr de 5. Funcționarii și publicul sunt transportați cu 4 ascensoare dintre care unul cu o capacitate de 22 persoane, altul de 12 și celelalte 2 de câte 6 persoane fiecare.

Clădirea este mobilată cu birouri și mese studiate special de arhitecții noștri în scopul de a da un aspect uniform în birouri, satisfăcând totodată și condițiile de a fi practice și comode.

Dulapurile sunt toate metalice și sunt plasate cele mai multe, în zidurile despărțitoare dintre birouri.

Fiecare funcționar are un dulap metalic, vestiar pentru haine și galoși. Aceste vestiare sunt în majoritate și ele plasate în zidurile coridoarelor sau în hall-urile mari ale fiecărui etaj.

Câteva cifre ne dau o imagine a ceea ce constitue confortul, higiena și mărimea imobilului ce adăpostește birourile noastre.

  • Pardoseala de parchet ocupă 2960 m²
  • Pardoseala de mozaic ocupă 2520 m²
  • Pardoseala de linoleum ocupă 1985 m²
  • Pardoseala de marmoră ocupă 1015 m²
  • Suprafața geamurilor este de 3686 m².

Iluminatul electric a necesitat instalarea a 6159 becuri de diferite mărimi, totalizând o putere instalată de 242 kW. Instalația electrică de forță pentru ascensoare, mașinile de condiționare a aerului, etc. totalizează peste 200 kW.

În afară de birourile aflate în imobilul din Bd. Take Ionescu 33 Societatea mai are o serie de birouri la Substația din Bd. Dinicu Golescu, la Substația Obor și în câteva imobile închiriate (Str. General Berthelot, Str. Grigore Manolescu, Str. Racoviță).

***

Aici se încheie povestea casei spusă de cei care au participat la ridicarea ei. Povestea Societății Generale de Gaz și de Electricitate București va continua însă. Este fascinantă și merită cunoscută doar pentru faptul că orașul modern de azi îi datorează mult. Poate fi un studiu de caz util celor care, veniți de aiurea, vând energie electrică sau gaz la fel cum vând cartofi, fără să le pese de clienți, de lucrători, de funcționari, de dezvolarea economică și socială a regiunilor peste care s-au înstăpânit. Printr-o voință politică strâmbă au primit pe mai nimic o avere pe care nu sunt în stare nici să o întrețină, nici să o sporească. Doar să o exploateze, e drept eficient, numai pentru folosul propriu.

După 1948 prin Palatul Gaz și Electricitate s-au perindat multe instituții ale noului regim. Unele nu aveau nicio legătură cu energia electrică. Iată o înșiruire, inevitabil incompletă și aproximativ cronologică:

  • Societatea Generală de Electricitate București
  • Ministerul Industriei – Centrala Industrială a Energiei Electrice
  • Ministerul Industriei Grele – Direcția Generală de Aprovizionare și Desfacere
  • Oficiul de Presă, Editare și Documentare (O.P.E.D.)
  • Trustul de Construcții și Montaje Energetice
  • Trustul Electromontaj și unitățile sale:  Întreprinderea nr. 8 și  Grupul de Șantiere Centrale
  • Magazinul Electrotehnica
  • Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.)
  • Ministerul Minelor
  • Centrala Industrială de Transport și Distribuție a Energiei Electrice (C.I.T.D.E.E.)
  • Inspecția Generală Energetică
  • Ministerul Resurselor și Industriei (M.R.I.) – Departamentul Energiei Electrice și Termice (D.E.E.T.)
  • Regia Națională de Electricitate (RENEL)
  • Compania Națională de Transport al Energiei Electrice – Transelectrica

Noii locatari au modificat în fel și chip spațiile interioare ale clădirii. Nepriceperea și neglijența au degradat-o încet, cu perseverență. Numeroasele recompartimentări au făcut ca instalația de aer condiționat să nu mai poată fi folosită. Au fost distruse multe dintre elementele originale ale clădirii: pardoseli, mobilier, corpuri de iluminat, uși, ferestre, ascensoare pentru corespondență, etc. Sala de gimnastică, cea de scrimă, bufetul de la ultimul etaj, dușurile au dispărut imediat. Vestigii rușinoase ale exploatării omului! Cu excepția primului etaj din Corpul A, acolo unde se afla conducerea M.E.E., a scării principale și a bibliotecii nimic nu mai semăna cu casa predată la cheie de arhitectul Paul Smărăndescu și constructorul Emil Prager directorului Nicolae Caranfil.

Câteva urme ale trecutului rămăseseră ascunse prin diverse cotloane sau chiar la vedere. Doar că nu toți cei care se perindau pe acolo știau ce e cu ele. Inițiații, erau vreo doi–trei, le identificaseră, le cunoșteau povestea și le prezentau discret celor interesați. Viorel Grigoriu, bunul meu coleg mai vârstnic, moștenise în încăperea minusculă pe care o împărțea cu cineva o porțiune dintr-un fost perete despărțitor formată din două dulapuri metalice pentru documente fabricate de Fichet S.A.R. București. Unul dintre ele adăpostea colecția integrală a publicațiilor Monitorul Gazelectra, Revista Gazelectra și Buletinul Gazelectra editate de Gaz și Electricitate. Nu erau înregistrate în inventar. Aparținuseră probabil unui funcționar al Societății. Pentru că nu accepta ce i se pregătea Sistemului Energetic Național, Viorel a fost obligat să plece din postul pe care îl ocupa în RENEL. N-a îndrăznit să ia cu el colecția fără stăpân și asfel s-a ales praful de una dintre comorile zămislite de părinții energeticii românești.

Cu ocazia întrevederii pe care am avut-o în august 1980 cu inspectorul general Emilian Simian, am remarcat imediat biroul la care acesta lucra. Din lemn masiv, discret sculptat, elegant, suprafața de lucru protejată cu postav verde, mi-a atras imediat atenția. Restul mobilierului, inclusiv pupitrul pentru telefoane, era realizat în același stil. Am aflat mai târziu că în acea încăpere își desfășurase activitatea Paul Dimo, subdirector pentru electricitate al S.G.G.E. În cele din urmă a fost modernizată și i-a fost atribuită unui adjunct al ministrului.

Scara pe care o folosea restul lumii, fosta scară de serviciu, a scăpat și ea fără modificări semnificative. Era deservită de un hol prin care, după amplasarea gheretei pentru pază, se circula în șir indian. Altfel nu se putea. Încolăcită într-o spirală abruptă și cam strânsă, fără podest între etaje, punea la grea încercare capacitatea de efort a celor obligați să o înfrunte atunci când ascensorul nu funcționa. Și cum asta se întâmpla frecvent…!

S-au scurs douăzeci și cinci de ani de când n-am mai trecut pragul clădirii care a fost parte din cea mai frumoasă și bogată etapă a evoluției mele profesionale. Am revăzut-o de curând cu bucuria amintirilor în suflet dar și cu o ușoară strângere de inimă pentru că este temporar nefolosită. Sunt sigur că nu va mai dura mult.

Un detaliu știut de la inițiați mi-a atras imediat atenția. Deasupra intrărilor în holul mare de la parter, spre bulevard, Paul Smărăndescu a amplasat o inscripție simplă, din litere metalice fixate în zidărie: „GAZ și ELECTRICITATE”. Pe la începutul anilor ’50 niște unii au încercat să le înlăture. Erau așa de bine înțepenite încât au renunțat și au preferat să le mascheze, spre exemplu, în spatele firmei magazinului „Electrotehnica”. Niște meșterici ai zilelor noastre, mai perseverenți și mai dotați cu scule potrivite au reușit! La ce bun?

Palatul Societății Generale de Gaz și de Electricitate București construit prin stăruința și străduința directorului Nicolae Caranfil de arhitectul Paul Smărăndescu și de inginerul Emil Prager pe bulevardul Take Ionescu/Gen. Gh. Magheru nr. 33 este monument istoric de arhitectură, de interes local având codul B-II-m-B-19117.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Azi, un calendar al Departamentului pentru valorificarea legumelor și fructelor și alte două ale Căilor Ferate; mai precis ale Oficiului de exploatare a vagoanelor restaurant și de dormit.

Va urma!

Nițică istorie – Palatul „Gaz și Electricitate” plus alte câteva povești (I)

scris de C. D. Mocanu

„Istoria este memoria lucrurilor spuse și făcute.” – Carl L. Becker

După ce, în 1924, a cumpărat participațiile acționarilor francezi, Societatea Generală de Gaz și de Electricitate (S.G.G.E.) trece în proprietatea Primăriei Capitalei. Noua achiziție va împărți cu Uzinele Comunale București (U.C.B.) sediul central al acestora situat pe Strada Sărindar/Constantin Mille la numărul 8-10.

În 1930, ca parte a unui plan de reorganizare, cu aprobarea Consiliilor de administrație, primarul Dem I. Dobrescu a încredințat conducerea celor două întreprinderi comunale inginerului Nicolae G. Caranfil (28 noiembrie 1893, Galați – 22 aprilie 1978, New York).

Acesta se va dovedi „om loial, om drept, om bun, om bun acolo unde trebuie să-și reverse bunătatea, om de muncă metodică și fecundă, om creat pentru fapte mari, omul pe care l-a înzestrat Dumnezeu cu însușirile ce îi trebuiesc unui bun conducător, omul care întruchipează tot ca să fie iubit și stimat”, așa cum l-a caracterizat, numai după câțiva ani, George Burcel Nirvan, subdirector general al U.C.B.

Înghesuiala din clădirea devenită neîncăpătoare stânjenea activitatea și zădărnicea inițiativele de dezvoltare ale celor două companii aflate sub o conducere unică. Noul director, „animator, organizator și creator prin excelență”, nu putea accepta situația. Începe fără ezitare demersurile pentru ca Gaz și Electricitate să-și construiască un sediu propriu.

Gândul îndrăzneț al lui Caranfil „a avut adânc ecou în permanenta bunăvoință și larga solicitudine a Consiliului de administrație” și a președinților acestuia, primarii Dem I. Dobrescu și Alexandru Gh. Donescu.

Dificila sarcină de a proiecta o clădire adaptată activităților specifice ale companiei și nevoilor celor puși să le desfășoare a fost încredințată prolificului arhitect Paul Smărăndescu (1881 – 1945), exponent al stilului neoromânesc, cel care, cam tot pe atunci, terminase Palatul ziarului Universul.

Așa s-a rotunjit, în perioada 1932 – 1934, zestrea imobiliară a Bucureștiului cu un nou palat, cel al Societății de Gaz și Electricitate, o clădire care a trecut prin vremuri și a ajuns până la noi fără ca împătimiții de istoria orașului să-i cunoască povestea.

Despre ce a ieșit din colaborarea arhitectului cu directorul și cu un colectiv de specialiști ai S.G.G.E. ne-au lăsat mărturie autorii monografiei „Cum este organizată și cum funcționează Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București”. „Lucrarea, terminată de imprimat la 10 septembrie 1938, executată din îndemnul și după planul domnului director general N. Caranfil prin colaborarea direcțiilor și serviciilor societății, redijarea generală având-o Secretariatul General”, se adresa în principal funcționarilor și lucrătorilor pentru a-i stimula „să se identifice mai mult cu Societatea, să se perfecționeze în funcțiile ce le îndeplinesc, să-și sporească cultura generală, să-și îmbunătățească sănătatea și rezistența fizică, să fie mai legați între ei și astfel să ridice odată cu ei și întreprinderea” care reprezenta „o mândrie a Capitalei și a țării prin organizarea ei”.

Să urmărim deci firul descrierii așa cum este ea prezentată în capitolul „Sediul Societății”.

Sediul Societății noastre este în Bd. Take Ionescu 33, într’un imobil nou cu 7 etaje, construit în 1933. După un scurt timp acest imobil dovedindu-se neîncăpător, a fost complectat și mărit cu o anexă construită cu fațada în Str. Nic. Bălcescu 34. Amândouă aripile ocupă un teren de 2245,50 m², din cari 2007,50 m² sunt construiți.”

***

Clădirea, construită de inginerul Emil Prager (1888-1985), a fost amplasată pe bulevardul Tache Ionescu/Gen. Gh. Magheru în apropierea pieței Lascăr Catargiu/piața Romană, la mică distanță de intersecția cu strada Biserica Amzei.

În anul 1937 i s-a adăugat Corpul B. Fațada acestuia și intrarea principală se aflau spre strada Nicolae Bălcescu/D.I. Mendeleev.

Comunica însă la fiecare nivel cu clădirea principală (Corpul A) astfel încât funcționarii să se poată deplasa nestingheriți întru îndeplinirea obligațiilor profesionale.

După Naționalizare, clădirile Ministerului Industriei Miniere și Geologiei construite pe strada Mendeleev nr. 34 – 36 „au luat fața” Corpului B și l-au ascuns pentru totdeauna.

Fostul palat Gaz și Electricitate, devenit între timp sediul Ministerului Energiei Electrice, a rămas atunci doar cu accesul dinspre bulevardul Magheru.

I-am trecut pragul pentru prima dată în august 1980. Eram de puțin timp absolvent al Facultății de Energetică și urma să mă prezint la I.R.E. București, acolo unde mă aștepta un post obținut prin repartiție. Nu știam nimic despre S.G.G.E., despre sediul acesteia sau despre directorul Nicolae Caranfil. Am aflat repede de la ultimii meseriași adevărați, trecuți pe la școala profesională și de viață care a funcționat la Gaz și Electricitate. Restul a fost pasiune însoțită de o încăpățânată căutare pentru a scoate la lumină comori ale orașului meu.

Până în decembrie 1989 și câteva luni după aceea, am trecut de zeci de ori prin clădirea din bulevardul Magheru nr. 33. Mă întrebam deseori ce ar fi gândit Nicolae Caranfil despre cele ce se petreceau în birourile care adăposteau oameni de tip nou, proiectați în atelierele socialismului științific.

Vremurile pe care România a fost obligată să le traverseze l-au afectat și pe inginerul Emil Prager. Rămas fără cunoscuta lui antrepriză de construcții, trecut în rândurile „proletariatului” și-a pus priceperea și experiența în slujba noilor autorități. Nu avea de ales! Trebuia să-și asigure traiul! Așa a ajuns să lucreze în casa construită chiar de el pentru Gaz și Electricitate. Ce o fi fost în sufletul omului Prager?

În M.E.E. a ocupat foarte mulți ani funcția de consilier, expert în construcții. Ajuns la o vârstă venerabilă, a continuat să muncească cu dăruire până cu puțin timp înainte de a pleca spre o lume mai dreaptă.  Toate marile proiecte ale energeticii românești i-au trecut prin mână. O voce respectată și ascultată cu luare–aminte, inclusiv de către factorii de decizie politică.

***

„Clădirea este prevăzută cu instalațiunile tehnice cele mai moderne, fiind una dintre puținele de acest fel din București.

Aripa mai veche a imobilului este construită cu schelet de beton, iar aripa mai nouă cu schelet de fier, spațiile fiind umplute cu zidărie de cărămidă. Pardoseala de la subsol este din mozaic de gresie poroasă, de marmoră pe săli, scara principală și hall, iar pe scările de serviciu din mozaic de beton. Planșeul birourilor din clădirea mai veche este acoperit cu linoleum, din clădirea cea nouă cu parchet de lemn.

  

La repartiția birourilor s’a avut în vedere economia de timp și ușurința introducerii publicului care are legături cu Societatea. În acest scop, birourile care deservesc publicul pentru chestiuni curente sunt așezate în hallul mare din parterul imobilului, spațios și comod, cu câte două intrări și ieșiri, spre Bd. Take Ionescu și spre Str. N. Bălcescu. Chiar și în zilele de cea mai mare aglomerație, hallul prezintă destul spațiu pentru o circulație ușoară a publicului.”

***

Intrarea principală, situată în dreapta clădirii spre bulevardul Tache Ionescu, era utilizată deopotrivă de toți funcționarii Societății și de public (pentru probleme deosebite). În plus existau și trei intrări secundare (de serviciu) care asigurau accesul – circulația personalului auxiliar, transportul materialelor sau evacuarea în caz de incendiu.

După 1948, trimișii domnului… domnului Stalin pe pământ, mânați de dorința de a nu fi confundați cu cei mulți, au mai schimbat regulile. În iulie 1949 a fost înființat Ministerul Energiei Electrice și al Industriei Electrotehnice (ministru Gheorghe Gaston Marin) care s-a instalat pentru mulți ani în palatul Gaz și Electricitate. Din acel moment intrarea principală a fost rezervată ministrului, adjuncților, directorilor și oficialilor de grad înalt. Restul lumii, inclusiv conducătorii unităților subordonate, folosea intrarea din stânga, cea de serviciu de unde un ascensor și o scară meschină, foarte îngustă, permiteau accesul în clădire.

În cincisprezece ani am avut onoarea de a pătrunde în minister pe intrarea oficială doar de două ori. Prima oară în august 1980 la invitația inspectorului general Emilian Simian și a doua oară în ziua de 30 decembrie 1989 la ordinul lui Valeriu Popa, adjunct al ministrului, pentru a mă pune la adăpost de iminenta arestare pe care mi-o punea la cale comandantul militar al C.I.R.E.!

Holul mare, de la parter, constituia centrul activității pe care Societatea Generală de Gaz și de Electricitate o desfășura „în strâns contact” cu publicul și unde clienții se bucurau de toate condițiile pentru a-și rezolva repede și eficient problemele.

 

„O parte din Serviciile Societății au în acest hol un număr de funcționari ocupând o serie de ghișee:

  • Biroul de informații
  • Cassieria generală (Biroul de restanțe, Restituirea     anticipațiilor, Cassier plătitor, Încasare taxe verificare instalații interioare și cocs)
  • Serviciul abonaților (Abonamente la instalațiuni noui, Abonamente la instalațiuni cu contori existenți, Încetări de abonamente, Cassa abonamente)
  • Serviciul de tarife electricitate și firme luminoase (Informațiuni pentru aplicarea tarifelor, Informațiuni pentru firme luminoase, primirea formelor pentru plata firmelor luminoase)
  • Serviciul extra-urban (Informații, extinderea rețelelor electrice Comune Suburbane)
  • Serviciul de verificări ale instalațiilor interioare și ale contorilor (Primirea specificărilor preliminare, Informațiuni asupra verificărilor, Reclamațiuni și orice fel de probleme în legătură cu contorii)”

Un spațiu important era rezervat expoziției „Totelectric”. Pentru detalii să facem apel la monografia deja invocată.

„Pentru a stimula răspândirea aparatelor electrice casnice și pentru a înlesni cumpărarea lor de către abonați, Soc. G-lă de Gaz și de Electricitate a înființat o organizație denumită Totelectric. În această organizație se poate înscrie orice firmă, care vinde aparate electrice, dacă bine înțeles satisface o serie de condițiuni fixate de către Societate.

Făcând parte din Totelectric, firmele pot vinde abonaților Societății aparate electrice în rate, încasarea făcându-se de către Societatea noastră odată cu consumul de energie electrică. Prin urmare, Totelectric este o organizație care permite abonaților să-și procure în rate aparatele electrice pe care le doresc. Spre a stimula această vânzare, Societatea noastră are o expoziție de aparate la sediul Societății, în B-dul Take Ionescu Nr. 33 unde expun firmele participante la Totelectric.

În această expoziție nu se vând aparate, ci numai se arată de către personalul nostru specialist modul lor de utilizare, costul, tarifele aplicate, etc.

Personalul face parte din Serviciul pentru desvoltarea aplicațiunilor gazului și electricității care are în atribuțiunile sale și întocmirea întregului material de propagandă al Societății: broșuri, reclame, afișaj, ținerea cursurilor de bucătărie, cursuri informative în școli, atenee populare, etc.

Orice abonat care dorește să-și instaleze aparate electrice mai mari precum: cuptoare, bucătării, etc. poate cere să i se facă o demostrație la domiciliu și i se trimite pentru lămuriri un funcționar sau o funcționară cunoscătoare.”

Prin stimularea vânzării de aparatură electrocasnică, puțin cunoscută în România acelor ani, Gaz și Electricitate stimula de fapt consumul de energie electrică oferind diverse înlesniri printre care și un tarif special.

O inițiativă asemănătoare, lipsită de vlagă, de imaginație și mai ales de generozitate, încearcă azi unul dintre marii furnizori de energie electrică având ca obiect aparatele de aer condiționat. Nimic nou sub soare! De mare folos le-ar fi Nicolae Caranfil și echipa lui!

După instalarea Ministerului Energiei Electrice în imobilul din bulevardul Magheru nr. 33, spațiul de la parter, destinat cândva relațiilor cu clienții, a fost cedat Ministerului Comerțului Interior care, păstrând cumva tradiția, a înființat acolo cunoscutul magazin Electrotehnica.

A dăinuit până în anii ’90 când s-a pierdut în hățișurile originalului capitalism românesc.

***

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1967 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Am intrat în anul 1967. Ne uităm la cinci calendare comandate de Uniunea Cooperativelor Meșteșugărești din București.

Comenzi și reparații de confecții, tricotaje, marochinărie și încălțăminte; reparații autoturisme (prin cooperativa Metalo Casnica); reparații radio și televizoare (prin cooperativa Radio Progres); reparații articole electro-casnice și de uz casnic (prin cooperativele Electro-Bobinajul și Tehno-Metalica).

Va urma!