despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Jurnalul realităţii (XXXVI) – Prețul prostiei (V) Linişte epidemică

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa… ! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

S-au rotunjit patru săptămâni de când peste satul ilfovean în care-mi duc traiul s-au aşternut liniştea şi nelucrarea. Nu tu glas omenesc, fie şi o înjurătură, nu tu ţipetele disperate ale copiilor nestruniţi de părinţi, nu tu clopoţel de bicicletă, nimic! Până şi cei doi-trei pasionaţi de manele la maxim care, cu generozitate, dădeau muu…zică la tot satul (c-aşa vreau ei, să dea la toţi) au renunţat la a mai face atât bine comunităţii. Doar paserile cerului care-şi urmează programul zilnic de vocalize, lătratul vreunei potăi sâcâite de găinile din bătătură, câte o drujbă timidă pe la marginea satului  sau motorul unei maşini care a rătăcit drumul. În rest, nimic!

Uliţele (scuzaţi, străzile!) sunt pustii. Nici ţipenie! Le-au luat în stăpânire câinii lăsaţi de izbelişte.  Bărbaţii parcă ar fi plecaţi la război. Prin curţile lipsite de activitatea gospodarilor se mai agită, dimineaţa şi seara, doar femeile. Bătrânele care, de pe băncuţa de la poartă, îşi mai îndulceau urâtul făcând recensământul trecătorilor au dispărut. Câteva interese ce nu sufereau amânare m-au determinat să mă aventurez în pustie. Oricum nu sunt unul dintre cei care bântuie prin sat fără motive serioase. Am avut impresia că străbat străzile oraşului Pripiat evacuat şi abandont după accidentul nuclear de la Cernobâl. Dacă nu mă întâlneam cu poştaşul şi dacă peste uluci nu se iţeau nişte feţe cam speriate, curioase să vadă cine sparge liniştea, eram convins că, la un semn, toţi au plecat aiurea iar eu am rămas singur.

Nu-mi venea să cred. Îi ştiam altfel pe oamenii satului: muncitori, vioi, activi, sociabili, amatori de şuetă, trebăluind toată ziua prin ogradă, însufleţind cu prezenţa lor uliţele, grădinile, câmpurile şi nu numai. Femeile, vorbăreţe şi curioase, se adunau pe la porţi sau puneau de o şedinţă acolo unde se întâlneau pentru a despica mărunt noutăţile apărute în viaţa localităţii.

Nici măcar apariţia boleşniţei care, cât se poate de reală, de serioasă şi de ucigaşă, seamănă teroare şi necazuri prin lume nu le-a schimbat felul de-a fi. Ce stare de urgenţă, care stare de alertă! Izolare, restricţii de deplasare, declaraţie pe propria răspundere, distanţare fizică, mască, măsuri de protecţie, dispoziţii legale, „Ce e alea? Fleacuri! Lasʼ că ştim noi!”. Îi priveau plictisiţi, cu superioară compătimire, pe „fraierii” ăia de proveniţi fiind refractari la opiniile şi sfaturile care nu se potriveau cu convicţiunile lor. Nu aveau nici cea mai mică urmă de îndoială. Doar certituni! Ca urmare nimic nu le-a stânjenit pofta de viaţă.

Umblau brambura de la unul la altul, din zori până seara târziu, de cele mai multe ori doar ca să nu rămână drumul fără oameni. Se adunau cioc în cioc de parcă de la doi metri nu-şi puteau etala perlele de înţelepciune crescute pe-ndelete în carapacea minţii lor odihnite. E drept că nu mai „serveau” berea la poartă sau în staţia de autobuz. Se ascundeau în curtea unuia dintre ei. Cică îl ajutau, că avea omul de lucru! Când spărgeau adunarea, ca de obicei, aruncau „mortăciunile” în şanţ. Dacă îndrăznea cineva să le atragă atenţia că nu e tocmai bine ce fac, se uitau chiorâş şi mestecau vorbe dulci în barbă.

Se deplasau câte şase-şapte haidamaci într-o Dacie 1300 veche de când se trăgea cu arcul şi coborau mândri de isprava lor la magazinul din centru în care intrau claie peste grămadă aşa cum veniseră. Acolo, cu excepţia proprietarului-vânzător şi a câtorva „proveniţi” – cumpărători ocazionali, de nevoie, nimeni nu purta mască, nimeni nu păstra distanţa de siguranţă, nimeni nu-şi dezinfecta mâinile. Ce atâtea mofturi!

Parangheliile s-au ţinut lanţ. Lume multă, unii veniţi din localităţile vecine, băutură din belşug, muzică, hore, sârbe, voie bună şi … un neinvitat: SARSCOV 2. Ce domne, n-are voie omuʼ „să-şi facă ziua”? Ba are! Soţia unuia dintre neobosiţii organizatori de evenimente vesele lucra la magazin!

Copiii au înţeles că sunt în vacanţă. Adulţii nu le-au explicat ce se întâmplă pentru că „ăştia e proşti” (adică autorităţile). Şi astfel, aflaţi în extazul ignoranţei şi al propriei deşteptăciuni, nu au mai simţit pericolul din aer. Nici măcar pe cei mici nu i-au ferit.

Hoarde dezlănţuite au luat în stăpânire uliţele (scuzaţi, străzile!) însoţindu-şi şarjele cu muzică mobilizatoare izbucnită din telefoane de ultimă generaţie, cu ţipete şi strigături, adesea injurioase, menite să înspăimânte un ipotetic adversar neînduplecat, dar şi vietăţile de prin curţi. Într-o zi, cu toate mijloacele din dotare (biciclete, trotinete, triciclete … chiar şi un hoverboard), au ocupat un drum blocând circulaţia. Tocmai atunci, un şofer neinspirat şi-a mânat maşina pe acolo. A redus viteza şi a slobozit câteva claxoane pentru a „cere permisiunea” să-şi continuie deplasarea. Puştii s-au regrupat, dar pe sensul de mers al ghinionistului. Răbdător, acesta i-a depăşit la pas avertizându-i, cum altfel decât sonor, că urmează să facă izbăvitoarea manevră. Când a ajuns în dreptul lor, un băieţel de vreo şase-şapte ani şi-a aruncat nervos braţele spre cer  şi din rărunchi a ţipat cât îl ţinea gura:

– Ce p… mea bă, n-ai loc să treci?

Cine să-i înveţe normele elementare de comportament civilizat? Părinţii? Aş! Ei sunt prea „dăştepţi” şi ocupaţi. Şcoala? Ţi-ai găsit! Ea însăşi mai are de învăţat. Bun cunoscător al realităţilor satului, convins că nu copiii sunt vinovaţi, ei sunt doar victime, omul (adică eu!) şi-a văzut de ale lui.

Şi pentru a pune capac la toate, aproape zilnic localitatea a fost cutreierată sistematic, gospodăreşte, de nişte negustori ambulanţi veniţi din judeţele Ialomiţa, Prahova şi Buzău fără să-i întrebe cineva de sănătate. Dotaţi cu megafoane performante vindeau pui vii, „zacăr”, ulei, cartofi, dresuri, „trelinguri”, portocale, „mandaline”, „crătiţi”, ligheane, câte altele… şi făceau nelipsita haltă de ajustare la magazin unde îngroşau gloata cumpărătorilor fără mască şi fără minte.

În tot acest timp autorităţile locale (primar, viceprimar, consilieri, alţi responsabili din primărie, poliţişti, preot) s-au pitulat bine de tot ca să nu-i afle pandemia lăsându-i pe cetăţenii în slujba cărora, teoretic, se află să-şi facă de cap. Iar ei, recunoscători, n-au pregetat.

Virusul încoronat, vorbitor de limba chineză, n-a înţeles că la noi s-au adunat toţi înţelepţii Ilfovului şi că fiind aceştia patrimoniu naţional trebuie să-i ocolească. Cum totul pe lumea asta se plăteşte, primii care au achitat preţul au fost câţiva bătrâni cărora deşteptăciunea consătenilor le-a grăbit drumul spre lumea fără dor. Nici asta nu i-a înfiorat, pe ei şi pe cei din capul trebii. Şi-au văzut de viaţa lor comentând cu cinism:

– Era bătrân şi bolnav! Oricum murea!

Seninătatea şi convingerea cu care o spun pe la colţuri m-au umplut de revoltă: Doamne! De ce înduri prostia şi ticăloşia pe pământ? Cine sunt oamenii ăştia ca să aprecieze ei cine şi cât merită să trăiască?

Un medic urolog, de la un cunoscut spital bucureştean, glumea uneori cu pacienţii vârstnici din mediul rural care ajungeau la el:

– Ce te aduce la mine moşule?
– Nu pot să mă piş domn doctor.
– Câţi ani ai tataie?
– Optzeci şi cinci domn doctor.
– Eee! Lasʼ că te-ai pişat destul!

Punea apoi laolată sufletul, priceperea, ajutorul lui Dumnezeu şi alina suferinţa celui încercat de boală. Comparând, „gluma” sinistră a consătenilor mei este condamnabilă.

Şi ce era de aşteptat s-a înfăptuit. Un zvon, prefăcut foarte repede în veste, a trăznit toată aşezarea: Proprietarul-vânzător de la magazin este bolnav. El şi nevastă-sa sunt în spital. Nu se simt bine şi au fost confirmaţi cu COVID 19.

Din clipa aia, epidemia de linişte şi zăcăşeală a luat în stăpânire satul. Toţi trecuseră pe acolo. Marasmul a devenit peste noapte un nou mod de viaţă. Tuturor „dăştepţilor” şi „vitejilor” ălora care, ca orice prostovan, aveau numai certitudini le-a intrat morcovu-n cur cu frunze cu tot. Acum să vrei să te cerţi cu ei pe motiv de coronavirus şi n-ai cu cine. S-au ascuns. Nici dracu nu i-a mai văzut. Sunt curios ce mănâncă, mai ales ce beau, ipochimenii ăştia, că A., cel care le „dădea pe caiet”, nu mai este. În spital, el şi ai lui se luptă pentru viaţă.  Probabil că alţii, fără ştirea lor, urmează. Prostia e scumpă! Mult mai scumpă decât educaţia şi instruirea.

Până una-alta le doresc concetăţenilor mei, „la toţi de faţă”, sănătate şi noroc!

De câteva zile întreb pe cine mai prind pe afară, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ce este aia pandemie. Până acum nimeni n-a ştiut! O vecină care, ca şi mine, face parte din dispreţuita categorie a „fraierilor ăia de la Bucureşti” se întreba mai mult retoric:

– Cum dracu mă? Au internet, au televizoare şi telefoane bengoase iar ei habar n-au pe ce lume trăiesc!

E simplu! Nu e suficient să ştie a citi. Trebuie să înţeleagă ce citesc. Altfel tot analfabeţi se cheamă că sunt şi nu ştiu că nu ştiu. Nenorocirea este că cei care ştiu că ei nu ştiu nu mişcă un deget, deşi sunt plătiţi pentru asta.

Închei şi zic: Nu mi-e frică de virus! Ferindu-i pe alţii, întru împlinirea unei obligaţii morale şi legale, mă feresc pe mine. Mă înspăimântă însă prostia unora dintre semenii mei!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Când, în 1927, a deslușit unui grup de 90 (nouăzeci) de musulmani învățăturile creștinismului ortodox și aceștia l-au urmat în „via Domnului”, primind taina botezului în cadrul unei ceremonii publice organizate ca la carte, Sfinția Sa părintele Micșunescu adunase treizeci și patru de ani de viață, șapte ani de slujire la altar  și doar patru de păstorire duhovnicească a unei comunități adunate în jurul Bisericii lui Târcă, la acea vreme  filială a Bisericii Foișor, nicidecum parohie.

O astfel de ispravă unică în viața credincioșilor din Eparhia Bucureștilor cerea nu atât energia și determinarea tinereții, cât mai cu seamă alese însușiri intelectuale și sufletești izvorâte din „viețuire și învățătură autentic ortodoxe”.

Vitanul era socotit o mahala săracă cu populația aparținând așa zisei „stări a treia” alcătuite din:

  • Cei „ce aveau casele lor și erau „edecuri” ai mahalalei adică din neam-în neam născuți și crescuți acolo”.
  • Cei „ce-și mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe ori Sf. Dumitru și lucrau cu ziua pe la alții”.
  • „Muncitorii din fabrici sau „pe apucate”, când și unde se simțea nevoie de ei”. Unii aveau meserii utile și căutate. „Alții se tocmeau cu ziua la munca de argați. Ei erau mai toți din lumea aceia de zestre boierească, ce, odată cu noile legiuiri democrate, fusese sloboziți din starea lor, dar ne mai putându-se înapoia la urma lor, de unde lipsise dela împărțeala pământurilor, se trăsese la marginile orașului durându-și acolo câte-o gospodărie – așa cum dăduse Dumnezeu”.
  • „Ceva țărănime pripășită de prin satele vecine cu locurile lor”.

Pe atunci bunicul, Anghel Tănăsescu – Anghimoft, fiul pantofarului Constantin Tănăsescu din Raion,  împlinise treizeci și unu de ani, era măcelar cunoscut și respectat în breaslă și de șapte ani se stabilise cu familia lui, ce promitea să devină numeroasă, pe strada Abatorului, devenită Sold. Dumitru Z. Nicolae, care tocmai se croia printre grădinile rămase după mutarea cursului Dâmboviței și asanarea bălții din dosul bisericii.

Toată suflarea i-a fost alături tânărului preot în îndrăzneața lui întreprindere. Fiecare după posibilități, după puteri, după pricepere.  Cei mai înstăriți le-au fost părinți spirituali noilor veniți în ortodoxie. Nașii trebuiau să aibă, și atunci, pe lângă disponibilitate sufletească și o oarecare disponibilitate materială. Ospățul care a urmat a fost o operă colectivă, o dovadă de solidaritate socială, greu de închipuit. Cârciumari, gospodine, măcelari, grădinari, lăutari, negustori, meseriași, fără osebire, au adus câte ceva, au făcut câte ceva. Ce a ieșit este iarăși greu de imaginat. A chefuit toată mahalaua.

Mai marii Bisericii au recunoscut și au apreciat activitatea pastorală a vrednicului preot, chiar printr-o scrisoare pe care I.P.S. Patriarh Miron Cristea i-a adresat-o în ziua de 28 iunuie 1927:

„Miron din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Eparhiei Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României, facem cunoscut prin aceasta tuturor ce se cuvine, că deși toți clericii avem credința a ne îndeplini pe deaîntregul slujba încredințată în via Domnului, fără a aștepta recunoștința lumii, având numai conștiința noastră împăcată de a nu fi trăit în zadar – totuși Noi îndemnat de sfatul Sf. Apostol Pavel către Timotei, când zice: „Preoții ce-și caută bine de dregătorie, să se învrednicească de îndoita cinste – mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” – am aflat de bine pe temeiul rapoartelor amănunțit motivate ale organelor noastre bisericești, a distinge pe cucernicul preot D. Micșunescu, dela Biserica Târcă din Capitală, cu distincțiunea de a purta „brâu roșu”, pentru meritul de a fi introdus la ortodoxie circa 80 mahomedani, botezându-i.

Aducându-vă aceasta cu plăcere la cunoștință, nădăjduim ca bunavință a Noastră să fie pentru alții un îndemn de bună purtare și de îndoită muncă pastorală; iar pentru Sfinția Ta o încurajare de a lucra și pe viitor cu zel apostolesc și cu cinste neprihănită în ogorul bisericii, spre măngăierea și mântuirea credincioșilor și mulțumirea mai marilor.

Arhiepiscop (ss) Miron patriarh,

Consilier referent, Pr. Eugen Bărbulescu

28 iunie 1927”

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Omul și preotul Micșunescu nu „aștepta recunoștința lumii”, avea „numai conștiința împăcată de a nu fi trăit în zadar”. În anul 1930 „a isbutit să facă să treacă la ortodoxie 3 evrei și 2 romano-catolici. Tot în acelaș an au primit taina nunței 16 familii de creștini, în bloc, ce viețuiau nelegal, înlăturându-se astfel vătămătorul concubinaj ce străbătuse în enorie [parohie], în dauna moralei publice și a poruncilor sfintei noastre biserici ortodoxe”.

Prin arhiva personală am găsit o singură fotografie în care apare  părintele Micșunescu, deși vreme de peste cincizeci și cinci de ani a fost prezent la cele mai importante evenimente care, în mod natural, marchează viața unui neam numeros. A fost făcută în toamna anului 1944, în casa familiei Anastasia și Marin Badea din strada Laboratorului nr. 115, cu ocazia căsătoriei nepoatei lor Marioara, din Suseni – Argeș, pe care au  crescut-o de mică.

Sica (Anastasia), sora bunicului  și soțul ei, comisarul de poliție Marin Badea, coborau adesea între grădini unde Anghel cu ai lui știau să petreacă. Bădiță era mare amator de mâncare măcelărească și de chefuri cu bulbuci.

L-am cunoscut pe Sfinția Sa! Dar cine nu-l cunoștea. Era iubit și primit, fără rezerve, de toți enoriașii parohiei. Trecea pe la toți de cel puțin două ori pe an, la marile sărbători creștine: Crăciunul și Paștile.  Le știa bucuriile, necazurile, încercările și îi ocrotea cu grija, cu dragostea bunului păstor. Găsea pentru fiecare o vorbă bună, un sfat, o încurajare, un ajutor.

Pe Anghel Tănăsescu – Anghimoft, adică pe bunicul meu, l-a onorat cu o frumoasă și nedezmințită prietenie. Îl alinta și îi spunea Angheluș așa cum numai Nicu Metz, un alt prieten  alături de care, în copilărie, a ucenicit într-ale măcelăriei, o mai făcea.

Aveam șase ani, trăiam cea dintâi experiență școlară ca „student” la grupa mare a Grădiniței nr. 41 care funcționa în localul Școlii generale de 8 ani nr. 84 (Vitan 135)  și de câteva zile mă aflam în prima vacanță din viața mea, vacanța de iarnă. Mama începuse serviciul, eram singur acasă, dar spre prânz mă duceam devale, la bunici, unde se adunau mai mulți dintre nepoți și unde rămâneam până se întorceau ai mei de la lucru.

Tataie plecase cu Marian, vărul meu mai mare, prin vecini să taie un porc. Se apropia vremea mesei și trebuiau să se întoarcă.

Cucu, ciobănescul roșcat și flocos care păzea curtea ca nimeni altul, a început să se dea ca la străini și apoi brusc a tăcut scâncind bucuros. Bunica a ieșit să vadă ce se întâmplă. N-a apucat să ajungă în curte că s-a auzit glasul puternic al lui Anghimoft:

– Caterino, pregătește masa! Părintele mănâncă la noi.

În clipa următoare s-a deschis larg ușa și în cadrul ei a apărut preotul Micșunescu urmat de dascăl. A sfințit, după cuviință, casa, ne-a binecuvântat pe toți și apoi s-au dezbrăcat. Peste reverendă Sfinția Sa purta un brâu roșu. Știa toți copiii aflați acolo, mai puțin pe mine. Eu locuiam  în partea de parohie pe care o păstorea părintele Haralambie Bărbuleanu, celălalt slujitor al Bisericii Târcă, vecin cu noi.

– Aista al cui e Ecaterino?

– E cel mai mic dintre nepoții noștri părinte. E al Marioarii.

– Aaa, al blănăresii și al lui Ghiță, ăla care împușcă iepuri prin grădini împreună cu Gogu al lui Chivan și cu Gheorghe al lui Capangiu!  L-a botezt părintele Haralambie!

Pe mine mă fascina însă brâul cel roșu cu care era încins. Văzusem mai mulți preoți, îi știam pe cei din parohie, dar niciunul nu avea un astfel de obiect vestimentar. Bănuiam că trebuie să fie ceva deosebit, dar nici cei din jur nu știau despre ce este vorba. Taina s-a spulberat în 2014.

***

Mi-am petrecut copilăria și adolescența în preajma unui alt preot, slujitor al bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită Târcă”, înzestrat cu dar și har, vrednic de pomenire, „impunător, blând, educat, fin” așa cum l-a caracterizat G.B., cel care, ca și mine, a crescut în Vitan, pe părintele Haralambie Bărbuleanu. Era un bărbat frumos. Cred că până a fi hirotonit frânsese multe inimi.

Locuia la trei case de noi, pe Gălbinași. Sfinția Sa m-a botezat și la momentul cuvenit m-a cununat. Nu mai slujea la Târcă, ci la Sfântul Spiridon Nou. L-am urmat acolo înadins. Deși de câțiva ani nu-l  mai întâlnisemn, m-a recunoscut imediat. Revederea cu părinții mei și cu alții de-ai lui Anghimoft a fost o  sărbătoare… în sărbătoare.

Cu ceva timp înainte m-a primit la cancelaria bisericii pentru a pune la punct ceremonia. Când l-am văzut, un detaliu mi l-a adus numaidecât în minte pe părintele Micșunescu. Purta culion violet, brâu de aceeași culoare și o cruce pectorală din argint frumos cizelată. Am aflat a doua zi că erau semnele distinctive pe care vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc erau îndreptățiți să le folosească atât timp cât ocupau aceste demnități. Cel care m-a luminat, o altă față bisericească, îl cunoștea pe părintele Bărbuleanu și mi-a confirmat că era consilier patriarhal.

***

Deși avea un teren la doi pași de biserică, pe Niță Elinescu colț cu Vitan, vrednicul preot Micșunescu nu și-a construit niciodată casă acolo. A locuit mai întâi cu chirie și apoi a cumpărat-o, într-o căsuță modestă, cu o palmă de curte, la Bujavercă pe strada Laboratorului nr. 67, între Zaharescu (vă mai amintiți de copilul actor Valentin Zaharescu?) și măcelăria lui Topliceanu, vizavi de cârciuma aceluiași negustor transformată în… bibliotecă publică („Biblioteca populară Maxim Gorki”, str. Laboratorului nr. 46).

Când era în plină putere, preoteasa a fost chemată la Domnul și l-a lăsat singur. Nu s-a mai căsătorit. Enoriașii i-au sărit în ajutor. Se simțea ca acasă în familia cârciumarului Ștefan Lupitu unde mergea deseori la masă. Alții vegheau să nu-i lipsească nimic sau se ocupau de treburile curente ale gospodăriei. O credincioasă din vecini l-a îngrijit până în ultima clipă. Oamenii mahalalei s-au strâns în juru-i și l-au ocrotit pe păstorul lor, deși vremurile erau din ce în ce mai aspre.

Câțiva ani drumul spre școală m-a purtat prin fața casei Sfinției Sale. Îl mai întâlneam din când în când și îl salutam ca pe unul de-ai mei:

– Sărut mâna părinte!

Nu mai vedea bine și nu purta ochelari, dar vroia să știe cu cine vorbește:

– Tu al cui ești?

– Sunt din ai lu’ Anghimoft părinte.

– Ce face Angheluș? Să-i spui că trec pe la el. Și se ținea de cuvânt.

În primăvara anului 1972 și-a condus prietenul pe ultimul lui drum. A refuzat să folosească mașina special pregătită și a mers pe jos, în fruntea cortegiului funerar, de la Biserica Târcă până la cimitirul Izvorul Nou. Avea 79 (șaptezeci și nouă) de ani.

Munca nestăvilită în folosul parohiei și vârsta lăsaseră urme. Se mișca greu, cu pași mici târșâiți, nu mai avea glas, din bărbatul falnic și drept rămăsese o bucățică de om. Sufletul însă îi era la fel de mare, vorba la fel de blândă chiar dacă un pic mai greoaie. Nu mai slujea, dar mergea la biserică și asista din strană la tot ce se săvârșea acolo.

Din 1982 s-a retras întru Domnul în curtea ctitoriei lui „Radul Poenarul Sărdarul” din „cartierul Târcă-Vitan”, cel „scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”, pe care a slujit-o neabătut cincizeci și nouă de ani. Odihnească-se în pace!

Am cunoscut și câțiva turci. Erau oameni simpli care, integrați în viața mahalalei și a țării de adopție, își vedeau de treabă fără să deranjeze pe cineva. La vremea când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, prin 1958–1959, unii dintre aceștia erau trecuți de șaizeci de ani. Aveau la rându-le copii și nepoți. Pot presupune, cu o bună probabilitate de a nu mă înșela, că făceau parte din grupul celor care, indiferent de motivație, s-au  lăsat seduși de harul preotului Micșunescu și în 1927 l-au însoțit întru ortodoxie.

Pe atunci, înghețata atât de apreciată și de căutată în timpul călduroaselor veri bucureștene  se găsea doar în cofetării (un sortiment mai bogat) sau la unele chioșcuri de răcoritoare (înghețată pe băț – 0,85 lei/buc.). Tonetele și magazinele specializate au apărut abea prin 1963-1964 odată cu delicioasa înghețată mixtă Polar, vanilie și cacao – 1 leu/buc.

Vitanul cuprins între Cimpoacă (șos. Mihai Bravu) și Moară (podul Vitan-Bârzești) nu avea nici  cofetărie, nici chioșc de răcoritoate. Avea în schimb un turc căruia toată lumea îi spunea, cum altfel, Turcu. El prepara cu mare meșteșug și vindea înghețată. Locuia vizavi de noi, pe partea numerelor pare, puțin mai sus de strada Crivățului, la numărul 176 (sau 178?) într-o casă mică amplasată în zona dinspre stradă a unei curți înguste și lungi. Gardul stadionului Olimpia taie azi în două proprietățile înșirate atunci pe acea porțiune.

Avea părul alb și purta mustață „pe oală”, spre deosebire de vecinul lui, nea Grigore – Păsăraru, care se fălea cu o mândrețe de mustață răsucită în sus. Folosea haine simple: pantaloni „nemțești”, un cămeșoi colorat, ceva mai lunguț și un brâu de lână. Vara umbla desculț. Chinuia rău de tot limba română, dar o folosea totdeauna zâmbind.

Cât era ziua de lungă stătea pe scăunel la umbra singurului pom din bătătură, un cais bătrân, și învârtea la manivela unui vas metalic cu capac, mai mare decât o găleată, cu pereți dublii între care punea gheață. Era cel mai fidel client al lui nea Gheorghiță (Vitan 160), bunicul lui Costel Bulgaru, Omul vindea dintr-un mare lădoi frigorific adăpostit în curtea lui,  lapte, iaurt și gheață în lipsa cărora Turcu oprea producția. Pentru a se răci uniform, compoziția lichidă din vasul interior trebuia agitată continuu. Se transforma astfel, cu răbdare și muncă manuală, în înghețată. Nu știu câte șarje învârtea. Vînzarea era garantată și înghețata de vanilie sau de lămâie „se topea” imediat.

Eram unul dintre clienți. Nu-l vizitam chiar zilnic căci nu primeam după cum aș fi vrut moneda de 50 de bani sau cele două monede de 25 de bani care mă făceau stăpân pe un cornet încărcat cu cremă gustoasă și rece. Negustorul era generos și îndesa din greu. Cornetele nu le producea el. Erau cumpărate pe câțiva bănuți de la Popa Cofetaru. După ce prepara prăjituri într-un laborator al statului, acasă, pe la Moară, fabrica și vindea pe șest foi pentru napolitane, cornete de înghețată și chiar napolitane foarte bune și foarte ieftine. Eu cred că sectoristul, căpitanul Duțu, știa de ocupațiunea cofetarului, dar era și el om, trebuia „să mănâncă și gura lui”.

Casa Turcului a fost demolată împreună cu toate celelalte cuprinse între numerele 172 – 204 pentru a face loc Stadionului Olimpia.

La Cimpoacă, pe Mihai Bravu, în curtea lui Nae Ruse se stabilise de mulți ani un alt cavaler al lui Mahomed uns prin taina botezului atlet al lui Hristos. Chinuia și el limba română, fără să deranjeze. Suna haios! Fabrica acadele din zahăr topit asezonat cu diverse arome și întărit în cele mai ciudate forme. Nevasta dumisale, româncă, le vindea la poartă. Clientela era, în proporție covârșitoare, constituită din elevii claselor mici ai școlii din spatele casei. Cele mai căutate reproduceau un ardei iute, măricel, frumos colorat în verde sau în roșu. Avea și codiță.

Brusc, fără explicații, într-o bună zi cei doi și-au întrerupt negoțul. Lumea vorbea că un cineva, cetățean vigilent, l-a reclamat pe turc cum că smintește gusturile copiilor spre dulciurile nesănătoase ale altor vremi și că păgubește visteria statului.

Casa lui, ca și casa lui Nae Ruse, a fost făcută una cu pământul de buldozerele slobozite de geniul modernizării cu orice preț.

În prima parte a copilăriei mele, până pe la șase-șapte ani, cel mai pitoresc personaj din Piața Vitan, cea veche dintre Vitan și Dudești, era un negustor ambulant. Își purta marfa pe o tarabă mică, atârnată de gât și acoperită cu sticlă. Îmbrăcat modest, chiar sărăcăcios, colinda piața cât era ziua de lungă strigând:

– Bambule, bambuulee…! Ia bambuulee…!

Și acesta era turc. Vindea dulciuri diverse: bomboane de mai multe feluri, batoane de susan cu miere și miez de nucă, acadele, rahat. Unele erau preparate chiar de el, dar cele mai multe aveau ca sursă comerțul de stat.

M-a lămurit asupra lui Anghimoft ăl bătrân care, mai ales primăvara și toamna, vizita piața de cel puțin două ori pe săptămână. Se întâlnea la Poștă cu alți veterani ai Abatorului și își trăgeau sufletul la Bufetul Vitan (șos. Vitan nr.3), la Înfrățirea (calea Dudești nr. 84) sau la Ciocanu (calea Dudești nr. 140).

– E turcu de pe Foișor tăicuță, vai de mama lui! Îl cunosc de când era tânăr. Trebuie să-l ajutăm că e necăjit.

O făcea cumpărând totdeauna câte ceva de la el, deși nu se întorcea acasă fără punguța cu bomboane cu miere. De când se lăsase de fumat erau favoritele lui, dar și ale celor mici din familie. În pintenul format  de străzile Foișorului și Săcărâmb la întâlnirea lor cu Vitanul se aflau un centru de pâine, o cismărie și o bombonerie. La aceasta se oprea bunicul de fiecare dată pentru a împrospăta stocul.

Aceștia au fost turcii aduși în 1927 de zbuciumul vieții pe Vitan și pe care eu i-am cunoscut. Urmașii lor mi-au fost colegi de școală, am copilărit și am crescut împreună fără să ne intereseze în ce neam aveam rădăcinile. Unii se găsesc și acum în cartier, devale pe Niță Elinescu sau pe străzile adiacente, dovadă peste timp că „așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Post Scriptum

Povestea a fost din capul locului croită să se încheie cu un PS. Comentariul târziu al unui cititor a fost pe cale să modifice conținutul acestuia. Dumnealui crede că mahomedanii botezți de părintele Dimitrie Micșunescu nu erau etnici turci. Crede, adică nu are dovezi! Am fost tentat să analizez spuse dumisale. În aceeași notă, nici eu nu cred că erau turci. Bănuiesc că erau agatârși, dar n-am dovezi! Și atunci mi-am luat gândul, revenind la planul inițial!

Realitatea ilustrată, Anul I, Nr. 21, Duminecă 26 Iunie 1927, revista care a relatat evenimentul din Parohia Târcă – Vitan a publicat o notă cam sinistră intitulată „Soarta bandiților” în care anunță uciderea vestiților Niculiță și Terente:

„Banditul Niculiță, mai demult, și banditul Terente, de curând, au fost răpuși. Omorâți de gloanțele jandarmilor, au fost decapitați la institutul medico-legal din București. Capul din stânga e al lui terente; cel din dreapta al lui Niculiță. Ele rămân pildă de soarta care așteaptă pe cei ce vor să trăiască din jafuri și omoruri”.

Am participat sau am asistat uneori la discuții despre Terente. Toți erau preocupați de legendara lui „dotare” pe care vreau numaidecât să o vadă la Mina Minovici, acolo unde este păstrată în formol. Un efort prea mare pentru un folos atât de mic! Rareori cineva își exprima curiozitatea de a-i vedea fața, lucru aproape imposibil pentru că accesul la presa vremii era restricționat și cele două căpățâni fuseseră transformate în cranii. Acum se poate!

Citiți prima parte  • a doua parte

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Citiți prima parte aici

Nesfârșitele dispute patrimoniale dintre proprietarii bisericii și stat, „Biserica Târcă dimpreună cu personalul ei, fiind fundațiune particulară”, au făcut ca aceasta și acareturile din cuprinsul ei să ajungă „la stare proastă și dărăpănare”. „Din vechimea anilor și din rea chivernisire” a fost la un pas de a fi demolată. Era doar o filială a Bisericii Foișor, acolo unde se afla centrul parohial. Cam pe atunci a ajuns părintele Micșunescu să administreze o ruină și să păstorească o comunitate ortodoxă dezamăgită de prestația înaintașilor săi.

Iată cum descrie chiar Sfinția Sa acel moment:

„După ieromonahul Valerian Ștefănescu ce a slujit la Sf. Biserică în mod provizoriu, am venit eu, din comuna Scorțeni, județul Prahova, pe seama căreia am fost hirotonit preot și numit de Sf. Mitropolie cu ord. Nr. 2375 pe data de 1 iunie 1920, cât și ca confesor al închisorii de minori dela Mislea, prin transferarea la biserica Târcă din Capitală cu ord. Sf. Mitropolii Nr. 3345 pe data de 1 Noembrie 1923.

Aci aflu prestigiul preotului cu totul decăzut, și, se înțelege o lipsă totală de încredere a enoriașilor față de el. Biserica atât de săracă că nici mucuri de lumânări nu avea. Biserica deci în ruină, neavând nici lumânări și pictura fiind afumată, ferestrele sparte, zidurile mucigăite și părăginite, curtea plină de bălării, mi-am pus nădejdea în Domnul și am pornit la lucru”.

Avea vârsta de treizeci și trei de ani și doar trei ani de preoție. Așa a făcut și a lucrat cu dăruire neștirbită până când Domnul l-a chemat la El.

Rezultatele nu au întârziat să apară. În raportul său din 5 mai 1927, la mai puțin de patru ani de la preluarea dificilei misiuni, „Păr. Protoiereu Const. Moisiu”, după ce „constată modul de întreținere și de îngrijire al bisericii, adaogă: Preotul paroh D. Micșunescu este un lucrător însuflețit în via Domnului. În fiecare Vineri seara ține adunări religioase cu enoriașii, făcând explicarea Sf. Evanghelii și citiri din viața sfinților. De asemenea Duminica și Sărbătoarea ține predici regulat în biserică. A înființat cor cu elemente tinere din parohie. Este președintele ateneului popular local. Prin îndemnul cucerniciei sale s’a pus la cale înjghebarea unei bănci populare în cartier. A înființat fondul milelor ajutând pe cei săraci, atât prin acest fond, cât și din propriul său buzunar”. Și n-a fost doar atât: „Munca ce s’a depus pentru acest cartier a avut de scop ridicarea suburbiei, înființându-se școală și înălțând biserica prin buna îngrijire și îmbunătățire ce i s’a făcut, precum și înălțarea sufletească și culturală a enoriașilor prin serbări literare, piese de teatru, coruri, recitări, deschizându-le gustul de tot ce e bun și frumos, din punct de vedere sufletesc”.

Toate realizările edilitare care au marcat drumul cătunului aflat în compunerea comunei Dudești Cioplea spre civilizația urbană (pavaj cu piatră de râu, trotuare largi, rețea de apă, electricitate, iluminat stradal, canalizare…) sunt legate de perseverența neînduplecată cu care a insistat pe lângă autorități.

Prima școală de stat din mahalaua lui Târcă (Școala de băieți nr. 37) a fost înființată în 1923 – 1924 prin osteneala preotului Micșunescu într-o clădire care aparținuse viei lui Themis Doncos, situată în apropierea bisericii (Vitan nr. 124): „Ne fiind școală primară în mahala am isbutit să obținem o clădire care a putut fi transformată în local de școală, în mod provizoriu, la care s’a cheltuit suma de 221.000 lei. Trebuia să avem un local de școală care e de cea mai mare importanță pentru cultura copiilor, cât și a oamenilor din această mahala”.

Schilodită și desfigurată, „Școala veche”, așa cum îi spuneau oamenii locului, a ajuns până la noi.

Iat-o fotografiată de Cristian Malide în anul 1996 înainte ca niște proveniți să demoleze o parte din clădire și să construiască în loc un hambar cu termopane.

În 1928 râvna destoinicului preot rodește din nou. Pe un teren cu suprafața de 3.555 m² cumpărat de Primăria sectorului II Negru de la familia Stoianovici se pune piatra de temelie pentru o nouă școală, mult mai mare și mai modernă: „Grupul Școlar Primar Nr. 37”, actuala Școală gimnazială nr. 84, Calea Vitan nr. 135.

„E vorba de o frumoasă școală primară, ridicată, dar neterminată în cartierul Vitan; s’ar putea spune un mic palat, destinat să servească de școală primară pentru băeți și fete. Sunt acolo 14 săli spațioase de curs, adică șapte pentru băeți și șapte pentru fete, cu intrări separate. Mai e o sală mare, comună, un „Ateneu” la mijloc. Am mai văzut săli de bae etc. Clădirea impunătoare, cu etaj, e acoperită cu țiglă; s’au așezat până și caloriferele, țevile de apă, canal, instalația de lumină electrică …” Așa o prezenta în 1934 revista „Realitatea ilustrată”. Din păcate a fost dată în funcțiune după mulți ani, timp în care școala amenajată cu înțelepciune și efort în clădirea cramei Doncos a instruit și educat copiii mahalalei.

Printre lucrările cuprinse în planul de electrificare pentru anul 1950 a fost și extinderea rețelei electrice pe toată lungimea Șoselei Vitan, adică porțiunea cuprinsă între Mihai Bravu și Dâmbovița, până la podul Vitan – Bârzești și pe toate străzile laterale.

Unul dintre posturile de transformare, cel cu numărul PT823, care alimentau întreaga zonă urma să fie amplasat la intersecția Vitan cu Niță Elinescu pe o parte din terenul aflat în proprietatea cetățeanului Dimitrie P. Micșunescu. Omul și preotul Micșunescu nu a stat pe gânduri. A pus imediat la dispoziția autorităților parcela necesară, fără să solicite despăgubiri, spre binele comunității din parohia pe care o gospodărea de douăzeci și șapte de ani. Postul de transformare este tot acolo, de atunci, fără răgaz, în slujba cartierului.

A înființat „ateneu popular, cantină pentru hrana copiilor săraci, cor bisericesc”. A predat onorific (fără plată) religia la clasele primare. „Ajutat de comitetele locale” a organizat„ mulțime de serbări, la cari au luat parte oameni de seamă și artiști, cu rezultate morale și materiale din cele mai satisfăcătoare”. Sfânta Mitropolie și Ministerul Cultelor l-au numit profesor conferențiar pentru catehizarea și îngrijirea morală religioasă a elevilor ucenici industriali, adăpostiți în căminul din șos. Vitan”. Până în 1926, prin neostenita sa stăruința „s’a putut da din partea onor Primăriei și a enoriașilor fruntași din parohie, drept ajutor pentru cei săraci, suma de 31.200 lei și lemne în cantitate de 53.000 kgr”.

A solicitat și a intervenit „la autoritățile în drept pentru ridicarea la rangul de parohie a bisericii Târcă ce era filială la biserica Foișor”. I-au fost de folos procesele verbale încheiate cu ocazia numeroaselor inspecții pe care „Părintele Protoiereu Econom Traian Vintilescu” le făcuse tânărului preot, „pentru biserică, o adevărată recunoaștere din partea organelor superioare, a tuturor sforțărilor ei”. Cu ordinul nr. 5357/1925, Sfânta Mitropolie a declarat, începând cu 1 ianuarie 1926, „biserica Târcă, biserică parohială prin deslipire de la biserica Foișor”, iar Sfinția Sa, preotul Dimitrie P. Micșunescu, a devenit primul paroh al acesteia.

Cucernicul păstor duhovnicesc păstra dreapta măsură atunci când cântărea realizările materiale și pe cele spirituale: „De cât toate aceste reparațiuni și izbânzi materiale a fost însă vrednică de luat aminte nobila înviorare spirituală la care enoriașii s’au lăsat chemați și au răspuns cu entusiasm. I-am chemat la biserică ca împreună să ridicăm sufletele către Dumnezeu. Aci, pe lângă cultul Dumnezeesc, am înțeles că trebue să mă adresez minții și inimii fiilor mei duhovnicești, făcându-i să înțeleagă frumusețea și folosul cel neîntrecut al învățăturilor din sfânta și dumnezeeasca Scriptură”.

Sunt acestea doar câteva dintre faptele bune îndeobște cunoscute. Câte or mai fi nespuse și neștiute!

Va urma!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Da! Au venit în mai și apoi în iunie 1927. Unii n-au mai plecat. Au rămas în mahalaua din coasta viilor lui Themis Doncos, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini” și au trăit acolo netulburați de nimeni „de la tinerețe pân’ la bătrânețe”.

Ani mulți, foarte mulți, nu m-am întrebat niciodată cum au ajuns aceștia între locuitorii așezați în jurul bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor”. Nu aveam motive să o fac. Celor născuți și crescuți acolo împreună cu bulgari, țigani, greci, evrei, unguri, nemți, italieni, nu li se părea ciudat că prin vecini sunt și turci.

Ciudat era că purtau nume de botez neaoșe: Ion, Lenuța, Maria, Gheorghe, că mergeau împreună cu noi la aceeași biserică… ortodoxă, se închinau ca noi și rosteau cu noi „Tatăl nostru Care ești în ceruri… Asta depășea cu mult faptul că, spre exemplu, bulgarii din Cioplea nu erau ortodocși, așa cum mulți credeau, ci catolici de-și ziceau pavlicheni.

Povestea turcilor din Vitan a intrat în atenția mea după o întrevedere cu M.P., cel mai drăcos dintre cei patru frați P. (doi băieți și două fete), cu vreo doi ani mai mare ca mine. El și familia lui (după mamă sunt din neamul lui Balaurea) au locuit la Bujavercă (Vitan nr. 111) gard în gard cu Cristodulo și cu Denischiotu (Vitan nr. 113), descendenți ai faimoșilor comercianți Dinischiotu, până când urgia demolărilor ne-a făcut vecini într-un cartier de blocuri. Ne întâlnim deseori, cu voie sau din întâmplare și evocăm negreșit, printre altele, și amintiri din mahalaua copilăriei noastre.

Într-o seară tihnită din toamna anului 2014 descântam amândoi cîte o bere la o terasă mică aflată chiar vizavi de blocul lui și îl evocam pe Carol, neamțul de pe Grădinari care confecționa și vindea zmee din hârtie albastră, folosită altfel la „îmbrăcarea” cărților și caietelor noastre de școală, dar și pe turcii care preparau și vindeau dulciuri. Atunci l-am întrebat mai mult retoric, fiind convins că nu-mi poate răspunde:

– Cum or fi ajuns otomanii pe Vitan?

– Păi tu nu știi?

– Nu știu!

– I-a adus părintele Micșunescu. Stai așa, că mă duc până acasă! Am o cărticică veche în care găsești amănunte.

Și a venit cu boșura „Istoricul Sfintei Biserici „Înălțarea Domnului” numită „Târcă” din Capitală, Institutul de Arte Grafice „Tiparnița”, Str. Dr. Istrate Nr. 10, București, 1932” scrisă de Preotul Dimitrie P. Micșunescu. O știam, însă nu ajunsesem să o studiez ca sursă bibliografică. M. o recuperase din podul casei, împreună cu alte hârțoage importante care mai târziu i-au permis să revendice o proprietate importantă, pe când buldozerul făcea exerciții la poarta lor. Bunică-su fusese apropiat de biserică și de parohul ei, părintele Micșunescu.

Am citit-o în noaptea aceea, pe nerăsuflate, din scoarță-n scoarță. Într-o recapitulare a principalelor evenimente desfașurate în viața parohiei între 1923 și 1932, de fapt un bilanț, Sfinția Sa prezintă astfel surprinzătoarea întâmplare:

„În cursul anului 1927, am adus în sânul sfintei noastre biserici creștine ortodoxe, circa 90 mahomedani, botezându-i. Cu această ocaziune I.P.S. Patriarh Miron Cristea, care îndrumează cu însuflețire și înțelepciune preoțimea noastră ortodoxă română, spre ași recăpăta rolul și avântul apostolic, pe care l-a avut în marile crize istorice ale românismului, anunțându-i-se sosirea prin sunetul clopotelor, a fost întâmpinat de corul bisericii cu imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul Nostru”.

Solemnitatea desfășurată atât în ziua de 4 Mai 1927, cât și 22 Iunie acelaș an, în cartierul Târca Vitan din marginea Capitalei a dovedit puterile pe care le cuprinde această mișcare religioasă din Capitală. Câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele și printre care se distingeau și adepții altor confesiuni atrași de curentul popular, confirmau în mod strălucit însemnătatea pe care o dă conștiința populară acestor acte de mărturisire creștină. Domnul general Nicoleanu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, asigurase prin măsuri de pază desfășurarea liniștită a solemnității, dând totdeodată și cel mai larg sprijin pentru reușita ei. La locul botezului se ridicaseră arcuri de triumf. Pe tribună, predominând întinderea, luase loc I.P.S. Patriarh cu întregul sobor. Răspunsurile religioase au fost date de corul membrilor asociației „Patriarhul Miron”, purtând lente(*) tricolore iar doamnele port național cu toată căldura înăbușitoare, mulțimea a ținut să asiste la ceremonia săvârșită sub cerul liber. După oficierea botezului, într’o frumoasă cuvântare I.P.S. Patriarh, își arată bucuria pe care o simte văzând munca ce desfășoară biserica strămoșească în răspândirea cuvântului mântuitor al Evangheliei. Binecuvintează pe nouii creștini, lămurindu-le însemnătatea botezului, pe nașii ce s’au învrednicit să-i ajute în acest mare act și pe toți drept credincioșii”.

(*) Lentă: Cordon de mătase care se poartă în diagonală, peste piept, la solemnități.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

O primă ceremonie de botez a avut loc la data de 4 mai 1927, fără pregătiri speciale, doar în liniștea bisericii când la îndemnul C. paroh au trecut la legea creștină 12 spoitori de religie mahomedană”, așa cum a rămas consfințit de către „Păr. Protoiereu Const. Moisiu” în procesul verbal din ziua de 5 mai 1927.

Un eveniment la care participa Patriarhul Miron Cristea cu un sobor de preoți, alături de „câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele” și în organizarea căruia se implica Prefectura Poliției nu putea trece neobservat de ochiul vigilent al presei.

Revista „Realitatea ilustrată” care apărea, de puțin timp, la Cluj a consemnat în numărul său din 26 iunie 1927:

„De când cu modernizarea Turciei, cu desființarea instituției padișahului, tot mai numeroși sunt musulmanii cari trec la creștinism. Pentru a 2-a oară, în anul acesta, un grup compact de mahomedani, dela noi din țară, trec la religia creștină ortodoxă. Fotografiile noastre au fost luate la solemnitatea desfășurată Dumineca trecută, în cartierul Târca Vitan, dela marginea Bucureștilor, când în prezența I.P.S.S. Patriarchului, a soborului bisericesc, a autorităților și a unui public numeros, 67 mahomedani au fost botezați, fiind convertiți la creștinism de părintele Micșunescu”.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Această adevărată performanță a fost obținută de un singur OM, un preot, vrednic de pomenire, înzestrat cu dar și har care și-a închinat întreaga viață, toată energia, lui Dumnezeu, ctitoriei lui Radu Poenaru Sărdaru și a soției sale Natalia, mahalalei din jur și oamenilor ei: Dimitrie P. Micșunescu (1893 – 1982).

Va urma!

Urme ale trecutului (XVIII) – Ace de cusut

scris de C. D. Mocanu

Ce mare lucru? Un ac de cusut! Așa este, dar când cămășii îi lipsește chiar nasturele de lângă buric sau când pantalonii s-au căscat  prin părțile cele mai expuse și nu găsești un ac, abea atunci înțelegi cât de valoros  este.  Am aflat-o în armată. Gulerul de la veston și de la manta, nasturii, petlițele, tresele de militar T.R., pe toate le-am cusut cu mâna mea chiar în prima zi de militărie. Nu mai pun la socoteală repararea stricăciunilor vestimentare produse de nelipsitele accidente.

Știam din experiența altora că acul și ața sunt componente obligatorii ale trusei de supraviețuire sub arme. Mama, maistru blănar, avea acasă toate cele necesare. De când, la paisprezece ani, intrase ca ucenică la Kamerling, acul și ața îi erau prieteni credincioși. Le știa rostul și pentru a mă împiedica să presar acele de cusut prin valiză mi-a cumpărat de la Tase, fostul cinematograf Venus de pe Dudești, o trusă cu prețioasele instrumente înțepătoare. Aspectul îndoielnic nu mai conta. Necesitatea și utilitatea acesteia depășeau deranjul estetic.

Era „Made in Czechoslovakia” și conținea ace de diverse mărimi, pentru diverse utilizări, inclusiv o mașinică fără de care cei mai puțin îndemânatici se chinuiau rău să strecoare ața prin blestematul ăla de orificiu de-i zice urechea acului.

De atunci, din 1974, m-a însoțit peste tot în peregrinările mele prin țară și prin lume.

M-a scos de multe ori din încurcătură, a suferit pierderi majore, dar a răzbit  prin timp. Azi e doar obiect de colecție.

Pe la începutul anilor ’90, când complexul comercial Delfinului începuse  să se transforme  în bazar orientalo–balcanic–dâmbovițean, am zărit la una dintre tarabe inconfundabila trusă. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri și fără să-i iau prea bine seama, doar pentru a păstra și o versiune integrală. Părea că este întocmai cu cea aflată atunci încă în serviciu.

Abea acasă am observat că noua achiziție venea, aparent, din China și că cei care au mirosit „gheșeftul” păstraseră coșul dar înlocuiseră aranjamentul floral cu unul, ce-i drept, compus tot din trandafiri. Conținutul era însă identic.

Nici măcar asta nu mă poate convinge că acele și ambalajul lor înflorat au venit din țara mătăsii. Mai degrabă din puzderia de mici ateliere ale Stambulului, căci urmașii lui Soliman Magnificul sunt la fel de „oți” (poate mai abitir!) ca îndrăzneții și ingenioșii asediatori cu ochii oblici  ai piețelor comerciale de peste tot.

Oricum ar fi, au trecut peste noua trusă vreo treizeci de ani și a devenit astfel o urmă a trecutului păstrată de mine, printre altele așișderea, în sertarul „Obiecte mici – foloase mari”.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (X) Clasa politică – portret

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Orice asemănare cu personaje, fapte, sau situații din viața politică actuală NU este întâmplătoare pentru că de acum 131(o sută treizeci și unu) de ani NU s-a schimbat nimic.

Iată!

„Pentru o mare parte din politiciĭ noștri, advocațĭ, inginerĭ, medicĭ, profesorĭ saŭ oamenĭ fără profesiune, politica este un mijloc de căpětuire personală. Nu dorința de a’șĭ servi țara ’ĭ-a împins la minister, deputăție și alte onorĭ publice înalte; ci nevoia de a’șĭ spori peculiul (*) lor propriŭ. Respinșĭ de la ocupațiile private, unde pe lângă diplome saŭ certificate, presumpțiunĭ de știință, se cere știință adevěrată, muncă neobosită și onestitate nebănuită, eĭ s’au aruncat în vârtejul partidelor și al luptelor politice, încredințațĭ că aci este paradisul tutulor(!!) reputațiilor compromise saŭ cel puțin asilul tutulor(!!) conștiințelor elastice. Ast-fel unuia requisițiunile ’ĭ-aŭ procurat ocasiunea de a rivaliza cu ceĭ maĭ marĭ capitalișțĭ din țară; altuia rescumpărarea drumurilor de fer ’ĭ-a adus beneficiĭ de milioane; unuĭ altreilea furniturile armateĭ ’ĭ-au oferit prilejul de a maĭ câștiga câte-va sutimĭ  de miĭ de lei; altul ținênd în ferula (**) sa pe magistrațĭ, s’a îmbogățit din procese veroase; în scurt, ceĭ maĭ mulțĭ politicĭ din etatea de aur a colectivitățeĭ s’au culcat coate-goale și s’au sculat, spre mare mirare a tutulor(!!), personagie importante, capitaliștĭ marĭ, proprietarĭ de domeniĭ întinse, etc. Luxul de nababĭ în care se rěsfață aceștĭ politicĭ orientalĭ și care contrastă într’un mod așa de isbitor cu modicitatea mijloacelor lor de altă-dată ne dă měsura exacțiunilor (***) lor”.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

***

„Portretul”, publicat în Epoca – Suplement ilustrat, Anul IV, Nr. 946, Luni 16 Ianuarie 1889, îl are ca autor pe Lucenzio. Primul număr al ziarului a apărut la data de 16 noiembrie 1885. Oficial al Partidului Conservator, Epoca a fost înființat de Nicolae Filipescu, contestatar neostenit al guvernului Ion C. Brătianu (9 iunie 1881 – 20 martie 1888). Inițial conducerea gazetei în care publicau Delavrancea (prim-redactor), Vlahuță, Caragiale, Titu Maiorescu, i-a fost încredințată lui Grigore G. Peucescu (procuror, judecător, avocat, ministru, deputat, director la Timpul). Părintele ziarului conservator a preferat să rămână în umbră și de acolo să dirijeze ostilitățile. Nu a îndurat prea mult timp. La 23 ianuarie 1886 Nicolae Filipescu preia conducerea Epocii care animă, deseori cu episoade violente, viața politică a „pereoadei” [de la Herr Kaiser cetire!] de opoziție  contra primei guvernări a lui Ion C. Brătianu. Epoca a devenit foarte repede cel mai citit ziar politic al vremii.

***

(*) Peculiu: „În dreptul modern, cuvântul P. înseamnă patrimoniu, averea ce se află sub libera disposițiune a cuiva, bunurile ce le câștigăm prin munca sau industria noastră”. [Scriban]

(**) Ferulă: În text, influență, autoritate, control.

(***) Exacțiune: În text, abuz, ilegalitate, injustiție, spoliere, șicană.

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (II) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Citiți prima parte

Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.

Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.

Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă,  s-au mai produs mezeluri adevărate.

Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.

Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?

▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.

▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

  • Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
  • Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
  • Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
  • Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
  • Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
  • Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
  • Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
  • Tocană măcelărească.
  • Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
  • Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
  • Tocană din piept de porc.
  • Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
  • Rotocoale de berbec la grătar.
  • Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
  • Ciorbă de burtă.
  • Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
  • Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
  • Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
  • Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
  • Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
  • Nucă de porc la cuptor.
  • Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
  • Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
  • Tocană din nucă de porc.
  • Piept de porc cu varză călită.
  • Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
  • Garf şi antricot de porc la grătar.
  • Capac de porc sau de mânzat la grătar.
  • Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
  • Ciolan de porc, copt la cuptor.
  • Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
  • Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
  • Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
  • Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
  • Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

 Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.

[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”

[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.

Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”

Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.

„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]

„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.

Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”

***

În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.

***

Şi doamna doctor Bilic precizează:

[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”

Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (I) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Mă trag dintr-o familie numeroasă şi cunoscută de măcelari, aşezată în mahalaua Vitanului la începutul anului 1920. Bunicul, născut şi crescut în Raion (strada Cezar Bolliac nr. 9) s-a însurat degrabă şi cum numărul copiilor se mărea de la un an la altul (ajungând în final la zece), a simţit nevoia să-i scoată din spaţiul limitat al unei străzi „domneşti”, de oraş şi să le ofere mai multă „lărgime” pentru a copilări în libertate.

Ce loc putea fi mai nimerit decât mahalaua Vitanului, dincolo de calea Dudeşti, pe o stradă care atunci se croia în lunca Dâmboviţei, între grădinile din dosul Bisericii Târcă? În plus se apropia la o aruncătură de băţ de Abator, locul lui de muncă.

Aşezarea dezvoltată în jurul şoselei Vitan, adică între intersecţia cu Mihai Bravu (fosta barieră Vitanu) şi Moară (pod Dâmboviţa – fosta moară de apă Vitan), mulţi ani integrată în cătunul Vitan, parte componentă a comunei suburbane Dudeşti Cioplea, şi-a întemeiat devenirea întru bunăstare pe două actvităţi: grădinăritul şi măcelăria.

Scurtă incursiune istorică

În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”

Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii!

„Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!

 

◊◊◊◊◊

Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar.

Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:

„Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”.

I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.

În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”.

Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:

La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia.

Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.

Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.

Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.

Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..

Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.

Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.

Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”

Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei.

Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.

Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului:

„Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.

Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie.

„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că:

„Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.

După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.

În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.

Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:

„… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.

Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat.

În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului.

Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii.

Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală.

Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.

Va urma!

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”

Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.

În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.

***

Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.

Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.

Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.

***

Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.

La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.

Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.

Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.

Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.

Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.

Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”

Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul  pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.

Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.

Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.

Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.

Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.

Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.

Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.

Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.

N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.

Alte rechizite: riglele hîrtia albastră și etichetele

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Etichete, hârtie albastră și încă ceva

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Toamna venea ca o izbăvire peste cartierul copilăriei mele. După moleșeala verii mahalaua lui Târcă se trezea la viață. Soarele își mai domolea vipia și se simțea în aer mireasma inconfundabilă a strugurilor ăia țărănești, fără peceți de noblețe, care atârnau voluptuos în bolțile gospodarilor. Ananas, terasă, o mie una, plușată sau cum s-or mai fi numind, erau buni. Îi mâncam fără fasoane. Când mustul stors din ei pișca la limbă, în cățuiele grătarelor începea să sfârâie pastrama de oaie. Fumul ei, plăcut mirositor, binecuvânta mahalaua îngânat discret de muzica lăutărească slobozită în surdină de pe discuri de vinil. Știam atunci că începutul unui nou an școlar e pe aproape.

Nu mă perpeleam de dorul școlii, așa cum nu se perpeleau nici prietenii mei. Noi nu aveam motive de plictiseală și din această pricină nu tânjeam după activitatea școlară. Când venea sorocul ne făceam datoria cu bucurie, fiecare după puteri și aptitudini, dar nu-i simțeam lipsa.

Exista totuși un eveniment pe care eu îl așteptam cu mare interes. Până prin clasa a patra l-am perceput ca pe un ritual: „Pregătirea copilului pentru școală”. Haine, inclusiv uniformă, încălțăminte, rechizite, toate trebuiau cumpărate și asta se întâmpla într-un anume fel.

Acțiunea avea loc îndată după marea sărbătoare de la 23 August atunci când părinții mei încasau avansul. În ziua sorocită trebuia să-l aștept pe tata la fabrică. Programul lui era de la 6:00 la 14:00. La 14:30 ieșea pe poartă. Eu veneam mai devreme și poposeam la cantină. Era un obicei împământenit în familiile celor care lucrau la „7 Noiembrie”. Procedam așa atunci când foamea nu ne dădea pace iar acasă meniul era cam subțire. La intrare administratorul ne întreba de sănătate, spuneam cine suntem, verifica într-un tabel, apoi  primeam liber la mâncare. Dacă avea îndoieli cerea ajutorul bucătăresei care, ca și tovarășa directoare Stancu, îi cunoștea pe toți copiii salariaților:

– Ăsta-i al lu’ Mocanu, mecanicu’ ăla înalt, cu mustață, de la Filatură!

Mâncărica bună, îndestulătoare, se deconta la lichidare.

La ora trei ne întâlneam cu mama în stația de tramvai din fața Depoului Dudești și porneam spre oraș. Pe atunci tramvaiul 19 trecea pe la Universitate. Incursiunea noastră începea la Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar, continua la Trei Ursuleți, pe Doamnei, lângă pasajul Blanduziei, vizavi de Banca Națională și își consuma etapa finală pe Lipscani. Primul popas îl făceam la Librăria George Coșbuc. De acolo cumpăram necesarele rechizite.

 

Stabilimentul aflat la numărul 26 era compus din două încăperi mari care comunicau între ele, dar care aveau și intrări separate, direct din stradă. În cea din dreapta funcționa librăria iar cea din stânga adăpostea un raion mare de papetărie, unul de jucării și unul de marochinărie specifică (ghiozdane, serviete, genți, mape, etc.) plus instrumente de scris (stilouri, pixuri), pentru toate buzunarele.

Nu zăboveam mult. Spre sfârșit de august lumea se gândea la belșugul apropiat al toamnei. Nu se bulucea la rechizite așa cum se întâmpla după 1 septembrie. Vânzătoarele îi rezolvau repede pe cei câțiva clienți care deschideau sezonul. Pentru fiecare clasă exista o listă orientativă cu cele necesare. O adaptam funcție de ce mai aveam pe acasă din anii trecuți sau de ce căpătasem de la rude și prieteni. Un singur lucru nu lipsea niciodată: Hârtia albastră făcută sul și purtată la subsuoară până acasă.

***

Se cumpăra totdeauna mai multă decât ar fi fost necesară pentru „îmbrăcarea” caietelor și a cărților deoarece mai avea o utilizare. Cu hârtie albastră camuflau gospodarii mahalalelor bucureștene ferestrele și nu pentru a se feri de bombardamentele nocturne, devenite între timp amintire, ci pentru a se apăra de arșița nemiloasă a soarelui de vară care transforma orice încăpere într-un cuptor.

Puține case de la periferie erau dotate cu rulouri, niște obloane flexibile fabricate din stinghii de lemn cu un profil special, manevrate din interior. Pe Vitan, între străzile Niță Elinescu și Crivățului existau doar trei.

Una cu etaj, la madam Țăranu (Vitan nr. 185), construită în perioada interbelică, a lui Ion – Oltenașu (Vitan nr. 195) și una pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 9, a familiei Petrescu. Ceilalți foloseau într-o veselie, cu rezultate foarte bune, hârtia albastră.

Fixarea acesteia pe cercevelele ferestrelor se făcea simplu și eficient cu ajutorul pionezelor. Cam primitive, prea puțin aspectuoase, mai și rugineau, dar își făceau treaba.

 

Așa plate, erau parcă special făcute pentru a fi puse pe scaunul celor mai „drăguțe” colege sau pe cel al unor prieteni cărora le venise rândul să o fure. Aveau succes!

***

Se încheia astfel o primă etapă din „pregătirea copilului pentru școală”. Cu sacoșele pline, luam Lipscaniul la picior spre Sfântu’ Gheorghe poposind ici și colo pentru a satisface alte nevoi. Achizițiile se terminau „la Dinischiotu”, magazinul alimentar de unde, pe lângă cele necesare casei, tata cumpăra o sticlă cu coniac Triumf. Nu era băutor de distilate. Pregătindu-se pentru o nouă săptămână de muncă, duminica seara se răsfăța cu un coniac mic.

Când soarele dădea semne că ar vrea să se retragă puneam cap-compas Sfânta Vineri. Ajunși acolo, frânți de oboseală, ne remontam la grădina restaurantului Unirea, calea Văcărești nr. 15, lângă cinematograful Alexandru Sahia. La vremea aceea avea program muzical susținut de câțiva lăutari cunoscuți în Vitan, era elegant, frumos și civilizat.

Etapa următoare se desfășura a doua zi. Începea la fel, cantina, poarta fabricii, doar că de această dată rămâneam în zonă fără să mai fie nevoie de ochiul vigilent al mamei. Străbăteam Dudeștiul, pe jos, în pas de voie, până la Nerva Traian. Acolo, chiar în stația de tramvai, se afla un magazin de încălțăminte, totdeauna foarte bine aprovizionat, de la care îmi completam zestrea școlară cu o pereche de teniși, musai d’ăia chinezești, foarte rezistenți, albaștri cu talpă verde. Îi foloseam la orele de sport și apoi îi hărtăneam pe acasă în următoarea vacanță de vară.

La întoarcere măsuram Vitanul cu pasul, de la Poștă până dincolo de Niță Elinescu și făceam o necesară oprire (obicei vechi) la bufetul Bujorul, vizavi de Lambe, lângă fabrica de carton și mucava Stăruința, cât de-o halbă și-un țap la botu’ calului.

Mai  rămânea de săvârșit ceremonialul „îmbrăcării” caietelor și cărților, adică protejarea coperților cu hărtie albastră iscusit decupată și îndoită. Nu era urgent. Mai putea aștepta nițel. Înaintea clasei întâia l-a oficiat, cu mare pricepere, mama.  După ce, la orele de lucru manual, am deprins tainele meșteșugului nu a mai fost nevoie. Am făcut-o singur până când am terminat cursurile liceului și am continuat apoi, peste ani, îngrijind cărțile și caietele fiului meu. Apăruseră între timp supracoperți din plastic, frumoase, ingenioase, comod de utlizat, dar artificiale. Nu le-am folosit niciodată pentru că nu au în spate o poveste dragă sufletului meu. Și azi îmi protejez cărțile pe care le folosesc frecvent învelindu-le în hârtie de care se nimerește, așa cum am învățat cu mulți, mulți ani în urmă.

Hîrtia albastră nu se mai fabrică. Principala ei utilizare este doar amintire. Era de o calitate modestă, în consecință  ieftină și astfel accesibilă tuturor. Avea însă o valoare simbolică remarcabilă. Reprezenta ȘCOALA. Chiar și atunci când, întinsă țambal pe ferestrele caselor din mahala, ne ferea de răutatea soarelui.

Caietele și cărțile frumos îmbrăcate în hăinuțele lor albastre nu erau desăvârșite fără etichete, adică fără acte de identitate. Cum altfel să le deosebești între ele? Etichetele se vindeau în plicuri de câte o sută de bucăți. Ajungeau pentru câțiva ani. Zimțate și cu lipici pe spate, semănau cu mărcile poștale. Ca și acestea, pentru a fi fixate la locul cuvenit, stratul adeziv trebuia umezit. Instrumentul aflat totdeauna la îndemână era… limba. Mama, care se scandaliza văzându-mă cum ling la etichete, mi-a făcut rost de o buretieră, un fel de castronaș cu un burete îmbibat în apă peste care se presa ușor eticheta înainte de a fi lipită. Nu m-am prea împăcat cu ea. Tot purtătoarea de papile gustative mă scotea din necaz.

Așa se finaliza campania școlară de toamnă. Urmau câteva zile de care hoarda celor în pantaloni scurți profita din plin. Mai aveam de făcut … nefăcute. Și nu ne codeam. Ne bucuram fără opreliște de darurile toamnei: „Mere, Pere, În panere. Prune Bune Și alune, Și gutui amărui, Cu puf galben Ca de pui”. Se găseau din belșug prin curțile noastre. Acelea nu ne atrăgeau. Cele mai ochioase și gustoase erau cele furate de la alții.

Când în grădinile neamului lu’ Balaurea, ale lui Pătrunjel (Prahoveanu) sau ale lui Pandele apăreau munții de varză albă și roșie, de conopidă, de gogoșari și de capia, de țelină căpățânoasă, de gogonele și „… tot felul de legume, De nu le mai știi pe nume”, era clar că nu mai avem loc de întors. Începea școala.