despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft – Actualizare

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.

Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

***

La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii –  I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu: 

• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.

Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.

***

În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!

***

„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.

***

Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

***

O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.

***

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.

Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:

▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.

Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.

Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.

După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor  apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Rigle

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.

De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).

În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.

O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.

Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!

Recomandare (V)

scris de C. D. Mocanu

Vreme trece, vreme vine…

A venit vremea virusului și a statului în casă. Dificilă îndeletnicire. O zi – două, hai trei, mai treacă – meargă. Dar când durata supliciului este nedeterminată viața devine tare complicată și de la un moment dat, a dracu de plictisitoare. Monotonia unor activități repetate zile în șir într-un spațiu relativ limitat sporește anxietatea determinată de situația inedită și mai ales incertă în care ne aflăm.

O bucurie pentru suflet și o provocare pentru minte care să ne scoată de sub apăsarea gândurilor ar putea fi vizionarea unor filme documentare. Site-ul pe care vi-l recomand (www.filmedocumentare.com) grupează pe cincisprezece domenii, pentru toate gusturile, o mulțime de creații interesante.

Încercați! Sunt sigur că veți găsi ceva pe placul dumneavoastră. Și foarte important! Filmele pot fi descărcate gratuit.

Vizionare plăcută!

Din zbor – Limba română (XXVI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub  măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea.” (Fănuş Neagu)

Am aflat acum câteva minute că respirăm cod roșu! Eu știam altceva! Mamă, mamă! Ce-o mai fi și asta? Ce ne-o mai aștepta? Cică azi-noapte codul roșu nu a putut fi respirat.

„Toata Capitala a fost sub cod rosu irespirabil din cauza acelor iresponsabili care dau foc la tot ce gasesc in speranta ca alunga duhurile rele.”

Asta este „știrea” pe care a slobozit-o în lume un cetățean revoltat că era gata-gata să ne sufocăm cu cod roșu. Și din această pricină s-a supărat rău de tot pe biata limbă română pe care o folosește fără să o înțeleagă! Lipsa diacriticelor din scrierea dumisale devine astfel o bagatelă.

Cu o parte din concluzia protestului postat pe nemestecate de un „cap limpede” sunt și eu de acord:

„Pe noi nu «virusul» ne omoara, ci prostia… ”

Recomandare (IV)

scris de C. D. Mocanu

Interesele cunoașterii m-au condus mai deunăzi spre Arhivele Militare Naționale Române, căci numai acolo puteam găsi răspunsuri la întrebările care nu-mi dădeau pace. Aflate în subordinea Statului Major al Apărării, sunt deschise unui public larg: „istorici, cercetători, arhiviști, cadre didactice, studenți și petenți, civili și militari, români și străini”.

Fondurile arhivistice se află în mai multe depozite astfel:

  • Fondurile de arhivă deschise cercetării, păstrate în original la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (C.S.P.A.M.I), Pitești;
  • Fondurile de arhivă deschise cercetării, păstrate în copie pe microfilm la Serviciul Istoric al Armatei, București;
  • Fondurile de arhivă create de structuri ale armatei României, păstrate la Arhivele Naționale – Serviciul Arhive Naționale istorice Centrale, București;
  • Documente de arhivă create de personalități militare, păstrate la Biblioteca Națională a României – Colecții speciale, Arhiva istorică, București;
  • Documente păstrate în depozite intermediare de arhivă, pe categorii de forțe, la principalii creatori de arhivă din armată.

Multe și cam împrăștiate. Pentru a înlesni „navigația” specialiștii A.M.N.R. au întocmit Ghidul Arhivelor Militare Române, lucrare foarte utilă care m-a făcut repede să renunț la gândul ce-mi dădea târcoale, după principiul „s-a aranjat, nu se poate”. Am aflat din Ghid că va trebui să caut informațiile trebuincioase în peste 1.400 de unități arhivistice aflate la… Pitești!

În schimb, am descoperit revista de istorie Document. Buletinul Arhivelor Militare Române.

Apare trimestrial din 1998, a ajuns la numărul 86 și este  disponibilă, gratuit, în format electronic. Cititorul împătimit de cunoașterea trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat are asfel la dispoziție articole pe teme de istorie universală și românească, precum și documente de arhivă din țară sau din străinătate.

Articolele, trecute prin filtrul unui consiliu științific format din istorici militari și civili, tratează în mod profesionist subiecte mai puțin (sau chiar deloc) abordate de alte publicații specializate oferind o lectură atractivă, interesantă.

Încercați! Revista se află la un click distanță. Merită efortul!  Și dacă tot o faceți, nu ocoliți articolul „Armata Română și prăbușirea Comunismului (decembrie 1989)”, scris de dr. Constantin CORNEANU, care deschide cea mai recentă apariție – nr. 4(86)/2019.

Urme ale trecutului (XVI) – Albă ca Zăpada, piticii și paltonul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Între Crăciun și Anul Nou am revăzut după 47 de ani, cu înzecită bucurie, celebrul film de desene animate „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”.

Produs de Walt Disney după nu mai puțin cunoscutul basm al Fraților Grimm, filmul a fost lansat în ziua de 21 decembrie 1937 la „Carthay Circle Theater” fiind primul din seria filmelor de animație clasică „marca Disney” și cel care a adunat cele mai mari încasări din toate timpurile pentru această categorie.

Dublat sau subtitrat a avut o evoluție impresionantă. A colindat lumea. Peste tot s-a bucurat (și încă se bucură) de un succes uriaș.

Cu o săptămână înaintea premierei Realitatea Ilustrată, anul XI, nr.569, 15 decembrie 1937 anunța la București apariția filmului: „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici e noul film de lung metraj al genialului desenator Walt Disney. Filmul a costat 200.000.000 lei și alcătuește un spectacol de 90 de minute. E cel mai lung film de desene animate și a fost nevoie de 250.000 desene pentru confecționarea lui. Filmul e colorat”.

La noi a poposit prin ’71 – ’72, mai întâi la cinematografele din centru unde a rulat în stagiuni prelungite.

Sălile deveniseră neîncăpătoare iar biletele se procurau cu efort, inclusiv financiar. Am așteptat cu temperată răbdare să ajungă și la cele din margine de București.

În toamna lui ’72 eram în anul patru (penultimul) al Liceului Industrial Energetic care se afla pe șoseaua Giurgiului (aleea Podul Giurgiului), la Toporași, vizavi de cinematograful Flamura (șos. Giurgiului nr. 119).

O adevărată mană cerească. Să chiulești de la ore și să te duci la film sau să amâni drumul spre casă pentru a reface efectivul clasei în sala primitoare a cinematografului.

Una dintre prietenele mele, elevă ca și mine, dar la un alt liceu bucureștean, m-a sunat într-o seară și m-a avertizat cu subînțeles:

– Vezi că e Albă ca Zăpada la Flamura!

– Prea bine! Iau bilete pentru sâmbătă seara!

Și apoi am pus la punct detaliile întâlnirii. Lucru nu tocmai simplu pentru că în seara cu pricina eu mai aveam o treabă.

Ieșeam destul de des în lume și începusem să adun o garderobă potrivită: pantaloni, cămăși, sacouri, pantofi, cravate… ca omul. Mă ajuta cu toată priceperea și experiența lui un unchi, Gavrilă Caisân, croitor de mare clasă la Arta Modei. Era căsătorit cu Jeni, sora cea mare a mamei. Basarabean fugit de mic din calea răutăților a învățat temeinic meseria la una din marile case de croitorie bărbătească din București. Muncea mult, atât în atelierul de acasă, cât și la cooperativă. Avea o clientelă selectă formată din oameni importanți și cunoscuți. Actori, sportivi, cântăreți, medici, avocați, demnitari, îi treceau pragul atelierului.

Croia și cosea aproape orice, de la smochinguri la pălării și șepcuțe (foarte haioase) de plajă. Accepta cu mare greutate comenzi pentru pardesie, paltoane, trenciuri și altele asemănătoare. Nu stăpânea procesul de croire și o recunoștea deschis. Pentru clienții statornici, utiliza o soluție de rezervă care-i mulțumea pe toți. Ceda comanda cooperativei. Acolo, un maistru priceput croia haina iar el o cosea.

Eu treceam prin această procedură. Comandasem un palton care se afla în lucru la atelierul cooperativei Arta Modei situat pe Lipscani, lângă magazinul de jucării Țăndărică, acolo unde lucra unchiu Gavrilă.

La parter, cu intrarea din stradă, se afla o încăpere mare cu mobilier elegant din lemn de stejar și cu o tejghea pe care maistrul croitor (șeful unității) transforma măsurile în piesele unui întreg pe care-l desăvârșeau meșterii de la etaj. Când coseau de mână aceștia se așezau pe marginea mesei de lucru, cu picioarele sprijinite pe scaun. Ușile balconului dinspre Lipscani erau mai tot timpul deschise. Fumau mult! Se ajungea la ei pe o scară îngustă din lemn, dreaptă, cu balustrade frumos sculptate, cam abruptă, a cărei abordare punea la grea încercare calitățile fizice ale utilizatorilor.

În ziua sorocită pentru a mă întâlni cu mândra și cu Albă ca Zăpada eram programat la probă. Nu suporta amânare. Iarna bătea la ușă iar eu nu aveam o haină mai domnească, potrivită cu frigul ce avea să vină. Așa că programul serii a fost adaptat în consecință.

Am așteptat-o pe mândra în gura Lipscaniului și după obligatoriul popas la Croitorie am mai colindat prin centru întru împlinirea altor interese. Apoi, la timpul cuvenit, din fața Spitalului Brâncovenesc, ne-am urcat în tramvaiul 12. Ochi în ochi și mână-n mână drumul până la Toporași n-a fost prea lung.

Filmul ne-a fascinat. Pe drumul de întoarcere am comentat cu însuflețire diverse secvențe. Și încă mult timp după aceea.

Urmările:

  • Filmul a mai zăbovit la Flamura. Era cerere mare. Eu l-am mai văzut o dată în compania colegilor de clasă.
  • M-am ales cu un palton lucrat la meserie pe care l-am purtat ani mulți cu bucurie și cu mare plăcere.

   

  • Pentru că ocupa prea mult loc, l-am fotografiat și l-am dăruit unui necăjit. Se mândrește cu el. Îl îmbracă negreșit iarna, în fiecare săptămână, atunci când merge la biserică.
  • Împreună cu mândra am văzut, după Albă ca Zăpada, multe alte filme. Am terminat amândoi liceul, am fost admiși în învățământul superior, a așteptat să mă întorc din armată, a avut răbdare (adică a mai îndurat) câțiva ani și… ne-am căsătorit. Este soția mea!

Bonus…

… un umeraș bătrân. Îl știu eu de peste șaizeci de ani. S-a rătăcit în zestrea mamei de la una dintre blănăriile vestite ale Bucureștiului la care a lucrat înainte de Naționalizare.

Este fabricat dintr-o singură bucată de fag. Vergeaua se îndepărtează cu ușurință. Cârligul din sârmă oțelită nu poate fi deformat.

Lucru nemțesc! Nu se mai face!

Jurnalul realităţii (XXXV) – Prețul prostiei (IV) S-a schimbat ceva?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

A. Sâmbătă 4 ianuarie 2020

  • Știre publicată de ziarul online DC News citând agenția de presă Mediafax:

Petroșaniul, fără apă caldă și căldură. Se cere intervenția Guvernului

Lipsa cărbunelui a lăsat Petroșaniul fără apă caldă și căldură.

„Petroșaniul a rămas, în această iarnă, fără căldură și apă caldă, din cauza lipsei cărbunelui la Termocentrala Paroșeni. Reprezentanții Sindicatului Solidaritatea Hunedoara spun că probleme sunt și la Termocentrala Mintia, care alimentează orașul Deva și cer intervenția urgentă a Guvernului.

Sindicaliștii de la Solidaritatea Hunedoara au trimis Guvernului un document prin care solicită implicarea de urgenţă pentru emiterea unor hotărâri care să ducă la evitarea sistării activităţii Termocentralei Mintia, deoarece și Deva poate rămâne fără apă caldă și căldură”.

  • Din comunicatul remis vineri 3 ianuarie 2020 de Sindicatul Solidaritatea Hunedoara agenției de presă Mediafax:

„Sindicatul Solidaritatea Hunedoara aduce la cunoştinţa opiniei publice dovezi care indică faptul că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri este responsabil de falimentul Societăţii Complexul Energetic Hunedoara S.A. precum şi de vulnerabilizarea Sistemului Energetic Naţional. Importurile la energia electrică pe intervalele în care consumul este la vârf sunt tot mai dese, fapt ce poate aduce atingere la siguranţa naţională. De asemenea, informăm opinia publică cu privire la faptul că acelaşi minister se face vinovat de lipsa căldurii şi a apei calde pentru mii de cetăţeni ai municipiului Petroşani, în ciuda faptului că Termocentrala Paroşeni a beneficiat de investiţii de peste 100 milioane euro din bani publici, termocentrală care în anul 2019 a funcţionat foarte puţin, circa două luni”.

  • Din declarația domnului Cristian Iștoc, președintele Sindicatului Solidaritatea Hunedoara, dată corespondentului Mediafax:

„În Deva au căldură. Cărbune nu avem decât de pe o zi pe alta. În Petroșani nu, iarna asta nu au avut deloc căldură, 800 de apartamente au fost lăsate în frig, cu promisiuni că se reia. Conform legii, trebuia să fie anunțați cu șase luni înainte că nu se va furniza energie termică și atunci fiecare opta pentru o sursă alternativă. Motivul, lipsă cărbune, cu toate că avem 60.000 de tone în Portul Constanța contractate și plătim taxă de depozitare și nu le aducem de acolo. Nu se dorește. De aici și apelul către Guvern”.

  • Din declarația domnului Tiberiu Iacob-Ridzi, primarul minicipiului Petroșani, dată corespondentului Mediafax:

„Apă caldă nu mai avem de mult, în sistem centralizat, de vreo patru-cinci ani, însă căldură nu au dat pentru că nu au avut cărbune cei de la Paroșeni. Nici nu vor mai da în sistem centralizat. Mai sunt doar la Petroșani branșate la sistemul centralizat în jur de 400-500 de apartamente, probabil. Probabil că oamenii s-au descurcat electric sau pe gaz, pentru că în Petroșani avem gaz metan în toate blocurile. Eu am avut o mare supărare vizavi de faptul că Complexul furnizează căldură în Deva, iar la Petroșani nu au vrut niciodată să preia acest sistem, să preia ei distribuția agentului termic.

Nu au vrut, efectiv. La Deva au făcut treaba asta, la Petroșani nu au vrut. Au tot evitat. Noi am scos la licitație această activitate de distribuire a agentului termic, Complexul a venit la licitație, dar au făcut în așa fel încât să fie descalificați. Altcineva nu s-a prezentat. Complexul e în insolvență, am primit un răspuns de la administratorul judiciar înainte de sărbători, prin care au recunoscut că nu au efectiv cărbune și nu pot să furnizeze căldură”.

B.  Iarna 1988 – 1989

  • Mărturia mea despre întâlnirea pe care am avut-o în acea perioadă cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. și primar al Municipiului Petroșani:

„Pentru ce aveam noi de făcut [limitarea consumului de energie electrică] exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Misiunea era periculoasă. Puteam avea mari necazuri și cu gândul de a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre mandatul nostru şi despre ordinele pe care le primiserăm. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis, dar izolat, nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea?

Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!”

***

Iată că după treizeci și unu de ani Paroșeniul nu mai are probleme tehnice majore, s-au investit bani mulți. În timp ce în jur exploatările miniere se închid cu alai mediatic, centrala stă pentru că nu are ce băga pe foc iar Valea Jiului îngheță.

S-a schimbat totuși ceva? Da! Am evoluat: Proștii de azi sunt mai proști decât proștii de acum treizeci de ani și în plus, muuuu…lt, mult mai ticăloși!

Urme ale trecutului (XV) – Paharul pliant

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A mers cu mine zi de zi la grădiniță, în perioada 1960 – 1961. Nu l-am ținut niciodată în buzunar. Avea locul lui în ghiozdănel alături de nelipsitul sandviș cu ce se nimerea, de obicei cu magiun de prune făcut de mama și de șervetul din bumbac, musai alb.

Copiii, dar și adulții, utilizau cu mare folos paharul pliant. Mama a păstrat mulți ani, în geantă, unul galben. L-a uitat pe undeva și i-a părut tare rău.

  

Pentru noi era indispensabil. Știam să bem apă din pumn. O făceam cu mare pricepere. Mai ales vara, foloseam pentru a ne potoli setea cișmelele mahalalei. Adunam pumnul căuș și gata. Necazul era că la grădiniță, din cauza chiuvetei, nu ajungeam la țuțuroi. După ce am învățat să confecționăm pahare din hârtie n-am mai avut probleme. Dar paharul pliant intrase deja în dotarea standard și la nevoie îl aflam în ghiozdănel.

  

Capacul are un mic compartiment în care cei ce urmau tratament medicamentos își puteau păstra pilulele.

Putea fi procurat din comerțul acelor ani, dar cred că venea dintr-o țară europeană. Nu poartă nicio inscripție referitoare la producător sau la țara de origine și astfel mă duce gândul că aceasta făcea parte din alt „lagăr” decât cel socialist.

Industria românească de prelucrare a maselor plastice își căuta încă drumul. A început să producă bunuri de larg consum abea după Expoziția Realizărilor Economiei Naționale (E.R.E.N.) din 1964. Acolo au fost expuse primele mașini de injecție care funcționau și produceau niște medalioane din plastic roșu, inscripționate cu sigla expoziției, oferite apoi vizitatorilor.

Tot acolo au fost lansate și primele pixuri cu pastă „Made în Romania”.

Îndată după aceea a apărut și varianta autohtonă a paharului pliant. Mai mic, fără spațiul pentru păstrarea medicamentelor, era confecționat dintr-un material semitransparent, lipsit de rigiditate. Inelele se deformau la cea mai ușoară apăsare, apa se scurgea printre ele și te trezeai ud de la gât până la brăcinar.

Vecinii noștri bulgari produc un pahar pliant foarte asemănător cu cel folosit de mine în anii ’60. Încearcă să-l promoveze și în România. Când toată lumea soarbe diverse băuturi direct din sticla de plastic, cred că eforturile lor nu se vor finaliza cu  rezultate semnificative.

Post Scriptum

 Am constatat, cu surprindere, că mulți dintre copiii și adolescenții crescuți cu supertelefonul în buzunar nu știu să fabrice un pahar din hârtie, deprindere pe care eu și cei din generația mea am dodândit-o la grădiniță. Poate că nici nu trebuie să știe. Mângâie puțin ecranul dau în bumbi și află cum se face. În curând nici nu vom mai avea nevoie de pahare. Vom bea direct din telefon!

A osteninţei mele răsădire şi odrăslire.

Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu,

C. D. Mocanu

Jurnalul realităţii (XXXIV) – Prețul prostiei (III) Când dă boala în tomate

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! În ruralul ilfovean (dar nu numai), acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

Duminică 24 septembrie 2017

Se încheie încă un sezon de grădinărit. Cultivatorii profesioniști sau amatori de verdețuri, zarzavaturi și legume se pregătesc de bilanț. Acum se vede dacă sfârșitul laudă începutul. A fost un an bun. Recoltă îndestulătoare, de bună calitate. Dacă la ce a dat Dumnezeu, grădinarul a adăugat efortul lui, atunci rezultatele i-au răsplătit munca și cheltuiala. Iată doar o mică parte din roadele care i-au adus bucurie.

Dacă folosind puterea închipuirii adăugăm fasolea, vinetele, gogoșarii, ardeii capia, ardeii grași, leușteanul, pătrunjelul, țelina, prazul, busuiocul… atunci avem imaginea unei toamne bogate.

Din 1998 îmi împart existența între București și o localitate din nord–estul Ilfovului, localitate care înainte de ’89 reprezenta un important bazin legumicol. Împreună cu Vidra, asigura o parte însemnată din consumul Bucureștiului. CAP-ul avea magazine proprii în cele mai mari piețe și livra la export (prin gara Snagov!) mari cantități de tomate.

Oamenii locului sunt, fără tăgadă, grădinari pricepuți și gospodari fără teamă de muncă. Doar că unii nu înțeleg și nu vor nici în ruptul capului să-și susțină financiar munca pentru a o face profitabilă. Câțiva ani, un provenit ca mine care cutează să zgârie pământul pentru a asigura familiei sale legume proaspete, a fost privit cu superioară îngăduință. Dar și cu oarecare surprindere. Roadele grădinii mele nu erau cu nimic inferioare celor pe care le obțineau meseriașii.

În opinia consătenilor, experiența unui orășean nu justifica rezultatele. Se mirau și se întrebau cum e posibil. Uneori își exprimau cu voce tare nedumerirea. În bună parte aveau dreptate. Crescusem printre grădinari vestiți ai Bucureștiului (Borțică, Balaurea, Pandele, Colibășeanu, Prahoveanu, Tănase, Mihalache) și prin grădinile lor, cultivasem eu însumi verdețuri, zarzavaturi, legume în curtea casei dar, priceperea mea era departe de cea necesară înființării și întreținerii unei grădini sistematice, chiar dacă aceasta trebuia să acopere doar nevoile proprii.

Ceea ce nu știau bunii mei vecini (și nu le-am spus niciodată!) era că școlile prin care trecusem m-au învățat, pe lângă multe alte lucruri folositoare, să caut informațiile trebuincioase, să le găsesc și să le utilizez eficient. Așa se face că am o mică bibliotecă de horticultură (legumicultură, pomicultură, floricultură…) care conține câteva cărți de căpătâi. În ele am aflat răspunsuri la necunoscutele grădinăritului. Am tras cu ochiul și la ce făceau ceilalți (meseria se fură, nu-i așa?) aplicând totdeauna numai ceea ce se potrivea cu știința cărților.

Nimeni nu m-a întrebat ce și cum fac. Până în 2003. A fost un an capricios, neprielnic cultivării legumelor. Ploile abundente care au căzut aproape săptămânal, până spre toamnă, urmate de căldură excesivă, au stimulat apariția timpurie a unor boli fungice deosebit de agresive. Mana (Phytophthora infestans) și putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) s-au suprapus în mod nefericit. Efectul lor înfrățit este devastator, mai ales asupra culturii de tomate. Acest fenomen rar nu este o fatalitate. Tratamentul corect, aplicat la timp, limitează pagubele la un nivel suportabil.

Și ce era scris să se întâmple s-a întâmplat. Într-o dimineață, după o ploaie scurtă dar îndesată, când soarele s-a dus spre prânzișor, au apărut brusc primele semne de boală. Până seara s-au extins îngrijorător la toată cultura de tomate. Informațiile și fotografiile dintr-o carte de specialitate m-au ajutat să stabilesc un diagnostic, evident provizoriu, mai puțin riguros, dar care mi-a permis să aplic un prim tratament folosind ceea ce experiența îmi spunea că e bine, pentru orice eventualitate, să păstrez în magazie.

Apoi am luat drumul orașului mergând ață la un magazin specializat, acolo unde o fostă cercetătoare la Institutul de Cercetare–Dezvoltare pentru Protecția Plantelor vinde chimicale folositoare agriculturii. În plus, oferă sfaturi prețioase (dacă cei interesați știu și doresc să le ceară). O privire aruncată asupra frunzelor bolnave aduse de mine a confirmat identificarea corectă a cauzelor, așa cum (ca un nespecialist) o făcusem eu. Marele câștig a fost însă schema de tratament pe care mi-a recomandat-o. Cu o cheltuială modestă și urmând indicațiile profesionistului am izbândit. Aveam în grădină o mândrețe de roșii.

Toți cei din jurul meu nu s-au ales cu nimic. Au pierdut întreaga producție. Aproape zilnic venea unul sau altul să vadă minunea din grădina provenitului. Celor care cu mare greutate au îndrăznit să întrebe ce și cum am făcut, căci așa cum scria Nicolae Iorga în Calendarul plugarilor din 1924 „românul nostru, în orice stare ar fi, se crede îndată după Dumnezeu ca știință și pricepere”, le-am dat de-a fir a păr toate informațiile.

Unul dintre aceștia, vecin gard în gard cu mine, cultivase toată grădina cu roșii. Avea vreo trei mii de fire. Nu s-a ales cu nimic. Nici măcar pentru nevoile familiei. Omul, gospodar și foarte muncitor, era cam urâcios, se comporta ciudat. Dacă ar fi făcut-o doar cu mine puteam să cred că nu suportă proveniții, dar ceilalți consăteni îl ocoleau, se fereau de el. Ne sfădisem de câteva ori pentru pricini generate de educația șubredă a nevestei dumisale sau de reacțiile neprietenoase, lipsite de justificare, pe care le-a avut față de mine sau față de membrii familiei mele. Eram în relații de bună ziua. Ne salutam și atât.

Ros de curiozitate, și-a făcut curaj și într-o dimineață m-a chemat la gard. Eram sigur că vrea să afle ce dracu le-am făcut roșiilor mele de au scăpat de boleșniță. Nu m-am înșelat. I-am întocmit o listă cu produsele folosite și cu schema de tratament la care am adăugat câteva sfaturi rezultate din modesta mea experiență. S-a uitat lung la hârtie apoi, cu un soi de regret în glas, mi-a spus că nu are bani pentru așa ceva, e prea scump. Stropise cu „piatră vânătă” (sulfat de cupru). Nici măcar cu zeamă bordeleză (amestec de piatră vânătă cu var stins și cu apă), oricum ineficientă.

Brusc mi-am amintit că înainte de ’89 consătenii mei își cultivau grădinile, care treceau cu mult peste cei 250 m² stabiliți prin lege pentru a acoperi nevoile personale, „în parte” cu C.A.P.-ul. Acesta dădea răsadurile, tratamentele, sfaturile horticultorului și principalele lucrări care se puteau exceuta mecanizat iar ei munca. După ce furau cât să nu bată la ochi, împărțeau recolta: 70% C.A.P. – 30% membrul cooperator. Pentru asta nu simțeau „afacerea”! Primeau totul de-a gata!

Așa, la gard, am schițat din vorbe un plan de afacere. Când a auzit care este profitul pe care l-ar fi obținut dacă investea o sumă modică în tratamente, a recunoscut că dispunea de acei bani doar că… Fără să-mi mulțumească, a plecat cu capul în pământ.

De atunci pune roșii doar într-un colț de grădină. Nu mai mult de 200–250 de fire, așa cum pun și eu, pentru familie și pentru prieteni. În rest porumb.

Adaptând spusele cuiva zic și eu: Dacă „instrucțiunea” și educația vi se par scumpe, vedeți cât costă prostia!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar… gata!

de C. D. Mocanu, Ando și HM

Orice lucru se termină, iar un lucru bun se termină mai repede. Așa cum v-am zis la-nceputul anului, colecția aceasta de calendare a cuprins perioada dintre 1962 și 74.

Ceea ce nu-nseamnă că nu mai avem cîteva mici cartonașe colorate-n teșcherea!

Iată, din 1979: un calendar Pepsi și altul care ne-nfățișează vechea imagine a Teatrului Național, deși este comandat de ADAS.

S-au tipărit sumedenie de calendare-n anii aceia, devenind și-o mică industrie lucrativă, întrucît se vindeau bine cele cu actori și cîntăreți străini. Au devenit celebre calendarele cu fete frumoase editate, an de an, de Adesgo (deși, să fim cinstiți, mai căutate erau posterele fabricii de ciorapi). Odată cu apariția lipsurilor de la sfîrșitul anilor ’80, numărul și calitatea calendarelor au scăzut.

După Revoluție, calendarul a redevenit un vehicul publicitar, căutînd să fie cît mai atractiv; își păstrează tradiționalul scop utilitar, nelipsind, firește, din poșetă.

Am fost, apoi, martorii perioadei în care calendarul a-nceput să intre în desuetudine. La ce folos cartonașul, cînd toată informația din el se găsea deja-n telefon? La mijlocul anilor 2000, deja firmele și agențiile care obișnuiau să comande la fiecare sfîrșit de an calendare pentru clienți renunță s-o mai facă.

Ici-colo, în cadrul campaniilor publice susținute pentru informarea generală, se strecoară cîte-un calendar.

Majoritate covîrșitoare a calendarelor de buzunar de azi sînt comandate de partidele politice; le găsim în cutiile poștale și rareori le luăm în casă.

Cu toate astea, fără să ne dăm neapărat seama, mulți dintre noi avem calendare destule – e vorba de cele tipărite în cadrul pachetelor formate din mici postere, magneți de frigider și alte materiale drăguțe pe care le cumpărăm în grădinițe și școli de la firmele de servicii foto.

Încheiem. Tragem nădejde că v-a plăcut plimbarea prim timp; ultimul calendar pe care vi-l arătăm este de actualitate – pentru anul 2020; an pe care vi-l dorim bun, plin de bucurie.