despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (XVI) – Albă ca Zăpada, piticii și paltonul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Între Crăciun și Anul Nou am revăzut după 47 de ani, cu înzecită bucurie, celebrul film de desene animate „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”.

Produs de Walt Disney după nu mai puțin cunoscutul basm al Fraților Grimm, filmul a fost lansat în ziua de 21 decembrie 1937 la „Carthay Circle Theater” fiind primul din seria filmelor de animație clasică „marca Disney” și cel care a adunat cele mai mari încasări din toate timpurile pentru această categorie.

Dublat sau subtitrat a avut o evoluție impresionantă. A colindat lumea. Peste tot s-a bucurat (și încă se bucură) de un succes uriaș.

Cu o săptămână înaintea premierei Realitatea Ilustrată, anul XI, nr.569, 15 decembrie 1937 anunța la București apariția filmului: „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici e noul film de lung metraj al genialului desenator Walt Disney. Filmul a costat 200.000.000 lei și alcătuește un spectacol de 90 de minute. E cel mai lung film de desene animate și a fost nevoie de 250.000 desene pentru confecționarea lui. Filmul e colorat”.

La noi a poposit prin ’71 – ’72, mai întâi la cinematografele din centru unde a rulat în stagiuni prelungite.

Sălile deveniseră neîncăpătoare iar biletele se procurau cu efort, inclusiv financiar. Am așteptat cu temperată răbdare să ajungă și la cele din margine de București.

În toamna lui ’72 eram în anul patru (penultimul) al Liceului Industrial Energetic care se afla pe șoseaua Giurgiului (aleea Podul Giurgiului), la Toporași, vizavi de cinematograful Flamura (șos. Giurgiului nr. 119).

O adevărată mană cerească. Să chiulești de la ore și să te duci la film sau să amâni drumul spre casă pentru a reface efectivul clasei în sala primitoare a cinematografului.

Una dintre prietenele mele, elevă ca și mine, dar la un alt liceu bucureștean, m-a sunat într-o seară și m-a avertizat cu subînțeles:

– Vezi că e Albă ca Zăpada la Flamura!

– Prea bine! Iau bilete pentru sâmbătă seara!

Și apoi am pus la punct detaliile întâlnirii. Lucru nu tocmai simplu pentru că în seara cu pricina eu mai aveam o treabă.

Ieșeam destul de des în lume și începusem să adun o garderobă potrivită: pantaloni, cămăși, sacouri, pantofi, cravate… ca omul. Mă ajuta cu toată priceperea și experiența lui un unchi, Gavrilă Caisân, croitor de mare clasă la Arta Modei. Era căsătorit cu Jeni, sora cea mare a mamei. Basarabean fugit de mic din calea răutăților a învățat temeinic meseria la una din marile case de croitorie bărbătească din București. Muncea mult, atât în atelierul de acasă, cât și la cooperativă. Avea o clientelă selectă formată din oameni importanți și cunoscuți. Actori, sportivi, cântăreți, medici, avocați, demnitari, îi treceau pragul atelierului.

Croia și cosea aproape orice, de la smochinguri la pălării și șepcuțe (foarte haioase) de plajă. Accepta cu mare greutate comenzi pentru pardesie, paltoane, trenciuri și altele asemănătoare. Nu stăpânea procesul de croire și o recunoștea deschis. Pentru clienții statornici, utiliza o soluție de rezervă care-i mulțumea pe toți. Ceda comanda cooperativei. Acolo, un maistru priceput croia haina iar el o cosea.

Eu treceam prin această procedură. Comandasem un palton care se afla în lucru la atelierul cooperativei Arta Modei situat pe Lipscani, lângă magazinul de jucării Țăndărică, acolo unde lucra unchiu Gavrilă.

La parter, cu intrarea din stradă, se afla o încăpere mare cu mobilier elegant din lemn de stejar și cu o tejghea pe care maistrul croitor (șeful unității) transforma măsurile în piesele unui întreg pe care-l desăvârșeau meșterii de la etaj. Când coseau de mână aceștia se așezau pe marginea mesei de lucru, cu picioarele sprijinite pe scaun. Ușile balconului dinspre Lipscani erau mai tot timpul deschise. Fumau mult! Se ajungea la ei pe o scară îngustă din lemn, dreaptă, cu balustrade frumos sculptate, cam abruptă, a cărei abordare punea la grea încercare calitățile fizice ale utilizatorilor.

În ziua sorocită pentru a mă întâlni cu mândra și cu Albă ca Zăpada eram programat la probă. Nu suporta amânare. Iarna bătea la ușă iar eu nu aveam o haină mai domnească, potrivită cu frigul ce avea să vină. Așa că programul serii a fost adaptat în consecință.

Am așteptat-o pe mândra în gura Lipscaniului și după obligatoriul popas la Croitorie am mai colindat prin centru întru împlinirea altor interese. Apoi, la timpul cuvenit, din fața Spitalului Brâncovenesc, ne-am urcat în tramvaiul 12. Ochi în ochi și mână-n mână drumul până la Toporași n-a fost prea lung.

Filmul ne-a fascinat. Pe drumul de întoarcere am comentat cu însuflețire diverse secvențe. Și încă mult timp după aceea.

Urmările:

  • Filmul a mai zăbovit la Flamura. Era cerere mare. Eu l-am mai văzut o dată în compania colegilor de clasă.
  • M-am ales cu un palton lucrat la meserie pe care l-am purtat ani mulți cu bucurie și cu mare plăcere.

   

  • Pentru că ocupa prea mult loc, l-am fotografiat și l-am dăruit unui necăjit. Se mândrește cu el. Îl îmbracă negreșit iarna, în fiecare săptămână, atunci când merge la biserică.
  • Împreună cu mândra am văzut, după Albă ca Zăpada, multe alte filme. Am terminat amândoi liceul, am fost admiși în învățământul superior, a așteptat să mă întorc din armată, a avut răbdare (adică a mai îndurat) câțiva ani și… ne-am căsătorit. Este soția mea!

Bonus…

… un umeraș bătrân. Îl știu eu de peste șaizeci de ani. S-a rătăcit în zestrea mamei de la una dintre blănăriile vestite ale Bucureștiului la care a lucrat înainte de Naționalizare.

Este fabricat dintr-o singură bucată de fag. Vergeaua se îndepărtează cu ușurință. Cârligul din sârmă oțelită nu poate fi deformat.

Lucru nemțesc! Nu se mai face!

Jurnalul realităţii (XXXV) – Prețul prostiei (IV) S-a schimbat ceva?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

A. Sâmbătă 4 ianuarie 2020

  • Știre publicată de ziarul online DC News citând agenția de presă Mediafax:

Petroșaniul, fără apă caldă și căldură. Se cere intervenția Guvernului

Lipsa cărbunelui a lăsat Petroșaniul fără apă caldă și căldură.

„Petroșaniul a rămas, în această iarnă, fără căldură și apă caldă, din cauza lipsei cărbunelui la Termocentrala Paroșeni. Reprezentanții Sindicatului Solidaritatea Hunedoara spun că probleme sunt și la Termocentrala Mintia, care alimentează orașul Deva și cer intervenția urgentă a Guvernului.

Sindicaliștii de la Solidaritatea Hunedoara au trimis Guvernului un document prin care solicită implicarea de urgenţă pentru emiterea unor hotărâri care să ducă la evitarea sistării activităţii Termocentralei Mintia, deoarece și Deva poate rămâne fără apă caldă și căldură”.

  • Din comunicatul remis vineri 3 ianuarie 2020 de Sindicatul Solidaritatea Hunedoara agenției de presă Mediafax:

„Sindicatul Solidaritatea Hunedoara aduce la cunoştinţa opiniei publice dovezi care indică faptul că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri este responsabil de falimentul Societăţii Complexul Energetic Hunedoara S.A. precum şi de vulnerabilizarea Sistemului Energetic Naţional. Importurile la energia electrică pe intervalele în care consumul este la vârf sunt tot mai dese, fapt ce poate aduce atingere la siguranţa naţională. De asemenea, informăm opinia publică cu privire la faptul că acelaşi minister se face vinovat de lipsa căldurii şi a apei calde pentru mii de cetăţeni ai municipiului Petroşani, în ciuda faptului că Termocentrala Paroşeni a beneficiat de investiţii de peste 100 milioane euro din bani publici, termocentrală care în anul 2019 a funcţionat foarte puţin, circa două luni”.

  • Din declarația domnului Cristian Iștoc, președintele Sindicatului Solidaritatea Hunedoara, dată corespondentului Mediafax:

„În Deva au căldură. Cărbune nu avem decât de pe o zi pe alta. În Petroșani nu, iarna asta nu au avut deloc căldură, 800 de apartamente au fost lăsate în frig, cu promisiuni că se reia. Conform legii, trebuia să fie anunțați cu șase luni înainte că nu se va furniza energie termică și atunci fiecare opta pentru o sursă alternativă. Motivul, lipsă cărbune, cu toate că avem 60.000 de tone în Portul Constanța contractate și plătim taxă de depozitare și nu le aducem de acolo. Nu se dorește. De aici și apelul către Guvern”.

  • Din declarația domnului Tiberiu Iacob-Ridzi, primarul minicipiului Petroșani, dată corespondentului Mediafax:

„Apă caldă nu mai avem de mult, în sistem centralizat, de vreo patru-cinci ani, însă căldură nu au dat pentru că nu au avut cărbune cei de la Paroșeni. Nici nu vor mai da în sistem centralizat. Mai sunt doar la Petroșani branșate la sistemul centralizat în jur de 400-500 de apartamente, probabil. Probabil că oamenii s-au descurcat electric sau pe gaz, pentru că în Petroșani avem gaz metan în toate blocurile. Eu am avut o mare supărare vizavi de faptul că Complexul furnizează căldură în Deva, iar la Petroșani nu au vrut niciodată să preia acest sistem, să preia ei distribuția agentului termic.

Nu au vrut, efectiv. La Deva au făcut treaba asta, la Petroșani nu au vrut. Au tot evitat. Noi am scos la licitație această activitate de distribuire a agentului termic, Complexul a venit la licitație, dar au făcut în așa fel încât să fie descalificați. Altcineva nu s-a prezentat. Complexul e în insolvență, am primit un răspuns de la administratorul judiciar înainte de sărbători, prin care au recunoscut că nu au efectiv cărbune și nu pot să furnizeze căldură”.

B.  Iarna 1988 – 1989

  • Mărturia mea despre întâlnirea pe care am avut-o în acea perioadă cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. și primar al Municipiului Petroșani:

„Pentru ce aveam noi de făcut [limitarea consumului de energie electrică] exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Misiunea era periculoasă. Puteam avea mari necazuri și cu gândul de a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre mandatul nostru şi despre ordinele pe care le primiserăm. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis, dar izolat, nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea?

Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!”

***

Iată că după treizeci și unu de ani Paroșeniul nu mai are probleme tehnice majore, s-au investit bani mulți. În timp ce în jur exploatările miniere se închid cu alai mediatic, centrala stă pentru că nu are ce băga pe foc iar Valea Jiului îngheță.

S-a schimbat totuși ceva? Da! Am evoluat: Proștii de azi sunt mai proști decât proștii de acum treizeci de ani și în plus, muuuu…lt, mult mai ticăloși!

Urme ale trecutului (XV) – Paharul pliant

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A mers cu mine zi de zi la grădiniță, în perioada 1960 – 1961. Nu l-am ținut niciodată în buzunar. Avea locul lui în ghiozdănel alături de nelipsitul sandviș cu ce se nimerea, de obicei cu magiun de prune făcut de mama și de șervetul din bumbac, musai alb.

Copiii, dar și adulții, utilizau cu mare folos paharul pliant. Mama a păstrat mulți ani, în geantă, unul galben. L-a uitat pe undeva și i-a părut tare rău.

  

Pentru noi era indispensabil. Știam să bem apă din pumn. O făceam cu mare pricepere. Mai ales vara, foloseam pentru a ne potoli setea cișmelele mahalalei. Adunam pumnul căuș și gata. Necazul era că la grădiniță, din cauza chiuvetei, nu ajungeam la țuțuroi. După ce am învățat să confecționăm pahare din hârtie n-am mai avut probleme. Dar paharul pliant intrase deja în dotarea standard și la nevoie îl aflam în ghiozdănel.

  

Capacul are un mic compartiment în care cei ce urmau tratament medicamentos își puteau păstra pilulele.

Putea fi procurat din comerțul acelor ani, dar cred că venea dintr-o țară europeană. Nu poartă nicio inscripție referitoare la producător sau la țara de origine și astfel mă duce gândul că aceasta făcea parte din alt „lagăr” decât cel socialist.

Industria românească de prelucrare a maselor plastice își căuta încă drumul. A început să producă bunuri de larg consum abea după Expoziția Realizărilor Economiei Naționale (E.R.E.N.) din 1964. Acolo au fost expuse primele mașini de injecție care funcționau și produceau niște medalioane din plastic roșu, inscripționate cu sigla expoziției, oferite apoi vizitatorilor.

Tot acolo au fost lansate și primele pixuri cu pastă „Made în Romania”.

Îndată după aceea a apărut și varianta autohtonă a paharului pliant. Mai mic, fără spațiul pentru păstrarea medicamentelor, era confecționat dintr-un material semitransparent, lipsit de rigiditate. Inelele se deformau la cea mai ușoară apăsare, apa se scurgea printre ele și te trezeai ud de la gât până la brăcinar.

Vecinii noștri bulgari produc un pahar pliant foarte asemănător cu cel folosit de mine în anii ’60. Încearcă să-l promoveze și în România. Când toată lumea soarbe diverse băuturi direct din sticla de plastic, cred că eforturile lor nu se vor finaliza cu  rezultate semnificative.

Post Scriptum

 Am constatat, cu surprindere, că mulți dintre copiii și adolescenții crescuți cu supertelefonul în buzunar nu știu să fabrice un pahar din hârtie, deprindere pe care eu și cei din generația mea am dodândit-o la grădiniță. Poate că nici nu trebuie să știe. Mângâie puțin ecranul dau în bumbi și află cum se face. În curând nici nu vom mai avea nevoie de pahare. Vom bea direct din telefon!

A osteninţei mele răsădire şi odrăslire.

Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu,

C. D. Mocanu

Jurnalul realităţii (XXXIV) – Prețul prostiei (III) Când dă boala în tomate

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! În ruralul ilfovean (dar nu numai), acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

Duminică 24 septembrie 2017

Se încheie încă un sezon de grădinărit. Cultivatorii profesioniști sau amatori de verdețuri, zarzavaturi și legume se pregătesc de bilanț. Acum se vede dacă sfârșitul laudă începutul. A fost un an bun. Recoltă îndestulătoare, de bună calitate. Dacă la ce a dat Dumnezeu, grădinarul a adăugat efortul lui, atunci rezultatele i-au răsplătit munca și cheltuiala. Iată doar o mică parte din roadele care i-au adus bucurie.

Dacă folosind puterea închipuirii adăugăm fasolea, vinetele, gogoșarii, ardeii capia, ardeii grași, leușteanul, pătrunjelul, țelina, prazul, busuiocul… atunci avem imaginea unei toamne bogate.

Din 1998 îmi împart existența între București și o localitate din nord–estul Ilfovului, localitate care înainte de ’89 reprezenta un important bazin legumicol. Împreună cu Vidra, asigura o parte însemnată din consumul Bucureștiului. CAP-ul avea magazine proprii în cele mai mari piețe și livra la export (prin gara Snagov!) mari cantități de tomate.

Oamenii locului sunt, fără tăgadă, grădinari pricepuți și gospodari fără teamă de muncă. Doar că unii nu înțeleg și nu vor nici în ruptul capului să-și susțină financiar munca pentru a o face profitabilă. Câțiva ani, un provenit ca mine care cutează să zgârie pământul pentru a asigura familiei sale legume proaspete, a fost privit cu superioară îngăduință. Dar și cu oarecare surprindere. Roadele grădinii mele nu erau cu nimic inferioare celor pe care le obțineau meseriașii.

În opinia consătenilor, experiența unui orășean nu justifica rezultatele. Se mirau și se întrebau cum e posibil. Uneori își exprimau cu voce tare nedumerirea. În bună parte aveau dreptate. Crescusem printre grădinari vestiți ai Bucureștiului (Borțică, Balaurea, Pandele, Colibășeanu, Prahoveanu, Tănase, Mihalache) și prin grădinile lor, cultivasem eu însumi verdețuri, zarzavaturi, legume în curtea casei dar, priceperea mea era departe de cea necesară înființării și întreținerii unei grădini sistematice, chiar dacă aceasta trebuia să acopere doar nevoile proprii.

Ceea ce nu știau bunii mei vecini (și nu le-am spus niciodată!) era că școlile prin care trecusem m-au învățat, pe lângă multe alte lucruri folositoare, să caut informațiile trebuincioase, să le găsesc și să le utilizez eficient. Așa se face că am o mică bibliotecă de horticultură (legumicultură, pomicultură, floricultură…) care conține câteva cărți de căpătâi. În ele am aflat răspunsuri la necunoscutele grădinăritului. Am tras cu ochiul și la ce făceau ceilalți (meseria se fură, nu-i așa?) aplicând totdeauna numai ceea ce se potrivea cu știința cărților.

Nimeni nu m-a întrebat ce și cum fac. Până în 2003. A fost un an capricios, neprielnic cultivării legumelor. Ploile abundente care au căzut aproape săptămânal, până spre toamnă, urmate de căldură excesivă, au stimulat apariția timpurie a unor boli fungice deosebit de agresive. Mana (Phytophthora infestans) și putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) s-au suprapus în mod nefericit. Efectul lor înfrățit este devastator, mai ales asupra culturii de tomate. Acest fenomen rar nu este o fatalitate. Tratamentul corect, aplicat la timp, limitează pagubele la un nivel suportabil.

Și ce era scris să se întâmple s-a întâmplat. Într-o dimineață, după o ploaie scurtă dar îndesată, când soarele s-a dus spre prânzișor, au apărut brusc primele semne de boală. Până seara s-au extins îngrijorător la toată cultura de tomate. Informațiile și fotografiile dintr-o carte de specialitate m-au ajutat să stabilesc un diagnostic, evident provizoriu, mai puțin riguros, dar care mi-a permis să aplic un prim tratament folosind ceea ce experiența îmi spunea că e bine, pentru orice eventualitate, să păstrez în magazie.

Apoi am luat drumul orașului mergând ață la un magazin specializat, acolo unde o fostă cercetătoare la Institutul de Cercetare–Dezvoltare pentru Protecția Plantelor vinde chimicale folositoare agriculturii. În plus, oferă sfaturi prețioase (dacă cei interesați știu și doresc să le ceară). O privire aruncată asupra frunzelor bolnave aduse de mine a confirmat identificarea corectă a cauzelor, așa cum (ca un nespecialist) o făcusem eu. Marele câștig a fost însă schema de tratament pe care mi-a recomandat-o. Cu o cheltuială modestă și urmând indicațiile profesionistului am izbândit. Aveam în grădină o mândrețe de roșii.

Toți cei din jurul meu nu s-au ales cu nimic. Au pierdut întreaga producție. Aproape zilnic venea unul sau altul să vadă minunea din grădina provenitului. Celor care cu mare greutate au îndrăznit să întrebe ce și cum am făcut, căci așa cum scria Nicolae Iorga în Calendarul plugarilor din 1924 „românul nostru, în orice stare ar fi, se crede îndată după Dumnezeu ca știință și pricepere”, le-am dat de-a fir a păr toate informațiile.

Unul dintre aceștia, vecin gard în gard cu mine, cultivase toată grădina cu roșii. Avea vreo trei mii de fire. Nu s-a ales cu nimic. Nici măcar pentru nevoile familiei. Omul, gospodar și foarte muncitor, era cam urâcios, se comporta ciudat. Dacă ar fi făcut-o doar cu mine puteam să cred că nu suportă proveniții, dar ceilalți consăteni îl ocoleau, se fereau de el. Ne sfădisem de câteva ori pentru pricini generate de educația șubredă a nevestei dumisale sau de reacțiile neprietenoase, lipsite de justificare, pe care le-a avut față de mine sau față de membrii familiei mele. Eram în relații de bună ziua. Ne salutam și atât.

Ros de curiozitate, și-a făcut curaj și într-o dimineață m-a chemat la gard. Eram sigur că vrea să afle ce dracu le-am făcut roșiilor mele de au scăpat de boleșniță. Nu m-am înșelat. I-am întocmit o listă cu produsele folosite și cu schema de tratament la care am adăugat câteva sfaturi rezultate din modesta mea experiență. S-a uitat lung la hârtie apoi, cu un soi de regret în glas, mi-a spus că nu are bani pentru așa ceva, e prea scump. Stropise cu „piatră vânătă” (sulfat de cupru). Nici măcar cu zeamă bordeleză (amestec de piatră vânătă cu var stins și cu apă), oricum ineficientă.

Brusc mi-am amintit că înainte de ’89 consătenii mei își cultivau grădinile, care treceau cu mult peste cei 250 m² stabiliți prin lege pentru a acoperi nevoile personale, „în parte” cu C.A.P.-ul. Acesta dădea răsadurile, tratamentele, sfaturile horticultorului și principalele lucrări care se puteau exceuta mecanizat iar ei munca. După ce furau cât să nu bată la ochi, împărțeau recolta: 70% C.A.P. – 30% membrul cooperator. Pentru asta nu simțeau „afacerea”! Primeau totul de-a gata!

Așa, la gard, am schițat din vorbe un plan de afacere. Când a auzit care este profitul pe care l-ar fi obținut dacă investea o sumă modică în tratamente, a recunoscut că dispunea de acei bani doar că… Fără să-mi mulțumească, a plecat cu capul în pământ.

De atunci pune roșii doar într-un colț de grădină. Nu mai mult de 200–250 de fire, așa cum pun și eu, pentru familie și pentru prieteni. În rest porumb.

Adaptând spusele cuiva zic și eu: Dacă „instrucțiunea” și educația vi se par scumpe, vedeți cât costă prostia!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar… gata!

de C. D. Mocanu, Ando și HM

Orice lucru se termină, iar un lucru bun se termină mai repede. Așa cum v-am zis la-nceputul anului, colecția aceasta de calendare a cuprins perioada dintre 1962 și 74.

Ceea ce nu-nseamnă că nu mai avem cîteva mici cartonașe colorate-n teșcherea!

Iată, din 1979: un calendar Pepsi și altul care ne-nfățișează vechea imagine a Teatrului Național, deși este comandat de ADAS.

S-au tipărit sumedenie de calendare-n anii aceia, devenind și-o mică industrie lucrativă, întrucît se vindeau bine cele cu actori și cîntăreți străini. Au devenit celebre calendarele cu fete frumoase editate, an de an, de Adesgo (deși, să fim cinstiți, mai căutate erau posterele fabricii de ciorapi). Odată cu apariția lipsurilor de la sfîrșitul anilor ’80, numărul și calitatea calendarelor au scăzut.

După Revoluție, calendarul a redevenit un vehicul publicitar, căutînd să fie cît mai atractiv; își păstrează tradiționalul scop utilitar, nelipsind, firește, din poșetă.

Am fost, apoi, martorii perioadei în care calendarul a-nceput să intre în desuetudine. La ce folos cartonașul, cînd toată informația din el se găsea deja-n telefon? La mijlocul anilor 2000, deja firmele și agențiile care obișnuiau să comande la fiecare sfîrșit de an calendare pentru clienți renunță s-o mai facă.

Ici-colo, în cadrul campaniilor publice susținute pentru informarea generală, se strecoară cîte-un calendar.

Majoritate covîrșitoare a calendarelor de buzunar de azi sînt comandate de partidele politice; le găsim în cutiile poștale și rareori le luăm în casă.

Cu toate astea, fără să ne dăm neapărat seama, mulți dintre noi avem calendare destule – e vorba de cele tipărite în cadrul pachetelor formate din mici postere, magneți de frigider și alte materiale drăguțe pe care le cumpărăm în grădinițe și școli de la firmele de servicii foto.

Încheiem. Tragem nădejde că v-a plăcut plimbarea prim timp; ultimul calendar pe care vi-l arătăm este de actualitate – pentru anul 2020; an pe care vi-l dorim bun, plin de bucurie.

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (III)

scris de C. D. Mocanu

Citiți aici partea întâicitiți aici partea a doua

Deși tehnica iluminatului electric avea o evoluție spectaculoasă și prezenta avantaje incontestabile, sistemul și-a croit drum în București târziu, cu mare greutate.

Societatea Generală de Gaz și de Electricitate, concesionarul iluminatului public, avea investiții mari în instalațiile de producere, distribuție și utilizare a gazului aerian, nerecuperate și pentru care nu ar fi primit despăgubire. Mai mult, prin contract avea monopolul iluminatului cu gaz și cu electricitate într-o zonă care acoperea jumătate din suprafața orașului, partea cu cea mai numeroasă populație, de la șoseaua Jianu la Abator și de la cartierul Teiu la șoseaua Viilor. I se spunea „Perimetrul gazului” și în cuprinsul acestuia erau iluminate electric doar principalele bulevarde: Elisabeta, Academiei, Carol, Lascăr Catargiu, Calea Victoriei, Șos. Kiseleff, Calea Griviței, Splaiul Domniței etc. Restul, inclusiv centrul orașului, era iluminat cu gaz aerian. Primăria își rezervase dreptul de a distribui energie electrică pentru nevoile comunale, pentru tramvaie și pentru „iluminatul particular” într-o zonă restrânsă din sud-estul orașului concentrată în jurul Abatorului, numită „Sector rezervat”. Strada Nicolae Jitniță se afla în „Perimetrul gazului”.

În 1923 situația iluminatului celor 2.398 de străzi, cu o lungime totală de 556,382 km., era următoarea:

  • 1.876 de străzi în lungime de 296,315 km. – cu gaz aerian;
  • 123 de străzi în lungime de 68,580 km. – cu petrol intens;
  • 24 de străzi în lungime de 8,987 km. – cu electricitate;
  • 5 străzi în lungime de 7,500 km. – cu electricitate și gaz;
  • 370 de străzi în lungime de 175,000 km. – neiluminate.

Bucureștiul sfârșitului de veac nouăsprezece înregistra câteva premiere în domeniul producerii și utilizării energiei electrice:

  • Prima rețea electrică de iluminat din țară (1882),
  • Prima linie electrică (2 kV) din țară (1882),
  • Al treilea teatru din Europa iluminat electric – Teatrul Național (1885),
  • Primul spital din Europa iluminat electric – Spitalul Militar (1885),
  • Prima centrală hidroelectrică din țară – CHE Grozăvești, pe Dâmbovița (1889),
  • primele tramvaie electrice din țară (1894).

Cu toate acestea, orașul nu beneficia de o rețea de distribuție a energiei electrice.

Proiectul întocmit în 1906 de Alex. Davidescu, Lindley, De Many și Ioan Ștefănescu – Radu a pus bazele rețelei trifazice de 5.000/208 V, cu o arhitectură care a permis mai târziu mărirea capacității de distribuție doar prin adăugarea unor noi elemente.

Creșterea importantă a cererii de energie electrică de după Primul Război Mondial nu a fost urmată de o dezvoltare pe măsură a surselor și a rețelei de distribuție. Nici în „Sectorul rezervat” situația nu era mai bună. Lucrările sistematice de electrificare au început în 1924 cu centrul Bucureștiului și s-au extins, din 1926, în toate cartierele orașului.

Strada Nicolae Jitniță, aflată în „Perimetrul gazului” avea, așa cum demonstrează fotografia, o rețea electrică pentru „iluminat particular” montată pe fațada clădirilor. Fusese instalată după 1924, foarte probabil după 1926.

Înseamnă că imaginea a fost surprinsă de Iosif Berman în sau după anul 1926.

Vechea străduță din Mahalaua Popescului a fost fotografiată și de un alt important fotograf interbelic. Este vorba de Nicolae Ionescu. A făcut-o în alt anotimp, cam din același unghi ca Iosif Berman și pe timp de noapte. Fotografia este datată 1929.

Pe lângă „pavagiul din piatră cioplită”, detaliul comun este zidul pe care se lipeau diverse afișe, reclame sau anunțuri.

Așezând alături imaginile porțiunii cu tencuiala căzută se observă cu ușurință că cea din varianta Berman este mai extinsă decât cea surprinsă de Ionescu. Altfel spus, Nicolae Ionescu a fost piua întâi. A fotografiat strada Nicolae Jitniță înaintea lui Iosif Berman. Nu este singurul caz în care cei doi mari fotografi au tratat același subiect.

Iosif Berman a făcut-o după 1929.

În perioada 1925 – 1937 acesta a lucrat ca fotoreporter la „Adevărul” și la „Dimineața”, interval în care a ilustrat cu pozele lui cea mai mare parte a reportajelor lui Filip Brunea – Fox (Filip Brauner). Este rezonabil să credem că a vizitat de mai multe ori colțul de București cuprins între Văcărești, Negru Vodă și Sf. Ioan Nou, dar și restul cartierului evreiesc, care a fost descris cu pasiune de neobositul reporter.

La sfârșitul lunii decembrie 1937, guvernul Goga–Cuza interzice printr-o decizie abuzivă, nedemocratică apariția ziarelor „Adevărul”, „Dimineața” și „Lupta”. Astfel, indirect, Iosif Berman este scos din presă. Continuă să lucreze sporadic, dar pentru el viitorul nu se arăta a fi liniștit.

Sub protecția unor legi antisemite, în 1940 autoritățile momentului îi închid studioul și laboratorul confiscându-i aparatura, materialele, dar și arhiva fotografică.

Greu de crezut că după acest eveniment nefericit ar mai fi avut puterea să colinde cu aparatul de fotografiat zona Văcăreștiului, acolo unde bandele de legionari făceau legea.

Împovărat de necazuri, a părăsit lumea nedreaptă a oamenilor în ziua de 17 septembrie 1941.

După ce nevoia de a stabili câteva borne temporale între care să încadrăm fotografia lui Iosif Berman ne-a făcut să scoatem la lumină povești despre gaz aerian, iluminat stradal, felinare, becuri de gaz, rețele electrice, mai puțin cunoscute de bucureșteanul obișnuit, a venit în sfârșit ….

Vremea concluziilor

Având în vedere toate cele înainte înfățișate, e justificat să afirm că fotografia aflată în colecția Muzeului Țăranului Român, cod MNTR AE MIP B 5303, cu subiectul „O stradă bucureșteană” și cu descrierea „Scenă urbană surprinsă pe strada Nicolae Jitnița din Cartierul Evreiesc. În anii `80, odată cu sistematizarea centrului capitalei, strada și clădirile din imagine au dispărut cu totul”, autor Iosif Berman, a fost făcută în perioada 1929 – 1937.

Tuturor celor care, specialişti sau doar amatori (ca mine!), vor avea răgazul să se aplece asupra ziselor  mele şi îmi vor transmite informaţii utile, observaţii critice, propuneri constructive, le mulţumesc! Îi asigur că toate vor fi studiate cu interes operând, atunci când sunt susținute cu argumente, cuvenitele modificări.

Post Scriptum

Un ultim detaliu folositor a rămas necercetat până la capăt. Este vorba de „Restaurantul Marcovici”.

În 1934 pe „strada Jignița” funcționa un singur restaurant și acela de „clasa a II-a”. Se numea „Osias”. „Marcovici”, din aceeași categorie, se afla atunci pe Calea Văcărești nr. 20. Care a fost evoluția în timp a celor două localuri de cartier? În ce fel influențează aceasta datarea fotografiei? Vom vedea! Atât am reușit să găsesc până acum.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (II)

de C. D. Mocanu și HM

gata cu ’74… publicațiile pentru copii mici și cei mereu mari.

Va urma!

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (II)

scris de C. D. Mocanu

Citiți aici partea întâi

Și acum la chestiune

Pentru a fixa zona în care a fost imortalizată imaginea păstrată la Muzeul Țăranului Român am folosit o hartă interbelică.

Fotograful a vizat strada Nicolae Jitniță spre Sf. Ioan Nou din dreptul Străzii Halfon (fostă Șoimului) având biserica în dreapta și puțin în spate.

Fotografia lui Iosif Berman are în prim-plan un felinar. Făcea parte din instalația de iluminat stradal (public) cu gaz aerian (gaz aeriform, gaz de iluminat, gaz artificial) obținut prin distilarea cărbunelui.

Sistemul a fost utilizat în București începând cu anul 1868. Supus mai multor  modernizări, iluminatul cu gaz aerian a conviețuit cu cel electric, modern, simplu și eficient, până în 1944 când s-a renunțat la el în tot orașul, pentru totdeauna.

***

După două încercări eșuate (1860 și 1864) de a utiliza „gazul hidrogen” și apoi „gazul fluid (aeriform)” în instalațiile de iluminat public și particular, Bucureștii s-au întâlnit cu gazul aerian în ziua de 26 martie 1868. Atunci primăria condusă de Panait Costache încredințează inginerului Alfred Gottereau concesiunea pentru instalarea uzinei de „gaz aerian”. Aceasta avea durata de patruzeci de ani, după care instalațiile treceau în proprietatea comunei.

Gottereau reușește performanța remarcabilă de a instala într-un singur an conductele pentru alimentarea cu gaz a 4.000 de felinare.  

Festivitatea oficială de punere în funcțiune a iluminatului a avut loc în ziua de 31 octombrie 1871 când au fost aprinse 800 de becuri cu gaz. În noiembrie 1871 au fost aprinse felinarele și pe cele mai importante străzi din centrul orașului.

Zece ani mai târziu, după datele primăriei, în București funcționau 3.740 de becuri cu „gaz aeriform” (gaz aerian).

***

În evidența oficială „Pavagii – iluminatul – canale – canale de scurgere și conducte de apă pe străzile Bucureștiului cu lungimea lor” din 1910, strada Nicolae Jitniță, ca și strada Șoimului/Halfon, figurează ca fiind iluminată cu gaz aerian.

Iosif Berman, născut în ziua de 17 ianuarie 1890 la Burdujeni, județul Dorohoi, avea în 1910 douăzeci de ani și se afla în localitatea natală sau la Cernăuți unde deprindea tehnica fotografiei de la fotografii pe care îi vizita frecvent.

Vine la București în 1911 și obține prin concurs postul de reporter – fotograf  la „Gazeta Ilustrată”. Primul număr al săptămânalului a apărut în ziua de 17 decembrie 1911. Cum fotografia înfățișează, printre altele, zăpada și caldarâmul înghețat rezultă că nu putea fi făcută înaintea iernii 1911 – 1912.

În timpul Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918) Iosif Berman a activat ca reporter – fotograf de front. Revoluția Rusă l-a surprins în 1917 la Odessa. Ajunge la Novorosiisk, în Caucaz, unde se căsătorește și unde i se naște primul copil. Continuarea sub diverse forme violente a evenimentelor revoluționare l-a forțat să se refugieze, între 1920 și 1923, la Constantinopol.

Înseamnă deci că pe durata războiului, până în 1923 nu avea cum să fotografieze strada Nicolae Jitniță din București pentru că nu se afla în România. Dar între 1911-1912 și 1914?

Răspunsul îl aflăm analizând câteva detalii din fotografie.

Vestimentația celor doi trecători este una modernă, trecută mult de moda specifică perioadei dinaintea Primului Război Mondial. Se potrivește însă anilor ’20 – ’30 – ’40 ca și profilul automobilului din plan mai îndepărtat.

Putem astfel afirma că fotografia a fost făcută în sau după după anul 1923.

Felinarul („lanterna”) de la care am pornit era tipic pentru București. Utilizarea lui a început spre sfârșitul veacului al XIX-lea și a fost generalizată în întregul oraș.

Oficial se numea „lanternă pătrată de aramă”. Putea fi montat pe zid, pe stâlpi, de obicei metalici, sau direct pe „grilaje”.

La sfârșitul anului 1902 din 3.970 de felinare în funcțiune, 3096 erau de acest tip.

Iată-l în 1906 pe strada Radu Calomfirescu, lângă casa care aparținea arhitectului Leonida Negrescu.

Și în Cotroceniul anului 1932, în fața Bisericii Sf. Elefterie vechi.

A dăinuit, cu adaptări tehnice generate de evoluția soluțiilor de producere a luminii prin arderea gazului aerian, până ce iluminatul electric s-a impus definitiv. În 1935 Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a propus utilizarea unei lanterne tip Lampart, cu elemente incandescente în serie (bec multiplu), mult mai eficientă, care corespundea tuturor cerințelor tehnice moderne, dar cu aspect schimbat.

Timpul nu a avut răbdare și acțiunea începută nu a mai fost dusă la bun sfârșit.

***

Sursele de lumină utilizate de lanternele bucureștene, becurile de gaz, au cunoscut un proces continuu de perfecționare. Începutul iluminatului cu gaz aerian a fost marcat de becul tip „fluture” în care flacăra ardea liber și producea lumină.

În jurul anului 1880, austriacul Carl Auer von Welsbach descoperă că prin încălzire sărurile de cesiu și de thoriu devin luminiscente având o emisivitate scăzută în infraroșu, dar una foarte bună în spectrul vizibil.

Pornind de la acest fenomen realizează în 1886 o sită care atunci când este încălzită la o flacără radiază intens în cea mai mare parte a spectrului vizibil și foarte puțin în infraroșu conducând astfel la creșterea eficacității luminoase. Este cunoscută ca „sita Auer„ sau „sita incandescentă”.

Adăugată becului de gaz tip „fluture”, cu ardere liberă, a condus la apariția în 1893 a „becului Auer”. Acesta producea o lumină albă, intensă și concura cu succes becul electric.

„Numai după ce Auer von Welsbach a descoperit în 1886 că pământurile rare, în special thoriul, au proprietatea de a emite prin încălzire foarte multe raze luminoase și le-a utilizat la îmbibarea sitelor așezate deasupra flăcărilor produse prin arderea gazului, putem spune că a început adevărata eră a iluminatului public cu gaz aerian”

În București „becurile Auer s’au introdus în 1904, după lungi discuțiuni, fiindcă societatea concesionară nu voia să-și micșoreze vânzările de gaz, deoarece becurile Auer consumau mult mai puțin”.

La data de 19 octombrie 1902, în raportul pe care l-a prezentat Consiliului Comunal, primarul Ioan Procopie Dumitrescu menționa: „La venirea nόstră am găsit Comuna în proces cu Compania de gaz, pentru amenḑile ce i s’a aplicat din causa lipseĭ de putere luminătόre și de puritate a gazului, precum și pentru că nu voia să înființeze becul Auer la lămpile actuale în conformitate cu contractul. Noĭ am continuat acest proces făcênd cerere de reziliere a contractuluĭ, urmărind în acelaș timp înaintea Consiliuluĭ și respingerea prelungiriĭ contractuluĭ de iluminat cu gaz aeriform”.

***

Becul Auer a fost la rându-i perfecționat. A apărut astfel becul „Kern”, dar mai ales becul cu site incandescente multiple. În București au fost folosite amândouă. Datorită performanțelor sale, cel din urmă s-a impus cu repeziciune și a fost practic generalizat. Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a optat pentru becul invers multiplu tip „Farkaș”.

„Aceste arzătoare au fost instalate, în general, în lanternele vechi, modificate în așa fel să li se asigure pe cât posibil o etanșeitate, căci efectul vântului asupra sitelor incandescente este dezastruos; sita dă impresia că se stinge și se reaprinde.

Primele site au fost făcute din bumbac, apoi din fire de bumbac fine, impregnate cu săruri de thoriu și ceriu. Firele de bumbac au fost înlocuite cu fire de mătasă artificială”.

„În anul 1926 iluminatul public se făcea în trei feluri, împărțind capitala în trei zone: prin electricitate, prin gaz aerian și prin lămpi sistem „Olso” ce folosesc un compus de gaz lampant și spirt. În acest an (1926) se introduce la iluminatul cu gaz becuri multiple „Farkaș” la un număr de 1.170 felinare, care e mărit în 1927 la 3.619. Cu lămpi „Olso” sunt iluminate cartierele și străzile de la periferie. Acest iluminat s-a introdus în 1922 cu 300 de lămpi care ajung la 580 în 1927”.

„Ulița Jicniții pe la paharnic Ianaiche” a fost iluminată încă din anul 1830. Felinarele foloseau lumânări din seu cu toate că „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” interzicea acest lucru: „Aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn, sau cu untură de pește, iar nu cu lumînări”. Trecerea suscesivă a acesteia prin toate sistemele vremii, ulei dens, petrol lampant, gaz aerian, nu a fost chiar întâmplătoare. Felinarul de pe strada Nicolae Jitniță este unul dintre acelea care au fost adaptate pentru utilizarea becului Farkaș.

Iosif Berman nu-l putea fotografia decât în sau după anul 1926.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Vacanțe-n România: marea, munții, bogățiile Patriei.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Puțin după ora 13:00 cei doi militari care ne-au întâmpinat la intrare au apărut pe toloacă. Cu glas sigur, puternic gradatul a dat comanda:

– Atențiune!

S-a făcut liniște și toți ochii s-au îndreptat spre ei.

***

Fără să fim instruiți, reacția a fost, parțial, corectă. Dacă cei așezați pe valize țâșneau în picioare ar fi fost ca la regulament! Noi nu știam! Încă!

***

Gradul și atitudinea demonstrau că locotenentul major este „șeful”. Concis și apăsat, pe un ton exersat să dea ordine și comenzi, ca un veritabil comandant ne-a prezentat „situația operativă”, ne-a informat că se va executa apelul nominal după care ne vom deplasa către Gara de Nord pe traseul… Pentru buna desfășurare a acestor activități ne-a ordonat să răspundem tare și clar „Prezent!” atunci când ne auzim numele și apoi să  ocupăm locul pe care cei doi sergenți ni-l vor indica în formația de deplasare. Au fost primele semne că milităria coboară din pod!

În sfârșit, s-au deschis larg porțile și formația astfel constituită, încadrată de cei patru artileriști s-a pus în mișcare. Mulțimea adunată în stradă ne-a urmat în tăcere ca un, Doamne iartă-mă!, cortegiu funerar. Tot drumul m-am întrebat ce ar putea ascunde valizele alea pe care niște băieți le târau, la propriu, de-i trecea transpirația. Aveam eu o bănuială: mâncărică bună de acasă.

Ajunși în gară ne-am îmbarcat, nu fără oarecare agitație, în acceleratul de Timișoara. Trenul avea în compunere mai multe vagoane pe care scria mare, cu cretă, „Rezervat MApN” . Și am plecat. Mă stăpânea o stare de discomfort deși conversația cu prietenii era plăcută. Făceam eforturi să nu mă mai gândesc la ce va urma.

Videle, Roșiorii de Vede… drumul îmi era cunoscut. Îl parcursesem de câteva ori înainte. După ce am trecut Oltul la Stoenești cei doi sergenți ne-au anunțat să ne pregătim de coborâre în stația următoare – Caracal. Sergentul major de la comisariat avusese dreptate. Era la Caracal!

În gară ne așteptau întăriri: o grupă de câțiva soldați condusă de un caporal și un autocamion militar. Băieții s-au alătural însoțitorilor noștri și ne-au ajutat să refacem formația de deplasare. Profitând de foiala din jur am intrat în vorbă cu caporalul. Mi s-a părut mie mai șmecheros, mai abordabil. Am aflat ușor că e bucovinean de pe lângă Rădăuți, că vom face parte dintr-o unitate de artilerie și că ne vom deplasa pe jos.

– E mult de mers? l-am întrebat.

– Cam mult! Pe strada principală din fața gării până la liceu și apoi la dreapta pe lângă biserică pe o stradă luuungă, pavată cu piatră, care duce la cimitir.

– Aoleo! Cred că noi ne aflăm aici pentru altceva! A început să râdă.

– Nu, nu mergem acolo! Unitatea e gard în gard cu cimitirul.

– Și autocamionul e pentru ăia care nu rezistă?

– Nici vorbă! Soldatul român rezistă. Vedeți voi! E pentru valize.

După alte câteva formalități organizatorice am pornit, „protejați” de militari, spre noua noastră casă. Strada care începea în fața gării arăta bine. Dreaptă, asfaltată, cu pomi frumoși pe margine îmi amintea de bulevardele asemănătoare din Târgoviște sau din Ploiești, fără să fie chiar un bulevard. În schimb cea care „duce la cimitir” arăta ca străzile din mahalaua mea bucureșteană: curată, trotuare înguste, pavată cu piatră cubică pe o porțiune și în rest cu piatră de râu, case modeste – mai pricăjite ca cele din Vitan, multe fără apă curentă și canalizare. Pentru cei crescuți numai la asfalt și în case arătoase, confortabile putea fi deprimant. Caporalul nu glumise. Unitatea se afla chiar lângă lăcașul de veșnică odihnă care urma să joace un rol foarte important în existența noastră cazonă.

Pe platoul în jurul căruia erau concentrate principalele clădiri ne-a întâmpinat un adevărat comitet de primire:

  • Locotenent colonelul Păun, locțiitorul politic al comandantului,
  • Maiorul Chihaia Mihail, șeful Statului major,
  • Locotenent colonelul Segărceanu, activist politic (educație ostășească),
  • Căpitanul Stoica Stelian, comandantul Bateriei TR,
  • Locotenentul Stănescu Nicolae, comandantul Plutonului 1,

Și cei doi ofițeri care ne-au adus de la București:

  • Locotenentul major Popescu, comandantul Plutonului 2,
  • Locotenentul Marinescu, comandantul Plutonului 3.

Maiorul Chihaia ne-a urat bun venit în unitatea militară UM 01462 – Regimentul 29 AAT (Artilerie AntiTanc) din compunerea Armatei a 4-a. și a precizat că acolo unde ne aflăm guvernează alt tip de reguli.

Ne-a sfătuit să ni le însușim, dar mai ales să le respectăm pentru a evita „să ne ciocnim pe traiectorie”. Asta cu traiectoria mi-a plăcut!

Cei doi sergenți care ne-au însoțit pe drum, plus un al treilea, urmau să „colaboreze” cu noi până la depunerea jurământului pentru a ne introduce în „tainele” vieții de cazarmă. Apoi am intrat în „programul ordonat”. Totul s-a desfășurat cu o eficiență uluitoare. Am fost grupați pe plutoane folosind listele întocmite dinainte, ne-am recuperat valizele aliniate șnur pe platou, am fost conduși la pavilionul destinat bateriei TR și ni s-au repartizat paturile pe care le vom folosi până la „liberare”. Clădirea era o hardughie care adăpostea, în principal, două dormitoare imense încălzite cu lemne (la parter și la etaj), dotate cu paturi suprapuse, dar și alte facilități specifice: toalete turcești, spălătoare, birouri, spații de depozitare, săli de curs.

Fără zăbavă, în șir indian,  am trecut pe la ușa magaziei de efecte unde, pe brațele întinse în față, fiecare a primit din mâna plutonierului de baterie, care era … sergent major, uniforma de iarnă (veston, pantaloni, bonetă), centura, vestă tricotată, bocanci, cămașă fără guler, maiou, izmene, două perechi de ciorapi, papuci, prosop, accesorii (semne de armă, petlițe, trese de militar TR).  Or mai fi fost și altele! Toate nou – nouțe, de la „ștoc”.

***

„Plutonier de baterie”, ca și „Plutonier de companie” era o funcție încadrată cu un subofițer, de regulă sergent major, care se ocupa de problemele godpodărești și administrative.

***

După ce le-am depus pe pat, în papuci și cu prosopul pe umăr am fost conduși la baie. Stabilimentul se afla în clădirea spălătoriei fiind de fapt o sală fără gresie sau faianță, cu vreo douăzeci de dușuri fără robineți atârnate în tavan și un vestiar. Cei a căror frizură necesita intervenție treceau pe la unul dintre frizerii civili aduși din oraș. Mergea repede! Tunsoarea „la chelie” nu era acceptată chiar dacă împricinații o doreau. Cei care purtau mustață au trebuit să renunțe la podoabă. Pentru mulți dezbrăcatul „la pielea goală” și dușul la comun a fost o încercare grea. Nu o spuneau, dar se vedea. Anii de sport practicat în echipă mă lecuiseră de orice inhibiție. Ni s-a ordonat să ne grupăm câte doi la un duș și să băgăm viteză pentru că apa caldă curge doar un sfert de oră pentru fiecare serie.

Spălați, curați și uscați am început chinuitoarea operațiune de ajustare a uniformelor prin schimbarea între noi a pieselor vestimentare nepotrivite. Pentru ceva timp dormitorul de la parter, în care eu aveam patul lângă sobă, s-a transformat într-un târg haios prin care mișunau niște unii îmbrăcați parțial în uniformă militară căutând cu pantalonii, cu vestonul sau cu bocancii în mână, ca la Taica Lazăr, un partener de schimb. Ce n-am reușit noi s-a rezolvat a doua zi, la magazie, după o revistă de front, astfel încât toți să arătăm ca la regulament.

Și când târguiala mergea mai abitir un semnal de goarnă a acoperit zumzetul tocmelilor. S-a lăsat liniștea și am încremenit. Nu ne așteptam și nu știam cum trebuie să reacționăm. Sergentul Vilinschi Eduard, cel care conducea programul plutonului meu (Plutonul 1), ne-a lămurit că anunța masa de seară, dar că nouă nu ni se alocaseră drepturile de hrană pentru ziua aceea, așa că vom mânca în sala de studiu hrana rece primită la plecare sau ce mai avem prin valize.

***

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România” prevedea că „absolvenții de liceu, reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățamînt superior, îndeplinesc serviciul militar cu termen redus, beneficiind de drepturile prevăzute pentru elevii școlilor militare.
Încorporarea lor se va face la 1 octombrie al fiecarui an”.

Legal deci, în ziua de 30 septembrie nu făceam parte din efectivul unității, nu eram cuprinși în Ordinul de zi corespunzător și în consecință nu ne fuseseră alocate drepturile de hrană. Soluția era să primim hrană rece de la centrele militare care ne recrutaseră, ceea ce s-a și întâmplat.

Ordinul de zi pe unitate era (cred că este și azi) un document scris. Se emitea zilnic și era semnat de comandant și de șeful statului major. Conținea dispoziții care reglementau buna funcționare a unității de la numirea personalului de serviciu până la mișcările de armament și de muniție sau de la alocarea și scoaterea de la drepturile de hrană și bănești până la datele privind organizarea și desfășurarea instrunției.

Astăzi, niște jurnaliști angajați care n-au trecut, nici măcar în vizită, printr-o unitate militară folosesc termenul cu un alt înțeles, mult mai util cauzei.

***

Ziua s-a încheiat cu prima lecție despre programul de seară: Ce este băncuța de la capul patului, ce face ea și cum se folosește, cum se împăturește uniforma și unde îi este locul, unde și cum se păstrează bocancii pe timpul nopții, cum e orânduită folosirea spălătorului unde nu curge decât apă rece, cu ce ne echipăm pentru înviorarea de dimineață, când și cum se dă stingerea, ce obligații avem după aceea, cum stă treaba cu serviciul de noapte, adică plantonul și alte învățături care, cel puțin la prima vedere, păreau ciudate.

Echipat cu pijamaua kaki din dotare m-am întins la etajul patului suprapus pe care îl împărțeam cu colegul meu Viorel Cheslărenu. Cu mîinile sub cap și cu ochii închiși făceam bilanțul zilei și așteptam sunetul strident al goarnei care ne anunța că urmează să vină colonelul Ene pe la gene. Era o variantă adaptată, atât cât  s-a priceput gornistul, a cunoscutei melodii pentru trompetă „Il Silenzio” (Liniștea) compusă de Nini Rosso și Guglielmo Brezza, oricum mai calmă și mai liniștitoare decât celelalte semnale mobilizatoare slobozite din nesuferitul instrument.

Mă gândeam că vor urma opt ore de somn binefăcător. N-a fost să fie! Noi, cei aflați acolo și veniți din București, reprezentam cam jumătate din efectivul total. Ceilalți urmau să se prezinte la unitate în cursul serii și al nopții. Puțin după stingere a apărut și Țiganu, bunul meu prieten de care mă lega o relație specială. Venea de la Constanța. Apoi toată noaptea s-au foit prin dormitor colegii sosiți din țară.

Așa s-a încheiat prima zi petrecută în cazarmă. Ce a urmat a fost o încercare și o experiență de viață necesară, unică, utilă și irepetabilă.

Citiți partea întîicitiți partea a doua