despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Străpungerea bulevard Nicolae Grigorescu–splai Dudescu: deslușiri… energetice

scris de C. D. Mocanu

Noua arteră rutieră a fost menită să asigure o scurtătură între zona Balta Albă–Titan și zona Apărătorii Patriei–Berceni. Nu cred că era necesară, nu cred că va fi utilă, cum nu cred că, dincolo de oportunitatea investiției, a fost ales traseul optim.

Există în schimb argumente pentru a afirma că promovarea investiției și mai ales punerea ei în operă prin prelungirea bulevardului Nicolae Grigorescu dincolo de Dâmbovița, chiar prin nodul energetic foarte important de la C.E.T. București Sud, nu au fost decizii determinate de rațiune ci de orgoliile cuiva, care aflat vremelnic în capul trebii, se credea mare și înțelept cârmaci.

Lucrările au început în 2010 și, în buna tradiție românească, cei doi–trei kilometri de drum, inclusiv pasajul suprateran peste Dâmbovița, nu sunt gata nici după nouă ani. Se acreditează cu stăruință ideea că „lucrările la Pasajul Nicolae Grigorescu nu au putut fi terminate din cauza liniilor de înaltă tensiune care trec pe deasupra pasajului.” sau că „Lucrările la Pasajul de la Nicolae Grigorescu nu au fost terminate deși sunt executate încă de anul trecut (n.n. 2018) în proporție de peste 90%. Motivul: trebuie mutate liniile de înaltă tensiune care trec pe deasupra pasajului și aparțin Transelectrica, iar procedura durează. Sigur, rămâne întrebarea de ce nu au fost mutate înainte de începerea lucrării, o întrebare fără răspuns.” 

Cel care și-a făcut damblaua și a moșit povestea străpungerii a fost scos din viața publică iar faptele dumisale au trecut în istorie, dar ne-a lăsat la rându-i o istorie pe care vom încerca a o desluși în continuare.

Sfârșitul anului 1965 (26 noiembrie) a marcat punerea în funcțiune a primului grup (50 MW) din Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) București Sud. Până în 1975 aceasta a ajuns la șase grupuri cu o putere totală instalată de 550 MW (2×50 MW + 2×100 MW + 2×125 MW) devenind astfel o centrală mare, cu o capacitate de producție semnificativă și nu numai pentru București.

În același timp s-au dezvoltat și instalațiile exterioare de înaltă tensiune (110 kV, 220 kV și 400 kV) – stații electrice de transformare și/sau de conexiuni și linii electrice aeriene (L.E.A.) – prin care se evacuează puterea produsă și prin care centrala este încadrată în Sistemul Energetic Național (S.E.N.).

Cele douăsprezece linii electrice care leagă C.E.T. București Sud cu alte noduri importante ale sistemului electroenergetic, au fost construite în perioada 1965–1985 și au ocupat singurul culoar de trecere disponibil, spre sud–est, către Glina, prin lunca îngustă paralelă cu Dâmbovița (mal stâng). Acolo sunt și azi!

Terenul agricol, curat, neted ca-n palmă și cu circulație redusă nu punea probleme de coexistență a liniilor electrice cu elemente naturale, obiecte, construcții, instalații, alte obiective aflate în vecinătate. Până la Glina existau câteva porțiuni speciale de traseu acolo unde acestea se încrucișau (traversau) niște drumuri de țară, neamenajate (drumuri de exploatare).

Prima se afla în vecinătatea centralei. Liniile traversau un drum de pământ folosit de ciopleni pentru a ajunge la grădinile din luncă, o prelungire pînă în splai a străzii Ilioara care se sfârșea la intrarea în Baza de Producție Energomontaj. Circulația autovehiculelor era aproape inexistentă. Era în schimb singura posibilitate de a expedia construcțiile metalice mari (grinzi, buncăre de cenușă, conducte speciale…) fabricate de „Energo”, dar și asta se întâmpla destul de rar. Este chiar zona în care noua cale rutieră se avântă peste Dâmbovița. „Străpungerea” înseamnă demolarea câtorva case și interceptarea drumului despre care am făcut vorbire.

În porțiunea specială de traseu de la Ilioara, ca și în celelalte, liniile electrice aeriene au fost realizate astfel încât să li se asigure condițiile de bună și neperturbată funcționare (condiții de siguranță) simultan cu îndeplinirea condițiilor necesare existenței și funcționării normale, fără riscuri, a elementelor afectate de prezența lor (condiții de securitate), în acest caz un drum de exploatare cu circulație redusă. Altfel spus, respectau condițiile de coexistență!

Situația de fapt s-a menținut mulți ani chiar dacă după 1990 drumul ăla de țară mărginit cu nesfârșite grămezi de gunoi a devenit atractiv și a fost asfaltat.

În 2010 Primăria Municipiului București (P.M.B.) pornește cu avânt muncitoresc să prefacă în realitate proiectul de utilitate publică „Străpungere Bd. Nicolae Grigorescu–Splai Dudescu” care, printre altele, prevede construirea unui pasaj suprateran peste Dâmbovița.

Conform proiectului „pasajul suprateran subtraversează mai multe linii de înaltă tensiune” și nu așa cum se afirmă fără temei că „liniile de înaltă tensiune trec pe deasupra pasajului”.

Iată-le așa cum sunt ele cuprinse în configurația actuală a S.E.N.:

  • L.E.A. 400 kV București Sud – Gura Ialomiței
  • L.E.A. 400 kV Slatina – București Sud
  • L.E.A. 400 kV Pelicanu – București Sud
  • L.E.A. 400 kV Domnești – București Sud
  • L.E.A. 220 kV București Sud – Fundeni circuitul 1
  • L.E.A. 220 kV București Sud – Fundeni circuitul 2
  • L.E.A. 220 kV București Sud – Ghizdaru
  • L.E.A. 110 kV București Sud – Glina
  • L.E.A. 110 kV București Sud – Dudești
  • L.E.A. 110 kV București Sud – I.M.G.B. circuitul 1
  • L.E.A. 110 kV București Sud – I.M.G.B. circuitul 2
  • L.E.A. 110 kV București Sud – Popești Leordeni

Așa arată culoarul de trecere al liniilor de înaltă tensiune dincolo de pasajul suprateran care a fost vârât pe sub ele.

Nu trebuie să fii specialist pentru a pricepe că aceste instalații, importante prin volum, prin dimensiuni, prin complexitate și mai ales prin rolul pe care îl au în funcționarea sigură a S.E.N., nu sunt „alea trei fire” pe care „să vină ăștia să le ia de aici”.

M-am confruntat de mai multe ori cu o astfel de abordare. Ce nu știa niciunul dintre cei care o practicau este că atunci când se încurcă „alea trei fire” consecințele sunt grave și răspunderea pe măsură. Unii au pățit-o.

Drumul lărgit la trei benzi pe sens și mai ales pasajul suprateran au modificat fundamental situația din teren facând ca cele douăsprezece linii electrice aeriene să nu mai îndeplinească normele privind traversarea și apropierea față de drumuri, trecerea prin zone cu circulație frecventă și traversarea, trecerea și apropierea față de poduri.

Porțiunea cea mai dificilă este trecerea pasajului pe sub pachetul de opt L.E.A., între cadrele nr. 7 și 8, acolo unde înălțimea construcției este maximă. Se reduce astfel distanța până la conductoarele aflate sub tensiune (110 – 220 kV) la o valoare care pune în pericol participanții la trafic, constructorii, utilajele dar și funcționarea sigură a S.E.N. Acesta este motivul pentru care „efectuarea lucrărilor de realizare a condițiilor de coexistență între obiectivul de utilitate publică și liniile de înaltă tensiune” are prioritate absolută, începerea lucrărilor la pasaj fiind condiționată de finalizarea celor de reglementare a coexistenței.

Niciunul dintre documentele oficiale emise de C.N. Transelectrica, în calitate de gestionar al instalațiilor electrice, și P.M.B., în calitate de solicitant, nu menționează „mutarea” celor douăsprezece L.E.A. ca soluție pentru rezolvarea problemei. Este doar închipuirea celor care, în încercarea de a ascunde realitatea, își dau cu părerea și susțin aberația „să vină ăștia să le ia de aici”. „Mutarea” nu este posibilă pentru simplul motiv că nu există spațiul necesar. Presupunând că situația din teren ar permite relocarea (devierea), atunci costul operațiunii ar fi mult mai mare decât cel al pasajului suprateran.

Există soluții tehnice rezonabile pentru reglementarea coexistenței, doar că în conformitate cu normele legale solicitantul, adică Primăria Municipiului București, plătește. În plus, are și obligația de a pune la dispoziția C.N. Transelectrica o suprafață de teren pentru organizarea platformei de lucru. Fără aceasta operațiunile specifice, care implică utilaje grele, confecții metalice de mari dimensiuni, nu se pot desfășura.

Primăria nu s-a împiedicat de „nimicuri” și a dat ordinul de începere a lucrărilor la mult dorita (de unii) străpungere. Vreo patru ani i-au trebuit pentru a scoate la liman exproprierile. Apoi constructorii au început să mișune pe sub liniile de înaltă tensiune ignorând pericolul care-i pândea de deasupra.

În 2015 C.N. Transelectrica a solicitat Inspectoratului de Stat în Construcții al Municipiului București să ordone sistarea oricărei activități la pasajul suprateran. După tradiționalele pertractări, îngăduitorul inspectorat a fost nevoit să suspende elanul constructiv „până la finalizarea lucrărilor de realizare a condițiilor de coexistență între proiectul (??!!) de utilitate publică „Străpungere Bd. Nicolae Grigorescu – Splai Dudescu” și liniile de înaltă tensiune”. Suspendat este și azi. În acest caz s-au încurcat „alea trei fire”!

Până spre sfârșitul anului 2018 „specialiștii” primăriei nu au mișcat nici măcar un deget. Au așteptat ca Bunul Dumnezeu să le rezolve problema. Au înțeles abea atunci că „pentru continuarea și finalizarea lucrărilor de construcție a proiectului (??!!) de utilitate publică „Străpungerea… ” este necesară efectuarea lucrărilor pentru realizarea condițiilor de coexistență între lucrarea de utilitate publică și liniile de înaltă tensiune” și au început să se agite.

La începutul toamnei 2018 Primăria a încheiat un contract de proiectare și executare de lucrări cu operatorul rețelei naționale de transport al energiei electrice Transelectrica prin care se obligă să pună la dispoziție, cu titlu gratuit, terenul pentru amplasarea   platformei de lucru. Este astfel necesară trecerea în domeniul public al Municipiului București a unei suprafețe suplimentare de circa 1.300 m², parte dintr-un teren proprietate privată. Valoarea despăgubirii este de circa 1,03 milioane lei (aprox. 230.000 Euro – 175 Euro/m²). Foarte probabil, procedura de expropriere nu se va finaliza prea ușor.

De cealaltă parte, Transelectrica a lansat în februarie 2019 licitația publică pentru adjudecarea lucrării „Modificări linii electrice aeriene cu tensiuni de 110 kV, 220 kV, și 400 kV pentru realizarea obiectivului Străpungere Bulevardul Nicolae Grigorescu – Splai Dudescu” cu o valoare estimată de 6,15 milioane lei (1,40 mil. Euro) și termen de excuție șapte luni. Câștigătorul va fi desemnat până la data de 20 septembrie 2019. Deci, puțintică răbdare!

Luni, 2 septembrie 2019, la fața locului situația se prezenta așa:

• Sub pachetul de L.E.A. 110 – 220 kV, între cadrele nr. 7 și nr. 8.

 

Deși, teoretic, accesul pe pasaj este interzis, patru amețiți, un tractor și o autoutilitară „se jucau cu focul” trimiși acolo de un „șăf dăștept” care crede că tocmai el păcălește legile fizicii.

• Sub pachetul de L.E.A. 400 kV.

***

Nu cred că lucrările pentru realizarea condițiilor de coexistență între pasajul suprateran bulevard Nicolae Grigorescu–splai Dudescu și liniile electrice de înaltă tensiune vor începe prea curând. Chiar dacă exproprierea terenului pentru platforma de lucru se va finaliza în timp record și rezultatul licitației organizate de Transelectrica nu va fi contestat, în perioada vârfului de iarnă nimeni nu va aproba indisponibilizarea unor elemente importante pentru siguranța în funcționare a S.E.N.

Să ieșim sănătoși în primăvară și mai vedem! Până una–alta ne jucăm, pe bani, de-a străpungerea!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

O tranșă de calendare mai „generice” – la Luna Cadourilor, la bijuterii, la publicitatea prin „Recom” și – că tot vine bogăția toamnei – cîteva ale Direcției de valorificare a legumelor și fructelor.

Va urma!

Portrete și întâmplări (VIII) – Ba trebuia!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

S-a întâmplat pe când C.I., prietenul meu de-o viață – din septembrie 1969, tânăr ofițer de securitate, termina studiile de drept la facultatea de profil a Universității din București și își pregătea lucrarea de diplomă. Putea apela la tacticile pe care unii  din breaslă le foloseau și ar fi scăpat ușor, fără efort, fără transpirație.

Ardeleanul din el nu-l lăsa. S-a apucat conștiincios de treabă, cu o determinare de care nu-l credeam capabil. Avea de parcurs o bibliografie bogată, dar activitatea zilnică nu-i permitea să frecventeze biblioteca. Din această pricină era îngrijorat, căuta o soluție de ieșire din impas și m-am oferit să-l ajut.

Un vecin, consătean cu soacra mea, apropiat al familiei noastre, ocupa un post important în conducerea Bibliotecii Centrale Universitare. I-am spus despre ce este vorba și l-am rugat să sprijine un lucrător de securitate studios, ieșit puțin din tipare care, în plus, îmi era prieten. Am făcut-o cu strângere de inimă. Știam că în tinerețe nea Ion (I.N.) a cam tras-o doar pentru că era fiul unui mic negustor dintr-o cunoscută localitate a județului Dâmbovița. Nu avea motive să fie prietenos cu reprezentanții temutei instituții.

Omul de mare calitate, blând, amabil și săritor pe care îl știam nu s-a dezmințit.

– Să vină cu lista aia la mine!

După câteva zile am găsit acasă o geantă sport măricică, burdușită cu diverse terfeloage. O adusese nea Ion pentru „securistu’ ăla simpatic”. Așa l-a botezat și de atunci, în familia mea, așa i-a rămas numele.

Spre seară l-am sunat. Era acasă. Locuia în apropiere, pe Vitan, la o mătușă de-a lui.

– Vino să-ți iei biblioteca! Îmi ocupă locul și te pun să plătești chirie!

– Gata! În zece minute sunt la tine.

A ajuns chiar mai repede. Era îmbrăcat lejer ca atunci când ieși din curte și treci strada la un prieten în casa căruia ai intrat de zeci de ori. Ne-am așezat comod pe fotolii. Două pahare generoase cu un rubiniu din producția proprie, gestionat cu parcimonie de mama soacră, se odihneau pe măsuța care ne despărțea. Și ne-am lăsat purtați de vorbe.

Dornic să afle ce se întâmplă, în cameră a intrat și fiul meu. Avea cu puțin peste trei ani, vorbea foarte bine, îi lipsea un incisiv central lepădat pe beton după o cascadorie specifică vârstei și afișa un aer șmecheresc atunci când urmărea ceva. Îl cunoștea pe oaspete. S-au salutat bucuroși, au făcut un pic de conversație apoi juniorul și-a găsit loc între genuchii mei așteptând cuminte să vadă ce se mai petrece pe acolo.

A răbdat ce a răbdat și profitând de o scurtă sincopă a dialogului nostru a trecut la atac. L-a pălit fără menajamente pe bunul meu prieten.

„Auzi nene, ai venit cu mâna goală la un copil mic?”

Gestul Securistului care ducea paharul la gură s-a frânt la jumătatea drumului iar mie mi s-au împotmolit vorbele în gât. Zâmbind hoțește făptașul aștepta un răspuns. În fond el avea dreptate. Nu-l interesau nuanțele, circumstanțele, finețurile.

***

În primăvara anului 1995 îndatoririle profesionale m-au purtat într-o delegație de câteva zile la Timișoara. Acolo se stabilise unul dintre cei alături de care am colindat în copilărie grădinile și bălțile  Vitanului. Vorbeam din când în când la telefon, dar nu-l mai văzusem de mult. Era căsătorit și avea un băiețel. Profitând de ocazie l-am sunat și am stabilit cu el că odată ajuns în Timișoara îl voi căuta și vom pune la cale o întâlnire.

Bucuria a înfrânt răbdarea și fără să-mi dea de știre m-a întâmpinat la aeroport. Insista să mergem numaidecât la el acasă unde eram așteptat de întreaga familie. Mi-a fost greu să-l conving că e firesc să trecem mai întâi pe la hotel și apoi să facem un popas în centru pentru că eu cu mâna goală nu-i voi trece pragul.

Adulții au fost rezolvați fără dificultăți. Preferințele lui le cunoșteam iar clasicul buchet de flori este totdeauna un cadou potrivit pentru doamne. Mă străduiam să găsesc ceva și pentru cel mic când atenția mi-a fost atrasă de un magazin din apropiere la intrarea căruia se lăfăiau atârnați în grindă câțiva ciorchini de banane. O frumusețe. Asta era! Unul dintre aceștia, ambalat cu meșteșug într-o imensă pungă de hârtie, a poposit în portbagajul mașinii.

Și am ajuns la destinație. Se pregătiseră ca pentru un eveniment deosebit. Atras de zgomotul din casă a apărut și puștiul. Avea patru–cinci ani, mic de statură, îndesat, vânjos, vorbăreț nevoie mare, energic. A primit darul cu vădită satisfacție. Curios să afle despre ce este vorba a rupt precipitat punga. A tăcut brusc când a văzut ciorchinele care era cât el de mare. Fără să stea pe gânduri l-a luat în brațe și a pornit voinicește spre camera lui.

Maică-sa, surprinsă la rându-i, a reacționat:

„Dar nu trebuia… !”

Cărăușul s-a oprit, a întors capul și i-a dat replica:

„Ba trebuia! Ba trebuia!”

Apoi și-a continuat netulburat drumul.

Da, trebuia! Știam asta tot de la un copil.

***

Cu ceva timp în urmă Securistu a avut nevoie de ajutorul fiului meu, azi bărbat în toată firea, familist dedicat, specialist cu responsabilități profesionale și sociale importante și a fost nevoit să-i facă o vizită. Înainte  l-am avertizat:

– Ai grijă că îi ești dator o ciocolată!

– De ceeee…?

– Pentru că prin 1982 ai venit la el cu mâna goală!

– Aoleo, așa-i! Băi ce mi-a tras-o atunci!

I-a dus ciocolata, a fost la nunta lui și au rămas prieteni buni.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (III)

de C. D. Mocanu și HM

Reeditarea calendarului „Interflug” cu „corectura” necesară, un alt calendar al Transporturilor Aeriene Române; unul al „Fructexport” și altul de… import: la „Kodak” (încă nu-ncepuse relația de prietenie… tipografică româno-franceză în urma căreia în Țara noastră se executau tipărituri)

 Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (II)

de C. D. Mocanu și HM

reclamele revistei de referință „Magazin istoric” care-și începuse apariția în ’67.

Va urma!

Civilizație publică LXII – Zürich (IV)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua partea treia parte

Căutând urmele prezenței bucureștene, mai vechi sau mai noi, a corpului de iluminat, tonconic, din sticlă albă (opal) venit la noi tocmai din țara lui Wilhem Tell și botezat „model Zürich”, am ajuns ….

În preajma unor clădiri publice monumentale importante

Esplanada și spațiile pietonale din fața Casei Scânteii erau iluminate în 1956 cu lămpi „model Zürich”, varianta dâmbovițeană, instalate pe stâlpi „lampadar” metalici „din două bucăți”.

 

Din aprilie 1960 corpurile astea de iluminat, simbol capitalist îmbrăcat în haine proletare, au conviețuit mulți ani în fața Casei Scânteii cu statuia lui Lenin. Fotografia a fost făcută în ziua de 25 aprilie 1989.

Momentul surprins de Willy Pragher în fața Palatului Regal este, fără îndoială, unul foarte important pentru istoria națională. Ziua de 22 iunie 1941 marchează intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Imaginea păstrează (pentru cei interesați) felul în care la vremea aceea erau iluminate peluza dinspre Calea Victoriei a palatului și spațiul pietonal adiacent. Felinarele montate pe stâlpii ornamentali ai gardului purtau însemnul regalității – coroana.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, în martie, bucureștenii (și nu doar ei) aduceau un ultim omagiu lui Gheorghe Gheorghiu – Dej care își încheiase socotelile cu viața pe pământ (19 martie 1965).

Felinarele regale dispăruseră și locul le fusese luat de corpuri de iluminat „model Zürich” fabricate departe de Elveția natală, pe meleaguri mioritice.

Și au rămas acolo mulți ani. Iată-le în 1968 văzute de pe peluza palatului.

Fără să vrea, Cristian Malide le-a fotografiat în 1974. Utilizau ca sursă de lumină lampa cu descărcări în vapori de mercur de înaltă presiune, cu balon fluorescent, tip LVF 125, echipată cu balast tip BVA 125 și cu condensator. Accesoriile erau „ascunse” în soclul stâlpului.

În 1986 erau încă neclintite pe poziție. Aripa modernizării trecuse peste ele aducându-le o nouă sursă de lumină. Este vorba de lampa cu vapori de sodiu de înaltă presiune, cu balon cu strat difuzant, tip LPN 175, echipată cu accesoriile specifice – balast BNA 175, dispozitiv de amorsare DA 05 și condensator.

Plecați din nord, cu un popas în centru, iată-ne ajunși în sudul orașului, sus pe deal, la Palatul Patriarhiei. Clădirea monumentală finalizată în 1907 a fost construită după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu.

A găzduit până în 1947 Adunarea Deputaților, componentă a parlamentului bicameral al României. Zona deschisă circulației publice (pietonale, rutiere) era iluminată de lămpi specifice epocii montate pe stâlpi „lampadar”. Ambele componente fuseseră desenate și se  fabricau în atelierele primăriei sau ale U.C.B. Administratorii clădirii nu au simțit nevoia de a-i ilumina suplimentar fațada.

După ’47, parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Națională, legislativ unicameral, organ suprem al puterii de stat care, până în 1989, a avut sediul în palatul din Dealul Mitropoliei.

Noul locatar s-a apucat gospodărește de schimbări, modificări și adaptări. Iluminatul public din întregul complex a fost înlocuit cu unul mai „discret”. În plus, intrarea principală a fost împodobită cu două aplice care aveau ca piesă de bază dispersorul difuzant tronconic din sticlă albă (opal) „model Zürich” și accesoriile de fixare – etanșare adaptate la noua soluție de susținere. Fotografiile sunt din anii ’70.

Printre alte „binefaceri” ale democrației pogorâte peste România după evenimentele din decembrie 1989 se află și parlamentul ca expresie a voinței și puterii poporului, „organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării”. Camera Deputaților, componentă a acestuia, s-a întors în palatul care îi fusese destinat încă de la începutul secolului XX. A funcționat acolo până în 1996 când s-a mutat alături de Senat în Casa Poporului.

La data de 28 octombrie 1996 clădirea a fost cedată spre folosință Bisericii Ortodoxe Române care a transformat-o în Palatul Patriarhiei.

După ce a trecut în proprietatea Bisericii (6 decembrie 2010), edificiul a intrat într-un proces combinat și susținut de restaurare, renovare, reabilitare, finalizat în 2016 odată cu sfințirea acestuia de către Preafericitul Părinte Daniel (6 iunie 2016). Cele două aplice au depășit cu bine deranjul și au rămas să înfrumusețeze fațada clădirii. Nu arăta rău! Fotografiile au fost făcute în perioada 2010 – 2013.

 

Câțiva ani mai târziu, în iarna 2018 – 2019, corpurile de iluminat „model Zürich” nu mai înnobilau Palatul Patriarhiei. Au fost înlocuite cu niște sticle de lampă ceva mai domnești decât suratele lor care se înfrățesc și azi cu fitilul și cu gazul pentru a produce lumina. Un Dorel din administrația laică a Patriarhiei, înghesuit probabil de lipsa pieselor de schimb, a decis să înlăture elegantele „elvețience” purtătoare de istorie și să așeze pe fațada mândrului și emblematicului palat niște feștile triste care se potrivesc ca nuca-n perete.

Aici se termină călătoria noastră pe urmele unui simbol al civilizației publice bucureștene, parte din fascinanta și atât de puțin cunoscuta poveste a orașului.

Consideram subiectul închis și deja mă gândeam la altceva când neastâmpărata curiozitate m-a pus să văd ce face…

Lampa model Zürich la ea acasă

Adică în Elveția. Am găsit-o cu ușurință la Berna și n-am mai insistat. Să o vedem!

Impresionant, nu? Fotografiile sunt de prin 2015 – 2016, poate chiar mai recente. Elvețienii prețuiesc și cinstesc valorile trecutului. Corpul de iluminat decorativ echipat cu „glob” dispersor difuzant, tronconic, din sticlă albă (opal) născocit chiar de ei este încă, după atâția ani, o prezență discretă, elegantă, utilă pe străzile localităților helvete. Pentru asta nu sunt suficiente bunul gust și priceperea. Ce au ei și nu avem noi? De ce ei păstrează și conservă urmele trecutului iar noi le distrugem cu frenezie?

În loc de încheiere

Stâlpul Mannesmann „tip lampadar” cu soclu din fontă și manșon ornamental a fost special desenat pentru „lampa model Zürich” astfel încât ansamblul să fie armonios. Uneori, în zone periferice, mai dosnice, au fost utilizați stâlpi din seria normală, puțin mai înalți decât cei dedicați.

Și unii și ceilalți au dăinuit mulți ani fiind asociați, în funcție de posibilități sau de fantezia celor implicați, mai ales în anii ’50 – ’60, cu alte corpuri de iluminat.

Pe malul Lacului Floreasca, într-o zonă pietonală mai puțin frecventată, corpul de iuminat tronconic fusese înlocuit cu unul sferic fabricat la rându-i tot din sticlă albă. Deși puțin înclinat sub povara neglijenței și nepăsării, stâlpul „lampadar” Mannesmann autentic se ține bine. Elementele caracteristice pot fi identificate cu ușurință. Era anul 1968.

Cam tot pe atunci (1966), în parcul Herăstrău, un stâlp Mannesmann de rețea găzduia și el un glob.

Pentru rigoare trebuie spus că, în ambele cazuri, nu era vorba de un nou corp de iluminat ci de o combinație, o găselniță dâmbovițeană. Baza lămpii, cea care se fixa pe stâlp și care permitea montarea fasungului, a dispersorului și a garniturilor de etanșare, provenea de la „modelul Zürich” căruia i s-a înlocuit elementul difuzant tronconic cu unul sferic.

Estetic vorbind, rezultatul nu era chiar rău. Dealtfel corpurile de iluminat echipate cu globuri din sticlă opal nu erau o noutate. Au existat în peisajul bucureștean interbelic fiind promovate de Primărie sau de U.C.B. care le și produceau în atelierele proprii. Nu au avut viață prea lungă din cauza unei hibe foarte greu de înlăturat. Capacitatea de evacuare a căldurii produse de becul cu filament incandescent era foarte redusă. Supraîncălzirea afecta durata de viață a sursei de lumină, a elementelor de contact electric și a celor de etanșare.

***

Zonele centrale și rezidențiale, parcurile, grădinile, terasele, spațiile pietonale, peluzele, esplanadele Bucureștiului de dinainte de 1948 au fost puse în valoare și de iluminatul general realizat cu lămpi decorative, de obicei difuzante, susținute de stâlpi „lampadar”, altele decât cele „model Zürich”.

Iată, doar așa pentru a stârni curiozitatea, câteva dintre acestea:

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (I)

de C. D. Mocanu și HM

trei reclame ale „adas” – Administrația asigurărilor de stat – și una la „loz în plic”: ca s-ajungi să-ți faci griji pentru casă și mașină, întîi de toate trebuia să le cîștigi.

Va urma!

Civilizație publică LXII – Zürich (III)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua parte

Dintre toate corpurile de iluminat public/stradal care au înfrumusețat, după 1930, Bucureștiul și care și-au făcut datoria mulți – mulți ani, singurul despre care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată este cel tronconic, din sticlă albă (opal), „model Zürich”.

Târziu, documente fotografice mi-au dovedit fără tăgadă că în anumite perioade de timp m-am aflat în preajma lui, în principal ca om al rețelelor electrice. Și totuși la vremea aia nu mi-a stârnit interesul, nici măcar pe cel profesional. Sâcâit de această scăpare i-am luat urma de-a lungul timpului. Să vedem rezultatul!

Prin grădini, parcuri, ștranduri, baze sportive

Pe malul Lacului Herăstrău. Grădina restaurantului Pescăruș surprinsă în 1941 de Willy Pragher.

Aceeași grădină în 1962.

Și un an mai târziu.

Lângă Gigantul lui Paciurea din parcul Carol în 1966. La vremea aceea parcul era al Libertății.

În 1942 la ștrandul Floreasca. Odată cu apariția unui nou ștrand (Floreasca 1) spre capătul dinspre Bordei al lacului, cel din fotografie a devenit Floreasca 2.

Mi-am petrecut verile copilăriei și ale adolescenței „pe ștrand”, la Floreasca. Semnam, aproape zilnic, condica chiar în zona inspirat fotografiată de Willy Pragher. O fi fost și „elvețianca” pe acolo? Posibil! Nu aveam ochi pentru astfel de mărunțișuri. Altele erau tentațiile!

În 1962 pe malul lacului, la baza de sporturi nautice de la Herăstrău înființată de „Asociațiunea sportivă Metropola” a funcționarilor și lucrătorilor din Societatea generală de Gaz și de Electricitate București și din Uzinele Comunale București. Acolo Metropola avea un pavilion (sală de mese, vestiare, două săli cu cabine de duș, spații pentru adăpostirea și întreținerea ambarcațiunilor), un debarcader, terenuri de tenis și de volei.

Prin cartierele Bucureștiului și nu numai

Anii ’50. Pe bulevardul Nicolae Bălcescu (fost I.C. Brătianu) în preajma blocului Malaxa – Burileanu. Câteva lămpi „model Zürich” originale susținute de stâlpi lampadar Mannesmann echipați ca la carte cu soclu din fontă „tip platou” și cu manșon ornamental.

La marginea orașului, în Bucureștii Noi, luminând drumul către „Înfrățirea între popoare”. Cinematograful adică!

În 1959 blocurile cartierului aveau doar câțiva ani de existență. Importurile unor produse occidentale erau interzise. Așa se face că pentru iluminatul aleilor au fost folosite componente asimilate de industria României: „corpuri de iluminat tronconice cu glob” și stâlpi metalici „din două bucăți” – două tronsoane de țeavă, cu diametre diferite, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale.

Cam tot pe atunci, Groapa Floreasca era transformată într-un modern cartier de blocuri. Imaginea înfățișează strada Glinka Mihail Ivanovici așa cum arăta în 1961. Iluminatul stradal, cam sărăcăcios după părerea mea, era realizat cu aceleași elemente autohtone ca și cel din Bucureștii Noi.

Iată-ne ajunși într-o altă margine de București, pe strada Baba Novac a anilor ’60, în zona din apropierea intersecției cu strada Dristorului, pe aleea din spatele Policlinicii. Stâlpul din beton tip TB a luat locul celui metalic „din două bucăți”. Rezultatul a fost probabil eficient. Cu siguranță însă, nu bucura ochiul și sufletul. Începuseră vremurile în care „mofturile” estetice nu prea contau. Doar să se aprindă lumina!

La intersecția șoselei Mihai Bravu cu șoseaua Iancului a fost construit, odată cu blocurile din zonă, un complex comercial a cărui piesă grea era un restaurant mare, modern și cu oarecare ștaif. Se numea Mediaș. În 1968 spațiul pietonal din jurul acestuia era iluminat cu varianta indigenă a „lămpii model Zürich” montate pe un stâlp lampadar mai sofisticat, din categoria „ornamental”. Nu arăta rău!

După ce a fost asimilat în producție de către tânăra industrie românească de profil, corpul de iluminat tronconic din sticlă albă (opal) și-a început călătoria prin țară. În 1953 ajunsese într-un nou cartier muncitoresc construit pentru cei care produceau autocamioane la uzina Steagul Roșu din Orașul Stalin. Așa se numea atunci Brașovul. Stâlpul „lampadar” metalic, de inspirație locală, ieșit din tipare, arată mult mai bine decât cel din beton tip TB.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1968 (III)

de C. D. Mocanu și HM

Ultima tranşă de calendare din ’68: articolele de artizanat, jucării, Direcţia de valorificare a legumelor şi fructelor (DVLF) precum şi pandantul ei pentru comerţul exterior (Fructexport), şi din nou pastele de dinţi: Super Cristal, Primăvara, Doina şi Perla.

Va urma!

Civilizație publică LXII – Zürich (II)

scris de C. D. Mocanu

Se va rotunji în toamnă la cincizeci numărul anilor de când viața mea profesională, începută de timpuriu într-un liceu industrial, a avut în centrul preocupărilor rețelele electrice, inclusiv pe cele destinate iluminatului public. Întreținerea și exploatarea celor din urmă nu m-au pasionat niciodată. Erau considerate activități secundare, cu un grad redus de complexitate, care nu necesitau o calificare peste medie. Altfel, importante pentru nivelul de civilizație și confort al localităților mari sau mici.

Așa stând lucrurile, n-am agonisit decât cunoștințele strict necesare fără să pun atunci la socoteală valoarea istorică a unora dintre elementele componente (stâlpi, corpuri de iluminat, surse de lumină, accesorii). Aveam să o descopăr spre sfârșitul carierei. Deși cam târziu, am recuperat repede pentru că după atât amar de ani cu ceva tot am rămas. Știu unde să caut!

Scotocind în cuferele arhivei personale dar și în cele ale memoriei am găsit Fișa tehnologică FL – 16, Executarea lucrărilor de iluminat public, întocmită de un colectiv de la Întreprinderea Electromontaj București din cadrul Trustului Electromontaj, coordonat de inginerul Gh. Eșanu și publicată în 1973 la Centrul de Documentare Energetică.

Lucrarea tratează „executarea lucrărilor de iluminat electric al străzilor, al trecerilor de pietoni, al piețelor, grădinilor, parcurilor și scuarurilor în orașe”. și  prevederile acesteia nu se aplică „la alte tipuri de lucrări de iluminat exterior ca reclame luminoase, iluminatul fațadelor clădirilor etc.” sau „la rețelele aeriene de distribuție de joasă tensiune și iluminat public montate pe stâlpi comuni foarte mult folosite la sate, în orașe de provincie și în cazuri speciale chiar în orașele mari”.

Capitolul „Elemente constructive” conține informații valoroase despre totalitatea componentelor care alcătuiesc instalațiile de iluminat exterior așa cum sunt ele definite în „Domeniul de aplicare”. Am aflat astfel cu surprindere și bucurie că în 1973 „lampa model Zürich” era încă de actualitate.

Și cum Fișa tehnologică FL – 16 nu poate fi găsită în bibliotecile publice, după primul episod dedicat „elvețiencei” se impunea continuarea demersului pentru a pune la dispoziția celor interesați detalii tehnice și imagini suplimentare.

 ***

Lucrările pentru asanarea bălților de pe cursul Colentinei și transformarea lor în lacuri cu o folosință complexă, executate de U.C.B. în anii ’30 ai secolului trecut, au adus în peisajul bucureștean o prezență discretă și elegantă menită să asigure iluminatul spațiilor publice apărute de-a lungul salbei acvatice care este și azi mândria orașului.

Inspirata punere laolaltă a unui stâlp nemțesc, tip „lampadar”, fabricat de Mannesmann cu un corp de iluminat, decorativ, tronconic, difuzant (care răspândește lumina în toate părțile), din sticlă albă (opal), venit din Elveția și având ca sursă de lumină becul cu filament incandescent, s-a răspândit apoi în toate zonele centrale și în cele rezidențiale (parcuri, spații pietonale, grădini, terase, peluze, esplanade, ștranduri, baze sportive, etc.). Numită spre aducere aminte „model Zürich”, eleganta „lampă” a răzbit prin timp, cu modificările și adaptările impuse de vremuri, ajungând într-o formă sau alta până în primul deceniu al secolului XXI.

Stâlpii de tip „lampadar” sunt stâlpii utilizați exclusiv pentru a susține una sau mai multe lămpi (corpuri de iluminat) ca parte a instalațiilor de iluminat public din parcuri, grădini, terase, baze sportive, peluze, spații destinate circulației pietonale, etc. Au înălțimea totală de 4–5 m. și înălțimea utilă deasupra solului de 3–4 m.

Pot fi confecționați din țeavă sau din alte profile metalice (simpli sau tronsonați), din beton sau din diverse materiale compozite (ex. poliester armat cu fibră de sticlă – PAFS). Toți însă, cel puțin teoretic, trebuie să arate bine, să se integreze în peisaj, să fie plăcuți ochiului și sufletului.

Stâlpul metalic format din două tronsoane inegale, cu secțiune circulară care, la începuturi, făcea pereche cu lampa model Zürich era fabricat dintr-o singură bucată prin procedeul Mannesmann. Avea ca elemente ornamentale un soclu din fontă și un manșon care masca zona de trecere de la un tronson la celălalt.

Produși în Germania, în Austria sau în Ungaria, stâlpii lampadar Mannesmann au fost înlocuiți după 1948 cu o variantă indigenă, mai ieftină, mai simplă și mai puțin prezentabilă.

Metalurgia României producea țeavă de uz general și astfel soluția a fost inevitabilă. Criteriile estetice nu au mai contat. Țevi simple sau tronsonate, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale care să le înnobileze aspectul, (Fig. 19) au devenit, cu ceva reținere, suporți pentru lămpile model Zürich dar și pentru născocirile care le-au urmat. Au trecut peste ani și pot fi aflați încă prin parcurile mărginașe sau printre blocurile construite în perioada avântului locativ de dinainte de ’89.

Stâlpii metalici din categoria lampadar, confecționați din profile zincate, se utilizează și în prezent. Cei cu secțiune circulară sunt tronconici iar cei cu secțiune hexagonală sau octogonală au profilul unui trunchi de piramidă.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din  ziua de 26 octombrie 1950 a aprobat „Planul de electrificare a țării și de folosire a apelor”. Având durata de zece ani acesta s-a derulat în perioada  1951–1960 și a condus, printre altele, la o dezvoltare uluitoare, greu de repetat, a rețelelor de distribuție a energiei electrice. Creșterea exponențială a numărului de stâlpi metalici, de toate categoriile, necesari în mediul urban a adus în prim plan volumul de muncă și cheltuielile necesare pentru întreținerea acestora (lucrări periodice de protecție anticorozivă – vopsitorie). Nu erau nici pe departe rezonabile. Betonul a devenit astfel o soluție de compromis tehnico – economic pusă în practică cu inteligență și pricepere de specialiștii români.

Proiectarea, fabricarea și utilizarea stâlpilor de beton armat au fost la vremea aceea probleme inginerești serioase, dificile. Exista și ceva experiență anterioară, nu prea multă dar temeinică și valoroasă.

În 1913 a fost pusă în funcțiune prima linie electrică aeriană (L.E.A.) din România construită pe stâlpi de beton. Funcționa la tensiunea de 1.500 V c.c. ca linie de contact a căii ferate Arad– Ghioroc–Pâncota–Radna (58,4 km.), prima cale ferată electrificată, cu linie de contact, din țară.

Cu ocazia lucrărilor de modernizare și de extindere a surselor de apă pentru București, tânărul inginer Ion S. Antoniu din cadrul Serviciului de studii – electrificări rurale al Societății Generale de Gaz și de Electricitate a proiectat și a coordonat, în perioada 1930–1931, realizarea instalațiilor pentru electrificarea stațiilor de pompare din zona Arcuda–Ulmi. Linia electrică aeriană 15 kV Grozăvești–Arcuda–Ulmi și derivațiile acesteia au fost construite pe stâlpi de beton armat vibrat – prima rețea electrică de acest tip din Sistemul Energetic Național. La începutul anilor ’80 erau încă la datorie.

Autorul acestei isprăvi avea să ajungă profesor doctor inginer, membru corespondent al Academiei, unul dintre marii noștri specialiști în electrotehnică și electroenergetică.

Fabricarea industrială a stâlpilor de beton armat centrifugat pentru rețele electrice a început în 1953 la Fabrica Titan din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Nomenclatorul de produse conținea și varianta „lampadar”  tip TB, TB5, TB6 (Fig. 16) a căror utilizare s-a extins cu repeziciune. Cele mai frumoase zone din orașele României s-au umplut cu pari din beton.

Indigenizarea unor produse, mai ales a celor venite de la odioșii capitaliști, acțiune oarecum justificată în condițiile poltico – economice de la începutul anilor ’50, a atins și „lampa model Zürich”. Devenită „corp de iluminat tronconic cu glob” a fost asimilată de industria națională. Ceva mai bondoacă, a păstrat totuși profilul  originalului și restul detaliilor constructive care o făceau rezistentă și sigură în funcționare.

Cu adaptările și modificările determinate de evoluția  surselor de lumină, de la becul cu filament incandescent inventat în 1879 de Thomas Alva Edison, la becul cu vapori de mercur (LVF) sau de sodiu (LPN) de înaltă presiune și la modernul bec fluorescent compact (CFL), ambele variante au îmbogățit până mai ieri peisajul bucureștean și nu numai. Le vom lua urma în episoadele următoare.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici