despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din zbor – Limba română (XV)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

„Zeului” Automobil i se aduce jertfă zilnică. Mulți, prea mulți oameni își află sfârșitul pe drumurile României.

Un autoturism a lovit în plin un motociclist și l-a proiectat peste „parapetele despărțitor”, pe celălalt sens de mers, unde a fost acroșat de un alt autovehicul care se deplasa regulamentar.

La grozăvia evenimentului, o pitpalacă de la una dintre televiziunile care deschid emisiunile de știri cu crime, violuri, sinucideri, jafuri, pedofili, proxeneți, scandaluri, incendii, accidente rutiere a adăugat și necunoașterea limbii române,  principalului ei instrument de lucru.

N-a trecut decât o zi și o altă ziaristă specializată în citirea prompterului, de la aceeași televiziune, prezintă ca știre de interes general (ce altceva?) un accident rutier soldat cu victime și face vorbire despre „parapeții” care mărginesc albia artificială a Dâmboviței.

Parapete, parapeți, ce contează! Pentru cele două pitpalace e tot una. Și totuși!

Substantivul neutru „parapet” are pluralul terminat în –e („un parapet – două parapete”, accentuat „parapetul – parapetele”). Fără a fi o regulă, forma de plural a substantivelor neutre se termină în -uri sau în -e. Când există forme diferite de plural, de obicei, este admisă în limba literară doar una dintre acestea.

Iată un motiv serios pentru a recurge la ajutorul dicționarelor de specialitate.

Oricum, „parapetele despărțitor” este o greșeală:

  • Dacă învățata ziaristă a folosit cu bună știință forma de plural, atunci a ratat acordul în gen și număr dintre adjectiv și substantivul pe care îl determină: parapetele despărțitoare.
  • Dacă a avut în vedere singularul, atunci lexicul limbii române este pentru dumneaiei o taină: parapetul despărțitor.

Cât privește „parapeții”…! Începând cu clasicii (Scriban, Șăineanu, Candrea…) și terminând cu Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic (DOOM) pluralul „parapeți” nu este nici măcar menționat ca variantă care trebuie evitată.

Prima condiție pentru a aspira la statutul de ziarist este cunoașterea și utilizarea fără cusur a limbii române. Apoi urmează talentul, inspirația, spontaneitatea, cultura generală, ……

Cele două mai au de lucrat. Nu au trecut încă de faza eliminatorie, chiar dacă se dau în spectacol la televizor. „Parapetele despărțitor” și „parapeții” le separă, fără îndoială, de limba neamului lor – „grai tămâiat, cățuie de petale” căci adesea amândouă proptesc oiștea în gard.

Din zbor – Limba română (XIV)

scris de C. D. Mocanu

„Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Doar ce a încheiat primarul general prezentarea contorsionată a concepției municipalității despre colectarea deșeurilor și o cititoare profesionistă de prompter, guristă cu experiență, de la televiziunea „Și mai mult decât atât”, a simțit nevoia să sintetizeze spusele primașului:

„Primarul capitalei Gabriela Vrânceanu Firea vorbind despre contractul semnat în urmă cu o oră de recoltare selectivă. Mai multe containere cumpărate de Primăria Capitalei amplasate în toate sectoarele capitalei astfel încât să se înceapă recoltarea selectivă. Un prim pas, spune Gabriela Firea, nu este suficient dar vom face demersuri în acest sens.”

Cartea („prietenul care vă sfătuiește fără să vă râdă”) ne învață că recoltarea este „operația de strângere, de culegere a roadelor produse de plantele agricole”, adică a „produselor vegetale obținute de la plantele cultivate”.

O și văd pe înrăita vorbitoare în dodii cultivând sticle de lampă și peturi. Numai după ce acestea cresc, se coc și capătă o culoare frumoasă, le poate recolta selectiv; sticlele de lampă în containerul verde, peturile în containerul galben.

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea a doua)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

Partea întîi

Cunoștințele de electronică radio-tv i-au ușurat traiul în armată. Au făcut din el o mică vedetă. A fost suficient să repare unul dintre televizoarele unității. Specialiștii de la transmisiuni nu-l dovedeau. A făcut-o Vasilache! Un televizor nefuncțional constituia o mare problemă pentru tovarășul colonel Segărceanu, cel care se ocupa de pregătirea politico–ideologică a militarilor. Vizionarea telejurnalului de seară, ca și citirea presei, erau activități obligatorii. Nu scăpau decât cei aflați în diverse servicii.

Din clipa aia nu a mai avut liniște. Cred că a fost acasă la toți ofițerii și la jumătate din subofițeri, evident pentru a le depana aparatele. Nu accepta bani. Se mulțumea cu o masă bună, cu o sticlă de băutură mai acătării sau cu diversele înlesniri care-i făceau viața mai suportabilă. Când avea nevoie îmi solicita ajutorul în două ipostaze precizate totdeauna din capul locului:

  • Mâna a doua, pentru televizoare.
  • Consilier, pentru radioreceptoare.

Țiganu era un tip liniștit, calm, împăciuitor și răbdător. Îndura mult. Dar atunci când „agresiunea” depășea limita acceptată de el, devenea fiară. (Cred că asta era contribuția strămoșilor lui turci.)

Nu știam că se putea transforma într-o clipă devenind de neoprit. Aveam să aflu într-o duminică frumoasă de primăvară a anului 1975. Eu intram în gardă la Comenduirea Garnizoanei, în buricul târgului, aproape de Teatrul Național, lângă Miliția Orășenească. Vasilache și câțiva colegi ieșeau în oraș. Țiganu avea o prietenă printre fetele locului.

De vreo jumătate de oră mă aflam în post la intrarea principală. Uniforma de iarnă mă cam stânjenea, arma parcă era mai grea dar, urmăream fascinat spectacolul străzii înțesate de oameni, majoritatea îmbrăcați în haine kaki. Caracalul, oraș mic, era garnizoană mare. Liniștea mi-a fost tulburată de o patrulă militară care însoțea un civil și care vroia să intre. Subofițerul de la Punctul de Control Acces a întocmit formalitățile și i-a condus pe toți la Ofițerul de Serviciu. Mă întrebam ce caută acolo un civil adus de patrulă. Avusesem timp să disting pe figura lui urme proaspete de contuzii și de echimoze. N-am apucat să duc gândul până la capăt. A apărut o altă patrulă care, de această dată, însoțea câțiva dintre colegii mei. Vasilache era și el în acel grup. Surprins, l-am întrebat printre dinți:

— Ce ați făcut Țigane?

Arătând cu capul spre intrarea în clădire, mi-a răspuns zâmbind:

— L-am bătut p’ ăla!

Îi și vedeam la bulău, fără șireturi la bocanci, fără curea la pantaloni, fără centură, dormind pe țambalul pe care, cu mâna mea, îl puneam în poziția pentru somn! Mă cam încerca râsul!

Spre ușurarea tuturor nu am avut parte de acestă bucurie. După un timp au fost lăsați să plece și pentru a preveni producerea altor evenimente, au fost însoțiți de patrulă până la unitate. Civilul a plecat singur ceva mai târziu. Am reușit să aflu că nu fusese o încăierare ca-n filme. Doar o scurtă secvență pugilistică între Vasilache și cel bătut care era… subofițer la unitatea militară de lângă gară.

Dimineață, după sosirea cadrelor, în fața porții a oprit o Dacie cu număr militar din care a coborât un sergent major de infanterie. Avea fața numai vânătăi și umflături. Abea i se zăreau ochii. Comandantul garnizoanei îl chemase la raport.  Nu era de glumă. Așteptam cu nerăbdare să ies din serviciu și să mă întorc în unitate.

Am ajuns la dormitor când băieții începeau programul de studiu. Bătăușul nu era acolo!

— Unde e Vasilache?

— E veselar.

(Sau „de veselă”, adică servea mâncarea și spăla vesela pentru toată bateria TR.) L-am găsit la bucătărie și ne-am retras într-un colț.

— Țigane, ai înnebunit? Tu știi cum arată ăla? Vrei să te trezești la Batalionul Disciplinar?

— Stai bă că nu e chiar așa!

Și mi-a povestit. Prietena lui, elevă de liceu, dădea din ce-i dăduse Domnul, fără să fie prea generoasă. Înainte de a-l cunoaște pe Vasilache, avusese o altă relație. În acea zi s-au întâlnit spre prânz. Nu au apucat să facă prea mulți pași și Țiganu a fost abordat direct de fostul prieten al fetei, un tânăr îmbrăcat cu haine civile, de oraș. L-au potolit cu greu și au încercat să-l ocolească, să nu-i mai stea în cale. Doar că acela, cu creierul lui mai mic decât cutia craniană, s-a gândit că sergentul TR este motivul pentru care a fost părăsit (poate că era chiar așa!) și s-a ținut scai de ei. Pentru a evita incidentele, fata a plecat acasă iar Vasilache, împreună cu câțiva colegi, s-a îndreptat spre restaurantul din parc. Lovit în amorul propriu, „fostul” o căuta cu lumânarea. I-a urmărit și la intrarea în grădina publică a avut neinspirata inițiativă de a-l ataca fizic pe Țiganu. S-a pomenit sub o ploaie de pumni care l-a năucit trimițându-l „la podea”. O patrulă aflată în zonă a intervenit imediat. Cel și nefericit și bătut s-a legitimat ca fiind subofițer la o unitate militară din oraș. Toți, beligeranți și martori în uniformă, au fost conduși la Comenduirea Garnizoanei.

— Și cum a rămas? Acum ce faci?

— Păi pe el îl anchetează comandantul garnizoanei iar pe mine mă anchetează Olteanu (locotenent–colonelul Olteanu, comandantul regimentului) și în funcție de rezultatele anchetei, vor stabili ce e de făcut.

Concluziile anchetatorilor convergeau până la un punct: Vasilache era cel urmărit, sâcâit, provocat și atacat deși a încercat să evite scandalul. Spre cinstea ei, fata a contribuit la limpezirea acestui aspect.

În schimb, cei doi comandanți nu se înțelegeau asupra modului în care sergentului major i-a fost schimbată fizionomia.

Comandantul garnizoanei a stabilit că acesta a fost snopit în bătaie de sergentul TR.

Locotenent–colonelul Olteanu i-a interogat, de mai multe ori, pe toți colegii noștri prezenți la fața locului, inclusiv pe Vasilache. Toți, fără excepție, au susținut că civilul nu a fost luat în pumni. A fost doar îmbrâncit și în cădere s-a lovit de gardul din piatră al parcului.

Exasperat de solidaritatea teriștilor în a contesta evidența, comandantul de regiment a concluzionat:

— Auzi Vasilache, acum că l-ai bătut, asta e. Dă-l în măsa de infanterist! Dar nu trebuia să-l bați așa de rău!

Până la urmă, nu a pățit nimic. A existat însă un efect secundar. I s-a tăiat pofta de fete din capitala Romanațiului.

Încet dar sigur se apropia ziua trecerii în rezervă (a lăsării la vatră). S-a întâmplat marți, 15 iulie 1975, cu două săptămâni mai târziu decât era normal.

Vasilache a venit cu mine în București. Binefăcătorul lui nu se simțea bine și chestia asta îl  îngrijora. Până în toamnă, omul de ispravă, cizmarul cu suflet mare s-a prăpădit. Urmașii acestuia nu l-au mai îngăduit și Țiganu a rămas pe cont propriu.

Media obținută la admitere nu i-a permis ca în primul semestru să obțină bursă. Și-a găsit un loc la cămin dar nu era gratis. În plus, trebuia să și mănânce.  A urmat o perioadă grea pentru el. Venea rar pe la mine invocând de fiecare dată distanța dintre Grozăvești și Vitan dar, o făcea cu bucurie știind că e bine primit. Dacă eu nu eram acasă, mama îl invita să se odihnească, să facă o baie și când ne adunam toți, ne așezam la masă ca în familie. N-a acceptat niciodată bani de la noi deși ne ofeream să-l ajutăm. I-ar fi primit doar ca împrumut dar nu era sigur că îi mai poate înapoia. Nici azi nu știu cum a scos-o la capăt.

S-a adaptat repede la viața de cămin. A început să bea și să trăiască intens clipa, nu totdeauna cu cele mai profitabile foloase. După sesiunea de de iarnă i s-a mai ușurat povara. Îndeplinea condițiile pentru bursă, repara televizoarele studenților și își folosea cu talent deprinderile comerciale căpătate în preajma portului Constanța.  Nu neglija învățatul dar, o făcea cu zgârcenie.

După separarea anilor de studiu pe specializări (el la „Termo”, eu la „Electro”) ne întâlneam mai greu. Programul era un impediment serios. Nu puteam chiuli. Bursa nu ne lăsa. Îi mergea bine, deși evoluția lui nu părea să fie pozitivă. I-o spuneam uneori, atunci când se întâmpla să mergem la o bere. Mă asculta fără să se uite la mine și cu o undă de tristețe în glas răspundea:

— Ce știi tu!

Se înstrăina, nu înțelegeam de ce și nu știam să reacționez. Viețile noastre își urmau cursul rânduit.

La repartiție, chiar dacă nu era în plutonul fruntaș, a avut șansa unui post la CET Palas. Se întorcea acasă.  Înainte de a pleca la Constanța a trecut pe la părinții mei și apoi mi-a făcut o vizită în Foișoreanu, acolo unde locuiam. Se întâmpla într-o seară blândă de august. La masa din grădină am descântat până în zori un vin vechi de Panciu. A refuzat să doarmă la mine. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă suna din când în când la serviciu, prin rețeaua de dispecer. De prin ’90-’91 nu a mai făcut-o. Vorbea puțin despre el. Îi știam năravul și nu insistam. L-am căutat eu dar, era greu de găsit. Umbla mult prin centrală. Cineva mi-a spus că e bolnav. Nu a participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare ale promoției noastre. La cea din anul 2000 am aflat că Vasilache nu mai e printre noi. Plecase acolo unde bogatul și săracul sunt totuna. Aripa tristeții mi-a mângâiat atunci bucuria revederii cu ceilalți. Acasă am aprins o lumânare pentru el și l-am trecut întru pomenire pe hrisovul morților din familia mea. O bună bucată de timp mi-a fost ca un frate.

Anturajul nepotrivit, viața dezordonată, alcoolul, tutunul (dar și altele doar de el știute) l-au răpus. Numai Dumnezeu poate judeca!

Odihnește-te în pace Țigane!

Din zbor – Limba română (XIII)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, a fost invitată la un forum dedicat colectării și reciclării deșeurilor care amenință să copleșească orașul. Se cuvenea ca în fața participanților, majoritatea specialiști ai domeniului, să prezinte gândurile, înfăptuirile celor implicați în  cârmuirea Bucureștilor. A abordat subiectul cu siguranță de sine. Ajunsă la centrele moderne de colectare selectivă ce vor fi presărate prin capitală, Joițica noastră a grăit:

„…. opt-nouă în fiecare sector în special ne-am gândit în zona școlilor, liceelor, parcurilor pentru că în general copiii, tinerii sunt cei care învață cel mai ușor, sunt cei mai dornici să folosească aceste noi tehnologii și cu siguranță ne vor învăța, ne vor instrui și pe noi, cei mai adulți. Copiii vor fi dascălii părinților și bunicilor.

La aceste centre de colectare selectivă unele dintre ele sunt perfect automatizate, la altele există o persoană care asigură această colectare selectivă și prin acest gest de a merge cu un PET la acest centru există și un stimulent, fie financiar, fie vaucere cu reduceri la marii riteilări. Eu cred că este un prim pas, nu este suficient bineânțeles dar, este o dovadă că ne preocupă, că dorim, dorim să partcipăm la procesul continuu de educare a noastră, a tuturor și de conștientizare a faptului că deșeurile pot să devină resursă dar trebuie să fim capabili să le și colectăm începând cu această modalitate care poate să devină la îndemână și anume colectarea selectivă.”

Și constatând că nu este suficientă o măciucă la un car cu oale a continuat:

„Profit de invitația dumneavoastră la această dezbatere să mai punctez încă două-trei idei chiar dacă nu au strictă legătură cu deșeurile dar sunt în constantă și permanentă cu dezideratul nostru de a avea un mediu mai sănătos, un mediu mai curat și consider că principala problemă agravantă a poluării în capitala României este traficul foarte aglomerat, avem și câteva direcții pe care le-am prezentat și într-un material care este expus acum, cum ne dorim să acționăm și am început deja aceste acțiuni pentru a avea un oraș mai curat, un oraș cu poluare scăzută.

În primul rând încurajem transportul ecologic, transportul alternativ, cum vorbeam puțin mai devreme gestionarea deșeurilor și cu siguranță ne dorim să măsurăm și noi calitatea aerului în capitală și vă voi explica în câteva momente cum vom face acest lucru la modul concret.

În ceea ce privește soluții pentru reducerea aglomerației din trafic care produce poluare …..”

Mai bine tăcea! Dacă dorința nestăpânită de a ieși în față nu i-ar fi copleșit „uzul rațiunii”, ar fi desemnat să vorbească în public un specialist onest și cu siguranță utilizator mult mai iscusit al limbii române.

Până când va ajunge „mai adultă”, Coana Joițica, altfel damă bine, ar trebui să se întoarcă la școală!

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea întâi)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

L-am remarcat imediat. Nici nu se putea altfel. Ieșea în evidență între cei peste patru sute de candidați adunați în curtea Școlii generale nr. 87 (str. Dristor nr. 222) și care concurau pentru a ocupa unul din cele o sută douăzeci de locuri puse la dispoziție de Liceul Industrial Energetic pentru anul școlar 1969-1970 curs de zi. Negru ca tăciunele, subțirel (fără să fie slab), avea fibră (se vedea că muncise fizic până atunci). Nu mă puteam înșela. Trăisem până atunci cu ei și printre ei, aveam prieteni ca el. Era țigan.

Vara a trecut repede și luni, 15 septembrie 1969 l-am revăzut printre „bobocii” care participau cu emoție la ceremonia de inaugurare a noului local al liceului și de deschidere a anului școlar. Fusese admis printre primii la „mecanici”.

Ne-am împrietenit repede deși avea un soi de sfială, de reținere în a relaționa cu ceilalți. După mulți ani aveam să constat că cei greu încercați de viață se comportă ca el. Îi spuneam și eu așa cum îi spunea toată suflarea școlii: Țiganu. Nu s-a supărat niciodată. Ba mai mult, recunoștea că este o combinație ciudată de țigan cu turc. A durat vreo doi-trei ani până i-am aflat povestea.

Era din satul dobrogean General Scărișoreanu (fost Enghez), comuna Amzacea, situat în Podișul Negru Vodă, la circa patruzeci de kilometri de Constanța. Provenea dintr-o familie foarte săracă. Pentru motivul ăsta a venit la București. Avea în capitală un unchi care s-a oferit să-l găzduiască, să-l îngrijească și să-l întrețină gratis, cu condiția să învețe și să nu o ia prin bălării. Țiganu a respectat condiția. Din proprie inițiativă, contribuia la cheltuieli cu o parte din bursă. Unchiul lui, cizmar de meserie, locuia pe strada Vericescu, în dosul Uzinei textile „7 Noiembrie”, adică la mine în mahala. Atunci când programul ne permitea (eu eram la „electricieni”) mergeam împreună spre casă și în drum ne mai opream la o bere sau hoinăream prin oraș.

Deși l-am invitat de multe ori, cu greu a îndrăznit să vină la mine acasă. Mama l-a adoptat imediat și îl trata ca pe un membru al familiei (de același statut se bucura și C.I., colegul meu de clasă). În perioada liceului n-am petrecut foarte mult timp împreună dar, ne întâlneam cu mare bucurie ori de câte ori aveam ocazia.

Vara mergea acasă doar pentru câteva zile. Oricum vacanța noastră era mai scurtă cu o lună, perioadă în care parcurgeam stagiul de practică în unități energetice. În rest, așa cum o făceau mulți dintre noi, lucra pentru a mai câștiga câțiva bănuți. Învăța pe rupte și se ferea de belele. Își proteja astfel bursa, singura sursă constantă de bani care îi asigura, la un nivel minim, supraviețuirea. Se număra printre cei câțiva fumători înrăiți. Fuma tutun prost, după puterea buzunarului. În școală se abținea. Regulile erau foarte stricte și nerespectarea lor se penaliza cu asprime.

În 1972, după ucenicia făcută la Palatul Pionierilor cu profesorul și radioamatorul Nicolae Bătrâneanu, după absolvirea cursurilor organizate de Radioclubul Central din București și după trecerea obligatoriului examen, am devenit radioamator cu acte în regulă. Doar prietenii apropiați cunoșteau acest detaliu. Printre ei și Țiganu.

Aveam acasă un mic atelier dotat modest în care mă chinuiam cu îndârjire să aduc la o funcționare normală receptorul sovietic pentru benzile dedicate radioamatorilor pe care îl primisem în folosință de la club. La un moment dat a început să mă viziteze mai des fiind interesat de ceea ce meșteream eu.

A recunoscut că este pasionat de electronică și că se pregătește ca autodidact. Uneori consulta Catalogul de tuburi electronice, împrumuta câte ceva din aparatura de care dispuneam sau își alegea vreo componentă de care avea nevoie. Îl ajutam cu plăcere fără să pun întrebări. Era zgârcit când trebuia să vorbească despre sine. Am aflat după circa doi ani că este un priceput depanator radio-tv.

Preocupați de activitatea zilnică, de ale adolescenței cu bune și rele, ne-am trezit în ultimul an de liceu, al cincilea. Urma o etapă decisivă pentru devenirea nostră și o abordam cu seriozitate. Aveam doar două opțiuni:

  • Continuarea studiilor în învățământul superior, precedată de stagiul militar cu durata de nouă luni.
  • Un stagiu militar de șaisprezece luni și apoi un post corespunzător pregătirii în industria de profil.

Așa cum era firesc, majoritatea (inclusiv Vasilache) a optat pentru Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. După sesiunea de toamnă, circa 80% dintre absolvenții promoției noastre și-au continuat studiile de specialitate dar s-au îndreptat și spre alte domenii (fizică, filologie, economie, actorie, finanțe, armată).

Păstrez în arhiva personală o singură fotografie în care apare Țiganu. A fost făcută in iunie 1974, cu ocazia festivității care marca plecarea în viață a unei noi serii de absolvenți și l-a surprins îndată după ce a fost declarat Șef de promoție la specializarea Mecanoenergetică. La rever poartă „Insigna de onoare” a liceului, distincție acordată elevilor și profesorilor ca recunoaștere a rezultatelor deosebite obținute în activitatea școlară, profesională, culturală, sportivă…

Privirea plină de înțelesuri îndreptată asupra lui aparține directoarei adjuncte, profesoara noastră de limba franceză, doamna Pericle Micu Michaela și viza perciunii, cămașa și cravata Țiganului care săriseră din canoane deși, celor din ultimul an li se tolerau mici abateri.

În seara aceleiași zile, profesori și elevi ne-am întâlnit la o petrecere pentru a sărbători evenimentul așa cum se cuvine. Greul de acum urma. Examenul de bacalaureat a trecut fără probleme deosebite. Promovabilitatea de circa 90% (care atunci nu era o performanță) stârnește azi panică!

M-am văzut cu Țiganu înaintea admiterii. Într-o pauză de relaxare a trecut pe la mine. Tata a pus la repezeală oarece pe grătar și a scos un urcior cu vin rece. Am avut astfel cele mai bune condiții pentru un schimb folositor de impresii și de idei! Spre seară ne-am îmbrățișat, ne-am urat noroc, apoi ne-am întors la treburile noastre.

Și a venit examenul de admitere, primul examen cu miză mare prin care trebuia să trecem. Absolvenții liceelor industriale de diferite specialități puteau alege ca în locul fizicii să susțină examenul la unul dintre obiectele de studiu specifice. În cazul nostru era vorba de Centrale, stații și rețele electrice (CSR) pentru specializarea Electroenergetică și Cazane și turbine pentru specializarea Mecanoenergetică. Am avut emoții deși eram bine pregătiți. Muncisem mult și noi și profesorii noștri: Gheorghe Pericle – Matematică, Nicolae Antoniu – CSR. Singura formă de pregătire suplimentară la care eu și colegii mei (cu trei-patru excepții) am participat a fost organizată de școală în afara programului normal. La solicitarea conducerii ni s-au alăturat fără ezitare profesorii Lucia Pantelimon și Eugeniu Potolea de la Facultatea de Energetică.

Așteptând rezultatele fiecare dintre noi și-a petrecut timpul după posibilități și după puterea fanteziei. Eu, împreună cu un grup de fete și băieți din Vitan, pendulam; o zi la ștrandul Floreasca, o zi la ștrandul UTC de la Băneasa.

În ziua sorocită nu am plecat nicăieri. Când soarele a devenit mai îngăduitor, am apucat agale spre Grozăvești însoțind Dâmbovița din mersul hurducăit al tramvaiului 13. Pe drumul dintre Splai și Rectorat era ca la manifestația de 23 August (lipseau steagurile, crenvurștii și berea). Cu oarecare greutate am ajuns la Facultatea de Energetică în fața căreia o grămadă impresionantă, amestec de părinți și copii, bloca avizierul. Hotărât să mai aștept pentru a se ostoi dorința acestora de a ajunge grabnic cât mai aproape de lista adevărului și pentru a nu stânjeni circulația, m-am retras pe spațiul verde care mărginea aleea de acces.

Acolo am avut surpriza să dau de Vasilache. Stătea turcește în mijlocul peluzei și râdea singur de se prăpădea. Cei din jur se uitau la el cu subînțeles!

— Ce faci Țigane?

Când m-a văzut a început să râdă mai abitir arătând cu mâna spre avizier.

— Ce ai mă? Te-ai dilit?

Printre hohote de râs și sughițuri mi-a răspuns:

— Am intrat amândoi! Du-te să vezi!

Curios, mi-am făcut loc prin mulțime și… am văzut. Așa era! Alături de mulți dintre colegii noștri, intrasem amândoi. Doar că Vasilache Marius era ultimul candidat admis. Sub numele lui s-a tras linie. Atunci m-a pufnit pe mine râsul.

— Gata Țigane, încetează! Ultima bursă de licean se plictisește în portofel! Hai că fac cinste!

S-a ridicat vioi și am pornit la deal spre Armata Poporului de unde autobuzul 36 ne-a dus până în față la Cina. Acolo lucra ca bucătar Marian Bărăgan, zis Mijache, unul dintre copiii Vitanului alături de care trăisem și împărțisem atâtea. De la intrarea în restaurant am sunat acasă pentru a-i scuti pe ai mei de emoții inutile. Țiganu nu-și putea anunța familia. Nici părinții, nici unchiul lui nu aveau telefon.

Într-un colț mai ferit al grădinii ne aștepta o masă liberă. Era mâna lui Mijache pe care l-am rugat să ne pregătească o gustare potrivită pentru o țuică bună, urmată de un grătar asortat, așa ca la Urlătoare .

După șlibovița stinsă cu mizilicuri, ne-am reglat aciditatea cu o bere poloneză (una singură!). Grătarul, pregătit la meserie, a fost acompaniat de cabernet bulgăresc cu pepsi. (Doamne, ce sacrilegiu! Să amesteci vinul, băutura zeilor, cu o zeamă vulgară.) La vremea aia era „culmea rafinamentului”!

Vorbind de una – de alta ne-a prins ora închiderii și am plecat amândoi, pe jos, spre Vitan. Ne-am despărțit la Bujavercă, în fața unității de pompieri.  Peste vară nu l-am mai văzut. Eu am lipsit mult timp din București. El s-a angajat pe undeva. Urma să plecăm în armată și fiecare ban atârna greu. A trecut însă de câteva ori pe la părinții mei. Mama îl primea cu dragoste, îl punea (cu forța) la masă, îl întreba dacă are nevoie de ceva. Uneori avea! Avea nevoie de bani! Îi cerea cu împrumut și îi înapoia la data pe care o alegea singur. Niciodată nu s-a întâmplat altfel!

Ne-am întâlnit în seara zilei de 1 octombrie 1974 în unitatea militară UM01462 – Regimentul 29 Artilerie Antitanc – Caracal. Acolo, la marginea orașului, pe strada Eternității, gard în gard cu cimitirul, am petrecut împreună următoarele nouă luni din viața noastră, timp suficient pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne apropia mai mult. Am fost repartizați în același pluton și găzduiți în același dormitor. În scurt timp, noii noștri colegi i-au schimbat porecla cu una mai intelectuală: Charly, după numele unui personaj de film care avea pielea de aceeași culoare cu a lui.

Țiganu era un om minunat, avea suflet de aur. Cu el (dar și cu alții) împărțeam codrul de pâine, ciocolata primită de acasă, crema de ras, sticla cu vodcă sau cu vin introdusă pe șest în unitate, biscuiții, slănina perpelită pe jar, la gura sobei, borcanul cu compot cumpărat de la chioșcul alimentar… Sărăcia de acasă îl făcea stingher. Îi explicam pe îndelete că nimic nu poate justifica atitudinea lui, că este mai bun, mai dăruit și mai om decât mulți dintre semenii noștri avuți și că ăsta nu este un handicap. În plus, cu el împărțeam bucuria, tristețea, temerile, speranțele, reușitele, îndoielile, eșecurile acelei perioade.

Din când în când avea momente de melancolie pe care le consuma cântând. Vocea lui te ducea cu gândul la Charles Aznavour. Se acompania zgândărind, cu destulă pricepere, o chitară împrumutată de la magazia subunității. Așa am aflat și eu de această dexteritate despre care nu-mi vorbise niciodată. O făcea într-un fel special. Se așeza turcește pe pat și cânta în surdină, doar pentru el. Nu făcea spectacol.

Se deconecta de la realitate. Nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Cred că nici alarma nu l-ar fi putut perturba. Avea un repertoriu trist, de inimă albastră, amintind de viața porturilor.

Odată l-am întrebat de ce nu s-a făcut marinar:

— Am vrut, dar nu sunt bun de marinar!

— De cee…?

— Îmi intră apă-n cur și mă înec!

Când se plictisea de cântat, se întindea, aprindea o țigară, o punea în colțul gurii și fără să tragă din ea, stătea nemișcat cu mâinile sub cap până ce scrumul încins risca să-l ardă.

(VA URMA)

Din zbor – Limba română (XII)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Televiziunea… să-i spunem „Și mai mult decât atât”, „cel mai urmărit post din România la evenimentele importante”, al cărei director și principal realizator plescăie indecent după fiecare trei–patru vorbe, scoate în văzul lumii cei mai mulți ziariști-guriști agramați, lamentabili utilizatori ai limbii române. Dacă pitpalacii s-ar produce la ei în baie sau în sufragerie, prestația nu ar deranja pe nimeni. Vorba unui vechi cântec lăutăresc:

„Haida, haida – nu-i nimic,

Nici pagubă, nici câștig!”

O fac însă în fața multor mii de privitori care le-ar putea urma exemplul. Tristă perspectivă!

Și mai mult decât atât (sic!), postul cu pricina are în program o foarte scurtă rubrică în cadrul căreia o tânără bine școlită ne învață, cu farmec și pricepere, să vorbim corect românește. Poate își face pomană și cu ziariștii-guriști care-i sunt colegi.

Din zbor – Limba română (XI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Căldură mare monșer! Periculos de mare!

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, i-a adunat la sfat pe toți cei care au datoria să facă mai suportabil zăduful îndurat de „bobor”.

Beleaua fiind mare, fără televiziuni, transmisiuni în direct și un stol de gureși pitpalaci, nu se putea.

Și Coana Joițica a grăit. Iar spusele i-au fost purtate fără sminteală către cei toropiți de arșiță.

Iată un fragment din zisele dumisale:

„ …. Dar totuși situația fiind critică, noi trebuie să luăm toate măsurile care se impun. Avem de asemenea la dispoziția tuturor cetățenilor și linia verde, dispecerul care funcționează non-stop, repet numărul de telefon …. unde cetățenii pot să semnaleze orice situație care apare legată ori de situația meteorologică, ori o altă problemă pe care o descoperă și vor să o transmită rapid către …..

Vreau să fac de asemenea o mențiune și anume faptul că toate cele …. spitale ale ….. care sunt coordonate de ….. sunt pregătite să facă față în această perioadă. Am suplimentat numărul de personal, atât la gardă, cât și în program astfel încât pacienții internați să beneficieze în continuare de profesionalismul medicilor și asistenților, dar și noii cetățeni care pot să vină temporar în această perioadă, acuzând diferite stări de sănătate, să poată să fie preluați. Sunt convinsă că același lucru este valabil și pentru celelalte spitale care aparțin de ….

Și pentru că am deschis acest subiect, al sănătății, deschid un subiect extrem de important care nu are legătură cu această situație de cod portocaliu dar, un subiect, repet, sensibil și la care autoritățile trebuie să se implice.

Am observat că este criză de sânge, mai ales în perioada verii, tradițional, se întâmplă această neplăcere care nu trebuie să ne lase indiferenți. De aceea am luat decizia ca săptămâna viitoare …. prin …. și cu sprijinul Ambulanței București–Ilfov care întotdeauna a fost prezentă, această instituție foarte importantă, de acțiunile pentru cetățeni, să organizeze o acțiune prin care să se stimuleze donarea de sânge, prin care să vină cât mai mulți tineri sau persoane care îndeplinesc condițiile medicale să poată să doneze sânge, să îi ajute pe bolnavii care au nevoie în această perioadă de transfuzii.”

Greu cu limba română! Gângav, poticnit, chinuit și dezlânat discursul Joițichii. Altfel damă bine!

Din zbor – Limba română (X)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!”

Fug infractorii de sub  ochii autorităților ca potârnichile. Și după aia, aceleași autorități fac tot ce pot ca să nu facă nimic pentru a-i prinde. În schimb se mobilizează presa!

Cu ceva timp în urmă, un pui le-a dat cu flit polițiștilor, procurorilor, judecătorilor și s-a chivernisit temeinic peste „mânecă”, la loc sigur, cu circulația pe stânga.

Televiziunea „Și mai mult decât atât”, singura de altfel, a trimis pe urmele lui o respectabilă ziaristă.

L-a localizat, l-a identificat și a început a-l pândi stăruitor pe la uși pe la ferești. Din când în când intră pe post cu transmisiuni în direct. Românii trebuie să știe tot ce face puiul în cotețul lui de aur. Chestiune de covârșitoare importanță pentru națiune!

Iată ce ne-a transmis cu ocazia uneia dintre primele sale intervenții:

„Bun găsit! Până în acest moment puiu nu a venit la secția de poliție de aici din …dra. B…..via Police Station este locul în care de trei ori pe săptămână trebuie să vină puiu’ să semneze, să le arate de fapt …..nicilor că respectă toate condițiile impuse de ei. Așa cum știm a depus o cauțiune de două sute de mii de lire. Puiu’ poartă o brățară electronică ce îl lasă să se miște numai într-un anume perimetru și de trei ori pe săptămână trebuie așadar să dea cu subsemnatul, cum spunem noi, la secția de poliție. Până în acest moment nu au venit, nu l-au cunoscut așadar polițiștii de aici pe pui!”

Aferim! A grăit cu dreptate! Să dea cu subsemnatul, cum spun numai ei, cei de la televiziunea „Și mai mult decât atât”. Sunt singurii care folosesc, fără reținere, expresii argotice, nedemne de un post cu audiență semnificativă și cu o oarecare ținută intelectuală.

Exprimarea argotică se asociază cu degradarea, cu poluarea limbii române, fiind plasată în afara exprimării literare.

Argoul este un „ansamblu de cuvinte și expresii cu caracter informal, utilizate cu precădere în limba vorbită de anumite grupuri sociale, profesionale, de vârstă, …”

Acum vreo cincizeci de ani, cu subsemnatul dădeau șmecherii Vitanului meu natal care, pentru diverse găinării, erau săltați de presari și depuși la Circa 8 Miliție unde încasau nelipsita mardeală.

Îi auzeam adesea povestind  pățaniile, atunci când mă bunghiam cum suceau oasele la partida zilnică de barbut. Dacă rămâneau fără  lovelele, puneau la bătaie pantalonii. Să te ții caterincă până ajungeau acasă în milanezi! Mișto spectacol!

Televiziunea „Și mai mult decât atât” trage spre mahala. Începutul este promițător. Guriștii și-au apropiat, fără discernământ, limbajul specific ofensând un simbol național: Limba română.

Post Scriptum:

  1. După ce respectabila ziaristă a zburătăcit puiul, sâcâindu-l cu două-trei întrebări stupide puse din alergare (al dracului pui, nu vroia să stea locului), transmisiunile în direct au încetat brusc. Ce s-o fi întâmplat????!!!
  2. Utilizarea adverbului „așadar” de către respectabila ziaristă merită o analiză mai atentă.

Din zbor – Limba română (IX)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Furtuni violente, tornade, grindină, fenomene meteorologice neobișnuite pentru meleagurile noastre. Dar, cu necazu-i pân΄ te dai!

Dacă la grozăvia naturii se adaugă tonul panicard al reporterilor și mai ales ignoranța condamnabilă cu care utilizează limba în care au rostit primele cuvinte, atunci cu siguranță îți piere mahmureala nevinovată a trezirii în zori.

Într-un jurnal de știri de la ora 6.00, un pitpalac  ne prezintă ravagiile produse de furtună undeva în nordul țării și încheie prin a ne asigura că: „Autoritățile au acționat pentru degajarea trunchilor de copaci căzuți”.

Mamă, mamă! Prin ce școli o fi trecut „guristul” ăsta care vorbește limba română „după ureche” așa cum a învățat-o el? O fi auzit că substantivele neutre care la singular se termină în vocalele e și u accentuate sau i și o accentuate și neaccentuate au pluralul în –uri (un trunchi – două trunchiuri)? Eu cred că nu! Sau dacă totuși s-a întâmplat, atunci informația i-a trecut printre urechi ca rapidul prin Dâlga.

Că el se face de râs, nu-i nicio pagubă! Exemplul pe care, fără vreo apăsare, îl dă pe post ar putea fi urmat și de alții. Și asta chiar ne păgubește!

Din zbor – Limba română (VIII)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Îi turuie gura cu o viteză fantastică. Cu aceeași cadență îngrămădește în câteva zeci de secunde, cât durează transmisia în direct, mulțime de prostii.

Pitpalaca în cauză păzește porțile unor instituții pentru a arunca peste gardurile acestora, cu voce pițigăiată, întrebări stupide celor care se perindă pe acolo.

Cu ocazia unei astfel de înfăptuiri, ne-a informat despre activitățile desfășurate de anumiți procurori pentru elucidarea unor afaceri dubioase, tenebroase, mediatizate copios și adesea, tendențios. La sfârșit, rămasă fără aer, după ce l-a consumat trăgând cu vorbe la foc automat, a concluzionat: „Toate acestea pentru a rapidita ancheta”!

Încercând să-și „optimizeze” trăncăneala, crezându-se dincolo de normele literare lexico–gramaticale, dumneaei a intrat în clubul ignoranților autori de „inovații” lexicale.

În vocabularul limbii române, verbul „a rapidita” nu există!