despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”

Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.

În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.

***

Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.

Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.

Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.

***

Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.

La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.

Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.

Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.

Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.

Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.

Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”

Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul  pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.

Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.

Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.

Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.

Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.

Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.

Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.

Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.

N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.

Alte rechizite: riglele hîrtia albastră și etichetele

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Etichete, hârtie albastră și încă ceva

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Toamna venea ca o izbăvire peste cartierul copilăriei mele. După moleșeala verii mahalaua lui Târcă se trezea la viață. Soarele își mai domolea vipia și se simțea în aer mireasma inconfundabilă a strugurilor ăia țărănești, fără peceți de noblețe, care atârnau voluptuos în bolțile gospodarilor. Ananas, terasă, o mie una, plușată sau cum s-or mai fi numind, erau buni. Îi mâncam fără fasoane. Când mustul stors din ei pișca la limbă, în cățuiele grătarelor începea să sfârâie pastrama de oaie. Fumul ei, plăcut mirositor, binecuvânta mahalaua îngânat discret de muzica lăutărească slobozită în surdină de pe discuri de vinil. Știam atunci că începutul unui nou an școlar e pe aproape.

Nu mă perpeleam de dorul școlii, așa cum nu se perpeleau nici prietenii mei. Noi nu aveam motive de plictiseală și din această pricină nu tânjeam după activitatea școlară. Când venea sorocul ne făceam datoria cu bucurie, fiecare după puteri și aptitudini, dar nu-i simțeam lipsa.

Exista totuși un eveniment pe care eu îl așteptam cu mare interes. Până prin clasa a patra l-am perceput ca pe un ritual: „Pregătirea copilului pentru școală”. Haine, inclusiv uniformă, încălțăminte, rechizite, toate trebuiau cumpărate și asta se întâmpla într-un anume fel.

Acțiunea avea loc îndată după marea sărbătoare de la 23 August atunci când părinții mei încasau avansul. În ziua sorocită trebuia să-l aștept pe tata la fabrică. Programul lui era de la 6:00 la 14:00. La 14:30 ieșea pe poartă. Eu veneam mai devreme și poposeam la cantină. Era un obicei împământenit în familiile celor care lucrau la „7 Noiembrie”. Procedam așa atunci când foamea nu ne dădea pace iar acasă meniul era cam subțire. La intrare administratorul ne întreba de sănătate, spuneam cine suntem, verifica într-un tabel, apoi  primeam liber la mâncare. Dacă avea îndoieli cerea ajutorul bucătăresei care, ca și tovarășa directoare Stancu, îi cunoștea pe toți copiii salariaților:

– Ăsta-i al lu’ Mocanu, mecanicu’ ăla înalt, cu mustață, de la Filatură!

Mâncărica bună, îndestulătoare, se deconta la lichidare.

La ora trei ne întâlneam cu mama în stația de tramvai din fața Depoului Dudești și porneam spre oraș. Pe atunci tramvaiul 19 trecea pe la Universitate. Incursiunea noastră începea la Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar, continua la Trei Ursuleți, pe Doamnei, lângă pasajul Blanduziei, vizavi de Banca Națională și își consuma etapa finală pe Lipscani. Primul popas îl făceam la Librăria George Coșbuc. De acolo cumpăram necesarele rechizite.

 

Stabilimentul aflat la numărul 26 era compus din două încăperi mari care comunicau între ele, dar care aveau și intrări separate, direct din stradă. În cea din dreapta funcționa librăria iar cea din stânga adăpostea un raion mare de papetărie, unul de jucării și unul de marochinărie specifică (ghiozdane, serviete, genți, mape, etc.) plus instrumente de scris (stilouri, pixuri), pentru toate buzunarele.

Nu zăboveam mult. Spre sfârșit de august lumea se gândea la belșugul apropiat al toamnei. Nu se bulucea la rechizite așa cum se întâmpla după 1 septembrie. Vânzătoarele îi rezolvau repede pe cei câțiva clienți care deschideau sezonul. Pentru fiecare clasă exista o listă orientativă cu cele necesare. O adaptam funcție de ce mai aveam pe acasă din anii trecuți sau de ce căpătasem de la rude și prieteni. Un singur lucru nu lipsea niciodată: Hârtia albastră făcută sul și purtată la subsuoară până acasă.

***

Se cumpăra totdeauna mai multă decât ar fi fost necesară pentru „îmbrăcarea” caietelor și a cărților deoarece mai avea o utilizare. Cu hârtie albastră camuflau gospodarii mahalalelor bucureștene ferestrele și nu pentru a se feri de bombardamentele nocturne, devenite între timp amintire, ci pentru a se apăra de arșița nemiloasă a soarelui de vară care transforma orice încăpere într-un cuptor.

Puține case de la periferie erau dotate cu rulouri, niște obloane flexibile fabricate din stinghii de lemn cu un profil special, manevrate din interior. Pe Vitan, între străzile Niță Elinescu și Crivățului existau doar trei.

Una cu etaj, la madam Țăranu (Vitan nr. 185), construită în perioada interbelică, a lui Ion – Oltenașu (Vitan nr. 195) și una pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 9, a familiei Petrescu. Ceilalți foloseau într-o veselie, cu rezultate foarte bune, hârtia albastră.

Fixarea acesteia pe cercevelele ferestrelor se făcea simplu și eficient cu ajutorul pionezelor. Cam primitive, prea puțin aspectuoase, mai și rugineau, dar își făceau treaba.

 

Așa plate, erau parcă special făcute pentru a fi puse pe scaunul celor mai „drăguțe” colege sau pe cel al unor prieteni cărora le venise rândul să o fure. Aveau succes!

***

Se încheia astfel o primă etapă din „pregătirea copilului pentru școală”. Cu sacoșele pline, luam Lipscaniul la picior spre Sfântu’ Gheorghe poposind ici și colo pentru a satisface alte nevoi. Achizițiile se terminau „la Dinischiotu”, magazinul alimentar de unde, pe lângă cele necesare casei, tata cumpăra o sticlă cu coniac Triumf. Nu era băutor de distilate. Pregătindu-se pentru o nouă săptămână de muncă, duminica seara se răsfăța cu un coniac mic.

Când soarele dădea semne că ar vrea să se retragă puneam cap-compas Sfânta Vineri. Ajunși acolo, frânți de oboseală, ne remontam la grădina restaurantului Unirea, calea Văcărești nr. 15, lângă cinematograful Alexandru Sahia. La vremea aceea avea program muzical susținut de câțiva lăutari cunoscuți în Vitan, era elegant, frumos și civilizat.

Etapa următoare se desfășura a doua zi. Începea la fel, cantina, poarta fabricii, doar că de această dată rămâneam în zonă fără să mai fie nevoie de ochiul vigilent al mamei. Străbăteam Dudeștiul, pe jos, în pas de voie, până la Nerva Traian. Acolo, chiar în stația de tramvai, se afla un magazin de încălțăminte, totdeauna foarte bine aprovizionat, de la care îmi completam zestrea școlară cu o pereche de teniși, musai d’ăia chinezești, foarte rezistenți, albaștri cu talpă verde. Îi foloseam la orele de sport și apoi îi hărtăneam pe acasă în următoarea vacanță de vară.

La întoarcere măsuram Vitanul cu pasul, de la Poștă până dincolo de Niță Elinescu și făceam o necesară oprire (obicei vechi) la bufetul Bujorul, vizavi de Lambe, lângă fabrica de carton și mucava Stăruința, cât de-o halbă și-un țap la botu’ calului.

Mai  rămânea de săvârșit ceremonialul „îmbrăcării” caietelor și cărților, adică protejarea coperților cu hărtie albastră iscusit decupată și îndoită. Nu era urgent. Mai putea aștepta nițel. Înaintea clasei întâia l-a oficiat, cu mare pricepere, mama.  După ce, la orele de lucru manual, am deprins tainele meșteșugului nu a mai fost nevoie. Am făcut-o singur până când am terminat cursurile liceului și am continuat apoi, peste ani, îngrijind cărțile și caietele fiului meu. Apăruseră între timp supracoperți din plastic, frumoase, ingenioase, comod de utlizat, dar artificiale. Nu le-am folosit niciodată pentru că nu au în spate o poveste dragă sufletului meu. Și azi îmi protejez cărțile pe care le folosesc frecvent învelindu-le în hârtie de care se nimerește, așa cum am învățat cu mulți, mulți ani în urmă.

Hîrtia albastră nu se mai fabrică. Principala ei utilizare este doar amintire. Era de o calitate modestă, în consecință  ieftină și astfel accesibilă tuturor. Avea însă o valoare simbolică remarcabilă. Reprezenta ȘCOALA. Chiar și atunci când, întinsă țambal pe ferestrele caselor din mahala, ne ferea de răutatea soarelui.

Caietele și cărțile frumos îmbrăcate în hăinuțele lor albastre nu erau desăvârșite fără etichete, adică fără acte de identitate. Cum altfel să le deosebești între ele? Etichetele se vindeau în plicuri de câte o sută de bucăți. Ajungeau pentru câțiva ani. Zimțate și cu lipici pe spate, semănau cu mărcile poștale. Ca și acestea, pentru a fi fixate la locul cuvenit, stratul adeziv trebuia umezit. Instrumentul aflat totdeauna la îndemână era… limba. Mama, care se scandaliza văzându-mă cum ling la etichete, mi-a făcut rost de o buretieră, un fel de castronaș cu un burete îmbibat în apă peste care se presa ușor eticheta înainte de a fi lipită. Nu m-am prea împăcat cu ea. Tot purtătoarea de papile gustative mă scotea din necaz.

Așa se finaliza campania școlară de toamnă. Urmau câteva zile de care hoarda celor în pantaloni scurți profita din plin. Mai aveam de făcut … nefăcute. Și nu ne codeam. Ne bucuram fără opreliște de darurile toamnei: „Mere, Pere, În panere. Prune Bune Și alune, Și gutui amărui, Cu puf galben Ca de pui”. Se găseau din belșug prin curțile noastre. Acelea nu ne atrăgeau. Cele mai ochioase și gustoase erau cele furate de la alții.

Când în grădinile neamului lu’ Balaurea, ale lui Pătrunjel (Prahoveanu) sau ale lui Pandele apăreau munții de varză albă și roșie, de conopidă, de gogoșari și de capia, de țelină căpățânoasă, de gogonele și „… tot felul de legume, De nu le mai știi pe nume”, era clar că nu mai avem loc de întors. Începea școala.

Portrete și întâmplări (XII) Ce pățești când treci pe roșu… cu mașina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

7 februarie 2011 a fost într-o luni. Vremea îngăduitoare, cam blândă pentru ultima treime a iernii, dezmorțea nu doar natura, ci și dorința de muncă profitabilă a unora. În Ilfov se construia în draci. Investitorii de toate mărimile rupeau ușile și ne asalatau cu cereri de racordare la rețeaua electrică. Riscam să ne blocăm. Toți cei capabili să rezolve astfel de probleme au fost mobilizați și fiecare și-a primit porția. Programul meu se întindea pe două zile pentru că urma să rămân peste noapte la țară și de acolo să-mi continui turneul.

Am acoperit cu ușurință zona Afumați – Moara Domnească – Găneasa – Brănești, am trecut pe acasă să-mi iau câte ceva și am apucat voinicește spre Ștefănești. Acolo, înainte de intrarea în localitate, pe stânga se dezvoltau obiective mari și importante: un studiou cinematografic, depozite ale marilor lanțuri comerciale, un centru logistic. Mai aveam două-trei ore de lumină și mă grăbeam.

Conduceam o mașină de serviciu. Șoseaua Fundeni nu era aglomerată. Am ajuns nesperat de repede la șoseaua Colentina. Urma să o trec, să intru pe Andronache și de acolo, ață peste centură, în câteva minute descindeam pe platforma de la Ștefănești.

Veneam lansat spre intersecție. Semaforul era pe verde. Mai aveam oleacă până să trec de el. În fața mea, nicio mașină și am insistat. Într-o clipă verdele se făcu galben. Am forțat socotind că voi apuca să trec. Puteam să opresc în siguranță, dar așa se întâmplă când o mâncărime dosnică nu-ți dă pace. Am țâșnit de pe Fundeni exact când s-a făcut roșu. Intersecția este largă și n-am stânjenit traficul pe Colentina. În timp ce traversam liniile de tramvai am văzut pe sensul dinspre Bazarul Europa mașina Poliției. Aștepta chiar la semafor să-și continue drumul către Ghica Tei. Eram sigur că va veni după mine. Am urmărit-o în oglindă. A cotit pe Andronache și a pornit sirena. Vorba unei vecine confruntate cu dileme existențiale: „Acum ce să făcem?” Păi ce să făcem, am tras imediat pe dreapta. Mașina Poliției m-a depășit și a oprit la vreo zece metri mai departe. Cu actele în mână îl așteptam pe agentul  care venea spre mine fără să se grăbească. S-a prezentat regulamentar, dar nu i-am dat răgaz să-mi spună din ce pricină m-a oprit și zâmbind am recunoscut.

– Am comis-o domnule agent!

– Ați cam comis-o! Vă grăbiți?

– Mai am treabă în Ștefănești. Nu vreau să mă prindă întunericul. De acolo mai e ceva drum până acasă și deja mă gândesc la o țuică și la o ciorbă caldă.

A început să râdă.

– Sunt obligat să vă iau carnetul!

– M-ați nenorocit! Fără mașină nu pot să-mi fac meseria. Dați-mi orice amendă, dar nu mă lăsați fără permis.

Verificase certificatul de în matriculare și știa cine este deținătorul autovehiculului.

– Cu ce vă ocupați?

I-am spus. Se uita fix la mine și dădea dojenitor din cap.

– Rămâneți la mașină.

Profitând de răgaz am apucat să-i anunț pe cei care mă așteptau că voi întârzia câteva minute. A revenit, mi-a întins actele și m-a informat:

– V-am amendat cu 134 de lei (două puncte de amendă), 67 de lei dacă plătiți pe loc sau în cel mult 48 de ore.

– Plătesc pe loc!

Am semnat procesul verbal, am dat banii, am primit hârtiile, ne-am strâns mâna ca doi prieteni și fiecare și-a văzut de ale lui. Consideram chestiunea rezolvată.

Seara, acasă, după țuică și alte alea, pățania de peste zi a fost principalul subiect abordat în consiliul de familie. Auzind cuantumul penalizării soața mea și-a exprimat îndoiala:

– Cum? Ai trecut pe roșu și ai plătit doar șaizeci și șapte de lei amendă. Nu se poate!

Documentele, pe care eu nu mă uitasem până atunci, puteau spulbera îndoiala. Le-am adus și am încercat pe rând să deslușim câte ceva. Părea misiune imposibilă. Nu sunt un caligraf desăvârșit, uneori nici eu nu-mi înțeleg scrisul, dar al domnului agent șef principal P. Gh. părea indescifrabil. Valoarea amenzii era totuși clară și asta sporea misterul. Dar pentru care faptă? Mi-a trebuit ceva timp pentru a descifra cuneiformele dumisale. A fost o adevărată investigație pentru care am pus la bătaie răbdarea, intuiția și… lupa. Una meseriașă, cu sursă proprie de lumină și cu putere de mărire apreciabilă.

Punând alături Procesul verbal și Chitanța am constatat că „Fapta săvârșită este prevăzută de art. 167/1/d RAOUG195/02Rep. și sancționată de art. 99/1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată”. Regulamentul de aplicare (RA) a Ordonanței  de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice prevede la art. 167, alin. 1, lit d că „Se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise, în fugă și/sau fără să se asigure”, iar art. 99, alin. 1, pct. 3 din ordonanță stabilește sancțiunea: „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa I de sacțiuni (2 sau 3 puncte–amendă) nerespectarea de către pietoni a normelor privind circulația pe drumurile publice”.

Asta era! Agentul șef principal P. Gh. l-a amendat pe conducătorul auto M.C.D., care a traversat cu autoturismul intersecția șos. Colentina cu șos. Fundeni pe culoarea roșie a semaforului, ca pieton, pentru că a traversat neregulamentar șos. Andronache! Foarte tare!

 „Traducerea” Procesului verbal a devenit astfel doar o formalitate. A confirmat ceea ce știam deja.

În ziua 07 luna 02 anul 2011 dl. Mocanu Constantin Dan (adică eu) a săvârșit următoarele: „A traversat șos. Andronache prin loc nemarcat și fără să se asigure creând pericol de accident”.

Nu faceți ca mine! Puteți avea ghinionul să treceți pe roșu chiar prin fața mașinii de poliție. Cu siguranță în ea nu se va afla agentul șef principal P. Gh. și veți rămâne… pietoni!

Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft – Actualizare

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.

Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

***

La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii –  I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu: 

• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.

Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.

***

În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!

***

„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.

***

Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

***

O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.

***

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.

Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:

▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.

Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.

Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.

După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor  apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Rigle

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.

De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).

În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.

O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.

Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!

Recomandare (V)

scris de C. D. Mocanu

Vreme trece, vreme vine…

A venit vremea virusului și a statului în casă. Dificilă îndeletnicire. O zi – două, hai trei, mai treacă – meargă. Dar când durata supliciului este nedeterminată viața devine tare complicată și de la un moment dat, a dracu de plictisitoare. Monotonia unor activități repetate zile în șir într-un spațiu relativ limitat sporește anxietatea determinată de situația inedită și mai ales incertă în care ne aflăm.

O bucurie pentru suflet și o provocare pentru minte care să ne scoată de sub apăsarea gândurilor ar putea fi vizionarea unor filme documentare. Site-ul pe care vi-l recomand (www.filmedocumentare.com) grupează pe cincisprezece domenii, pentru toate gusturile, o mulțime de creații interesante.

Încercați! Sunt sigur că veți găsi ceva pe placul dumneavoastră. Și foarte important! Filmele pot fi descărcate gratuit.

Vizionare plăcută!

Din zbor – Limba română (XXVI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub  măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea.” (Fănuş Neagu)

Am aflat acum câteva minute că respirăm cod roșu! Eu știam altceva! Mamă, mamă! Ce-o mai fi și asta? Ce ne-o mai aștepta? Cică azi-noapte codul roșu nu a putut fi respirat.

„Toata Capitala a fost sub cod rosu irespirabil din cauza acelor iresponsabili care dau foc la tot ce gasesc in speranta ca alunga duhurile rele.”

Asta este „știrea” pe care a slobozit-o în lume un cetățean revoltat că era gata-gata să ne sufocăm cu cod roșu. Și din această pricină s-a supărat rău de tot pe biata limbă română pe care o folosește fără să o înțeleagă! Lipsa diacriticelor din scrierea dumisale devine astfel o bagatelă.

Cu o parte din concluzia protestului postat pe nemestecate de un „cap limpede” sunt și eu de acord:

„Pe noi nu «virusul» ne omoara, ci prostia… ”

Recomandare (IV)

scris de C. D. Mocanu

Interesele cunoașterii m-au condus mai deunăzi spre Arhivele Militare Naționale Române, căci numai acolo puteam găsi răspunsuri la întrebările care nu-mi dădeau pace. Aflate în subordinea Statului Major al Apărării, sunt deschise unui public larg: „istorici, cercetători, arhiviști, cadre didactice, studenți și petenți, civili și militari, români și străini”.

Fondurile arhivistice se află în mai multe depozite astfel:

  • Fondurile de arhivă deschise cercetării, păstrate în original la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (C.S.P.A.M.I), Pitești;
  • Fondurile de arhivă deschise cercetării, păstrate în copie pe microfilm la Serviciul Istoric al Armatei, București;
  • Fondurile de arhivă create de structuri ale armatei României, păstrate la Arhivele Naționale – Serviciul Arhive Naționale istorice Centrale, București;
  • Documente de arhivă create de personalități militare, păstrate la Biblioteca Națională a României – Colecții speciale, Arhiva istorică, București;
  • Documente păstrate în depozite intermediare de arhivă, pe categorii de forțe, la principalii creatori de arhivă din armată.

Multe și cam împrăștiate. Pentru a înlesni „navigația” specialiștii A.M.N.R. au întocmit Ghidul Arhivelor Militare Române, lucrare foarte utilă care m-a făcut repede să renunț la gândul ce-mi dădea târcoale, după principiul „s-a aranjat, nu se poate”. Am aflat din Ghid că va trebui să caut informațiile trebuincioase în peste 1.400 de unități arhivistice aflate la… Pitești!

În schimb, am descoperit revista de istorie Document. Buletinul Arhivelor Militare Române.

Apare trimestrial din 1998, a ajuns la numărul 86 și este  disponibilă, gratuit, în format electronic. Cititorul împătimit de cunoașterea trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat are asfel la dispoziție articole pe teme de istorie universală și românească, precum și documente de arhivă din țară sau din străinătate.

Articolele, trecute prin filtrul unui consiliu științific format din istorici militari și civili, tratează în mod profesionist subiecte mai puțin (sau chiar deloc) abordate de alte publicații specializate oferind o lectură atractivă, interesantă.

Încercați! Revista se află la un click distanță. Merită efortul!  Și dacă tot o faceți, nu ocoliți articolul „Armata Română și prăbușirea Comunismului (decembrie 1989)”, scris de dr. Constantin CORNEANU, care deschide cea mai recentă apariție – nr. 4(86)/2019.

Urme ale trecutului (XVI) – Albă ca Zăpada, piticii și paltonul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Între Crăciun și Anul Nou am revăzut după 47 de ani, cu înzecită bucurie, celebrul film de desene animate „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”.

Produs de Walt Disney după nu mai puțin cunoscutul basm al Fraților Grimm, filmul a fost lansat în ziua de 21 decembrie 1937 la „Carthay Circle Theater” fiind primul din seria filmelor de animație clasică „marca Disney” și cel care a adunat cele mai mari încasări din toate timpurile pentru această categorie.

Dublat sau subtitrat a avut o evoluție impresionantă. A colindat lumea. Peste tot s-a bucurat (și încă se bucură) de un succes uriaș.

Cu o săptămână înaintea premierei Realitatea Ilustrată, anul XI, nr.569, 15 decembrie 1937 anunța la București apariția filmului: „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici e noul film de lung metraj al genialului desenator Walt Disney. Filmul a costat 200.000.000 lei și alcătuește un spectacol de 90 de minute. E cel mai lung film de desene animate și a fost nevoie de 250.000 desene pentru confecționarea lui. Filmul e colorat”.

La noi a poposit prin ’71 – ’72, mai întâi la cinematografele din centru unde a rulat în stagiuni prelungite.

Sălile deveniseră neîncăpătoare iar biletele se procurau cu efort, inclusiv financiar. Am așteptat cu temperată răbdare să ajungă și la cele din margine de București.

În toamna lui ’72 eram în anul patru (penultimul) al Liceului Industrial Energetic care se afla pe șoseaua Giurgiului (aleea Podul Giurgiului), la Toporași, vizavi de cinematograful Flamura (șos. Giurgiului nr. 119).

O adevărată mană cerească. Să chiulești de la ore și să te duci la film sau să amâni drumul spre casă pentru a reface efectivul clasei în sala primitoare a cinematografului.

Una dintre prietenele mele, elevă ca și mine, dar la un alt liceu bucureștean, m-a sunat într-o seară și m-a avertizat cu subînțeles:

– Vezi că e Albă ca Zăpada la Flamura!

– Prea bine! Iau bilete pentru sâmbătă seara!

Și apoi am pus la punct detaliile întâlnirii. Lucru nu tocmai simplu pentru că în seara cu pricina eu mai aveam o treabă.

Ieșeam destul de des în lume și începusem să adun o garderobă potrivită: pantaloni, cămăși, sacouri, pantofi, cravate… ca omul. Mă ajuta cu toată priceperea și experiența lui un unchi, Gavrilă Caisân, croitor de mare clasă la Arta Modei. Era căsătorit cu Jeni, sora cea mare a mamei. Basarabean fugit de mic din calea răutăților a învățat temeinic meseria la una din marile case de croitorie bărbătească din București. Muncea mult, atât în atelierul de acasă, cât și la cooperativă. Avea o clientelă selectă formată din oameni importanți și cunoscuți. Actori, sportivi, cântăreți, medici, avocați, demnitari, îi treceau pragul atelierului.

Croia și cosea aproape orice, de la smochinguri la pălării și șepcuțe (foarte haioase) de plajă. Accepta cu mare greutate comenzi pentru pardesie, paltoane, trenciuri și altele asemănătoare. Nu stăpânea procesul de croire și o recunoștea deschis. Pentru clienții statornici, utiliza o soluție de rezervă care-i mulțumea pe toți. Ceda comanda cooperativei. Acolo, un maistru priceput croia haina iar el o cosea.

Eu treceam prin această procedură. Comandasem un palton care se afla în lucru la atelierul cooperativei Arta Modei situat pe Lipscani, lângă magazinul de jucării Țăndărică, acolo unde lucra unchiu Gavrilă.

La parter, cu intrarea din stradă, se afla o încăpere mare cu mobilier elegant din lemn de stejar și cu o tejghea pe care maistrul croitor (șeful unității) transforma măsurile în piesele unui întreg pe care-l desăvârșeau meșterii de la etaj. Când coseau de mână aceștia se așezau pe marginea mesei de lucru, cu picioarele sprijinite pe scaun. Ușile balconului dinspre Lipscani erau mai tot timpul deschise. Fumau mult! Se ajungea la ei pe o scară îngustă din lemn, dreaptă, cu balustrade frumos sculptate, cam abruptă, a cărei abordare punea la grea încercare calitățile fizice ale utilizatorilor.

În ziua sorocită pentru a mă întâlni cu mândra și cu Albă ca Zăpada eram programat la probă. Nu suporta amânare. Iarna bătea la ușă iar eu nu aveam o haină mai domnească, potrivită cu frigul ce avea să vină. Așa că programul serii a fost adaptat în consecință.

Am așteptat-o pe mândra în gura Lipscaniului și după obligatoriul popas la Croitorie am mai colindat prin centru întru împlinirea altor interese. Apoi, la timpul cuvenit, din fața Spitalului Brâncovenesc, ne-am urcat în tramvaiul 12. Ochi în ochi și mână-n mână drumul până la Toporași n-a fost prea lung.

Filmul ne-a fascinat. Pe drumul de întoarcere am comentat cu însuflețire diverse secvențe. Și încă mult timp după aceea.

Urmările:

  • Filmul a mai zăbovit la Flamura. Era cerere mare. Eu l-am mai văzut o dată în compania colegilor de clasă.
  • M-am ales cu un palton lucrat la meserie pe care l-am purtat ani mulți cu bucurie și cu mare plăcere.

   

  • Pentru că ocupa prea mult loc, l-am fotografiat și l-am dăruit unui necăjit. Se mândrește cu el. Îl îmbracă negreșit iarna, în fiecare săptămână, atunci când merge la biserică.
  • Împreună cu mândra am văzut, după Albă ca Zăpada, multe alte filme. Am terminat amândoi liceul, am fost admiși în învățământul superior, a așteptat să mă întorc din armată, a avut răbdare (adică a mai îndurat) câțiva ani și… ne-am căsătorit. Este soția mea!

Bonus…

… un umeraș bătrân. Îl știu eu de peste șaizeci de ani. S-a rătăcit în zestrea mamei de la una dintre blănăriile vestite ale Bucureștiului la care a lucrat înainte de Naționalizare.

Este fabricat dintr-o singură bucată de fag. Vergeaua se îndepărtează cu ușurință. Cârligul din sârmă oțelită nu poate fi deformat.

Lucru nemțesc! Nu se mai face!

Jurnalul realităţii (XXXV) – Prețul prostiei (IV) S-a schimbat ceva?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

A. Sâmbătă 4 ianuarie 2020

  • Știre publicată de ziarul online DC News citând agenția de presă Mediafax:

Petroșaniul, fără apă caldă și căldură. Se cere intervenția Guvernului

Lipsa cărbunelui a lăsat Petroșaniul fără apă caldă și căldură.

„Petroșaniul a rămas, în această iarnă, fără căldură și apă caldă, din cauza lipsei cărbunelui la Termocentrala Paroșeni. Reprezentanții Sindicatului Solidaritatea Hunedoara spun că probleme sunt și la Termocentrala Mintia, care alimentează orașul Deva și cer intervenția urgentă a Guvernului.

Sindicaliștii de la Solidaritatea Hunedoara au trimis Guvernului un document prin care solicită implicarea de urgenţă pentru emiterea unor hotărâri care să ducă la evitarea sistării activităţii Termocentralei Mintia, deoarece și Deva poate rămâne fără apă caldă și căldură”.

  • Din comunicatul remis vineri 3 ianuarie 2020 de Sindicatul Solidaritatea Hunedoara agenției de presă Mediafax:

„Sindicatul Solidaritatea Hunedoara aduce la cunoştinţa opiniei publice dovezi care indică faptul că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri este responsabil de falimentul Societăţii Complexul Energetic Hunedoara S.A. precum şi de vulnerabilizarea Sistemului Energetic Naţional. Importurile la energia electrică pe intervalele în care consumul este la vârf sunt tot mai dese, fapt ce poate aduce atingere la siguranţa naţională. De asemenea, informăm opinia publică cu privire la faptul că acelaşi minister se face vinovat de lipsa căldurii şi a apei calde pentru mii de cetăţeni ai municipiului Petroşani, în ciuda faptului că Termocentrala Paroşeni a beneficiat de investiţii de peste 100 milioane euro din bani publici, termocentrală care în anul 2019 a funcţionat foarte puţin, circa două luni”.

  • Din declarația domnului Cristian Iștoc, președintele Sindicatului Solidaritatea Hunedoara, dată corespondentului Mediafax:

„În Deva au căldură. Cărbune nu avem decât de pe o zi pe alta. În Petroșani nu, iarna asta nu au avut deloc căldură, 800 de apartamente au fost lăsate în frig, cu promisiuni că se reia. Conform legii, trebuia să fie anunțați cu șase luni înainte că nu se va furniza energie termică și atunci fiecare opta pentru o sursă alternativă. Motivul, lipsă cărbune, cu toate că avem 60.000 de tone în Portul Constanța contractate și plătim taxă de depozitare și nu le aducem de acolo. Nu se dorește. De aici și apelul către Guvern”.

  • Din declarația domnului Tiberiu Iacob-Ridzi, primarul minicipiului Petroșani, dată corespondentului Mediafax:

„Apă caldă nu mai avem de mult, în sistem centralizat, de vreo patru-cinci ani, însă căldură nu au dat pentru că nu au avut cărbune cei de la Paroșeni. Nici nu vor mai da în sistem centralizat. Mai sunt doar la Petroșani branșate la sistemul centralizat în jur de 400-500 de apartamente, probabil. Probabil că oamenii s-au descurcat electric sau pe gaz, pentru că în Petroșani avem gaz metan în toate blocurile. Eu am avut o mare supărare vizavi de faptul că Complexul furnizează căldură în Deva, iar la Petroșani nu au vrut niciodată să preia acest sistem, să preia ei distribuția agentului termic.

Nu au vrut, efectiv. La Deva au făcut treaba asta, la Petroșani nu au vrut. Au tot evitat. Noi am scos la licitație această activitate de distribuire a agentului termic, Complexul a venit la licitație, dar au făcut în așa fel încât să fie descalificați. Altcineva nu s-a prezentat. Complexul e în insolvență, am primit un răspuns de la administratorul judiciar înainte de sărbători, prin care au recunoscut că nu au efectiv cărbune și nu pot să furnizeze căldură”.

B.  Iarna 1988 – 1989

  • Mărturia mea despre întâlnirea pe care am avut-o în acea perioadă cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. și primar al Municipiului Petroșani:

„Pentru ce aveam noi de făcut [limitarea consumului de energie electrică] exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Misiunea era periculoasă. Puteam avea mari necazuri și cu gândul de a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre mandatul nostru şi despre ordinele pe care le primiserăm. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis, dar izolat, nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea?

Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!”

***

Iată că după treizeci și unu de ani Paroșeniul nu mai are probleme tehnice majore, s-au investit bani mulți. În timp ce în jur exploatările miniere se închid cu alai mediatic, centrala stă pentru că nu are ce băga pe foc iar Valea Jiului îngheță.

S-a schimbat totuși ceva? Da! Am evoluat: Proștii de azi sunt mai proști decât proștii de acum treizeci de ani și în plus, muuuu…lt, mult mai ticăloși!