despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din zbor – Limba română (VI)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, se afla într-un conflict public cu Cetățeanul (mai tot timpul) Turmentat.

Cum Joițichii îi place să se dea în stambă (nu în „stampe” așa cum este convins un „fabulos” comentator sportiv de la Radio România), se lasă ispitită și într-o bună zi apare la o televiziune pentru a ne împărtăși din experiența dumisale în a-și apăra onoarea încă „nereperată”. Sâcâită și stânjenită de întâmplările prin care trecea, Coana Joițica a declarat: „Nu mă simt confortabilă!”.

La auzul grozăviei, din reflex, reacția mea nu putea fi decât un comentariu licențios. Și a fost! Numai pentru urechile celor din familie aflați prin preajmă, oricum obișnuiți cu observațiile picante ale unuia crescut pe maidanele mahalalei natale.

Cu siguranță, Coana Joițica se gândea la starea lipsită de confort pe care încontrările cu Cetățeanul (mai tot timpul) Turmentat i-o produceau.

Doar că un limbaj sărăcuț și necunoașterea înțelesului cuvintelor au pus-o într-o situație penibilă.

În 1928, revista Albina îi îndemna pe români să citească și explicând foloasele acestui bun obicei, reproducea spusele unui preot învățat:

„Când mă rog, vorbesc eu cu Dumnezeu; când citesc, vorbeşte Dumnezeu cu mine.”

Joițica noastră, altfel damă bine, nu prea l-a încurajat pe Dumnezeu să-i vorbească. Se vede și e păcat!

Din zbor – Limba română (V)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Când Președinția României anunță vreo conferință de presă, toate mijloacele de informare în masă sunt cuprinse de agitație și bieții români își încordează atenția pentru a pătrunde înțelepciunea alesului găzduit în palatul din Dealul Cotroceniului.

Cu ceva timp în urmă, gazda și protagonista unui astfel de eveniment, doamna Mădălina Dobrovolschi (Pușcalău), persoană importantă, aflată de-a dreapta președintelui, ne-a vorbit apăsat și convingător despre câteva lucruri bune făptuite de România „ …. împreună cu douăzeci și unu de națiuni”.

Cum ați spus, doamnă consilier de stat și purtătoare de cuvânt? Douăzeci și unu de națiuni? Vai de mine!

Nu prea aveți habar despre acordul dintre un numeral cardinal compus (douăzeci și una) și substantivul feminin (națiune – o națiune, două națiuni) pe care îl determină!

Nu știți că numeralul cardinal are forme diferite, funcție de gen, numai pentru un (unu) – o (una), doi – două și compusele în care acestea sunt folosite: doisprezece – douăsprezece, douăzeci și unu – douăzeci și una?

Nu știți că numeralul cardinal, atunci când este legat de un substantiv nearticulat prin prepoziția „de”, are genul substantivului?

Corect, ar fi trebuit să ne spuneți: „ …. împreună cu douăzeci și una de națiuni”.

Eu, un anonim, am dreptul să nu știu și să greșesc. Dumneata, întâiul purtător de cuvânt, nu!

Din zbor – Limba română (IV)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Undeva, aproape de București, în preajma unui cunoscut aerodrom, s-a prăbușit un avion de mici dimensiuni. Mană cerească pentru televiziunile care vânează senzaționalul într-un fapt divers transformat în subiect de doi lei și de care trag (musai cu transmisii în direct) ca de un cal mort.

Cel trimes să inventeze o știre și să bată apa în piuă ne informează că reprezentanții autorităților „…. au venit la locul unde s-a prăbușit epava”.

Admițând că termenul „epavă” este folosit corect, conform înțelesului și semnificației lui, orice cunoscător de nivel mediu al limbii în care gândește se întreabă cum oare s-a ridicat epava de la pământ pentru a avea apoi ocazia să se prăbușească.

Pitpalacul aterizat în mijlocul câmpului, grăbit fiind să facă o știre, și-a lăsat mintea în redacție sau pe unde o mai adăpostește pentru a fi permanent odihnită. Cât despre știința de carte…! Dacă ar fi știut măcar unde să caute, ar fi aflat că epava este o „rămășiță a unui vehicul construit, amenajat și echipat pentru a pluti și a se deplasa pe (și sub) apă în scopul efectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări tehnice etc.”

Din zbor – Limba română (III)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

„Un nume pe care tot mapamondul îl știe.” O slujitoare a microfonului a slobozit cu convingere această constatare.

Deși ar putea fi dezamăgită, o asigur totuși că mapamondul nu știe niciun nume. Deci nici pe cel lăudat de dânsa. Și asta pentru simplul motiv că máppa múndi este harta globului terestru, a Pământului.

Dealtfel aceasta, rod prin veacuri al minții luminate a unor învățați de geniu, este creditată de mulți dintre cei care au ca datorie de căpătâi cunoașterea limbii române, cu însușiri nefirești pentru un obiect.

Nu este o consolare. Este un semn de îngrijorare!

Din zbor – Limba română (II)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Și-a făcut loc în spatiul public (presa scrisă și audio-vizuală dar mai ales „pă net”) o expresie cu parfum de vechi letopisețe: „Cu surle și trâmbițe.” Pentru a sublinia desfășurarea zgomotoasă, promovarea agresivă, amploarea, spectaculozitatea, fastul unor evenimente, sunt utilizate formulări de genul:

  • Stadionul a fost inaugurat cu surle și trâmbițe.
  • Partidul și-a lansat, cu surle și trâmbițe, programul.
  • Noul antrenor a avut parte de o primire cu surle și trâmbițe.

Gramatical, acestea nu ridică probleme. Ascund însă o capcană stilistică. Surla și trâmbița, amândouă instrumente de suflat, sunt cam același lucru – trompete, goarne. Altfel spus, este vorba de un pleonasm.

Cronicarii, cei care scriau în „limba vechilor cazanii”, au folosit și ei o expresie asemănătoare, doar că, spre deosebire de „cronicarii” contemporani, au făcut-o fără greșeală:

  • „Constantin Duca-Vodă au mers până la Udriu, tot domnește, din conac în conac, tot cu surle și dobe, încă și cu trâmbiceri leșești.”

[Neculai Costin, Carte pentru descălecatul dintîiu al Moldovei, în Letopisețile Țării Moldovei]

  • „… când au venit de la oaste la Iași, făcutu-i-au mare cinste și alaiu …. cu dobe, cu surle, ca unui hatman vestit.”

[Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei]

  • „Unde este hatmanul, ascultă și oștile mai bine, și alta, că are tobe și trâmbițe și se dă știre oștenilor la purces și la alte trebi.”

[Miron Costin, Carte pentru descălecatul dintîiu al Moldovei, în Letopisețile Țării Moldovei]

În concluzie:

  • „Cu surle și tobe!” – Așa DA!
  • „Cu surle și trâmbițe!” – Așa NU!

„Multe mai trage omul în viaţa lui şi în bună parte le trage pentru că nu ştie. De aceea s-au făcut şcoli, ca omul să-şi deschidă capul, să priceapă ce-i bine şi ce-i rău şi să trăiască omeneşte.”

Niciodată nu-i târziu! Aviz „greșiților noștri”!

Din zbor – Limba română (I)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Circulă în mediul televizoristic, cu o insistență sâcâitoare, „promovată” cu îndărătnicie de niște „guriști” care se închipuie „ziariști”, formularea „Cutare, adjunct al S.R.I. …..” sau „Cutărescu, adjunctul Direcției Circulație …..” sau „Cutărici, adjunct al Sindicatului …..” sau …..

Când îi auzi (și îi mai și vezi) ți se încrâncenează închipuirea întrebându-te:

— Cum (Doamne iartă-mă!) poate fi cineva adjunctul unei instituții, al unei organizații …? Adjuncți au doar oamenii, acei oameni care ocupă poziții importante în ierarhia conducerii instituțiilor.

Adjectivul adjunct însoțește numele unei funcții – director adjunct – și desemnează „persoana care face parte din conducerea unei instituții, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având funcția imediat subordonată titularului”. [DEX, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2009] Adesea se utilizează forma substantivală – adjunctul directorului …, adjunct al președintelui …

Pentru drosofilele care se cred albine, un îndemn prietenesc:

— Înapoi la școală! Fuguța! Puneți mâna pe carte! „Cărțile vă sunt cei mai buni prieteni, căci vă sfătuiesc fără să vă râdă.”

Recomandare (II)

scris de C. D. Mocanu

A ieșit în lume la sfârșitul anului trecut, „pentru a nu uita energeticienii români și faptele lor”, primul volum al ciclului „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice și termice din România” aflat sub egida Asociației Generale a Inginerilor din România – AGIR.

Parte a unui proiect mai cuprinzător și ambițios, inițiat de doi entuziaști incurabili, ing. Zonel H. VASILIU și ing. Cătălin Dan MARINESCU, volumul este dedicat asociațiilor profesionale inginerești din sistemul energiei electrice și termice prezentând istoria și realizările acestora de la înființare până în prezent.

Celelalte volume ale Tezaurului, aflate în diverse faze de pregătire sunt:

  • Conducerea, organizarea și evoluția sistemului energiei electrice și termice
  • Formarea specialiștilor sistemului energiei electrice și termice
  • Concepția și realizarea sistemului energiei electrice și termice
  • Sursele energetice ale sistemului energiei electrice și termice
  • Producerea „curată” a energiei electrice și termice
  • Funcționarea sistemului energiei electrice și termice, rețelele electrice și conducerea operativă
  • Cu și despre personalități ale sistemului energiei electrice și termice

La elaborarea acestora au participat voluntar peste o sută de specialiști implicați direct în efortul de materializare a gândirii inginerești care a condus la ceea ce astăzi este Sistemul Energetic Național. Pe lângă informația tehnică, puțin sau deloc cunoscută de cei din afara domeniului, autorii prezintă realitățile sistemului energiei electrice și termice din România așa cum au fost ele, cu bune și rele, cu izbânzi și eșecuri, cu bucurii și tristeți, cu îndoieli, cu regrete, cu renunțări, cu sacrificii, cu satisfacții. Ca-n viață! Se justifică astfel atributul de „istorie trăită”.

Pasionații de istorie industrială au astfel la dispoziție o sursă valoroasă de informații despre energetica românească.

Sarcina dificilă a editării celor opt volume care însumează peste 5.000 de pagini și care cuprind mai bine de 1.000 de ilustrații și-a asumat-o Editura Asociației Generale a Inginerilor din România.

În curând, la sfârșit de Cireșar, va apare volumul al doilea: „Formarea specialiștilor din sistemul energiei electrice și termice”. Acesta spune „povestea” pregătirii celor care dau forța Sistemului Energetic Național – oamenii săi „ la care s-au evidențiat mereu calitatea profesională, rigoarea respectării normelor tehnice și de muncă, dăruirea și conștiința lucrului bine făcut, dublate, în multe situații limită, de spiritul de sacrificiu”.

Jurnalul realităţii (XXVII) – De primăvară

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 23 martie 2017

Vine! E pe aproape! Primăvara, primăvara, căci despre ea este vorba! „E la Bariera Vergului!” cum ar zice Titi Ochiosu, prietenul meu de-o viață.

De două zile soarele își face de cap. A îngălbenit forsiția,

magnoliile stau să explodeze,

au apărut urzicile, ștevia e mărișoră, liliacul a legat puzderie de boboci și păsăretul cântător a început stagiunea de concerte din livadă. Pomii sunt mahmuri, cred că se mai gândesc. Tot pățitu-i priceput!

*****

Și tocmai acum am găsit zăcând pe o brazdă cadavrul unuia dintre câinii gospodăriei.

Trist, ușor descumpănit m-am apropiat. Și ce să vezi? A înviat mortul!

Morocănoasă (este o „ea”), cu ochii cârpiți, vizibil deranjată (ca omu’ trezit brusc dintr-un somn adânc, dulce, relaxant), fără să se sinchisească de prezența mea, s-a tras la umbra perdelei de thuia din spate și a continuat… să doarmă. Viață de câine!

*****

Protagonista acestei păcăleli de primăvară este Negruța, o drăcoasă răsfățătă de toți ai casei.

Familia dumisale canină este compusă din Albița (Albi), sora ei geamănă și roșcata Cica, mama lor. Anecdotica nedumerire „Cum dracu domne, unul alb și unul negru!” are de această dată o serioasă justificare. În poze apare și Steluța, verișoara de la București.

Toate cele patru „fete”au origine maidaneză.

Post Sriptum

Între timp pomii s-au trezit din mahmureală,

iar magnoliile au început să se dea în spectacol.

„Miroase – a pom cutreierat de muguri, A frunză verde care se răscoală.”  (Adrian Păunescu, Insomnie de primăvară)

 În Sfânta și Marea Vineri (14 aprilie) au revenit berzele! Statornicia lor ne-a bucurat sărbătorile!

Jurnalul realităţii (XXVI) – Prețul prostiei

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 16 iunie 2011

Îl știam dinainte de ΄89. Era primarul unei localități din marginea de nord–est a Ilfovului. Gospodar și întreprinzător lucra în folosul comunității dar și în al său. Avea doi copii, un băiat și o fată. Ca orice bun părinte se gândea la propășirea lor. Evenimentele care ne-au schimbat viața la sfârșitul anului 1989 l-au prins cu o casă mare, parter și etaj, cu o gospodărie admirată și ividiată de mulți și cu cei doi copii așezați la rosturile lor.

Băiatul, ofițer de Miliție într-o localitate ialomițeană, locuia cu părinții, iar fetei, absolventă de liceu, i-a construit, pe un teren alăturat curții sale, o casă, mai modestă, dar frumoasă și confortabilă, cu tot ce trebuia pe lângă ea. Aștepta doar un ginere bun.

După descătușarea energiilor și oficializarea liberei inițiative, tată și fiu (care a renunțat între timp la cariera polițienească) s-au apucat de treabă. Au revendicat și au primit terenurile moștenite din bătrâni, au mai cumpărat atât cât i-a ținut punga, au mai luat în arendă și au pus pe picioare o exploatație agricolă. Munceau mult, dar rezultatele nu au întârziat să se arate. Un parc important de utilaje agricole, autoturisme occidentale scumpe, încă o casă, mai fățoasă și mai mare decât cea veche, toate le răsplăteau truda.

Fata s-a măritat cu alesul inimii, un băiat harnic și gospodar, clădind împreună o familie frumoasă și îndestulată. Ginerele fostului primar lucra ca șofer pe o linie de Maxi–Taxi care leagă localitatea ilfoveană de București. Avea astfel mai mult timp pentru a se ocupa de afacerile familiei.

Una peste alta, le mergea bine la toți. Munceau și prosperau! Bătrânul, tată și socru, a cedat încet, încet locul tinerilor. Forțat de o artroză netratată, dar și de o afecțiune cardiacă s-a retras spre o viață mai puțin activă.

Nu aveam relații apropiate. Îl vedeam uneori stând pe banca de la poartă și ne salutam politicos. Azi, venind spre casă am trecut prin fața celor două gospodării vecine așa cum o fac de mulți ani. Ceva special mi-a atras însă atenția. La ambele porți erau puse steaguri mortuare.  După rânduială, acestea înștiințează lumea că acolo un creștin a plecat la Domnul. Am încetinit și m-am uitat atent pentru a fi convins că nu mă înșel. Ciudată situație! Mi-am continuat drumul cu gândul că la momentul potrivit voi afla ce s-a întâmplat.

Timpul a trecut repede așa cum se întâmplă atunci când ai treabă. Înainte de a ne așeza la masă am solicitat smerit o învoire cât de-o țuică și am sărit pârleazul la vecinul meu, nea N.B. Așa cum bănuiam, nici n-am apucat să deschid gura și simpaticul amfitrion a început să mă pună în temă cu ultimele evenimente.

– Ați auzit domn inginer ce au pățit oamenii ăștia?

– Nu, nea N…..! Am văzut steagurile la ei la poartă. Ce s-a întâmplat?

– Stați să vă spun!

A umplut două ciocănele cu țuică de corcodușe, cam slabă după gustul meu, altfel bună și s-a pus pe povestit.

Cu ceva timp în urmă ginerele fostului primar a început să se vaite de o durere în partea dreaptă, în zona  abdominală. Era suportabilă și nu ținea mult. O ducea pe picioare așteptând să-i treacă. Doar că durerea devenea din ce în ce mai intensă. Se chircea de durere! Familia, colegii, prietenii îl îndemnau să meargă degrabă la medic, dar el refuza cu încăpățânare. Au trecut astfel vreo două luni și într-o dimineață l-au găsit căzut în curte. Echipajul medical solicitat la 112 pentru a-i acorda ajutor nu a putut face altceva decât să constate decesul. La aflarea teribilei vești, bătrânul a făcut un infarct urmându-și, în aceeași zi, ginerele.

Autopsia a stabilit fără putință de tăgadă cauza morții șoferului de Maxi–Taxi: peritonita!

– Ce e aia peritonită, domn inginer? De ce a murit băiatul ăsta?

Mâhnit de cele auzite, după o pauză de gândire, răspunsul meu l-a surprins pe interlocutor.

– Dumnezeu să-l odihnească și să-l ocrotească! A murit de prostie, nea N …!

I-am explicat apoi, atât cât m-am priceput, ce este, cum se manifestă și cum se tratează apendicita, cum netratată aceasta se transformă în peritonită care, de regulă, este fatală.

– Dacă ar fi mers la medic, astăzi era în viață. O intervenție chirurgicală, banală ca o extracție dentară, l-ar fi salvat. Prostia se plătește! Uneori prețul este foarte mare!

– Da, domn inginer! Și când te gândești că trecea aprope zilnic prin fața Spitalului ….

Linia pe care lucra cel dispărut are capătul în fața unui cunoscut complex comercial, la doi pași de unul dintre marile spitale bucureștene.

Incredibilă atitudinea unui om tânăr, trecut prin liceu, cu acces la toate mijloacele de informare, ieșit în lume! Și greu de explicat! Eu cred că doar prostia l-a împiedicat să mai trăiască.

atunci și acum – 36 de ani

de Ando și HM

… au trecut 36 de ani, dar unele lucruri au rămas aproape la fel. În Martie ’81 Christian d΄Auchamp schița acest centru de pîine de pe strada Mihai Eminescu:

… și-ar putea face-o și azi!

Locul zici că-i neatins. Bine –  „pîinea” e-nchisă.

„București văzut de un străin” prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte •  a șasea parte