despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXVII) – De primăvară

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 23 martie 2017

Vine! E pe aproape! Primăvara, primăvara, căci despre ea este vorba! „E la Bariera Vergului!” cum ar zice Titi Ochiosu, prietenul meu de-o viață.

De două zile soarele își face de cap. A îngălbenit forsiția,

magnoliile stau să explodeze,

au apărut urzicile, ștevia e mărișoră, liliacul a legat puzderie de boboci și păsăretul cântător a început stagiunea de concerte din livadă. Pomii sunt mahmuri, cred că se mai gândesc. Tot pățitu-i priceput!

*****

Și tocmai acum am găsit zăcând pe o brazdă cadavrul unuia dintre câinii gospodăriei.

Trist, ușor descumpănit m-am apropiat. Și ce să vezi? A înviat mortul!

Morocănoasă (este o „ea”), cu ochii cârpiți, vizibil deranjată (ca omu’ trezit brusc dintr-un somn adânc, dulce, relaxant), fără să se sinchisească de prezența mea, s-a tras la umbra perdelei de thuia din spate și a continuat… să doarmă. Viață de câine!

*****

Protagonista acestei păcăleli de primăvară este Negruța, o drăcoasă răsfățătă de toți ai casei.

Familia dumisale canină este compusă din Albița (Albi), sora ei geamănă și roșcata Cica, mama lor. Anecdotica nedumerire „Cum dracu domne, unul alb și unul negru!” are de această dată o serioasă justificare. În poze apare și Steluța, verișoara de la București.

Toate cele patru „fete”au origine maidaneză.

Post Sriptum

Între timp pomii s-au trezit din mahmureală,

iar magnoliile au început să se dea în spectacol.

„Miroase – a pom cutreierat de muguri, A frunză verde care se răscoală.”  (Adrian Păunescu, Insomnie de primăvară)

 În Sfânta și Marea Vineri (14 aprilie) au revenit berzele! Statornicia lor ne-a bucurat sărbătorile!

Jurnalul realităţii (XXVI) – Prețul prostiei

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 16 iunie 2011

Îl știam dinainte de ΄89. Era primarul unei localități din marginea de nord–est a Ilfovului. Gospodar și întreprinzător lucra în folosul comunității dar și în al său. Avea doi copii, un băiat și o fată. Ca orice bun părinte se gândea la propășirea lor. Evenimentele care ne-au schimbat viața la sfârșitul anului 1989 l-au prins cu o casă mare, parter și etaj, cu o gospodărie admirată și ividiată de mulți și cu cei doi copii așezați la rosturile lor.

Băiatul, ofițer de Miliție într-o localitate ialomițeană, locuia cu părinții, iar fetei, absolventă de liceu, i-a construit, pe un teren alăturat curții sale, o casă, mai modestă, dar frumoasă și confortabilă, cu tot ce trebuia pe lângă ea. Aștepta doar un ginere bun.

După descătușarea energiilor și oficializarea liberei inițiative, tată și fiu (care a renunțat între timp la cariera polițienească) s-au apucat de treabă. Au revendicat și au primit terenurile moștenite din bătrâni, au mai cumpărat atât cât i-a ținut punga, au mai luat în arendă și au pus pe picioare o exploatație agricolă. Munceau mult, dar rezultatele nu au întârziat să se arate. Un parc important de utilaje agricole, autoturisme occidentale scumpe, încă o casă, mai fățoasă și mai mare decât cea veche, toate le răsplăteau truda.

Fata s-a măritat cu alesul inimii, un băiat harnic și gospodar, clădind împreună o familie frumoasă și îndestulată. Ginerele fostului primar lucra ca șofer pe o linie de Maxi–Taxi care leagă localitatea ilfoveană de București. Avea astfel mai mult timp pentru a se ocupa de afacerile familiei.

Una peste alta, le mergea bine la toți. Munceau și prosperau! Bătrânul, tată și socru, a cedat încet, încet locul tinerilor. Forțat de o artroză netratată, dar și de o afecțiune cardiacă s-a retras spre o viață mai puțin activă.

Nu aveam relații apropiate. Îl vedeam uneori stând pe banca de la poartă și ne salutam politicos. Azi, venind spre casă am trecut prin fața celor două gospodării vecine așa cum o fac de mulți ani. Ceva special mi-a atras însă atenția. La ambele porți erau puse steaguri mortuare.  După rânduială, acestea înștiințează lumea că acolo un creștin a plecat la Domnul. Am încetinit și m-am uitat atent pentru a fi convins că nu mă înșel. Ciudată situație! Mi-am continuat drumul cu gândul că la momentul potrivit voi afla ce s-a întâmplat.

Timpul a trecut repede așa cum se întâmplă atunci când ai treabă. Înainte de a ne așeza la masă am solicitat smerit o învoire cât de-o țuică și am sărit pârleazul la vecinul meu, nea N.B. Așa cum bănuiam, nici n-am apucat să deschid gura și simpaticul amfitrion a început să mă pună în temă cu ultimele evenimente.

– Ați auzit domn inginer ce au pățit oamenii ăștia?

– Nu, nea N…..! Am văzut steagurile la ei la poartă. Ce s-a întâmplat?

– Stați să vă spun!

A umplut două ciocănele cu țuică de corcodușe, cam slabă după gustul meu, altfel bună și s-a pus pe povestit.

Cu ceva timp în urmă ginerele fostului primar a început să se vaite de o durere în partea dreaptă, în zona  abdominală. Era suportabilă și nu ținea mult. O ducea pe picioare așteptând să-i treacă. Doar că durerea devenea din ce în ce mai intensă. Se chircea de durere! Familia, colegii, prietenii îl îndemnau să meargă degrabă la medic, dar el refuza cu încăpățânare. Au trecut astfel vreo două luni și într-o dimineață l-au găsit căzut în curte. Echipajul medical solicitat la 112 pentru a-i acorda ajutor nu a putut face altceva decât să constate decesul. La aflarea teribilei vești, bătrânul a făcut un infarct urmându-și, în aceeași zi, ginerele.

Autopsia a stabilit fără putință de tăgadă cauza morții șoferului de Maxi–Taxi: peritonita!

– Ce e aia peritonită, domn inginer? De ce a murit băiatul ăsta?

Mâhnit de cele auzite, după o pauză de gândire, răspunsul meu l-a surprins pe interlocutor.

– Dumnezeu să-l odihnească și să-l ocrotească! A murit de prostie, nea N …!

I-am explicat apoi, atât cât m-am priceput, ce este, cum se manifestă și cum se tratează apendicita, cum netratată aceasta se transformă în peritonită care, de regulă, este fatală.

– Dacă ar fi mers la medic, astăzi era în viață. O intervenție chirurgicală, banală ca o extracție dentară, l-ar fi salvat. Prostia se plătește! Uneori prețul este foarte mare!

– Da, domn inginer! Și când te gândești că trecea aprope zilnic prin fața Spitalului ….

Linia pe care lucra cel dispărut are capătul în fața unui cunoscut complex comercial, la doi pași de unul dintre marile spitale bucureștene.

Incredibilă atitudinea unui om tânăr, trecut prin liceu, cu acces la toate mijloacele de informare, ieșit în lume! Și greu de explicat! Eu cred că doar prostia l-a împiedicat să mai trăiască.

atunci și acum – 36 de ani

de Ando și HM

… au trecut 36 de ani, dar unele lucruri au rămas aproape la fel. În Martie ’81 Christian d΄Auchamp schița acest centru de pîine de pe strada Mihai Eminescu:

… și-ar putea face-o și azi!

Locul zici că-i neatins. Bine –  „pîinea” e-nchisă.

„București văzut de un străin” prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte •  a șasea parte

București văzut de un străin (VI – ultima parte)

pregătit de C. D. Mocanu

      

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

Când şi cum m-am prins (V)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre evenimentele în care am fost implicat sau la care am fost doar spectator, verificată, confirmată şi completată cu documente.

În zilele începutului de an 1990 clocotea la foc înteţit cazanul înfiinţării Consiliilor Frontului Salvării Naţionale în unităţile economice şi înlocuirea conducerilor, în realitate alungarea acestora.

Semnalul fusese dat de Bătrânul Hidroenergetician. La data de 7 ianuarie 1990 acesta a susţinut la posturile de radio şi televiziune o „istorică cuvântare” prin care, într-o primă fază, a cerut preşedinţilor consiliilor judeţene ale F.S.N. să treacă la organizarea şi confirmarea consiliilor frontului pâna la nivelul întreprinderilor înlocuind structurile P.C.R. cu cele ale F.S.N.:

„La prima întâlnire a Consiliului Național cu președinții consiliilor județene ale Frontului Salvării Naţionale s-a stabilit să se treacă la completarea, confirmarea consiliilor frontului, la toate nivelurile, de jos în sus, începând cu cele din unităţile economico-sociale, pe baza desemnării prin alegeri libere a reprezentanţilor tuturor sectoarelor componente, a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, în consiliile de front la nivel de întreprindere, de instituție, precum și, în mod similar, definitivarea și completarea consiliilor pe localități și județe, prin confirmarea și delegarea tuturor membrilor de către colectivele de muncă din care provin fiecare. În acest fel vom asigura, pe de o parte, un veritabil caracter reprezentativ și vom da autoritate morală tuturor celor cuprinși în consiliile Frontului Salvării Naționale, ca și răspundere în fața celor pe care îi reprezintă. Este important să asigurăm în toate organele frontului oameni cu deplină autoritate morală, care să se bucure de încrederea cetățenilor. Să evităm pătrunderea unor elemente întâmplătoare, ariviste, carieriste, a demagogilor care, în momente de confuzie și precipitare, încearcă să se strecoare în posturi de comandă. Trecem acum într-o etapă nouă, deosebit de dificilă și complexă – etapa constructivă a revoluţiei”. [—] „În spiritul principiului adoptat în platforma-program a Frontului Salvării Naționale care se va reflecta și în viitoarea Constituție, al separării puterilor în stat, în cazul de față a puterii politice de cea executivă, administrativă, consiliile frontului din întreprinderi, ca și cele locale nu trebuie să se amestece în activitatea curentă a conducerii tehnico-administrative a întreprinderilor. Acestea poartă întreaga răspundere, materială și financiară, asupra activității întreprinderii și trebuie ajutate să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.”

De ce erau necesare structuri F.S.N. în întreprinderi? Frontul nu se declarase partid politic iar unităţile economice aveau conduceri care răspundeau legal de administrarea acestora. Sau FSN se considera în tăcere partid  şi îşi consolida, după modelul P.C.R., poziţia la toate nivelurile? Se rupsese oare conducerea provizorie a României de practicile comuniste? Foarte repede aveam să capăt răspunsuri clare la aceste întrebări.

Bătrânul Hidroenergetician continuă prezentarea deciziilor populiste şi transmite un mesaj periculos care va avea un efect catastrofal: dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege ??!! conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor româneşti.

“Pot fi situații în care colectivele de muncă să fie nemulțumite de calitatea, competența, autoritatea morală ale unor conducători. În aceste condiții consiliile Frontului Salvării Naționale, ca organisme reprezentative, pot face apel la instanțele superioare pentru ca împreună să asigure schimbarea lor cu oamenii potriviți. Este în primul rând în interesul colectivelor de muncă să aibă conducători capabili și cinstiți. Aceasta se poate face însă fără a perturba desfășurarea normală a activității productive. Orice chemări demagogice la slăbirea exigenței, a disciplinei de muncă și tehnologice, a respectării programului de muncă sunt dăunătoare, în primul rând, colectivelor de muncă și trebuie respinse. Consiliile Frontului Salvării Naționale din întreprinderi, ca organisme reprezentative ale oamenilor muncii, pot și trebuie să se intereseze activ de asigurarea tuturor condițiilor pentru buna desfășurare a muncii și a producției și să exercite în acest fel control obștesc asupra felului în care își fac datoria cadrele de conducere și aparatul tehnico-administrativ. Dar aceasta trebuie să se facă nu cu metode arbitrare, de comandă, nu prin substituire, ci în sens constructiv, înlesnind rezolvarea problemelor prin consens și colaborare activă”.

Cuvântarea a fost publicată în Monitorul Oficial, anul II, nr. 4, 8 ianuarie 1990 şi a căpătat astfel caracterul unui document oficial.

Anarhia şi haosul au pus stăpânire pe întreprinderile şi instituţiile României. Pe fondul unei atmosfere de dezordine şi sub masca revoltei s-au consumat vendete şi reglări de conturi cu „şefii comunişti”.

Nimeni nu a făcut „apel la instanţele superioare” îndreptăţite să schimbe conducerile, ci doar la forurile F.S.N., adică la un organism care, deşi nu era partid, se manifesta ca un partid şi acela de sorginte comunistă.

În lucrarea sa memorialistică „O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor”, Vasile Văcaru (editor, director de editură, membru marcant al F.S.N. şi al P.D.S.R., senator între 1990 – 2000)  descrie efectele„nemulţumirii” faţă de „calitatea, competenţa, autoritatea morală ale unor conducători” şi schimbarea acestora  cu „oameni potriviţi”:

„În ianuarie 1990, CFSN indicase alegerea conducerilor intreprinderilor. O măsură tâmpită. S-a ajuns la multe situaţii când femeile de serviciu şi mecanicii de întreţinere au schimbat directorii, oameni de mare valoare, tocmai pentru că erau adevăraţi conducători. Aceştia au fost înlocuiţi cu oameni de paie”.

[Vasile Văcaru, O viaţă de om. Pagini din viaţa de editor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002] preluat din: [Alex mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

A fost mediatizat şi cred că mulţi îşi amintesc  cazul unui spital în care „colectivul de muncă”, nemulţumit de activitatea conducătorilor, i-a înlocuit cu „oameni potriviţi” –  şoferii de pe ambulanţe!

Atunci m-am prins că C.F.S.N. este noul C.C., că F.S.N.-continuatorul P.C.R. îşi consolida poziţia şi că probabil nu va renunţa la putere transformându-se în partid şi participând la anunţatele alegeri în pofida declaraţiilor publice pe care le făcuseră conducătorii acestuia. 

 Atunci am înţeles că minciuna, ca instrument politic  folosit cu dexteritate de regimul comunist, era la fel de utilă şi „noilor” conducători. Intrase deja în arsenalul politicienilor postrevoluţionari. Nu ştiam prea multe despre democraţie, dar atât cât ştiam, ştiam bine şi nu se potrivea deloc cu ceea ce se întâmpla.

Spre dezamăgirea mea realitatea avea să-mi confirme bănuielile.

Preocupaţi de a impune „conduceri reprezentative” şi descoperind „gustul puterii”, angajaţii au uitat de muncă, de producţie, de plan, de respectarea tehnologiilor şi normelor. Efectul a fost  scăderea dramatică a producţiei şi creşterea alarmantă a numărului accidentelor de muncă. Sesizând pericolul, C.F.S.N. a elaborat un „Îndrumar privind organizarea şi desfăşurarea activităţii consiliilor FSN din unităţile economice” care a fost distribuit în economie  şi în care apărea o precizare reparatorie:

„Consiliile Frontului Salvării Naţionale nu sunt investite cu competenţe în schimbarea conducerii tehnico – administrative a întreprinderilor. Numirea şi eliberarea din funcţii a cadrelor din conducerea unităţilor economice se fac de organul ierarhic superior, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia colectivului de muncă prezentată de consiliul Frontului Salvării Naţionale din unitate”.

[Alex Mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989 – 1991, RAO International Publishing Company,Bucureşti, 2008]

Şi aceasta discutabilă! Oricum era prea târziu! Câinii „revoluţiei” fuseseră dezlegaţi!

Am văzut îndrumarul fără să-i acord o atenţie specială. Eram în mod deschis împotriva înfiinţării consiliilor F.S.N. în unităţile economice. L-am căutat în ultima vreme însă fără rezultat. Nu există nici în colecţia Monitorului Oficial unde a fost publicat! Îndrăzneala de a mă fi împotrivit F.S.N.-ului nu a fost uitată şi am plătit pentru ea în 1992!

La unitatea centrală (C.I.R.E.) lucrurile s-au desfăşurat cu calm şi înţelepciune. O conducere care trecuse printr-o criză energetică profundă, de lungă durată şi prin regimul militarizat menţinând un echilibru fragil şi asigurând funcţionarea sistemului de alimentare cu energie electrică, era una potrivită pentru a înfrunta (cel puţin pe moment) o criză de alt tip care deja se prefigura.

În teritoriu însă, pe alocuri, situaţia a scăpat de sub control şi printr-un ritual inchizitorial au fost executaţi/înlăturaţi/alungaţi oameni integrii, cinstiţi, de bună credinţă, cu un nivel intelectual şi profesional ridicat. Probabil că unii dintre ei ar fi fost oricum schimbaţi în timp. Realităţile economice şi interesele politice urmau să dovedească curând cine este „calificat” să ocupe un post de conducere. Înlocuirea s-ar fi făcut însă în linişte, civilizat şi cu un oarecare discernământ.

Iată cum descrie Zonel H. Vasiliu, inginer șef la I.R.E. Galați (12.02.1988 – 10.02.1990), „procesul” de care a avut parte:

„A trecut decembrie 1989, am intrat într-un nou an și o nouă eră, a democrației declarate, dar înfăptuită cu specific local și România încă era buimacă prin omul de rând. Poate doar cei de sus își aveau gândurile și rostul lor, așa că s-a început prin întreprinderi „revoluția schimbării fostelor conduceri”. La I.R.E. Galați au fost două întâlniri publice ale salariaților, una prin ianuarie 1990, pentru a fi judecați și osândiți cei care au condus întreprinderea până atunci.

Cine erau osânditorii cei mai vehemenți? Tocmai instrumentele de frunte ale fostului partid comunist, reprezentat în întreprindere, precum și cei ce-și doreau mai puțină muncă.

Capul de acuzare pentru mine a fost că am îndreptat întreprinderea pe un drum greșit, fără viitor, acela al introducerii informaticii și dezvoltării comunicațiilor. Alte chichițe  nu prea au avut ce găsi prin dosarul meu, deja știut. Era și așa „șubred”, eu provenind dintr-o familie de cadre didactice de la țară, din partea dinspre Siret a Vrancei, dați afară din învățământ, prin anii ΄50 , pe considerente ideologice. Același dosar a fost „documentația” folosită de un alt politruc când a propus exmatricularea mea din facultate la sfârșitul anului întâi.

La ședința salariaților, vârful comuniștilor a cerut nu numai îndepărtarea mea din funcție, dar chiar și din întreprindere”

[File din istoria energeticii românești, Vol. III, Evocări, amintiri, fapte din sistemul energetic românesc, Editura N΄ergo, Galați, 2007]

În cele din urmă înțelepciunea colectivă a învins. Zonel H. Vasiliu a fost ales director și a făcut treabă bună. Alții nu au avut această șansă!

Luna februarie a consemnat şi înlocuirea conducerii I.R.E. …., o echipă redutabilă. Directorul V.V. avea din decembrie 1989 Decizia de pensionare şi a îndeplinit doar formalitatea de a-şi lua la revedere de la cei cu care colaborase mai bine de treizeci de ani (era director din 1963). Directorul Tehnic, N.S. intuind ce avea să urmeze a solicitat transferul la filiala locală a unei alte unităţi din cadrul Ministerului Energiei Electrice, de unde după circa doisprezece ani s-a pensionat.

La celelalte niveluri (secţii, servicii, birouri, ateliere) evenimentele s-au desfăşurat haotic şi arbitrar după modelul cunoscut în toată ţara. Au scăpat de urgia „democratizării” câţiva specialişti. Cineva trebuia să facă şi treabă, nu-i aşa? În rest, toţi cei care au fost aduşi la „cârmă” de valul „revoluţiei şi al revoluţionarilor” erau nişte iluştrii anonimi care, nici înainte dar nici după, nu au lăsat urme cu care să se poată mândri. Altfel, cu cine ar mai fi plănuit „afaceri” fraţii F………iu? Unii, după primele confruntări cu problemele reale ale activităţii de conducere au înţeles că pălăria e prea mare pentru ei. Constatând că le cade pe ochi, le stinge lumina şi calcă în gropi, au revenit în anonimat pierzându-se în el. Alţii, mai perseverenţi, au ajuns în puşcării. Acestora, pe lîngă pagubele produse, încă nerecuperate (unele imposibil de evaluat), le plătim acum şi întreţinerea în condiţii civilizate de detenţie, aşa cum ne cere „Înalta Poartă….Europeană”.

V.V., gospodar desăvârşit, a preluat în 1963 o Secţie de Distribuţie a Energiei Electrice (S.D.E.E.) şi până în 1990 a făcut din ea una dintre cele mai eficiente, mai moderne şi mai dotate întreprinderi de reţele electrice din ţară.

N.S., profesionist de excepţie, om de carte, profund şi exigent cu el şi cu ceilalţi, coordona cu mână sigură problemele tehnice.

Urmaşii lor nu au fost în stare nici să întreţină, nici să ţină laolaltă „moştenirea”, risipind munca de peste douăzeci şi cinci de ani a tuturor celor care, de multe ori cu sacrificii şi eforturi semnificative, sfinţiseră locul.

Gestionarea unei moşteniri este proba nivelului de educaţie. Principiul „dacă nu poţi înmulţi, măcar nu risipi” se învaţă în timp, în familie şi în societate, clădind cărămidă cu cărămidă pe fundaţia solidă a unei moralităţi sănătoase.

Câteva luni mai târziu, în acel colţ de ţară, într-o seară frumoasă a începutului de toamnă însoţit de V.V. şi N.S., invitaţi fiind de inginerul O.R. şi el „măturat de valul schimbării cu orice preţ”,  descendentul unui Mitropolit care a scris istorie în Bucovina, descântam într-un loc binecuvântat un pahar cu vin din viile zonei. Gazdele noastre, câteva feţe bisericeşti dar şi însoţitorii mei, fini cunoscători ai „băuturii zeilor”, comeseni antrenaţi, dintre aceia cu masură potrivită, zgândăreau spiritul. Şi discuţia se desfăşura vioi comentând frământările şi evenimentele momentului (unele grave) care ne agresau cu mare viteză şi intensitate. Inevitabil am abordat şi situaţia la zi a Întreprinderii de Reţele Electrice. În context, R. ne-a mărturisit că nu l-a afectat schimbarea, nici măcar „mânia proletară” cu care aceasta a fost făcută. Era însă profund ofensat de profilul moral, intelectual şi profesional al celui care i-a luat locul având doar meritul că îl apreciau şi îl vroiau „masele revoluţionare”. În scurt timp realitatea a confirmat sentimentele şi intuiţia „alungatului”.

Începutul anului 1990 a marcat şi „trezirea” mişcării sindicale. Pe lângă „fermentul” naţional au apărut din senin nişte „organizaţii sindicale externe (europene)” care „dezinteresat” acordau asistenţă structurilor specifice aflate în curs de constituire (consilieri, elemente de logistică, stagii gratuite de pregătire cu toate seviciile plătite în diverse ţări europene şi nu numai etc.).

Curând au început să se afirme ca lideri sindicali oameni care nu-şi găsiseră rostul profesional într-un sistem  ordonat şi riguros ca cel electroenergetic. Plini de îndrăzneală şi marcaţi de importanţa misiunii lor îmi explicau cum reprezintă ei interesele angajaţilor în raport cu administraţia, în condiţiile în care aceasta le asigura salariile, sediile, mijloacele de transport şi de comunicaţie, cheltuielile de funcţionare, adică totul. Au avansat rapid şi le-a crescut brusc standardul de viaţă. Şi-au completat în „termen redus” studiile modeste, au făcut  doctorate dar au rămas ceea ce erau şi înainte: nişte analfabeţi. Unii s-au dus în politica mare, şi-au încheiat mandatele ca iluştrii necunoscuţi, au acumulat suficient şi s-au întors de unde au venit: de nicăieri. Alţii au ajuns în poziţii profesionale de invidiat la care, înainte de ’89, nici nu ar fi îndrăznit să se gândească. În timp scurt şi-au schimbat pe rând hainele, maşina, casa, desăvârşind parvenirea prin înlocuirea nevestei cu alta mai potrivită noului lor statut social! Au girat cele mai aberante decizii care au condus la distrugerea şi apoi la înstrăinarea unor părţi importante din sistemul de distribuţie a energiei electrice. Şi-au sfârşit „cariera” rușinos și dezonorant, în puşcărie sau în libertate dar stigmatizaţi de scandaluri sexuale, de şantaj şi de corupţie. S-ar putea consola cu gândul că au urmat întocmai „învăţăturile  mişcării sindicale”!

Atunci m-am prins că s-au schimbat dramatic, pe termen lung, criteriile de evaluare a oamenilor şi că scara valorilor a fost răsturnată, aducând în vârf tot ceea ce experienţa socială aşezase acolo unde îi era locul – gunoiul!

 Când şi cum m-am prins (I) • Când şi cum m-am prins (II) • Când şi cum m-am prins (III) • Când și cum m-am prins (IV)

București văzut de un străin (V)

pregătit de C. D. Mocanu

 

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte

București văzut de un străin (IV)

pregătit de C. D. Mocanu

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte

Jurnalul realităţii (XXV) – Semne de bătrânețe

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Miercuri, 25 ianuarie 2017

Dacă te mână nevoia și trebuie să mergi în Pipera la S.R.P.C.I.V. București (Serviciul Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor) cu mijloacele de transport în comun, atunci ai cam dat de dracu!
Iar dacă din varianta aleasă pentru a ajunge unde a înțărcat mutu iapa face parte tramvaiul 5, atunci ai dat și de tată-său!
Neavând încotro, mi-am folosit ziua liberă pentru a duce la îndeplinire o procedură legală care nu mai suporta amânare.

Profitând de această deplasare și de prezența mea în zonă am programat o vizită la Federația Patronală „Energia” aflată în clădirea I.S.P.E. din Bulevardul Lacul Tei, la intersecția cu Barbu Văcărescu. Mă așteptau câțiva prieteni vechi și dragi dar și volumul „Asociații profesionale inginerești din sistemul energiei electrice și termice din România” primul dintre cele opt ale ciclului „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice și termice din România”, editat „pentru a nu uita energeticienii români și faptele lor” de Asociația Generală a Inginerilor din România – A.G.I.R.

Programul cu publicul al S.R.P.C.I.V. începe la ora 7.00. Pentru unul ca mine, care de mulți, mulți ani se trezește zilnic la 5.00 pică foarte bine. Câștig timp și-mi pot organiza eficient restul zilei.
Deși cam frig, la 7.00 am rupt ușa blocului cu direcția Pipera. Metroul, tramvaiul 5, circa zece minute de mers pe jos și după o oră mă miram că înaintea mea erau doar doi–trei „clienți”. Funcționarii somnoroși se frecau la ochi și își căutau pe pipăite cănile cu cafea.
Mi-a venit rândul imediat și am parcurs formalitățile nesperat de repede. Am mai zăbovit însă la căldură. Energeticienii de la „Energia” încep programul la 9.00. Era prea devreme!

Când în sfârșit am luat-o din loc a trebuit să înfrunt un șuvoi dens de corporatiști care, din sens opus, se grăbeau să „prindă condica”. Ajuns în stație, tramvaiul 5 nu mi-a pus răbdarea la încercare.
Am urcat și căutând cardul în buzunar m-am uitat curios în stânga și-n dreapta. Cei câțiva călători erau așezați pe scaune. În timp ce mă pregăteam să validez călătoria, o tânără drăguță (cam douăzeci de ani) s-a ridicat sprintenă și m-a invitat să iau loc. Surprins, după o scurtă sincopă, i-am mulțumit politicos și i-am explicat zâmbind că încă nu este cazul! Tânăra s-a reașezat.
A continuat să-și consulte telefonul în timp ce eu încercam să înțeleg ce anume o determinase să se comporte așa cum numai un tânăr educat o face, de regulă, cu persoanele vârstnice. Teribilă întrebare! Silueta masivă a I.S.P.E.-ului mi-a întrerupt firul gândurilor. Ajunsesem la destinație și am coborât.

După îmbrățișări, saluturi și urări ca între prieteni buni care nu s-au mai văzut de ceva timp, fără să mă dezbrac, am rugat gazdele să se uite cu atenție la mine și să-mi spună dacă identifică semne evidente de bătrânețe. Replica unuia dintre ei nu a întârziat:

– Ai căzut din pat și te-ai lovit la cap?
– Nu dragii mei! Am fost ofensat! Și le-am povestit întâmplarea care mi-a alungat buna dispoziție.

Toți cei aflați în birou (inclusiv două doamne pe care le cunosc din 1980) au izbucnit în râs. Au ținut-o un timp în hohote molipsitoare până când prin ușa întredeschisă cu sfială a apărut capul îngrijitoarei. Nu știa ce au pățit cei de la „Energia” care sunt oameni serioși, sobri și cumpătați.
Ei nu pățiseră nimic! Eu pățisem! Șarjele prietenești au continuat cu frenezie.

Semnificația scenei din tramvai m-a sâcâit tot restul zilei. Sigur, nu mai sunt tânăr! Dar nici bătrân! Pensionarea rămâne doar o dorință. Sorocul se apropie dar este încă îndepărtat. Sportul practicat în adolescență și în prima parte a tinereții, activitatea profesională în aer liber, în permanentă mișcare, activitatea fizică constantă din gospodărie, moștenirea genetică a unei familii de longevivi, toate astea mă îndreptățesc să cred că „mă țin bine”.

Acasă, la sfat de seară am evocat „ciudata” întâmplare, inclusiv reacția prietenilor de la Federația Patronală. Soața mea a început să râdă ștrengărește.

– Din când în când mai uită-te și tu în buletin!

Are dreptate! Înțeleaptă povață! Pățania ascunde un adevăr de necontestat, exprimat, așa cum numai el putea să o facă, de Grigore Moisil: „Tinerețea este defectul de care mă corectez în fiecare zi!”

București văzut de un străin (III)

pregătit de C. D. Mocanu

 

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.Va urma!

Prima parte • a doua parte

București văzut de un străin (II)

pregătit de C. D. Mocanu

   

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania. Prima parte – aici. Va urma!