despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (III)

de C. D. Mocanu și HM

Transporturile aeriene române mergeau bine; se construiau aeroporturi și puteai ajunge numaidecît la capătul Țării în două ceasuri.

La CEC, economisirea aducea, probabil, numai avantaje; iar la Loto – ce mai! – știm că se cîștiga frumos pe vremea aceea. Îl vedem și pe Iliuță Pronosport, celebra mascotă a loteriei sportive: cam golănaș ‘mnealui, cu țigara-n colțul gurii.

 

Una peste alta, nu erau ani răi: consumul creștea – erai îmbiat să consumi.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Că tot trecu Ziua Femeii, hop și noi cu niscai calendare cu produse cosmetice.

Iată, regăsim celebrul lapte nutritiv „Doina”, cel care se vinde și-n zilele noastre, cu aceleași calități: catifelează și curăță pielea.

Cremele de față „Nutrin” și „Darclée” – cu efect nutritiv pentru piele, care combăteau formarea ridurilor – or fi dispărut în timp.

Nici pastele de dinți „Mărgăritar” și „Doina” – ultima spumoasă – nu mai există; curățau și albeau dinții și întrețineau o gură sănătoasă. Se făcea multă reclamă igienei orale-n acele vremuri.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Mai facem un pas: vedem ce calendare erau și pentru 1965.

De-abia se lansase sistemul „Gospodina”, al bucătăriilor de bloc. În București erau, atunci, trei unități; la o adică, livrau și acasă!

„Gospodinele” țineau de Trustul de alimentație publică locală București. T.A.P.L. avea, firește, și restaurante la care oamenii erau îmbiați să se simtă bine într-un cadru plăcut: preparate culinare de specialitate, vinuri selecționate, muzică. Doina, Cișmigiu, Feroviarul, Kiseleff, Universității și Perla erau cîteva dintre aceste unități.

După atîta distracție, mai veneau și îndatoririle casnice. Mașina de spălat „Albalux” și aspiratorul „Record” erau de ajutor atît pentru gospodine…

… cît și pentru cooperativele de reparații electrocasnice. Da’ despre asta nu scrie-n calendare.

Va urma!

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

N-am notat toate spusele tovarășului Prodea. Nici timpul și nici răbdarea nu-mi erau îndestulătoare. Uneori, șeful meu, admirabilul om și inginer Nicolae Georgian, descendentul unei familii de farmaciști din gura Vitanului, voia să afle ce mai produsese vecinul nostru. Ne distram copios dar de fiecare dată comentam ușurința cu care „înțeleptul” își etala trăsăturile de caracter și năravurile concluzionând că lipsa de modestie, de bună-cuviință îl va pierde. Și chiar așa s-a întâmplat.

  • Futu-i mama lui de șef că pe toate trebuie să le știe!

Gândindu-mă că șeful era chiar el, am fost imediat de acord cu prima parte a enunțului.

  • Când o fi la tine pe legitimație șef, atunci mă tragi tu pe mine la răspundere!
  • Am luat ieri niște măsuri dar nu este cazul să intrați voi în amănunte ce-am făcut eu ieri!
  • Eu trebuie să știu tot în centrala asta!
  • Aici trebuie să fii multilateral cunoscător!

Le amintea foarte des celor din jur că el este șefu’. Era pătruns de importanța funcției lui și credea sincer că e buricul pământului, că în lipsa lui nu se mai mișcă nimic, că se blochează toată activitatea. Rețelele electrice nu știau că fără mai marele îngrijitoarelor nu pot funcționa și continuau să o facă fără abatere.

  • Am semnat în locul directorului general pentru că am dreptul acesta!

Avea pe dracu! Se dădea mare. Prostu’ dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul!

  • Dacă tu nu respecți ce spun eu, înseamnă că eu sînt un maimuțoi în fața ta!

Erau mulți cei care nu respectau ce spunea el confirmându-i concluzia.

  • Futu-i mama ei de meserie care mi-am ales-o și eu!
  • Eu nu sînt ștergătorul la cur la toată centrala!

Nu avea nicio calificare. Confunda meseria cu funcția. Adică era de meserie șef și dacă i se cerea să-și îndeplinească obligațiile de serviciu considera că este pus să șteargă pe cineva la cur! Chiar toată centrala nu se putea bucura de prestația ștergătorului. Erau doar vreo doi, cei care-i asigurau spatele.

  • Am avut atât de multe treburi c-am făcut ca trenul!
  • Uf! Nu sînt Napoleon!

Eu nu l-am auzit niciodată deși mulți ani am fost umbra din spatele dulapului. Poate făcea ca trenul dar trenul acela oprea numai în gara lui. În plin comunism, tovarășul Prodea avea o afacere privată. Repara și amenaja locuițe utilizând resursele materiale, umane, mijloacele de transport pe care era plătit să le gospodărească în folosul altui stăpân. Cineva îl proteja și îi acoperea mizeriile.

Auzise de legendara capacitate a lui Napoleon de a face mai multe lucruri simultan. Sigur că nu putea fi Napoleon. Se poticnea și atunci când aborda treburile pe rând.

  • Dacă telexul nu este urgent, nu-i fac nicio dedicație!

Cu de la el putere instituise regula ca toate telexurile care urmau să fie transmise, înainte de a le preda operatoarei, să treacă pe la el pentru a le „face o dedicație”. Eu și colegii mei din Direcția Tehnică de Exploatare și Reparații (D.T.E.R.) nu am respectat-o niciodată. Documentele aprobate, semnate, ștampilate de director nu puteau trece pe la cenzura formală a unui neica nimeni. Așteptam să-mi blocheze, măcar o dată, corespondența. N-a avut curaj. În schimb ne cânta, pe la cine avea timp să-l asculte, că-i subminăm autoritatea.

  • Eu sînt nimeni, sînt o cîrpă din cauza bunătății pe care o am cu dumneavoastră!
  • Eu la fiecare v-am făcut cîte un avantaj iar voi mi-ați făcut numai rele!

Decretul Prezidențial nr. 208 din 17 octombrie 1985 privind instituirea stării de necesitate și a regimului militarizat în unitățile Sistemului Energetic Național ne-a schimbat peste noapte statutul punându-ne într-o situație inedită prin care industria de producere, transport și distribuție a energiei electrice nu trecuse nici măcar în timpul războiului. Am fost obligați să ne obișnuim cu prezența unor ofițeri, toți ingineri, conduși de un colonel care era de fapt al doilea director general.

Foarte repede au ajuns și la urechile colegilor în uniformă isprăvile șefului de la administrativ. Începuseră să-i sufle în ceafă. Bănuind că e lucrat din interior, și-a băgat colaboratorii în ședință pentru a le aminti cât de generos a fost el. În schimb ei, în nemernicia lor, ca niște câini turbați, au mușcat mâna care i-a hrănit.

  • Noi sîntem militarizați, nu ne jucăm!
  • Tov colonel, credeți că merge toate șnur?

Avea dreptate! Eram militarizați și nu ne jucam. Singurul care s-a jucat… cu focul a fost chiar el. Și s-a ars! Rău de tot! Ăia care-i păzeau spatele abea făceau față să-l ocrotească pe al lor. „Tov colonel” a fost curios să știe de ce nu „merge toate șnur”. A aflat repede și ca orice militar, nu a ezitat nici măcar o clipă. L-a transferat, doar pentru că se apropia de pensie, la Întreprinderea de Construcții Metalice și Prefabricate (I.C.M.P.), unitate de producție din subordinea C.I.R.E., aflată la marginea orașului, pe șoseaua Giurgiului, unde a primit o funcție corespunzătoare studiilor, calificării și experienței dumisale. Alții, lipsiți de noroc și de spate, pentru mai puțin  și-au început calvarul cu o vizită la procuratură.

***

Fiindcă a venit vorba de „spate”! Prin 1964, o delegație la nivel înalt dintr-un stat frățesc efectua o vizită în România. Seara, pe traseul oficial, chiar în centrul Bucureștiului, nu s-a aprins iluminatul public deși pentru astfel de evenimente se luau măsuri speciale. Un pârdalnic de contactor produs în marea Uniune Sovietică a refuzat să-și facă treaba obligând șoferii limuzinelor Mercedes și Ceaika cu care se deplasau oaspeții și gazdele lor să exerseze utilizarea farurilor. A ieșit un scandal cât casa. I.D.E.B.-ul se ocupa de iluminatul public din tot orașul. A fost prins imediat în focul încrucișat executat de două anchete: una a securității, cealaltă a partidului. „Băieții” au înțeles chiar în acea noapte cine este „sabotorul” și au închis subiectul. Cu partidul era mai greu. Trebuia să afle de ce tovarășii nu-și fac datoria, ce a păzit organizația de partid, ce au de gând să facă în viitor și alte d’astea.

Colegul meu, Neculai Vasilache, atunci tânăr inginer, era șeful Secției Iluminat Public. A doua zi, dis de dimineață, a fost chemat de directorul Cristinel Vâlciu.

– Vasilache, te duci la Comitetul Central. La ora zece să fii la tovarășul Partenie Victor. Se analizează incidentul de aseară, cu iluminatul. A fost informat că vii! Găsești la poartă talonul de acces.

Tânărul șef de secție era aruncat fără menajamente în groapa cu lei și se străduia să scape de belea. Știa foarte bine că directorul Vâlciu era prieten la cataramă cu inginerul energetician Partenie, inflexibilul șef de sector din C.C. Bănuia că îl sfătuise să stea deoparte.

– Ce să caut eu acolo tovarășe director? Cine sunt eu? Eu n-am spate! Mă fac ăia fărâme.

– Lasă băi Vasilache că ai și spate ai și cur! N-o să pățești nimic!

Pentru că nu era loc de întors, s-a dus și a fost cât p’aci să se aleagă cu o propunere de destituire.

Neculai Vasilache era un moldovean blajin, cu fața permanent luminată de zâmbet. Vorbea calm, nu ridica tonul și nu se enerva niciodată. Avea totdeauna în „rezervă caldă” câte o glumă care destindea atmosfera. Cum să nu-l îndrăgești! Veteranii îi spuneau nea Țulache. Eu n-am îndrăznit să o fac. Din capul locului mi s-a adresat numai cu domn’ Dănuț.

Cristinel Vâlciu a condus I.D.E.B. în perioada 01.02.1961 – 19.08.1965. A fost promovat în Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.) unde, până în 1972, a ocupat funcții de mare răspundere: secretar general al ministerului, adjunt al ministrului pentru probleme de exploatare, adjunct al ministrului pentru construcții rețele, comerț exterior și aprovizionare. S-a pierdut apoi în anonimat. Spre amurgul carierei, a lucrat ca inginer proiectant la Secția de Cercetare Proiectare (S.C.P.) din cadrul C.I.R.E.(adică am fost colegi!) unde a beneficiat de un birou separat. Era taciturn și evita contactele cu ceilalți. N-a lăsat urme nici în istoria rețelelor electrice nici în amintirea celor cu care a colaborat.

Victor Partenie a urcat treaptă cu treaptă în ierarhia aparatului de lucru din C.C. al P.C.R. până la președinția Comisiei de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, vestitul C.C.M.A.E.S.

 ***

Tovarășul Prodea a schimbat biroul confortabil al șefului de serviciu dintr-o ditamai centrala industrială, amenajat ca pentru el, cu o chițimie de la intrarea principală a unei întreprinderi oarecare, acolo unde lucra șeful pazei. Sarcinile de serviciu mă purtau periodic la I.C.M.P. Se rupea de mijloc făcându-se echer, mă saluta ceremonios și îmi deschidea ușa, mie un „inci pinci acolo”. Îmi aminteam atunci ce spunea mama: „Dumnezeu drăguțu, cum le potrivește El pe toate!”.

Civilizație publică LXII – Zürich

scris de C. D. Mocanu

Nu! Nu va fi vorba despre cel mai mare oraș elvețian ci despre o prezență discretă care, începând de prin 1930 până spre sfârșitul anilor ’50 (pe ici–pe colo chiar mult după aceea, până dincolo de începutul secolului XXI), a înfrumusețat  Bucureștiul. Există totuși o legătură cu frumoasa capitală a cantonului Zürich.

De acolo a ajuns și pe meleagurile noastre o lampă pentru iluminatul public al parcurilor, grădinilor, teraselor, peluzelor, zonelor destinate exclusiv circulației pietonale… Pentru a-i marca obârșia a fost botezată „lampă model Zürich”.

În toamna anului 1933 (13 noiembrie), Uzinele Comunale București (U.C.B.), aflate sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil, au început la Buftea lucrările de asanare a bălților de pe cursul Colentinei și transformarea acestora în lacuri cu o folosință complexă. Visul îndrăzneț al directorului Caranfil, transformat în realitate de o mână de excepționali ingineri (Dorin Pavel, D. R. Corbu, Gh. Vladimirescu, A. G. Vuzitas, Theodora Curelea, Al. Aricescu), a îmbogățit zestrea Bucureștiului cu lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Pantelimon, Cernica așa cum le știm azi. Pe malurile acestora au apărut zone verzi destinate publicului (parcuri, grădini, ștranduri, terase, baze sportive) care trebuiau iluminate pe timp de noapte.

Specialiștii Societății Generale de Gaz și de Electricitate din București (S.G.G.E.B.) împreună cu cei ai U.C.B. au ales utilizarea unui stâlp metalic tronsonat de 4,50 m. confecționat din țeavă trasă, cu un soclu ornamental din fontă, produs de cunoscuta companie germană Mannesmann. Acesta se livra „la pachet” cu un corp de iluminat, tronconic, din sticlă albă, „model Zurich”.

Lacul Herăstrău a fost umplut în septembrie 1935, concomitent cu amenajarea parcului dimprejurul acestuia, denumit Parcul Național. Acolo și-a început lunga carieră românească alăturarea simplă și elegantă dintre o „elvețiancă” și un „neamț” care a înnobilat apoi alte zone ale orașului. Iat-o pe malul Herăstrăului, la Pescăruș, în jurul anului 1940:

Și tot atunci în Cotroceni, la Academia militară:

După 1948, Parcul Național, cu numele schimbat în I. V. Stalin, a devenit parc de cultură și odihnă. Doar vestigiile capitaliste care îi iluminau aleile, stâlpii Mannesmann și lămpile Zürich, au supraviețuit un timp luminii venite de la Răsărit.

Printre alte binefaceri, anii ’50 i-au adus României și reducerea importurilor din vestul potrivnic. Soluția tehnică, adaptată realităților vremii, nu a fost abandonată. Stâlpii se produceau în țară, din țeavă autohtonă sau adusă din U.R.S.S., după un procedeu oarecum primitiv, mai puțin elaborat. S-a renunțat la soclul ornamental și astfel elegantul stâlp Mannesmann a fost redus la un pălimar terminat cu o frumoasă pălărie luminoasă. Mica industrie a Republicii Populare Române a căpătat și ea de lucru începând să fabrice lampa model Zürich.

Unul dintre beneficiari a fost Parcul de cultură și sport „23 August” construit cu ocazia celui de Al III-lea Congres Mondial al Tineretului și a celui de Al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie care s-au desfășurat la București în perioada 25 iulie – 16 august 1953.

Iată rezultatul! Aici lângă Ciupercă, în apropierea Teatrului de păpuși:

Și aici pe terasa care mărginește malul lacului, lângă Patinoar:

În timp ce copiile își croiau drum, Bucureștiul ocrotea cu generozitate vechiturile. Din 1956, fotograful german Peter Richard ne-a lăsat o mărturie…. ca la specificația tehnică:

După 1957, anul finalizării Casei Scînteii, o carte poștală ilustrată care surprinde terasa restaurantului Pescăruș ne arată că o „elvețiancă” își făcea încă datoria:

Tehnica și tehnologia producerii surselor de lumină făceau pași mari înainte. Pe la jumătatea anilor ’50, specialiștii români, inspirați de realizările altora dar și de propriile căutări, încercau să pună în valoare tuburile fluorescente pe care ne pregăteam să le producem. Și au născocit Corpul de iluminat tronconic.

În scurt timp acesta a înlocuit, chiar și în Herăstrău, fățoasa lampă Zürich.

Până la utilizarea lui generalizată nu a mai fost decât un pas. Câteva adaptări tehnice și modificări ale aspectului (variațiuni pe aceeași temă), menite să-l aducă la nivelul unor pretenții sau al unor posibilități mereu schimbătoare, i-au asigurat viață lungă.

***

În Dealul Mitropoliei, pornind de la terasa de lângă aripa stângă a Palatului Patriarhiei, o scară monumentală coboară către strada Ienăchiță Văcărescu. Scurtează drumul celor care intenționează să ajungă în cartierul vechi de la poalele dealului. Eu nu am mai trecut pe acolo din 1973–1974. Eram în semestrul de practică din anul V al Liceului Industrial Energetic și făceam parte din echipa care avea în grijă alimentarea cu energie electrică a  Palatului Marii Adunări Naționale. Scara, păzită de o santinelă, nu era deschisă circulației publice. Ni se permitea utilizarea ei „în interesul serviciului”.

Și dacă eu nu am mai vizitat locul, a făcut-o în august 2007 bulgarul Anton Angelov. În plus, a și fotografiat:

Ce surpriză! Este unul dintre cele patru lampadare care însoțesc scara.

Gândul că în greu încercatul meu oraș, după atât amar de ani, cineva nu a uitat „lampa model Zürich” îmi încălzește sufletul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1964 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Rămînem în 1964, an în care ne distrăm, ascultînd muzică ușoară, populară ori simfonică pe discurile „Electrecord”…

Călătorim cu sacoșele și gențile de voiaj elegante, practice și rezistente…

Și la-ntoarcere spălam hainele cu mașina de spălat „Perla”, obținînd și economie de timp și de efort.

Ne albeam dinții cu pasta „Mărgăritar”…

Doar ca să-i stricăm la loc de la atîta ciocolată – cu lapte, moca, amăruie – gustoasă și nutritivă.

Va urma!

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Eram cel mai tânăr inginer din Centrala Industrială de Rețele Electrice (C.I.R.E.). Veneam de la munca de jos, de la șaibă, cu o experiență practică solidă. Unele dintre isprăvile mele profesionale erau cunoscute în Centrală. M-au primit cu brațele deschise și mă bucuram de simpatia tuturor, cu două excepții: Constantin Vișan și Ioan Prodea

Primul, tovarășul Vișan, șeful Serviciului Control, Organizare, Personal, Învățământ, Retribuire, un fel de eminență cenușie a domeniului, avea puterea să facă și să desfacă. Economist foarte priceput, de numele lui se legau multe dintre reglementările favorabile, avantajoase, care guvernau sistemul de salarizare și schemele organizatorice și de personal ale întreprinderilor de rețele electrice. Nea Costică, așa cum îi spuneau apropiații (eu nu eram printre ei), se afla la originea tuturor mânăriilor, a sforăriilor, din sfera angajărilor și a promovărilor executate totdeauna la limita legii, totdeauna profund imorale. Altfel bărbat bine, avea aspect de senior, de aristocrat. Se îmbrăca elegant, fuma numai Kent și răspândea un parfum discret de tutun bun și de colonie scumpă care nu se găsea în comerțul socialist.

Față de mine a fost ostil chiar din prima clipă. A ținut-o așa până s-a pensionat. Pe unde mă prindea încerca să-mi dea la gioale. Uneori a reușit. Cum să știu că venirea mea în Centrală l-a dislocat din schemă pe cel mai protejat dintre protejații dumisale?  Iritat peste măsură de „performanțele”  aceluia, directorul tehnic a întocmit un referat care l-a trimis înapoi la I.D.E.B., acolo de unde protectorul îl adusese și le-a cerut colaboratorilor să-l caute pe „puștiul ăla de la Ilfov”. Am fost transferat la ordin, nu la solicitarea mea. Tovarășul Vișan o știa foarte bine. Și chiar dacă aș fi aflat dedesubturile chestiunii, cum aș fi putut refuza o promovare?

 ***

După deranjul din decembrie 1989, o tânără jurnalistă de televiziune mânca de trei ori pe zi comuniști pe pâine, dezvăluia potlogăriile trecute și prezente ale acestora și îi înfiera cu mânie proletară. Sanda Vișan uitase subit că este fata lu’ nea Costică! Când probabil și-a amintit a plecat spre zări mai calde pentru a continua de acolo lupta cu hidra comunistă.

***

Cel de-al doilea, tovarășul Prodea, un mârlan analfabet, era șeful Serviciului Secretariat–Administrativ. Avea în subordine personalul muncitor (fochiști, portari, instalator, electrician, telefoniste, operatoare telex, operatoare xerox, șoferi, zugravi, magazioner, îngijitoare). În schema serviciului figurau și cele trei–patru secretare ale directorilor dar acestea nu se aflau sub autoritatea lui. Nu îndrăznea să le considere subordonate.

Fără vreo calificare atestată și cu studii modeste, manifesta un dispreț nedisimulat față de cei cu studii superioare, în special față de ingineri. Îl chinuiau, probabil, niște aspirații neîmplinite. Despre cei care îl onorau fiindu-i colegi, cu o maximă lipsă de considerație se exprima:

– Ce mare lucru și ăștia! Niște inci pinci acolo! (vroia să spună ingi. princi. – inginer principal)

Ne-am ciocnit pe traiectorie în prima mea zi de lucru. C.I.R.E. funcționa atunci în condiții improprii, împreună cu Dispecerul Energetic Național (D.E.N.) și cu Centrala Industrială de Producere a Energiei Electrice și Termice (C.I.P.E.E.T.), în clădirea de pe Hristo Botev. Moștenisem un scaun jerpelit și șubrezit, gata să se năruie în orice clipă. În mod firesc i-am solicitat șefului de la administrativ să-l înlocuiască, să-mi dea altul pe care să-l pot folosi în siguranță, fără  să mă trezesc, când mi-o fi lumea mai dragă, cu zgaibaracele în sus.

A început să se tânguie și să se coiască de parcă i-aș fi cerut scaunul de sub cur.

– Uitați care e treaba! Radu (unul dintre colegii de birou) e plecat în delegație și azi voi folosi scaunul lui. Mâine îmi aduc unul de acasă iar jaful ăla, cu o scurtă explicație scrisă fixată pe el, îl voi pune la ușa directorului general.

Și i-am dat răgaz să cugete. După ceva timp a venit magazionerul cu un scaun nou–nouț pe care l-am folosit mulți ani.

De atunci nu am mai apelat niciodată la ajutorul tovarășului Prodea. Ne salutam, ne toleram și ne tratam cu indiferență.

Prin Decretul nr. 379 din 13 octombrie 1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. în fiecare judeţ a fost înființată câte o Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T. !!!!), prescurtat I.R.E. Ca efect al actului normativ, activitatea I.R.E. Bucureşti a fost preluată de noile unităţi din judeţele Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa şi de I.D.E.B. Fosta întreprindere, mult redusă, s-a reorganizat în Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune (E.R.E.I.T.) Bucureşti. Astfel sediul acesteia din Șos. Ștefan cel Mare Nr. 1A a rămas pe trei sferturi nefolosit.

***

Clădirea cu subsol, parter și șase etaje a fost construită în 1963. Era dotată cu toate facilitățile specifice activității unei întreprinderi de rețele electrice și avea o rezistență sporită la cutremur, dovedită apoi în timp. La ultimul etaj se afla dispecerul, o sală spațioasă de ședințe și aparatura de comunicații. Celelalte etaje, tip hală, se compartimentau după necesități, din podea până în tavan, cu ajutorul unor dulapuri încăpătoare din lemn. Spre culoar spațiile de lucru erau închise cu pereți subțiri din zidărie. După o necesară modernizare, azi adăpostește Transelectrica – Sucursala de Transport București.

***

Conducerea C.I.R.E. a speculat imediat ocazia și în martie 1984 ne-am mutat. Întâmplarea a făcut ca Serviciului Secretariat–Administrativ și Serviciului Tehnic, în cadrul căruia lucram, să le fie repartizate încăperi alăturate iar eu să mă amplasez spate în spate cu tovarășul Prodea. Ne separa doar dulapul din lemn și cum omul vorbea tare, auzeam totul. Mă cam deranja și nu-l luam în seamă. Până m-am prins că zicerile sale sunt demne de atenție. Atunci i-am deschis o rubrică în nelipsitul meu blocnotes și am început să le culeg trecând peste expresiile jignitoare folosite în relațiile cu subordonații.

Le-am zis Prodisme:

  • E palpabil numai ce se vede!!!
  • I s-a spart parbrixul!
  • Trebuie schimbat pișuorul!
  • Uf! Nu-mi dau cheili!
  • La bec găsit numai filamentul. Gogoașa spartă!!!
  • Vezi ce bine merge? Parcă-i o plăcere!
  • Șurupelniță!
  • Hanul lui Maniuc!
  • Mă delectez la vremea de afară!!!
  • Îl apreciez cu nota bene!!!
  • La lift, din cauza unor tracasări, s-a ars releul termic!
  • Eu discut la superlativ; de la extraexcepțional în sus!!!
  • Masa de gianicologie trebuie reparată!

Haioase, nu? Cam ăsta era gradul de instruire a celui care, cu o superioritate nesusținută, își disprețuia fără vreo apăsare colegii.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1964 (I)

de C. D. Mocanu și HM

1964. Un peisaj liniștit cu lacul Herăstrău, din vremea cînd parcul era „de cultură și odihnă”. Se vede mătăhăloasa Casă a Scînteii, oglindindu-se în apă.

Nu se vede Pavilionul H, deși de el se leagă următorul calendar:

În acest spațiu s-a ținut expoziția americană „Transporturile în SUA”. Cu toate că deja se inaugurase pavilionul cel nou, al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, în micuțul „H” încă se organizau asemenea manifestări (să nu uităm că încă din anii ’30 Herăstrăul devenise destinația bucureșteană obișnuită pentru expoziții, odată cu manifestările legate de „Luna Bucureștilor”). Moda expozițională revenise aici de cîțiva ani; în 1959 se ținuse primul „pavilion de mostre” al industriei noastre, cu 20 de mii de exponate.

Revenind la expoziția americană, a fost ceva nemaiîntîlnit, ceva care-a rămas în mintea bucureșteanului obișnuit cu puturoasele automobile sovietice; parcul nostru auto de-abia începea să se-mbogățească cu mașini occidentale (îndeobște modele populare).

Mai avem două calendare; unul ne-ndeamnă să încheiem asigurări de persoane la adas și cel’lalt să folosim ceaiuri și plante medicinale – le găseam la farmacii și la magazinele specializate ale cooperației de consum.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1963 (III)

de C. D. Mocanu și HM

… iată-ne la ultima tranșă a calendarelor pe ’63. Reclamele celor de azi sînt la bunuri de consum, nu întrutotul lesnicios de procurat!

Cu mașina de spălat rufe „Perla” gospodinele economiseau timp și efort; dar tot la cratiță rămîneau.

Ceasurile de mînă – fără să se dea, de data asta, numele vreunei mărci – rămîneau „elegante și precise”.

Abundența produselor disponibile în magazinele cooperativelor de consum reiese grăitor: mașini de cusut (că tot aveau gospodinele mai mult timp liber), fiare de călcat electrice, aparate de radio pe lămpi, veioze, ceasuri deșteptătoare (nu dintr-alea precise), biciclete, cămăși, pantofi, metraje – „mărfuri de calitate și în sortimente variate”, carevasăzică.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1963 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Încă trei calendare din ’63.

Primul face reclamă la produsele lactate. Regăsim brînza „Făgăraș”, frișca la sticlă și triunghiul inconfundabil de brînză topită – urmau să mai treacă 30 de ani pînă cînd deschiderea acestuia avea să se facă cu ușurință, trăgînd de-o bandă de plastic, fără a mai fi nevoie de a piguli staniolul.

Al doilea ne-ndeamă să consumăm lichioruri și șampanie – de calitate superioară.

Iar al treilea ne-mbie la dulciuri – mă rog, la „produse zaharoase” – ciocolată amăruie, cu vanilie ori umplută cu diverse arome; în orice caz, cu gust de… ciocolată, asta-i sigur.

Va urma!