despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (I) – Un album

pregătit cu C. D. Mocanu

Și gata albumul!

… dar povestea mai continuă.

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte

Urme ale trecutului (I) – Un album: pozînd

pregătit cu C. D. Mocanu

… va urma!

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte

Urme ale trecutului (I) – Un album: ca o familie

pregătit cu C. D. Mocanu

Fetele – acasă la antrenorii Márta și Béla Károlyi. Ai fi jurat că-s în familie.

… va urma!

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte

Vitan – felurimi (VII) Ruse și Ionescu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente  completate cu amintirile mele (dar şi ale altora).

Mulți ani, principalul drum de acces în oraș dinspre sud, legat de Calea Dudești (prosper centru comercial, negustoresc), cu o continuă dezvoltare urbană, edilitară, socială și economică, Vitanul a evoluat până în anii ’60 către o mahala așezată, cu rosturi consolidate, animată de muncitori bine calificați, de mici meseriași și comercianți, de grădinari vestiți, de funcționari, oameni care câștigau bine și care își construiseră case și gospodării trainice, frumoase.

Între cele două războaie, către anii ’30-’40, Vitanul era o comunitate urban–rurală închegată, funcțională, cu o vechime apreciabilă.

Segmentul cuprins între Calea Dudeşti şi Şos. Mihai Bravu (Calea Vitan) reprezenta o locuire compactă şi avea toate atributele urbanistice ale vremii: case solide construite pe aliniamente precise, străzi trasate ordonat, cu claritate, pavate şi prevăzute cu trotuare largi, canalizare, reţea de apă, alimentare cu energie electrică, iluminat stradal, acces la transportul public etc.

Porțiunea Șos. Mihai Bravu–Moara Vitan (pod Vitan), adică Șoseaua Vitan, a păstrat până la începutul anilor ’50 unele trăsături rurale. Dealtfel, o bună bucată de timp, sub numele de Cătunul Vitan, a fost parte a comunei suburbane Dudești-Cioplea. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca Dâmboviței, grădini de legume și de flori, livezi, vii, bălți… Şoseaua Vitan a cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei” pe care o descria astfel:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acoperă colina.”

Apariția a două mari fabrici, Uzinele Române și Gallia, a netezit drumul cătunului către oraș.

Pe la jumătatea anilor ’30, Vitanul (în întregimea lui) era deja „încadrat” într-o zonă industrială foarte puternică. Iată doar câteva dintre fabricile și uzinele care contribuiau la prosperitatea acestuia:

  • Uzinele Române – „cutii, bidoane din tablă, țevi de plumb, alice de vânat” – Șos. Vitan Nr. 232 – 246
  • Țesătoria de mătase „Gallia” – „societate anonimă franco – română” – Șos. Vitan Nr. 248
  • Argintăria Românească – tacâmuri și alte obiecte din argint – Str. Laborator Nr. 55 (la Bujavercă)
  • Fabrica de carton „Mucavaua” – carton și articole din carton – Calea Vitan nr. 65
  • Industria textilă „Vitan” – produse textile – Calea Vitan Nr. 70
  • Țesătoria și boiangeria „Vica” – țesături vopsite – Calea Vitan Nr. 43
  • Țesătoria de mătase „Lyon’s” – Calea Dudești Nr. 186
  • Filatura și țesătoria mecanică „Dâmbovița” – țesături din bumbac – Calea Dudești Nr. 188
  • Fabrica de mezeluri „L. Pațac” – Str. Alexandru Ciurcu Nr. 18
  • Fabricile „Mociorniță” – pielărie și încălțăminte – Str. Apele Minerale Nr. 67 – 75
  • Fabrica de mezeluri „Baciu Clement” – Str. Apele Minerale Nr. 39
  • Societatea de tricotaje „București” – Str. Apele Minerale Nr. 15
  • Fabrica de mezeluri „Dinescu și Arpășanu” – Str. Morilor Nr. 51
  • Fabrica de ciocolată „Regina Maria” – Str. Octavian Nr. 42 – 44
  • Fabrica de parfumuri „Legrain” – Str. Octavian Nr. 2
  • Uzinele „Lemaître” – construcții de mașini – Splaiul Unirii nr. 165
  • Societatea românească pentru industria de bumbac – țesături din bumbac – Splaiul Unirii Nr. 174
  • Abatorul comunal – Splaiul Unirii Nr. 178

Acestora li se adăuga o mulțime de făbricuțe, ateliere, prăvălii diverse….

Se câștigau bani și aceștia trebuiau să circule pentru a se îmnulți. Experiența dovedește că acolo unde există viață socială și economică există și cârciumi. Mai ales dacă oamenii locului sunt mângâiați de prosperitate. Vitanul era numai bun. Au apărut ca ciupercile după ploaie și au împânzit mahalaua.

În 1925, autoritățile Bucureștiului inventariau numai pe Calea Vitan, până la Bujavercă (intersecția cu Str. Laboratorilor), opt cârciumi (cu aproximație una la fiecare o sută de metri):

  • Nae Alexandrescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Vasile Dinescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Petrică Rădulescu – Calea Vitan Nr. 20
  • Haralambie (Lambe) Niculescu – Calea Vitan Nr. 52
  • Ștefan Lăzărescu – Calea Vitan Nr. 57
  • Ion V. Găitănaru – Calea Vitan Nr. 62
  • Teodor Teiu – Calea Vitan nr. 82
  • Haralambie Georgescu – Calea Vitan nr. 100

După cincisprezece ani erau la tot pasul, atât pe Vitan cât și pe străzile adiacente.

Le-a mers bine până când s-a schimbat regimul social–politic. Atunci toate au fost închise. Cele mai multe au trecut peste noapte în proprietatea statului. Câteva și-au reluat activitatea sub alte denumiri fără nicio legătură cu vechii proprietari: Bujorul, Foișor, Laborator, Înfrățirea, Ciocanul, Motru… Altele au căpătat o nouă destinație: magazin alimentar, băcănie, depozit de băuturi, magazin de legume–fructe, centru de pâine, circumscripție medicală (dispensar) de copii. Le păstrez în memorie pe toate. Le-am trecut pragul și le-am ascultat povestea spusă de bătrânii familiei mele sau de cei ai mahalalei. După 1985 toate au fost demolate.

Ruse și Ionescu au fost doi dintre cârciumarii Vitanului. Bunicul, Anghel Tănăsescu–Anghimoft, i-a cunoscut. Îl legau de ei interese financiare. Îi aproviziona cu carne și cu produse din carne, mai ales cu pastramă de oaie sau de capră și cu ghiudem, două dintre chestiile în prepararea cărora Anghimoft era recunoscut ca fiind foarte priceput. Și tot la ei poposea atunci când i se făcea sete sau când punea, cu prietenul lui Nicu Metz (angrosist de carne), de câte un chef cu bulbuci terminat a doua zi, spre prânz, între grădinile din dosul Bisericii Târcă, pe strada Soldat Dumitru Z. Nicolae, acolo unde Caterina (bunica) îi dregea pe toți (cheflii și lăutari deopotrivă) cu o ciorbă acră ca la mama ei.

***

Cârciuma lui Nae Ruse se afla la intersecția Șoselei Vitan cu Șoseaua Mihai Bravu, chiar acolo unde pe la 1870, pe vremea maiorului Pappasoglu, funcționa Bariera Vitanu, foarte aproape de Biserica Târcă ctitorită în 1820 de Radu Poenaru Sărdarul și de Natalia, soția sa.

Fotografia a fost făcută în 1936. (Clădirea a dăinuit până în 1985-86 când peste mahalaua mea au trecut buldozerele.)

În stânga, se construia Școala Târcă–Vitan, actuala Școală Gimnazială Nr. 84. Vizavi, dincolo de panglica pavată cu piatră de râu a Vitanului, sub malul înalt al Luncii Dâmboviței, stăpânea iazul rămas din „heleșteul ce se găsește la vale în fundul grădinii proprietarului N. Ioanid și care se prelungește spre proprietatea d-lui Th. Doncos până în dreptul bisericei și mai departe.” Lângă baltă, spre Bujavercă, se afla Școala Primară de Băieți Nr. 37 (școala veche devenită neîncăpătoare).

Tot atunci se amenajau după standardele timpului (trotuare largi, borduri, pavaje din piatră) Strada Răcari și Șoseaua Mihai Bravu între Răcari și Vitan. (Porțiunea  Răcari–Laborator (capătul tramvaiului 26) a rămas drum de țară până în 1964 când a fost realizată străpungerea Vitan–Dâmbovița pe care se circulă și azi.)

Nae Ruse a fost membru al Mișcării Legionare. Cârciuma lui a găzduit sediul unui Cuib Legionar. Prin preajmă erau destui adepți ai Gărzii și ai Căpitanului. Când evenimentele au luat-o razna, bunicul a renunțat să mai treacă pe acolo. Nu vroia să fie asociat în niciun fel cu legionarii. În Abator aceștia nu erau tolerați. Cei câțiva pe care măcelarii i-au dibuit au avut viață grea. Nu știu dacă Ruse a făcut rele. La începutul anilor ’50, pentru mult mai puțin, erai găzduit în cele mai teribile temnițe. Și într-o noapte l-au săltat.

Treceam zilnic pe lîngă fosta cârciumă. Nu mai funcționa de mult timp. Terasa dispăruse și proprietatea era împrejmuită cu un gard de scândură care urma spre stradă profilul curb al trotuarului. Casa, cu frontonul ei inconfundabil, arăta bine. Corpul dinspre Mihai Bravu era locuit de un turc bătrân care producea dulciuri. Le vindea, pe o tarabă mică, la poartă. În rest, pustiu.

Prin ’63-’64, Anghimoft a adus vestea:

– Caterino, a venit Ruse!

– Vai de mama lui! Câți ani a făcut, Anghele? Dumnezeu să-l ocrotească!

Atunci am aflat și eu de unde venea și de ce ajunsese acolo.

Când vremea îi îngăduia, ieșea în curte. Sprijinit de gard urmărea cu interes agitația străzii. Nu era înalt, mai degrabă scund. Purta părul pieptănat pe spate, totdeauna tratat cu ulei de nucă. Avea o mustăcioară subțire care îi sublinia conturul buzei. Anii de detenție lăsaseră urme. Era palid și lipsit de vlagă. N-a trecut foarte mult timp și cel care privea copiii roind în jurul școlii a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată.

După zavera din ’89, pe locul rămas de izbeliște în coasta Școlii Târcă–Vitan, s-a ridicat falnic un complex comercial și de servicii medicale foarte modern. Numai metal și sticlă. Gardul din tablă maronie care apare în fotografia lui Cristian Malide marchează cu fidelitate amplasamentul cârciumii lui Nae Ruse.

***

Suntem în 1940. Pe Strada Foișor, dincolo de intersecția cu străzile Laborator, Lt. Mihail Foișoreanu și Mugur Mugurel, lângă Școala Primară de Băieți Nr. 47 (dată în funcțiune de vreo doi ani, azi Școala Gimnazială Nr. 95), la câțiva pași de Biserica Foișor ctitorită în 1746 de Smaranda, soția domnitorului Nicolae Mavrocordat, se afla bodega lui Dumitru St. Ionescu. În diagonală, pe colțul cu Foișoreanu, funcționa încă școala veche – Școala Primară de Fete Nr. 37 – devenită peste ani Grădinița cu program prelungit Nr. 22.

Stătea în drumul celor mai mulți lucrători de la Abator, de la Mociorniță sau de la Lemaître. Avea vad bun și un dever de invidiat. Curtea din spate adăpostea o grădină încăpătoare unde, neștiuți, mușterii puteau petrece în voie. Clădirea a trecut prin vreme, fără a mai fi folosită. Stingheră și degradată, la începutul anilor ’60 a cedat locul terenului de handbal al școlii.

Mai către zilele noastre, când sportul nu mai este prețuit de puștii cartierelor bucureștene, i-a venit și ăstuia rândul să-și dovedească utilitatea. Pe amplasamentul ocupat cândva de cârciuma lui Mitică Ionescu a fost așezată centrala termică a școlii.

Curtea cu gard din șipcă cocoțat pe zidul de sprijin din cărămidă a dispărut odată cu celelalte construcții ale Foișorului dintre Vitan și Laborator. Cu câteva excepții, porțiunea Laborator–Splaiul Unirii a scăpat neatinsă. Au apucat să pună jos două-trei case pricopsite, frumoase, ale unor grădinari și negustori cunoscuți. A rămas în urmă un imens teren  viran. Așa este și acum.

***

Deși aflate la distanță una de alta, cele două cârciumi erau legate de o stranie coincidență. Funcționau gard în gard cu o școală și foarte aproape de o biserică. Asta nu i-a smintit nici pe învățăcei, nici pe enoriași. Alte vremuri, alți oameni… altă educație! În familie, în școală și în biserică.

Urme ale trecutului (I) – Un album: ca fetele

pregătit cu C. D. Mocanu

Uite-le: fete vesele. Mîndre și vesele.

      

… va urma!

prima partea doua parte • a treia parte

Vesele, colorate și… periculoase

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe o experiență profesională care în curând rotunjește patruzeci de ani și pe reglementările legale în vigoare. Este o necesară completare a articolului „Vesele și frumoase”, menită să asigure corecta informare a cititorilor.

În primăvara anului 1993, administratorul unei cunoscute și căutate zone de agrement din coasta Bucureștiului se pregătea pentru deschiderea sezonului. Ca tot gospodarul care știe ce-l așteaptă și-a pus oamenii să deretice. S-au apucat voinicește să curețe, să repare, să adune, să măture, să vopsească.

Pe drumul de acces către complex, în apropierea șoselei se afla (se află și azi) un post de transformare în cabină de zid. Celui pus pe fapte mari i s-a părut că tâmplăria metalică a acestuia nu arată prea bine și că asta ar putea sminti impresia vizitatorilor, adică a clienților. Cum omul era foarte hotărât, fără să stea prea mult pe gânduri într-o bună zi a pus un muncitor necalificat să o vopsească în verde.

Vopsitorul de nevoie și-a luat cele necesare și s-a prezentat la locul de muncă. Doar că acolo a constatat că pe toate ușile erau inscripționate cu galben și roșu mesaje de genul „Stai! Pericol de electrocutare”, „Accesul interzis” care după părerea lui (de necalificat) nu ar fi trebuit acoperite. Și s-a întors să-l întrebe pe șefu’. Acesta (mai școlit) nu le-a considerat importante și i-a dat liber să le ascundă sub noul strat de vopsea.

După câteva săptămâni, în timpul unei ploi, linia electrică aeriană de 20 kV care alimenta acel post de transformare a fost deconectată prin protecție  și apoi reconectată de automatizarea specifică defectelor trecătoare. Nimic deosebit. La câteva ore de la producerea evenimentului am fost anunțat prin radio că ușa postului de la complexul de agrement este deschisă și că în interior zace un bărbat mort. Informația venea de la personalul de pază al ștrandului. Cineva sunase la „Deranjamente”.

Am ajuns primul la fața locului. Mă găseam doar la patru-cinci kilometri distanță. Lacătul care asigura intrarea în camera de conexiuni de 20 kV era spart și pus cu grijă jos lângă un pietroi folosit pentru a-i veni de hac. În interior, în fața ușii deschise a celulei de măsură, zăcea cu fața în jos un bărbat de circa patruzeci de ani. Avea arsuri groaznice la ambele brațe și la cap. Nu mai era nimic de făcut. Echipa de deservire operativă, sosită între timp, a scos de sub tensiune postul și l-a izolat pentru a permite accesul autorităților: Poliția, Procuratura, Inspectoratul de Protecția Muncii, I.M.L…. Tamjă mare!

Și a urmat, așa cum era firesc, o anchetă. Expertiza efectuată a dovedit că ușile postului de transformare erau asigurate și inscripționate ca la carte. Doar că toate mesajele de avertizare și de interzicere au fost acoperite cu vopsea de către angajații complexului de agrement. Șeful a recunoscut că a dat acea dispoziție dar, a refuzat până la capăt să accepte că angajatul lui îl înștiințase despre existența indicatoarelor de securitate. Cei doi au fost trimiși în judecată.

Când fierbințeala nedoritului eveniment s-a mai potolit ne-am întrebat serios ce nu am făcut noi bine și ce ar trebui schimbat pentru a evita pe viitor astfel de experiențe care, în mintea și sufletul oamenilor normali la cap, lasă urme adânci. S-a luat atunci decizia de a înlocui lacătele clasice cu unele foarte, foarte greu de vandalizat (dar nu imposibil!). Nu am inventat nimic. Erau folosite de companiile de electricitate din lumea largă. Relațiile personale ne-au ajutat să căpătăm câteva ca model. Am găsit apoi un producător în țară. Lacătele se fabrică și se utilizează și azi cu bune rezultate.

 ***

Energia electrică este o componentă esențială a vieții moderne. Confortul pe care aceasta ni-l oferă a devenit un drog.  Dacă din motive tehnice, justificate, ne lipsește, chiar și pentru o perioadă limitată, intrăm în sevraj, sărim până în tavan și facem numaidecât lăcrămație la Bruxelles (ăia d’acolo rezolvă orice!). Instalațiile tehnologice dedicate distribuției și furnizării electricității ne-au invadat străzile, cartierele, orașele. Suntem condamnați să conviețuim cu ele. Pentru că acestea sunt potențial periculoase (Curentul electric nu se vede. Dar dacă bagi degetele în priză, dai de el!), specialiștii au stabilit reguli obligatorii, clare și precise pentru inscripționarea posturilor de transformare, a cutiilor și tablourilor de ditribuție, a cutiilor de măsură… astfel încât tot omul să fie informat și avertizat. Regulile astea se aplică peste tot în lume, acolo unde au pătruns binefacerile energiei electrice. Deci, și la noi!

Sunt astfel reglementate trei categorii de inscripții (indicatoare de securitate):

• De identificare. Oferă personalului de exploatare elemente suplimentare pentru identificarea–localizarea corectă a instalației. Deseori, confuziile au condus la accidente grave. Pot fi, de exemplu: PT 555 (T 555)  – postul de transformare numărul 555 sau CD 1001 – cutia de distribuție numărul 1001….

• De avertizare. Informează–atenționează asupra unui pericol iminent.

• De interzicere. Interzic efectuarea unei acțiuni: intrarea (accesul), atingerea, închiderea, deschiderea…

Am ales la întâmplare câteva modalități, mai vechi sau mai noi, de inscripționare a posturilor de transformare. Să le vedem!

Cu certitudine, aspectul industrial al posturilor de transformare nu bucură ochiul, mai ales atunci când sunt puse cu furca în centrele urbane, în parcuri și grădini sau în zonele de agrement. Problema nu este nouă și nu suntem singurii care se confruntă cu ea. A apărut odată cu prima rețea electrică. Doar că alții au găsit de multă vreme soluții pe care le aplică fără ezitare.

Înainte de Zaveră, la noi au existat preocupări sporadice și timide pentru a integra instalațiile electrice în mediul înconjurător. Nu au lăsat urme. Grija de dată recentă, manifestată mai mult public decât practic, nu a identificat nici ea reguli, procedee, modalități pentru a le face suportabile.

Zugrăvirea posturilor de transformare la liber, fără control, după fantezia, priceperea (adică talentul) celor care produc acest gen de artă urbană este una dintre multele soluții aplicabile. Acceptabilă și aceasta dacă nu ar păcătui grav prin eliminarea indicatoarelor de securitate, altfel obligatorii.

Și doar pentru a schița câteva soluții care ne-ar putea face viața mai frumoasă, să analizăm la repezeală două exemple.

1. Postul de transformare nr. 126 (PT 126/T 126) din piața Sf. Anton

Este amplasat în buricul târgului, vizavi de Cafeneaua Veche, în gura Străzii Covaci, la câteva zeci de metri de Hanul lui Manuc, de Biserica Sf. Antonie și de Curtea Veche, într-o zonă istorică importantă. După multe ezitări, piața a fost reamenajată, ocazie cu care într-un colț a fost așezat moț un post de transformare. Cine, cum și de ce a avizat favorabil năzdrăvănia asta, nu vom ști poate niciodată.

Construirea unuia subteran ar fi împăcat toate interesele. Mai puțin pe ale investitorului! Este o soluție tehnică posibilă, chiar banală, dar mai scumpă!

Ce a ieșit, vedeți și vă minunați!

Cu ocazia festivităților dedicate „Anului Caragiale” care au avut loc prin preajmă, organizatorii au simțit nevoia (pe bună dreptate) să facă mai uman aspectul construcției. Ca urmare zugravii s-au apucat de lucru.

Numai că stăpâniți de febra creației, nesupravegheați de un specialist, fără să știe ce fac acolo, au pitit sub straturile de vopsea proaspătă toate indicatoarele de securitate, nesocotind reguli elementare gândite să îi informeze, să îi avertizeze, să îi protejeze pe cei care se perindă pe acolo. Au scăpat două inscripții de identificare, fără utilitate publică.

2. Postul de transformare nr. … (PT …/T …) din Parcul Izvor

Este amplasat în parcul din fața Parlamentului. Contrasta evident cu verdeața din jur și deranja.

Compania de electricitate care are în gestiune postul cu pricina a desfășurat o campanie de imagine, de prezentare, de promovare, coordonată de specialiștii săi în comunicare și relații publice. „Cu scopul de a transforma orașul în care trăim într-un loc plin de culoare și energie” aceștia au inventat proiectul „City of Energy” prin care au promovat „opere inovatoare ale tinerilor artiști folosind ca suport posturile de transformare”.

Cadrul oficial fiind astfel creat, „tinerii artiști” au spoit în fel și chip mai multe posturi, toate amplasate în „zone cu circulație frecventă”. Profitând de un turneu de tenis care se desfășura pe Arenele  BNR, aflate în apropiere, în aprilie 2015 l-au înfrumusețat și pe cel din Parcul Izvor. Inaugurarea s-a făcut cu tam-tam. Televiziune, presă, foste glorii ale tenisului, autografe pe pereți… (dacă și-ar fi pus valoroasele semnături pe indicatoarele de securitate obligatorii, n-aș mai fi zis nimic!) Probabil, spectacolul și-a atins scopul comercial. În schimb a pus trainică temelie unei stări de pericol.

Ce s-ar fi întâmplat dacă postul de transformare ar fi fost ascuns de o perdea vegetală, realizată de un grădinar priceput, secondat de un rețelist experimentat, dintr-o combinație de arbuști cu frunze verzi tot anul?

Nu știu ce s-ar fi întâmplat! Știu sigur ce nu s-ar fi întâmplat:

  • Nu ar fi fost înlăturate indicatoarele de securitate prevăzute de lege. În consecință, tot omul aflat în preajma unei instalații tehnologice periculoase ar fi fost informat, avertizat și protejat.
  • N-ar fi existat reprezentația mediatică. Cum să inviți mari sportivi, presă, televiziuni, la inaugurarea unor tufișuri?

***

Povestea posturilor de transformare spoite, zugrăvite sau pictate (după preferințe, gust, educație estetică)  face parte din categoria „Unde dai și unde crapă”. Accept că înveselesc, colorează viața cam cenușie a bucureștenilor. Am însă datoria să subliniez apăsat: Așa cum sunt acum, le-a adus pericolul mai aproape. Pândește din spatele ușilor. Foarte mulți nu știu pentru că nimic nu-i mai avertizează.

Urme ale trecutului (I) – Un album: la ea acasă

pregătit cu C. D. Mocanu

Iat-o înconjurată de medalii, cupe – și păpuși.

Avea, totuși, cît? 14 ani? Din care cîți apucase să se joace? Deja muncise mai mult cît alții-ntr-o viață.

Dar noi nu știm – și nu-i treaba noastră – la ce se gîndea atunci. Putem, însă, să dibuim destule din pozele ce-au prins și-un pic din interiorul camerei.

Canapelele grele, vitrinele pline cu zeci de suveniruri, zugrăveala cu model, păpușile așa cum nu se mai fac de zeci de ani.

… va urma!

prima partea doua parte

Urme ale trecutului (I) – Un album: niște oameni mîndri și veseli

pregătit cu C. D. Mocanu

Așa cum am promis, ne apucăm de  publicarea fotografiilor din „albumul Nadiei”. Mi-e teamă că trebuie s-o facem începînd cu partea leului, cum s-ar zice… o fi fost Nadia importantă, dar nu se cădea să i se urce la nas: Partidul îi crease condițiile performanței. Chiar dacă așa se cam puneau lucrurile, nu cred să fie pe lumea asta vreun șef de stat care chiar să nu se mîndrească să felicite personal pe cineva care aduce bucurie Țării.

Dar să nu uităm că ne-aflăm încă-n ’76, cînd Ceaușescu nu era încă „dictatorul”, ci un președinte frecventabil, pe val, căruia-i plăcea să iasă-n lume. De altfel, multe din imaginile surpinse-n anii ăștia ne arată o familie Ceaușescu veselă – de o veselie occidentală, de film, de revistă.

Iată-i și aici: Elena și Nicolae Ceaușescu destinși, zîmbitori, mîndri; cei din spate la fel; Nadia… așa cum o știm: da, serioasă – dar și bucurîndu-se de atenție. Lîngă ea, Teodora Ungureanu – colega ei de generație, o gimnastă nu mai puțin bună, să nu uităm.

… va urma!

Urme ale trecutului (I) – Un album

de C. D. Mocanu

Cu patruzeci și doi de ani în urmă, între 17 iulie și 2 august 1976, se desfășurau la Montreal Jocurile Olimpice de vară, ediția a XXI-a.

Performanțele echipei feminine de gimnastică a României, mai ales cele ale Nadiei Comăneci, au făcut de mai multe ori de atunci ocolul pământului. Reacțiile internaționale, ca și cele interne, au fost pe măsură. Isprava tinerelor românce a fost analizată pe toate părțile. Conducerea de partid și de stat le-a acordat înalte ordine și medalii. Sunt lucruri îndeobște cunoscute.

***

Echipa României formată din Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Mariana Constantin, Gabriela Trușcă, antrenori Marta și Bela Karolyi a obținut trei medalii de aur, două de argint și două de bronz. În concursul pe echipe a ocupat locul doi.

Pentru execuțiile ei impecabile, Nadia Comăneci a primit șapte note de zece. Revista americană de mare tiraj Newsweek titra inspirat pe copertă: „S-a născut o stea. Românca Nadia Comăneci”.

***

Ceea ce se știe mai puțin este că unii dintre fruntașii partidului și ai guvernului au beneficiat de câte un album cu fotografii de foarte bună calitate, în majoritate color, care surprindeau diverse momente din activitatea Nadiei, dar și a celorlalte componente ale echipei laureate la Montreal.

Unul dintre acestea a ajuns în posesia mea. Mi l-a dăruit cu frățească generozitate A.N. (nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă), un alt copil al Vitanului, prietenul meu de-o viață. L-a recuperat dintre hârțoagele pe care urmașii Ceciliei Grigore le pregătiseră pentru a fi aruncate.

În anii ’70 aceasta lucra în cadrul Secretariatului General al Cosiliului de Miniștri (al guvernului) ca șef de cabinet al tovarășului Ianoș Fazekaș, viceprim-ministru și ministrul comerțului interior. Nu știu dacă „tovul” era pasionat de sport sau primise sarcină să fie. Cert este că pe mâna dumisale a ajuns până la noi o părticică a istoriei gimnasticii feminine românești.

Albumul conține patruzeci și patru de fotografii însoțite din loc în loc de explicații dactilografiate cu caractere mari, specifice documentelor oficiale de nivel înalt. Unele au apărut în diverse publicații sau la televiziune. Cred însă că cele mai multe nu au mai fost date publicității.

Cum documentarea tovarășului Fazekaș trebuia să fie completă, între paginile albumului se afla și un plic de format mare burdușit cu tăieturi din presa vremii care acoperă perioada 1976 – 1980 având ca obiect, nu numai olimpiada și gimnastica, ci și alte competiții internaționale la care sportivii români au obținut rezultate notabile. Interesantă preocuparea viceprim-ministrului!

Dacă cineva freamată de nerăbdare să vadă fotografiile, atunci doar puțintică răbdare! Stați p’aproape!

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Ușurat și răcorit, cu o satisfacție parșivă cuibărită în suflet, m-am întors la adunat de morcovi. Curios, îndreptându-și șalele, Gologan a întrebat:

– Ce i-ai spus ăluia Dane?

– Păi cam tot ce am avut în gușă și încă ceva pe deasupra!

– Și el ce-a zis?

– A zis că nu sunt un bun membru de partid.

– Băi, tu nu ești sănătos! Te iei cu ăștia la harță?

– Ce-or să-mi facă Florine? Hai să vedem dacă-i ține curu’!

Între timp tovarășii activiști au dispărut cu mașina lor neagră cu tot și duși au fost. Noi, rebegiți de frig, cu noroiul până la genuchi, cu mâinile înghețate, am continuat să facem treaba altora. Am făcut-o așa până la ora 14.00 când… s-a epuizat stocul de lăzi goale! Ușor panicate, cele două tăntici ne-au explicat că tractorul care aduce altele și le ridică pe cele pline vine după ora 16.00. Au fost astfel obligate să accepte că misiunea în agricultură a inginerilor „de la lumină” se încheiase înainte de vreme.

Când a văzut cât pământ cărăm după noi, pe haine, pe mâini, pe încălțăminte, șoferul autocarului a fost cuprins de neliniște. Spre ușurarea lui și a noastră, ne aflam la o lățime de șosea depărtare de stația electrică. Șeful de tură, care lucra direct cu o bună parte dintre noi, a tras repede un furtun la poartă pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau drept de acces în interior. La furtun sau la hidrantul din curtea stației am reușit să ne spălăm pe mâini și să scoatem la lumină culoarea botinelor. Dar hainele… !! Ajuns acasă, mama soacră m-a întrebat pe unde dracu am umblat. După ce a auzit că am adunat morcovi la Uzunu, s-a uitat lung la mine, a crezut că îmi bat joc de ea și s-a supărat!

A doua zi, toată suflarea din I.R.E.B., de la portar până la directorul tehnic Gheorghe Ionașcu, comenta neobișnuita întâmplare care lăsase întreprinderea fără cârmuitori. Mârâiau și unii dintre șefii care exersaseră munca în agricultură dar, mai cu fereală ca să nu smintească scaunele de pe care conduceau, ce-i drept cu rezultate foarte bune, rețelele electrice de transport și distribuție din sudul Munteniei.

***

Directorul Ionașcu  era singurul căruia, la propriu, i-a fugit jilțul de sub cur. Într-o după amiază a acelei toamne ciudate, în timp ce asigura continuitatea conducerii, s-a dus la dispecerul de întreprindere pentru a se informa direct, la fața locului, despre starea rețelei de 110 kV. Dispecer de serviciu era inginerul C.E., un tip haios, pus permanent pe glume, slobod la gură, excelent profesionist.

C. vorbea la telefon. Finaliza o manevră și se concentra pe ce avea de făcut. Nimeni și nimic nu-i putea abate atenția. Poate doar hupa care semnaliza producerea unui eveniment grav. Lăsându-l să-și termine treaba, în liniște, directorul s-a așezat pe fotoliul secundului fără să știe că unul dintre picioarele din spate ale acestuia era rupt. Cei ai casei îl proptiseră provizoriu pentru ca fotoliul să stea în poziția firească și pentru a putea fi folosit, atât timp cât nu era mișcat din loc. Instalat comod, vizitatorul a ales unul dintre registrele operative pentru a-l consulta. Pregătindu-se s-o facă, s-a ridicat puțin și a tras fotoliul mai aproape. Când s-a reașezat a cedat și celălalt picior din spate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Fotoliul s-a răsturnat. Directorul nostru a ajuns cu zgaibaracele în sus. „Evenimentul”, deși nesemnalizat de sistemele de protecție, nu putea trece neobservat.

C.E. și-a pus în așteptare interlocutorul, s-a aplecat peste centrala telefonică și cu uimire în glas, a întrebat:

– Ce-ai făcut bre? Ai căzut, futu-i maica măsii!

Apoi și-a reluat netulburat activitatea. Ionașcu s-a ridicat singur și a plecat imediat. Peste câteva zile, Serviciul Dispecer a căpătat fotolii noi, mai trainice, mai fățoase.

***

Încordarea se simțea în aer. Nu putea fi domolită decât dacă veneau cuvenitele explicații. Eu mă pregăteam să le cer. În scurt timp am reușit să estimez, cu bună precizie, cât s-a cheltuit și cu ce ne-am ales după acțiunea care stârnise vâlvă. Așteptam doar momentul potrivit.

Trecuseră cam zece zile. Puneam în funcțiune instalațiile de alimentare cu energie electrică a Palatului Snagov, obiectiv de maximă importanță și siguranță. Echipamentele primare și sistemele de automatizare–protecție proveneau, în mare parte, dintr-un import centralizat – Franța și Anglia – destinat Castelului Peleș și Palatului abea construit pe malul Snagovului. Întreaga lucrare constituia o premieră națională. Inteligența și priceperea care au făcut-o posibilă erau românești. Participa lume multă, inclusiv colegii noștri de la I.R.E. Ploiești, angrenați în proiectul Peleș–Sinaia dar și „băieții” adăpostiți sub umbrela Institutului de Proiectare „Carpați”.

Într-o pauză, directorul Ionașcu m-a întrebat direct, fără ocolișuri, ce s-a întâmplat la Uzunu. Neimplicat în decizia care i-a afectat principalii colaboratori, auzise frânturi de poveste pe care încerca să le pună cap la cap. I-am relatat pe îndelete, cu detalii, absolut tot. Chiar și binecuvântarea pe care i-am dat-o tânărului activist de partid.

Dacă nu te-a căutat nimeni până acum, înseamnă că n-a avut curaj să scormonească rahatul.

A plecat îngâdurat și nu am mai reluat niciodată subiectul deși ne vedeam zilnic.

Apropierea sărbătorilor de iarnă a adus și ocazia pentru a discuta cazul Uzunu. A fost convocată adunarea generală a membrilor de partid pentru ședința de bilanț. Până atunci participasem doar la ședințele lunare ale organizației din care făceam parte.

Sala de la etajul șase era plină ochi. În prezidiu au luat loc tovarășii: Nicolae Tetelea – directorul  întreprinderii, Ion Biu – președintele sindicatului I.R.E.B., Gheorghe Sârbu – secretarul organizației de bază de la Secția Auto, Horia Constantinescu – secretarul comitetului de partid și un invitat pe care eu nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoșteau nici cei din jurul meu. Era secretarul cu probleme economice al Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov. Sosise momentul explicațiilor și al socotelilor. Unul mai potrivit nici nu se putea.

S-a aprobat ordinea de zi, s-a citit darea de seamă… Șabloane, formulări anoste, limbaj festivist, elogii, mă rog… tot repertoriul deși, se muncise mult și rezultatele erau remarcabile. Puteau fi prezentate sintetic, convingător, atractiv, ținând treaz interesul auditoriului. Așa că eu am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul.

Apoi au urmat discuțiile. M-am înscris la cuvânt, eu, ultimul venit, printre cuvântătorii de profesie capabili să vorbească despre orice fără să spună nimic. Ordinea în care urma să ne exprimăm o stabilea tovarășul Horia Constantinescu. Unuia ca mine i se dădea cuvântul printre primii. Finalul discuțiilor era rezervat greilor care trăgeau conluziile și dădeau glas angajamentelor noastre fierbinți pentru anul ce avea să vină. De unde să știe tovarășul Constantinescu că „puștiul ăla obraznic” nu citise scenariul, nu știa rolul, îi va strica regia și în final, va transforma spectacolul într-un eșec? Nu doream să critic. Nici n-am făcut-o. Am spus, în felul meu, o poveste.

Când mi-a venit rândul toți ochii s-au îndreptat spre mine. Pe chipurile participanților se citea curiozitatea.

Pentru a-i izbăvi de așteptare, am precizat din capul locului că voi analiza o acțiune de mare succes, o realizare care nu a fost cuprinsă în darea de seamă: Contribuția celei mai mari întreprinderi de rețele electrice și a specialiștilor ei la propășirea economică a C.A.P. Călugăreni.

Instantaneu în sală s-a făcut liniște. Cu excepția tovarășului de la județ, toți membri prezidiului au încremenit. După câteva clipe de uluială, a reacționat tovarășul Ion Biu, președintele de sindicat. S-a proptit cu răspundere de spătarul scaunului pentru a nu fi văzut de comeseni și îmi făcea semne disperate să tac. Cât timp a durat prestația mea, directorul Nicolae Tetelea a admirat cerul plumburiu, de iarnă, care se desena frumos pe geamul unei ferestre iar secretarul de partid Horia Constantinescu a pârlit cu fulgerele din privire hârtiile aflate pe masă.

Când am intrat în fondul chestiunii, invitatul de la județ s-a îmbujorat. În timp foarte scurt s-a făcut roșu ca steagul partidului. Comportamentul celor doi activiști, ca și cel al destoinicelor cooperatoare, descris cu lux de amănunte, într-un limbaj puțin mai colorat dar foarte sugestiv, l-a făcut să nădușească. A scos batista pentru a-și tampona fruntea. Avea o frunte lată până la ceafă. Bietul om suferea fizic. Nu-l puteam ierta. Trebuia să îndure totul așa cum și noi o făcuserăm.

Părea uimit de cele auzite. Cred că avea cunoștință de prezența noastră la Uzunu, fără să fie implicat personal și fără să știe dedesubturile. Asta îl făcea să trateze totul ca pe o întâmplare hazlie relatată de unul pus pe glume. Ropotele de aplauze care însoțeau povestea erau motive suficiente pentru a-l face să priceapă adevărul spuselor mele.

S-a dezmeticit și a înțeles consecințele deciziei de a fi fost detașați în agricultură doar atunci când am amintit, așa în trecere, încălcarea cu vinovăție a legii privind regimul de lucru în unitățile de producție cu foc continuu. A despăturit batista și a folosit-o pe post de prosop.

Am încheiat cu bilanțul financiar al acțiunii. Cheltuielile (suportate de I.R.E.B.) erau de vreo zece ori mai mari decât veniturile (încasate de C.A.P. Călugăreni). Pentru o clipă, imaginația mi i-a înfățișat pe cei care au pus la cale nejustificatul eveniment agricol aliniați frumos, purtând în tuhăz câte un morcov  de Uzunu.

Cam atunci s-a terminat și ședința. Nu s-au mai tras concluzii, nu s-au mai luat angajamente,… Membrii prezidiului se aflau, fără să știe, în ipostaza surprinsă de Matty, un bun cunoscător al moravurilor vremii. Cum cei vizați erau chiar ei, nu prea aveau ce spune. Uneori tăcerea e de aur!

La data de 23 ianuarie 1981, prin redesenarea județelor Ialomița și Ilfov, au apărut județele Călărași și Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureștiului ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.). Cel pe care l-au trecut transpirațiile nu mai făcea parte din nomenclatura noului comitet de partid, instalat la Balotești, în conacul Bujoiu. Probabil se pensionase sau păstorea activitatea economică a unui alt județ.