despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXVIII) – Galenţii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Substantivul galenţi a ajuns la noi din greaca modernă în care galentsa înseamnă „pantofi de lemn” aşa cum, pe la 1929, preciza Lazăr Şăineanu în cea de-a şasea ediţie a „Dicţionarului universal al limbei române”. El prelua traducerea termenului grecesc fără ca semnificaţia acestuia să se potrivească întocmai limbii române. I. Aurel Candrea („Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi”, 1931) încearcă o adaptare şi este mai aproape de realitate:  Galenţe, galenţi. Un fel de papuci de lemn”.  În „Dicţionaru limbiĭ româneştĭ” August Scriban ne-a lăsat o definiţie, cuprinzătoare, în mare parte, valabilă şi azi: Galenţi, (rar) galenţe. Un fel de încălţăminte compusă dintrʼo simplă talpă de lemn groasă de 2-3 centimetri cu o curea în care intră vârfu picioruluĭ şi care se obişnuia în România pînă pe la 1890 în loc de galoşĭ. Eraŭ şi galenţi mai înalţĭ, ca la Japonejĭ. Se întrebuinţează şi astăzi la basinurile de scăldat.” Dicţionarele moderne definesc galenţii ca un fel de papuci confecţionaţi dintr-o talpă de lemn şi o faţă de piele. Uneori sunt confundaţi cu saboţii.

I-am apucat şi i-am folosit. Erau nişte încălţări ciudate, rudimentare, apărute în alte vremuri sub presiunea nevoii de a asigura protecţia celor care-şi purtau picioarele timp îndelungat în umezeala specifică unor domenii de activitate. Sărăcia a făcut ca pentru confecţionarea acestora să se utilizeze materiale ieftine, aflate mai peste tot sub forma unor deşeuri care altfel se ardeau sau se aruncau: lemnul şi pielea.

Se apropia repejor vara anului 1970 şi odată cu ea se găta primul an de liceu. Prietenul Nichi Gaicu făcuse rost de două bilete ieftine la complexul Zodiac (la bungalow-uri) din Jupiter şi pregăteam cu mare atenţie cele două săptămâni pe care aveam să le petrecem la mare.

Bănuţii economisiţi din bursă acopereau costul biletului şi doar o mică parte din cheltuielile care urmau. Trebuia să apelez la bugetul familiei.

Când a auzit despre ce e vorba tata mi-a arătat ostentativ mâna stângă frântă de la cot de palma mâinii drepte. Avea dreptate!

După mulţi ani de efort susţinut casa pe care ai mei o construiau ajunsese în faza finală. Resursele financiare erau drămuite şi o vacanţă la mare, chiar parţial finanţată, nu încăpea în socoteli.

Înţelegeam situaţia, dar căutam o altă soluţie pentru a face rost de bani. Tata nu era nici el împăcat cu gândul. După vreo două zile mi-a spus că a vorbit la fabrică (7 Noiembrie – filatură şi ţesătorie, Calea Dudeşti nr. 188), toată lumea a fost de acord şi dacă vreau, mă pot angaja pentru o lună. Mă aşteaptă un post la „Atelierul electric”.  Banii astfel câştigaţi îmi vor îndestula vacanţa.

Împlinisem în iarnă şaisprezece ani, vârsta legală pentru a fi primit în „câmpul muncii”. Nu am ezitat nicio clipă. După practica de vară efectuată la „Energomontaj – Baza de producţie Ilioara” am devenit coleg de serviciu cu tata. El la „Filatură”, mecanic de întreţinere, eu la „Atelierul electric – echipa Bobinaj”, ucenic bobinator.

Ştiam dinainte că fiecare sector de activitate dispunea de o baie cu multe duşuri şi cu toate dotările necesare. Nu ştiam însă că mulţi dintre cei care la sfârşit de program treceau pe acolo erau dotaţi cu galenţi confecţionaţi în fabrică de către meseriaşii atelierului de tâmplărie, în principal, ca încălţăminte de protecţie pentru cei care lucrau la „Boiangerie” unde podeaua era permanent acoperită cu o peliculă lichidă. Aveau şi cizme, dar nu se împăcau cu ele din pricină că le provocau diverse afecţiuni dermatologice chinuitoare. De la Boiangerie la baie n-a fost decât un pas, tolerat cu înţelepciune de conducerea fabricii.

Am aflat-o în prima zi de lucru când tata m-a condus la nea Jean-Tâmplaru, vecinul nostru din Vitan:

– Jeane, ai un client! Tânărul angajat are nevoie de galenţi pentru duş!

Surpriza se citea cu uşurinţă pe faţa omului:

– Aoleo! Se pustieşte mahalaua?

După ce i-am explicat ce şi cum s-a uitat lung spre picioarele mele:

– Cât porţi, 41-42? Eşti la Bobinaj cu nea Meosu şi cu Tudorie? Peste vreo oră ţi-i aduc eu.

Aşa am devenit posesorul unor papuci din lemn care arătau puţin altfel decât ai celorlalţi. Nea Jean îi făcuse ca pentru el. Ceva mai groşi, din lemn tare, fasonat înadins ca să semene cu tălpile pantofilor, uşor teşiţi la vârf, un pic de toc şi cu două curele puse cruciş. S-au dovedit folositori mult timp după debutul meu pe câmpia muncii, dar cam incomozi. Nu erau flexibili şi asta făcea mersul dificil. În plus fiecare pas era însoţit de zgomotul lemnului lovit de suprafaţa tare a podelei. Acasă îi purtam prin curte. Apoi şlapii i-au trecut în nelucrare grăbindu-le drumul spre sobă… şi spre uitare.

În câteva fotografii dintr-o fabrică de marmeladă a anului 1948, păstrate în arhiva  Agerpres, am revăzut de curând galenții la locul de muncă, în exerciţiul funcţiunii.

Mai sofisticaţi, mai elaboraţi şi mai frumoşi, papucii din lemn au reapărut în… lumea modei. Nu li se spune galenţi. Sună rău! Saboţi e mai „cul”!

Urme ale trecutului (XXVII) – Sufertaşul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Câţi mai ştiu azi ce este şi la ce serveşte un sufertaş? Dintre aceştia câţi au văzut unul? Probabil foarte puţini.

Cuvântul se trage din turcescul sefer tasy (sefer, călătorie şi tasy, ceaşcă). Şăineanu (1929) defineşte sefertaşul ca „serviciu pentru transportul bucatelor”. Candrea (1931) îi face o descriere mai bogată: „Serviciu de mai multe crătiţi şi farfurii de metal, aşezate una peste alta, alcătuind o coloană cilindrică, în care se transportă bucate de la birt, de la cazarmă etc.” Scriban (1939) încearcă o sinteză şi menţionează forma valahă a turcismului sefertaş: „Serviciŭ compus din 3 sau 4 vase puse unu peste altu de adus bucatele (calde) de la birt saŭ de aĭurea. – În Munt. sufertaş.” Dicţionarele moderne spun că sufertaşul este un ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioară aşezate unul peste altul şi prinse într-un cadru cu mâner, folosit pentru a transporta concomitent câteva feluri de mâncare gătită (caldă).

În mahalaua copilăriei mele, obiectul ăsta casnic, altfel foarte util, era asociat cu sărăcia. Îl foloseau mai ales necăjiţii care spre prânz mergeau la cele două „Cantine de ajutor popular” (chiar aşa se numeau!) din raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Cea cu numărul 5 se afla la capătul dinspre Dudeşti al străzii Dimitrie Cantemir/Cernişoara în localul unui restaurant interbelic (Dudeşti 58). A doua, numărul 6, funcţiona aproape de Abator, într-o casă naţionalizată, la intersecţia Foişorului cu Tarcău (Foişorului 145).

Acolo săracii cartierului găseau pentru ei şi pentru familiile lor o masă caldă şi îndestulătoare. Puteau mânca în spaţiile special amenajate sau îşi puteau lua acasă porţia folosind emblematicele sufertaşe. Ajutorul popular era efectiv şi eficient. Atunci când acesta nu prididea, intervenea „mahalaua” care nu-şi lăsa necăjiţii să îndure foamea!

La vremea aia sufertaşul era fabricat de „Emailul Roşu – Mediaş”, avea un preţ modic şi se găsea în toate magazinele de specialitate. Iată-l într-o reclamă din anul 1969.

◦◦○◦◦

Fabrica a fost inaugurată în decembrie 1921 ca societate pe acţiuni cu un capital social de 6 milioane lei. Se numea „Uzinele de Modelat şi Emailare Western” şi avea ca obiect de activitate producerea articolelor emailate, zincate şi cositorite.

În 1945 acţiunile cetăţenilor străini care reprezentau 51,16% din total au fost preluate de Admnistraţia Bunurilor Sovietice. Trei ani mai târziu uzinele au fost naţionalizate, au primit denumirea „Emailul Roşu” şi întregul capital social a trecut în proprietatea statului român.

◦◦○◦◦

Am regăsit felul în care se „purta” sufertaşul într-o fotografie scoasă din tezaur de Studiourile Buftea. Aceasta surprinde o scenă din filmul „Bariera” realizat în 1972 de regizorul Mircea Mureşan.

În imagine, personajul principal, interpretat de Octavian Cotescu, duce cu sine un sufertaş. Doar că acţiunea se desfăşoară în 1942 iar ansamblul de crăticioare este unul dintre cele fabricate de Emailul Roşu în anii ʼ60!

Iată şi un model mai vechi care s-ar fi potrivit vremurilor descrise în film, dar cu siguranţă foarte greu de găsit şi în plus, prea puţin cunoscut.

Sufertaşul se fabrică şi azi. Mai modern, mai făţos,  termoizolant, din inox sau din materiale plastice este la îndemâna tuturor.

Unii negustori nu ştiu ce vând pentru că ei, europeni închipuiţi, rupţi de tot ce este românesc, nu au auzit de sufertaş. Altfel nu l-ar fi numit „Transportor de alimente din oţel inoxidabil, 4 etaje, 1l.” sau „Recipient termoizolant pentru alimente, 3 nivele”.

Doamne fereşte!

Jurnalul realităţii (XL) – În Elveţia „s-a izbândit”!

scris de C. D. Mocanu

Un produs românesc s-a strecurat cu acte în regulă pe piaţa de produse alimentare din Ţara Cantoanelor. Nu-i glumă! Urmaşii lui Wilhelm Tell, iscusiţii combinatori ai finanţelor, mecanicii necontestaţi ai celor mai delicate maşinării, mănâncă…. Pufuleţi produşi în eterna şi fascinanta Românie.

Iată-i fotografiaţi marţi, 19 octombrie 2021, în galantarul unui magazin Lidl din orăşelul Kloten (circa 20.000 de locuitori) aflat la treisprezece kilometri de Zürich:

Sunt fabricaţi p-aci, pe la noi, din ingrediente naturale (făină de porumb, ulei de floarea soarelui, sare), fără aditivi, pentru Vendo Handels GmbH-Austria şi vânduţi în Elveţia prin reţeaua Lidl.

Pufuleţii sunt cuprinşi în baza de date Food Repo. Aceasta conţine informaţii despre produsele alimentare care au primit un cod de identificare şi se comercializează în Elveţia.

Preţul la raft, nesemnificativ pentru puterea de cumpărare a cetăţenilor confederaţi, este de circa trei ori mai mare decât cel din Romania. Probabil, câştigul producătorului, al cărui nume nu apare niciunde, este foarte mic. Cred că partea leului se duce, ca de obicei, către comercianţi.

Specialităţi culinare româneşti sofisticate, adevărate delicatese, unele cu indicaţie geografică protejată atestată de Uniunea Europeană (magiunul de Topoloveni, cârnaţii virşli de Brad , novacul afumat din Ţara Bârsei…) nu au reuşit performanţa sărăcăcioşilor Pufuleţi. Să fie într-un ceas bun!

Vitan – felurimi (XI) – La Capangiu şi prin împrejurimi (I)

scris de C. D. Mocanu

La Capangiu

Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?

Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.

Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.

Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.

Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.

Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.

Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.

Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.

Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.

Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo –  în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.

Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.

Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet,  pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.

În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.

Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini  şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.

◦◦○◦◦

Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.

Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.

◦◦○◦◦

Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.

Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.

Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.

Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.

Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.

„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de  cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.

Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.

Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor.

Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.

Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.

◦◦○◦◦

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.

În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.

Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.

În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută  prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.

◦◦○◦◦

Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.

În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.

◦◦○◦◦

Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.

Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.

„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.

În anul 1746, Constantin Mavrocordat  renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul  întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă”  a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.

Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.

(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau. 

(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.

Embaticar – Cel  ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.

◦◦○◦◦

În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).

Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.

Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!

Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.

Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.

Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.

N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…

Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.

Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.

Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.

Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan

Jurnalul realităţii (XXXIX) – Vom plăti!

scris de C. D. Mocanu

A venit scadenţa! Vom plăti preţul prostiei! Unul usturător. O vom face fără crâcnire, cu capul plecat şi cu demnitatea amorţită de o păguboasă democraţie răstălmăcită pe malurile Dâmboviţei după bunul plac al unor neica nimeni.

Pe calea sigură a acestei democraţii au ajuns în capul trebii, la energie electrică, două personaje, fie-le numele în veci uitat, pentru prostia şi mai ales pentru ticăloşia cărora vom plăti electricitatea cât nu face. Unul este ministrul energiei iar celălalt preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglemantare în domeniul Energiei (A.N.R.E.).

Folosind ca pretext liberalizarea pieţei de energie electrică, companiile din domeniu (producători, distribuitori şi furnizori) şi-au umflat profiturile artificial, prin acţiuni speculative, până la cote ameţitoare. Din această pricină, fără vreo justificare economică, preţul kilowatului oră a înregistrat o evoluţie nestăvilită, continuu crescătoare.

Reglementarea trecerii la funcţionarea după regulile pieţei a negoţului cu energie electrică era datoria de căpătâi a celor doi „specialişti”. N-au făcut nimic! Au dat de gard un proces economic sensibil care prin efectele sale asupra economiei, dar şi asupra multor milioane de oameni, ţine de siguranţa naţională.

Unul, fost electrician la Staţia electrică Filaret, n-a mişcat nici măcar un deget. Tace chitic chiar şi acum când beleaua e cât casa. Scoate la înaintare un subaltern. Celălalt, absolvent al Liceului Industrial nr. 6 – Energetic din Drobeta–Turnu Severin, s-a prins că e groasă şi a încercat stângaci şi ezitant, cu promisiuni mincinoase, să potolească rumoarea. El lua jar în gură, la ore de maximă audienţă, că prin liberalizarea pieţei costurile cu energia electrică vor fi mai mici.

Blocat în corzi, ne abureşte cu Legea consumatorului vulnerabil şi cu compensarea într-o proporţie jignitoare a facturilor primite de consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, slujbaşul ăsta trist vrea să subvenţioneze profitul unor speculanţi, străini şi români deopotrivă, din buget, adică tot din banii noştri. Celelalte categorii de consumatori, cele care asigură supravieţuirea economiei româneşti, să se descurce. Au avut ghinion!

Plafonarea tarifelor şi impozitarea suplimentară a profiturilor nemeritate, obţinute prin manevre speculative, singurul tratament eficient al bolii de care suferă piaţa românească de energie electrică, îi provoacă patriotului frisoane şi dă în bâlbâială. Îi tremură izmenele doar la gândul că va fi obligat să suprime lăcomia unor speculanţi care-i sunt atât de dragi.

Când chiriaşul de la Cotroceni, Măria Sa Pereoadă Întâiul a siluit Constituţia şi ne-a impus „guvernul meu”, în România exista un act normativ (o ordonanţă de urgenţă) care limita pentru trei ani preţul energiei electrice şi care taxa suplimentar profitul obţinut prin creşterea nejustificată a acestuia. Avea în vedere trecerea fără convulsii la o piaţă liberă. Nu deranja decât marii jucători ai negoţului cu energie electrică şi pe slugoii lor. Nici măcar coana Europa nu cârâia convingător pentru că totul era legal şi în conformitate cu Tratatul de Aderare. Prima măsură luată de „guvernul meu” a fost abrogarea ordonanţei.

Într-o veritabilă frăţie infracţională, companiile de electricitate au speculat piaţa pentru că au putut şi pentru că au fost lăsate s-o facă. Restul… sunt poveşti.

Îmi doresc să apuc ziua în care vânzătorii ăştia de neam vor da socoteală după ce au atentat la siguranţa naţională aruncând România în plasa speculanţilor.

Până atunci înghiţim o nouă umilinţă. Şi plătim!

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!

O recomandare

Citiți pe site-ul „Atelierul de arhitectură” al Lilianei Chiaburu despre localizarea bazei sportive „Metropola“ ridicată în Herăstrău de Societatea de Gaz și Electricitate.

Urme ale trecutului (XXV) – Coşul pentru cumpărături

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Este varianta modernă, la scară mai mică, stilizată, confecţionată dintr-un material sintetic (masă plastică) a tradiţionalei paporniţe împletite din papură. Le ştiu şi le-am folosit pe amândouă.

Mulţi ani o paporniţă adevărată, cumpărată din Obor, mi-a dat de lucru din primăvară până-n toamnă. Îndată după Sfintele Paşti, într-însa ne aducea bunica Lucreţia, tocmai din dosul Abatorului, zece boboci de raţă pe care eu aveam datoria să-i îngrijesc până ce poposeau pe varză sau într-o ciorbă de te scotea din boală.

Cu paporniţa din plastic am făcut cunoştinţă pe la trei-patru ani. Îi spunea coş şi-l folosea mama la cumpărături mărunte.

 

Pentru cele „cu greutate” dispunea de un arsenal pe măsură: plase împletite din fire (sfoară) de cânepă sau bumbac şi sacoşe din pânză rezistentă.

În multe cazuri plasele erau împletite de copii. Am făcut-o şi eu. Învăţau meşteşugul în clasa a treia la folositoarele ore de lucru manual. Mama confecţiona cu mare uşurinţă tot felul de sacoşe folosind maşina de cusut Singer, nelipsită din casa noastră.

Prin 1959-1960 l-am primit în dotare. Lista responsabilităţilor mele gospodăreşti se îmbogăţea în fiecare an. Am ajuns astfel să mă ocup de aprovizionarea cu pâine a familiei. Două negre – patru lei. Încăpeau la fix în coşul de care altfel eram foarte mândru.

Avea mare căutare. Nu cred că era produs în Romania. La vremea aia, industria noastră de profil se străduia să-şi găsească drumul. A fost bine făcut. După mai bine de şaizeci de ani a rămas la fel de flexibil şi de rezistent.

Iată paporniţa modernă tocmai la Oradea, în 1958,  purtată de o doamnă plecată cu prietenii la cumpărături şi fotografiaţi strategic în apropierea unui magazin Alimentara.

Voi scoate bătrânul coş de plasic în lume, aşa … de test, să vedem dacă atrage cuiva atenţia!

Urme ale trecutului (XXIV) – Banda izolatoare

 scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

O ştiu de când… mă ştiu. Am descoperit de mititel rola de bandă neagră, lipicioasă pe ambele părţi, cu miros specific, ambalată în hârtie cerată, într-o lădiţă de lemn special croită pentru  transportarea sculelor în care tata, un priceput lăcătuş mecanic, dar şi un gospodar neostenit, îşi păstra mulţimea de diverse unelte. Atunci, fără vreun gând prevestitor, m-am însoţit pentru toată viaţa cu banda aia miraculoasă căreia cei mari îi spuneau izolirband şi o foloseau, dincolo de scopul pentru care fusese născocită, la mici reparaţii.

Aproape toţi gospodarii mahalalei îngrijeau o grădină de legume şi/sau de flori. Pe lângă cazma, sapă, greblă, furcă, … dor de muncă şi alte alea, erau obligaţi să se doteze şi cu un furtun care la vremea aceea era făcut din cauciuc de proastă calitate. Soarele nu prea îi făcea bine, se crăpa. Doar pansamentul ăla negru, lipicios, rezolva problema. Din această pricină, atunci când îşi cumpărau furtunul, cumpărau şi o rolă de izolirband, ca să fie acolo.

Angheluş, nepotul lui Moş Grigore de la care moştenise meşteşugul creşterii porumbeilor, dar şi pe cel al prinderii, îngrijirii şi comercializării păsărilor cântătoare, era de mic pasionat de pescuit. Îşi meşterea singur undiţele formate din două-trei tronsoane de trestie, cu diametre diferite, introduse unul în celălalt şi bătea cât era ziulica de lungă heleşteiele lăsate de vechiul curs al Dâmboviţei pe sub coasta Foişorului şi a Vitanului. Cu acelaşi izolirband matisa Angheluş zona de îmbinare a trestiilor pentru a o face mai rezistentă.

Oficial se numea „Bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC” şi era destinată izolării unor elemente din instalaţiile electrice de joasă tensiune, în special a conexiunilor dintre conductoare, sau refacerii izolaţiei deteriorate. Respecta condiţiile tehnice impuse prin standardul de stat STAS 3658, dar cred că apăruse cu mult înaintea standardizării la nivel naţional, probabil odată cu extinderea rapidă a utilizării energiei electrice în mai toate domeniile. Se fabrica din ţesătură de bumbac, impregnată cu un amestec izolant de cauciuc nevulcanizat. Se livra în role, la lungimea de 5, 10 sau 15 m. şi lăţimea de 10, 15 sau 20 mm.

 

În anii ’50 banda izolatoare a fost produsă de întreprinderea „Electroizolantul”. În 1959 aceasta fuzionează cu „Electrocablu” şi astfel apare Fabrica de Cabluri şi Materiale Electroizolante (F.C.M.E.). Iniţial rola era ambalată în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, pentru ca în anii ’70-’80 aceasta să fie înlocuită cu o cutie injectată din deşeuri de masă plastică.

După 1962 fabricarea izolirbandului a fost preluată de „Turdeana”-Turda, unitate subordonată Centralei Industriale de Maşini şi Utilaje pentru Industria Uşoară (C.I.M.U.I.U.) din cadrul Ministerului Industriei Construcţiei de Maşini (M.I.C.M.). Cum a ajuns banda izolatoare tip PC un produs al industriei constructoare de maşini? Nu ştiu! Este sigur însă că pe lângă piesele pentru maşinile şi utilajele specifice industriei uşoare, Turdeana fabrica şi diverse produse pentru industria electrotehnică pe care le-a păstrat în portofoliu chiar şi atunci când a trecut în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme, producând sub un nou nume – Fabrica de Accesorii şi Piese Auto (F.A.P.S.) Turdeana Turda – piese pentru fabricile de autovehicule. A ţinut-o aşa ani mulţi.

Izolirbandul, aşa cum îl ştiam din  copilărie, m-a însoţit în activitatea mea profesională începută în 1969 ca învăţăcel într-ale energiei electrice şi încheiată în al doilea deceniu al secolului XXI. Era nelipsit din trusa de scule a fiecărui electrician, indiferent de specializare. A avut o carieră îndelungată. Înrăutăţirea  continuă a calităţii nu mai justifica preţul şi asta a însemnat începutul sfârşitului. S-au adăugat apoi şi alte argumente, unele foarte serioase. Lovitura decisivă i-au dat-o benzile electroizolante din materiale plastice, policlorură de vinil (PVC) sau polietilenă (PE).

În sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice breşa a fost creată pe la începutul anilor ʼ80 de punerea în fabricaţie la I.C.M.E. (fostă F.C.M.E. până în 1973) a cablului de 20 kV cu izolaţie uscată, din polietilenă, tip A2YSY 12/20. Refacerea izolaţiei la înnădiri sau la terminale se făcea cu benzi de diverse tipuri furnizate în seturi împreună cu cablul. Astfel meseriaşii domeniului au început să descopere şi altceva decât rolele de hârtie impregnată în ulei şi banda izolatoare din pânză cauciucată.

Cam în aceeaşi perioadă, pentru racordarea staţiilor electrice de transformare din interiorul marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi…) au fost folosite în premieră cabluri de 110 kV cu izolaţie din polietilenă reticulată prosuse de Sumitomo Electric – Japonia.  Da, Japonia!  În vremuri pline de restricţii o mână de profesionişti încăpăţânaţi a făcut posibilă o astfel de ispravă. Odată cu acestea au venit şi materialele necesare punerii lor în operă; benzi electroizolante tip F-CO şi VUL-CO din polietilenă sau din cauciuc cloroprenic laminate cu un strat autoadeziv de cauciuc butilic fabricate de Furukawa Electric Power din aceeaşi îndepărtată Japonie.

A fost semnalul la care specialiştii reţelelor electrice subterane au început să modernizeze tehnologiile pe care le elaboraseră şi să le adapteze la posibilităţile industriei româneşti. De aici până la apariţia benzilor electroizolante de uz general din PVC sau din PE n-a mai fost decât un pas şi astfel izolirbandul a devenit istorie… sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam să constat cu o oarecare surprindere că pe piaţa de specialitate sunt disponibile multe  produse similare cu bătrâna bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC. Aproape toate sunt prezentate neprofesionist şi nu mai respectă condiţiile din STAS 3658. Suportul textil este un material neţesut obţinut din fibră de tereftalat de polietilenă (polyethylenterephtalat – PET) impregnat cu ceva negru, neprecizat. Caracteristicile tehnice declarate poticnit sunt modeste, cu mult sub cele ale vechiului izolirband, greu de comparat cu ale benzilor electroizolante din materiale plastice. Cred că doar pentru asta sunt mai scumpe!

Fără să caut cu înverşunare  am găsit o singură bandă realizată, cel puţin la modul declarativ, din „ţesătură de bumbac impregnată cu cauciuc”. Aspectul pare să confirme declaraţia comerciantului.

Deşi o undă de nostalgie îmi tot dă târcoale, cu mintea de acum, nu aş folosi acest izolirband chiar dacă ar fi identic cu cel de demult.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (XI)

Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti

Articol publicat în Gazeta municipală, Anul IX, nr. 450, 8 decembrie 1940

Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de atrăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s-a născut supărat şi contra. Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească întrʼo ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă, dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi, dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă întrʼo largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura Capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales la Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresivă disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărui nevastă este adesea o estetă) se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

scris de C. D. Mocanu

Autorul neştiut al articolului s-a înşelat. Mitocanul şi mitocănia fac un cuplu peren având o uimitoare capacitate de adaptare. Nu „este menit pieirii” şi vremurile veşnic schimbătoare nu „lucrează pe nesimţite, dar metodic în contra lui”. Fiecare epocă are mitocanii pe care îi zămisleşte şi/sau îi tolerează.

Să ne uităm în jur! Într-o Românie buimacă, de la vlădică până la opincă, mitocănia se simte bine şi prosperă iar mitocanul de azi e la fel de grosolan ca cel de acum optzeci de ani.

Educaţia şi instruirea ar putea potoli sporul îngrijorător al mitocanilor, dar dacă nu-i…