despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XIV) – Şcoală fără manuale

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Suficiente argumente verificate practic pot infirma orice teorie. Într-o tălmăcire mai prietenoasă, aceasta este Legea lui Mayer.

Aşa zişii politicieni, încleştaţi în bătaia pentru un ciolan mai „îmbrăcat”, se tânguiesc azi că începe un nou an şcolar şi elevii, de grija cărora îşi rup cămaşa de pe ei, nu au tradiţionalele manuale. Cele pentru clasa a VIII-a nici măcar nu au fost tipărite. Suferinţa lor mă ţicură la inimă, îmi vine să-i pup pe frunte şi să le dau câte o acadea d-aia pe băţ, ca să aibă de lins ceva mai plăcut, numai să tacă, să nu-i mai aud.

Fiind copleşiţi de grija pe care le-o poartă cetăţenilor alegători nu au mai avut timp să citească (dacă or fi citit vreodată) şi altceva decât extrasele de cont. Au ratat astfel ocazia de a lua cunoştinţă de zicerea ştiinţifico–umoristică a lui Mayer. Din această pricină n-au înţeles că ne aflăm chiar acum sub puterea legii de care tocmai vorbirăm.

De vreo douăzeci şi cinci de ani şcoala a început nesmintit fără ca şcolerii să aibă unul sau mai multe manuale.  Aflaţi pe rând în capul trebii, niciunul dintre cei care fac bolboroci la gură nu a mişcat un deget pentru a curma păgubosul nărav. Şcoala şi-a văzut de treabă fără manuale iar învăţăceii au înţeles că nici nu sunt necesare. Geaba frăsuiala! Atâţia ani de experienţă practică au infirmat teoria că nu se poate instruire şcolară fără manuale. Ba se poate! Demonstraţia a fost făcută. Dʼaia, nici de această dată elevii nu le vor primi! Mayer a avut dreptate!

Trecerea mea prin învăţământul preuniversitar a durat treisprezece ani şi nu pentru că am rămas repetent. Asta era pe atunci durata normală a studiilor pentru un tânăr care alegea ca la absolvirea liceului să obţină şi o calificare profesională temeinică. Sacrifica un an, dar merita!

Nu s-a întâmplat niciodată ca în ziua 15 septembrie a fiecărui an să nu găsim pe bănci cuvenitele manuale. Erau toate, erau noi-nouţe şi erau gratuite! La vremea aia, lumea în care trăiam avea altă croială. Şcoala era o chestiune serioasă, tratată ca atare de autorităţi, dar mai ales de beneficiari. Cel care, de la mare dregător la simplu elev, nesocotea regulile trăgea ponoasele.

În toată cariera mea de elev am fost prins în două incidente locale având ca subiect şi ca obiect manualele. Ambele s-au petrecute pe durata celor cinci ani de liceu.

Anul şcolar 1970–1971 se apropia de sfârşit. Rămăseseră câteva zile. Urma să încasăm bursele şi să plecăm în practica de vară. Cele două săli de clasă folosite de electricienii anului II se aflau la ultimul etaj al tronsonului mic dinspre strada Podul Giurgiului.

De cealaltă parte a culoarului, uşă în uşă cu clasa mea (II-B electro) era Contabilitatea. Acolo avea bârlog contabilul, un tip bizar venit de la Trustul Energomontaj. Ne-a atras tuturor atenţia pentru că purta ochelari cu lentile rotunde şi cu ramă groasă (ca ai luʼ mama mare),  folosea mânecuţe pentru a-şi proteja sacoul şi… nu răspundea când, politicoşi, îl salutau elevii.

Înaintea unei ore de curs uşa s-a deschis cu nerv şi în pragul ei a apărut vecinul care, fără să păşească înăuntru, ne-a anunţat răstit:

– Mâine să predaţi la Magazie manualul de desen! Dacă nu-l aduceţi vă blochez bursele!

Fără vreo legătură cu insolita solicitare a contabilului sau cu ameninţarea imposibil de dus la bun sfârşit, hotărârea de a păstra cu grijă toate manualele de specialitate, inclusiv pe cel de desen tehnic, era luată  mai demult. N-aveam niciun chef să intru în dialog cu bădăranul. În schimb am comentat ca pentru mine:

– Celor care nu sunt bursieri ce-o să le blocaţi? O roată de la bicicletă!

Am făcut-o cu voce cam tare şi cum ocupam împreună cu Gigi C. prima bancă pe rândul de la uşă, m-a auzit. A schiţat gestul de a intra în clasă, dar s-a oprit. Şi-a dat seama probabil că e pe cale să scape în lucernă. Nu se bucura, nici pe departe, de respectul şi aprecierea de care beneficiau toţi ceilalţi: profesori, tehnicieni, maiştri, personal auxiliar… Era doar un ciudat.

Informată despre neobişnuita dispoziţie dată clasei, peste capul ei, de cel cu mânecuţe, tânăra şi frumoasa noastră dirigintă şi-a făcut cruce şi pe răspunderea ei, ne-a cerut să nu predăm manualul.

Am aflat apoi că fusese vorba de o iniţiativă personală a locatarului de peste drum menită să reducă cheltuielile. Spre deosebire de celelalte manuale, care aveau preţul de câţiva lei, cel de desen tehnic costa 24,00 lei. Diferenţa era semnificativă. Cred totuşi că folosul nu reprezenta mare lucru. În schimb imaginea sistemului de învăţământ putea fi grav şifonată. Bietul de el nu înţelegea că într-o şcoală socotelile contabiliceşti nu erau suficiente. Mai trebuia un pic de minte.

Am păstrat manualul şi am continuat să îl salutăm politicos, dar ostentativ. Nu ne-a răspuns niciodată. Privirea lui spunea mai mult.

Nu ştiu cum a decurs întrevederea pe care a avut-o cu directorul Alexandru Moşu. Încălcarea ierarhiei, depăşirea atribuţiilor, comportamentul de vătaf care taie şi spânzură, nu puteau fi tolerate.  Săpuneala primită l-a adus cu picioarele pe pământ. Calm, vorbind domol, cu zâmbetul pe buze, Moşu se pricepea ca nimeni altul să o facă.

După câţiva ani, găselniţa sămădăului de la Liceul Industrial Energetic a fost reinventată de alte genii care au avut puterea să o oficializeze şi să o  generalizeze.

***

Marile companii româneşti interbelice care aveau un sistem propriu de pregătire a lucrătorilor, de la ucenic la maistru, puneau mare preţ pe însuşirea desenului tehnic, limbajul universal pe care îl cunosc, îl folosesc şi îl înţeleg toţi tehnicienii lumii.

În anul 1944 a apărut, cu sprijinul şi aprobarea Direcţiei de Studii şi a Comitetului de Direcţie C.F.R., volumul Desenul tehnic geometric elaborată de inginerul Fl. M. Bărbulescu. Lucrarea conţine cca. 900 fig. ale construcţiilor desenului tehnic geometric, menite să îndrumeze şi formeze pe tehnicienii şi meseriaţii de tot felul.

A fost urmată la puţin timp de partea a doua, Desenul tehnic industrial”,  editată tot sub egida C.F.R.

Redactată simplu, intuitiv,  este un memorator util şi acum celor care se încăpăţânează să deseneze cu instrumentele clasice ignorând binefacerile calculatorului.

Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti (S.G.G.E.B.) avea un sistem de formare şi pregătire profesională  continuă,  foarte bine pus la punct, în care erau cuprinşi toţi meseriaşii. Indiferent de specialitate (electricieni, mecanici, găzari) sau de locul de muncă (Uzinele Grozăveşti sau Filaret, staţii şi substaţii electrice, Uzina de gaz, Serviciul Construcţia Reţelei Electrice…) programa cursurilor cuprindea desenul tehnic.

Valorificând experienţa de la Gaz şi Electricitate specialiştii care se ocupau de şcolarizarea  tinerilor energeticieni din liceele industriale organizate şi patronate de Ministerul Energiei Electrice au inclus desenul tehnic între disciplinele de pregătire tehnică generală parcurse de toată suflarea, indiferent de specializare (studiul materialelor, utilajul şi tehnologia prelucrărilor mecanice, rezistenţa materialelor şi mecanică tehnică), alocându-i în fiecare săptămână câte două ore cuplate, timp de doi ani.

În noul său local, inaugurat în septembrie 1969, liceul din Bucureşti dispunea de o sală specială,  dotată cu planşete individuale şi cu  facilităţi pentru utilizarea diapozitivelor şi a filmelor didactice.

Tainele meşteşugului  fără de care niciun tehnician nu este întreg ne-au fost desluşite cu mână sigură de tânărul inginer Petru CUNICER. Tot domnia sa ne-a călăuzit paşii pe drumul cam gloduros al studiului materialelor.

Era mecanic şi ca toţi cei care ne învăţau meserie (maiştri, tehnicieni, ingineri, profesionişti desăvârşiţi şi pedagogi iscusiţi) venise în învăţământ din sectorul energetic după ce trecuse de o selecţie foarte riguroasă.

Numele Cunicer, cu rezonanţe străine, este neaoş şi desemnează slujbaşul care aduna impozitul de-i zicea cuniţă, datorat pentru cirezile de vite din afara ţării aduse la păşunat în Moldova.

Imaginea perceptorului brutal, neînduplecat, câinos, nu i se potrivea. Era prietenos, vorbea cu blândeţe, calm, convingător, privindu-şi interlocutorul în ochi. Hotărât, tranşant, consecvent în opinii şi în atitudine nu făcea concesii sau compromisuri. Avea o uşoară deficienţă de auz şi asta îl determina să fie mai retras, mai rezervat în relaţiile cu semenii.

Se îmbrăca îngrijit, dar spre deosebire de ceilalţi profesori o făcea cu pricepere şi eleganţă. Purta sacouri.  Avea o întreagă colecţie. Le asorta cu pantalonii. Alcătuia combinaţii armonioase în care cămaşa şi cravata erau piese grele. Pe toate le alegea  cu gust şi asta ne fascina. Încercam să-i urmăm exemplul. Ne inspiram în alegerea ţinutei civile. Nu ne prea ieşea căci posibilităţile noastre financiare erau modeste. Eram deja infectaţi şi mai aveam puţin de aşteptat. Am înţeles ceva mai târziu că, prin exemplul personal, profesorul nostru de desen tehnic făcea educaţie.

La orele de curs se exprima clar,  precis fără prea multe vorbe de umplutură. Sintetiza cu grijă esenţialul şi transmitea doar informaţia utilă. De la diagrama Fier–Carbon  până la asamblările demontabile toate subiectele erau susţinute cu planşe, cu diapozitive sau cu filme. Aşteptam orele dumisale ca pe o binemeritată destindere. Împletea frumos utilul cu plăcutul. Găsea totdeauna timp pentru glume şi bancuri. Comenta cu haz, uneori şi cu subînţeles, diverse întâmplări din viaţa şcolii sau de aiurea.

Din proprie iniţiativă şi cu sprijinul unui director luminat susţinea conferinţe săptămânale despre istoria artei. Era pasionat şi o făcea cu pricepere utilizând un material video impresionant. Un adevărat eveniment cultural într-un liceu industrial.

Deşi se desfăşurau seara, la conferinţe participau elevi de la zi (veneau special sau rămâneau după program) şi de la seral (chiuleau de la ore), dar şi profesori. Se umplea sala de desen. Era de două ori mai mare decât o clasă normală şi tot mai trebuiau aduse scaune.

Profesorul nostru avea şi dar şi har. Făcea parte din categoria, puţin numeroasă, a dascălilor simpatizaţi deopotrivă de toţi elevii şi de toţi colegii de cancelarie.

Anul şcolar 1972–1973 a început  fără Petru CUNICER. O boală agresivă îl încerca şi îi punea viaţa în pericol. Mama, căreia îi povestisem câte ceva, se ruga pentru sănătatea lui. Sunt convins că o făceau şi alţii.

A revenit după o lungă perioadă de timp, cam slăbit, dar învingător. Îl întâlneam deseori pe holurile şcolii. Se oprea de fiecare dată şi schimbam câteva vorbe ca între doi buni prieteni.

Arhiva mea de suflet păstrează o singură fotografie în care apare profesorul de desen tehnic. A fost făcută în vara anului 1974 cu ocazia festivităţii care marca ieşirea în lume a unei noi promoţii de energeticieni.

L-am revăzut în toamna aceluiaşi an. Fusesem admis la Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic Bucureşti şi în două-trei săptămâni plecam în armată. Am mers la şcoală pentru a-mi lua la revedere de la câţiva oameni dragi printre care se afla şi profesorul Cunicer. Ne-am îmbrăţişat, ne-am urat de bine şi de sănătate … apoi au trecut anii. Nu mai ştiam nimic nou despre dânsul.

Am revenit în liceu, ca profesor plătit cu ora, în 1983. Bucuria revederii cu mulţi dintre dascălii care mi-au pus pe mână brăţara de aur a meseriei de electroenergetician nu poate fi descrisă în cuvinte. Omul, profesorul şi inginerul iubitor de artă Petru CUNICER nu se afla printre ei. Cu câteva luni înainte plecase definitiv în Israel.  

L-am iubit şi l-am preţuit ca pe un frate mai mare. Avea ceva de sfânt. Cred că prenumele Petru nu era întâplător. Pentru asta, indiferent unde s-ar afla, Dumnezeu îl are în grija Lui şi îl ocroteşte. Nu poate fi altfel.

***

A trecut practica, a trecut vacanţa de vară, am prăpădit bursele şi în septembrie 1971 ne-am întors la şcoală. Ajunseserăm în anul III. Am avut surpriza ca dintre manualele pe care le-am primit să lipsească unul, cel de fizică. Era o ciudăţenie care nu se mai întâmplase şi totuşi nimeni nu se dădea cu capul de colţul mesei.

Profesorul Mihail BIDIHON suplinea fără dificultăţi lipsa acestuia. Explicaţiile domniei sale, notiţele noastre şi culegerile de probleme reparau paguba. Tânărul director Moşu (!) avea însă motive de îngrijorare.

Am primit manualul după vreo două-trei săptămâni. Nedoritul şi stânjenitorul incident îşi avea obârşia în şcoală. Vecinul nostru de vizavi, socotitorul cu mânecuţe nu le comandase.  Alexandru Moşu nu l-a mai îndurat. Era prea mult. Straniul personaj care nu dezbrăcase haina de vătaf pe moşia Energomontajului a dispărut din peisaj. Nici nu mai conta din ce motiv a comis-o. Nesocotise rosturile şcolii şi de la asta i s-a tras. E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!

Azi, pentru chestii mult mai grave, nu răspunde nimeni. Făptuitorii sunt spălaţi, uscaţi şi promovaţi în timp ce învăţământul românesc se duce de râpă.

„Nu ar trebui întârziată o nouă reformă a Educaţiei, căci se înmulţesc indiciile de criză adâncă a domeniului în România:

  • calitatea slabă a forţei de muncă, cum semnalează tot mai multe firme;
  • persistentă lipsă de competenţe, cum semnala Comisia Europeană în 2019 pentru România;
  • cea mai mare emigraţie dintr-o ţară a lumii în timp de pace;
  • cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa;
  • agramatismul – civic, moral, gramatical în creştere;
  • corupţia aferentă gravei răsturnări de valori din societate.”

Aşa stând lucrurile, dacă decidenţii ar fi fost pregătiţi şi de bună credinţă, s-ar fi profitat de oprirea activităţilor din semestrul al doilea al anului de învăţământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenţi niciun cap în stare să gândească cuprinzător educaţia şi să o pună pe noi şine. Dincolo de gălăgia pe sofismul «ceilalţi au fost răi, deci noi suntem buni», fără să fie vreo probă, anul de învăţământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere, şi cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.”

Autorul „fotografiei” este profesorul Andrei Marga.

În timp ce şandramaua o ia la vale o doamnă, nomina odiosa, menţinută în capul trebii de o obscură protecţie, le dă indicaţii preţioase celor aflaţi sub înţeleapta sa cârmuire:

„Competenţele cheie trebuie atinse, nu trebuie neapărat să fie realizate toate conţinuturile.”

Şi uite aşa, cu sau fără manuale, ne vom pricopsi cu încă o promoţie de analfabeţi competenţi!

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (III)

scris de C. D. Mocanu

citiți articolul: „Primejdia așteaptă la semafor” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (I)” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (II)” 

S-au scurs cele treizeci de zile rânduite pentru primirea răspunsului la petiţia pe care la data de 2 septembrie 2020 am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti (PMB). Informam astfel menţionatele instituţii asupra pericolului public pe care îl prezintă stâlpii de beton ai reţelei electrice de iluminat stradal şi/sau ai reţelei de alimentare a transportului electric (troleibuze), aflaţi în stare avansată de degradare, din zona intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Răspunsul cuvenit se lasă aşteptat şi dincolo de termenul legal. Între timp s-au întâmplat unele lucruri, dar niciunul nu poate înlocui poziţia oficială, prezentată în scris, a celor implicaţi. Dacă PMB şi CMIPB au reacţionat fiecare cum a putut şi cum s-a priceput, STB tace mâlc, n-aude, n-a vede!

La data de 22 septembrie 2020 Direcţia Servicii Publice din Primărie a transmis petiţia, spre competentă soluţionare, chiar STB-ului!

Către: SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI
În atenţia: Domnului Alexandru – HAZEM KANNSOU – Director General
Spre ştiinţă: Domnului Dan Constantin MOCANU 

Stimate Domnule Director General, 

Vă transmitem anexat în copie adresele primite din partea domnului Dan Constantin MOCANU, înregistrate cu nr. 1878912/03.09.2020, nr. 1881084/10.09.2020 şi la Direcţia Servicii Publice cu nr. 2760/07.09.2020 şi nr. 2854/14.09.2020 prin care ne semnalează pericolul de prăbuşire a unui număr foarte mare de stâlpi din beton aflaţi într-o stare avansată de degradare în jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu şi pe întreg traseul linilor(!) de troleibuze 70,79. 

Având în vedere faptul că o parte din aceşti stâlpi au fost dublaţi cu alţi(!) noi pentru susţinerea liniilor troleibuz(!) şi a semafoarelor electrice pentru dirijarea circulaţiei se impune dezafectarea acestora de către proprietari (respectiv STB, Enel, Administraţia străzilor), pentru evitarea producerii de evenimente nedorite. 

În prezent pe aceşti stâlpi se mai află amplasate numeroase semne de circulaţie şi de orientare, tăbliţe staţii STB, reţea electrică aeriană. 

Vă rugăm să transmiteţi atât petentului cât şi Direcţiei Servicii Publice măsurile ce vor fi luate pentru soluţionarea în regim de urgenţă a cauzei. 

Cu mulţumiri pentru colaborare. 

p Director General, Daniel ISTRATE
Director Executiv, Pavel GAGIU
Sef Serviciu, Valentin LITTERA
Expert, Victor DOROBANŢU” 

Constatări nevinovate şi câteva nedumeriri: 

  • Petiţia a parcurs drumul de la Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură până la Direcţia Servicii Publice (DSP) în 4 (patru) zile. 
  • După încă o zi a ajuns la Serviciul Iluminat Public (SIP). În aceeaşi zi a fost repartizată unui expert pentru  soluţionare şi formularea răspunsului.  
  • Până ce expertul a născocit o soluţie neangajantă pentru sine, pentru SIP, pentru DSP şi pentru PMB, până au aprobat-o şi semnat-o un şef de serviciu, un director executiv şi un director general au mai trecut 14 (paisprezece) zile. 
  • În total, pentru a arunca pisica în ograda STB, Primăria a avut nevoie de 19 (nouăsprezece) zile. 
  • De ce invocă Primăria starea avansată de degradare a stâlpilor de pe „întreg traseul linilor(!) de troleibuze 70,79? Eu i-am menţionat doar pe cei din jurul intersecţiei Constantin Brâncuşi cu Nicolae Grigorescu. Cunoştea SIP situaţia şi nu a făcut nimic? Am verificat din mersul maşinii doar porţiunea de traseu dintre bulevardul Basarabia şi şoseaua Mihai Bravu. Estimez că 5% din stâlpi sunt în stare bună, 65% necesită reparaţii făcute de profesionişti pentru a le stopa sau încetini degradarea şi 30% ar trebui imediat înlocuiţi. 
  • De ce se adresează Primăria doar STB-ului? Sunt celelalte entităţi (ENEL, Administraţia străzilor, …) doar utilizatori? De ce este rugat STB-ul să transmită petentului „măsurile ce vor fi luate pentru soluţionarea în regim de urgenţă a cauzei? Asta înseamnă că STB este proprietarul stâlpilor şi poartă toată responsabilitatea pentru starea în care aceştia se află 
  • Niciunul dintre stâlpii văzuţi de mine în porţiunea Lucreţiu Pătrăşcanu – Constantin Brâncuşi – Baba Novac nu este dublat. STB nu are ce dezafecta. Are în schimb ce înlocui! De unde ştie SIP că stâlpii au fost dublaţi cu alţi(!) noi pentru susţinerea liniilor troleibuz(!) şi a semafoarelor electrice pentru dirijarea circulaţiei? 
  • Deşi stâlpii poartă corpuri de iluminat şi braţe, toate noi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti este omisă de SIP. Oare de ce? Zmeii iluminatului stradal bucureştean au văzut pe ce hodoroage îşi amplasează fierătaniile? Dacă n-au văzut sau dacă au văzut şi n-au spus nimic, atunci sunt numai buni de concediat. 
  • De ce rezolvarea unei chestiuni banale de serviciu trebuie să ajungă la ditamai directorul general al STB? Eu cred că domnia sa are alte treburi. Spre exemplu, să găsească soluţii de eficientizare a activităţii. N-am auzit încă de o astfel de iniţiativă. 

După apariţia episodului II din povestea ostilităţilor determinate de primejdia de la semafor cineva, nu ştim cine, a trecut pe la locul faptei. Dorea probabil să verifice că resturile de beton rămase din stâlpul pe care tot cineva, nu ştim cine, l-a tăiat au fost abandonate pe spaţiul verdeŞi pentru că era chiar aşa isteţul a încercat  să ascundă gunoiul. Dacă avea un preş îl vâra dedesubt. N-a avut şi atunci l-a îndesat  în interiorul tronsonului  de stâlp rămas în fundaţie. Ce n-a încăput a lăsat pe loc. 

Au rezolvat-o şi pʼasta! Prostia, incompetenţa şi ticăloşia au ieşit pe teren! 

Portrete şi întâmplări (XIII) – Nu te pune cu nebunu!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După cinci–şase ani de la buluceala din decembrie ʼ89 viaţa începuse să se aşeze pe un alt făgaş. Oamenii o luau de la început croindu-şi cu stângăcii şi ezitări un drum nou despre care nu ştiau mai nimic. Unul dintre semnele că direcţia ar putea duce spre un trai normal, civilizat, a fost creşterea explozivă a numărului de autoturisme proprietate personală. Maşina reprezenta cea mai râvnită achiziţie.

Multe erau troace de care occidentul nu ştia cum să scape. Românii au fost o soluţie nesperată şi pe deasupra, profitabilă. Bietele rable aveau însă unele dotări moderne printre care închiderea centralizată şi/sau sistemele electronice de alarmă. Jucăriile astea erau cam zgomotoase. Se mai declanşau intempestiv, uneori noaptea, mai sfâşiau liniştea când vecinul îşi închidea maşina cu telecomanda. Dacă adăugăm şi zgomotul produs de traficul aflat în creştere, atunci se poate aprecia că ambianţa sonoră devenise deranjantă. Nu mi-am pus problema asta şi ca mine o tratau aproape toţi cei alături de care trăiam în acelaşi bloc.

Până într-o dimineaţă când am găsit pe parbrizul autoturismului meu un bileţel:

„ATENŢIE
Mulţi şoferi – idioţi – sunt needucaţi ca să respecte liniştea publică a locatarilor, – unii – mai folosesc sisteme de alarmă şi mai clacsonează noaptea şi ziua, aceste date fiind dăunătoare liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru.
În aceiaşi situaţie sunteţi şi Dvs. – la care unii locatari care şau vândut apartamentele au zis că toţi şoferii sunteţi ţigani sălbatici nu Europeni.”

Era 5:30 şi nu se mai afla nimeni prin preajmă. M-am uitat imediat la celelalte maşini şi am constatat că toate erau împodobite cu ciudata hârtiuţă. Nu aveam alarmă, nu claxonam nici ziua, nici noaptea şi nu mă simţeam vizat.

Din ziua aceea, toţi cei care parcau în faţa blocului erau avertizaţi periodic, de fiecare dată într-o altă formulare, că sunt „needucaţi în mod civilizat” şi că autoturismele lor sunt dăunătoare „liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru”. Omul se întrebuinţa, nu glumă. Dactilografia 30-40 de fluturaşi, făcea variaţiuni agramate pe aceeaşi temă, le redacta cu o ortografie suferindă, împrăştia mesajele scremute numai la lumina stelelor… Cauza pentru care se zdrobea atâta mă ducea cu gândul că are buba la căpuţ, căci spune proverbul: „Omul nebun găseşte de lucru”. Nimeni nu-l lua în serios şi productele dumisale curgeau fără sminteală:

„DOMNULE
Majoritatea şoferilor sunteţi needucaţi în mod civilizat – pe unde şi cum să circulaţi pentru a respecta liniştea publică a locatarilor şi unde să parcaţi maşina – . În felul acesta cum circulaţi nu o să fiţi primit în ţările Comisiei Europene.
Şi din cauza tuturor şoferilor mulţi locatari şau vândut apartamentele deplasânduse în anumite locuri unde există linişte publică să poată dormi.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe această stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor.” „INFORMAŢIE Doi cetăţeni şau vândut apartamentele din Capitală (Bucureşti) şi au plecat în Timişoara şi Ardeal deoarece în Capitală nu au putut să şi doarmă liniştiţi noaptea şi ziua deoarece foarte mulţi ţigani maghiari circulă cu maşinile aiurea şi le parchează anapoda folosind şi sisteme de alarmă, neasigurând liniştea publică a tuturor locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii nu sunteţi educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceatră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea, iar unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceastră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor. Cu această situaţie nu o să fiţi primiţi cu maşina în anumite ţări ale Comisiei Europene.”

 

La un moment dat unul dintre mesaje mi-a atras atenţia. Suna mai civilizat: domnule cetăţean, te rugăm, dumneata…, dar conţinea şi o ameninţare.

DOMNULE CETĂŢEAN
Nu te gândeşti că sistemul dumitale de alarmă de la autoturism deranjează toţi locatarii din blocul în faţa căruia parchezi maşina? Îţi place dumitale dacă toţi ce-i pe care îi deranjezi se răzbună pe dumneata aruncând cu pietre pe masină?
Te rugăm să-ţi elimini acest sistem de alarmă ce ne deranjează zi şi noapte.”

Nici măcar asta nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu era urmată de fapte. E drept, nu pietre aruncate pe maşină, dar o zgârietură de la un capăt la celălat, un parbriz spoit cu var, o roată dezumflată… şi altele asemenea. Nu mai era de glumă. Plângerile păgubiţilor adresate Poliţiei au rămas fără efect. Niciunul dintre locatarii blocului, chestionaţi din uşă în uşă de administrator, nu a susţinut că este deranjat în vreun fel de maşinile parcate primprejur. Celula de criză formată din cei mai activi vecini căuta soluţii pentru a-l afla pe zmucitul care atenta la liniştea câtorva zeci de familii.

Şi cum Dumnezeu Drăguţul le potriveşte El pe toate, chiar în acea perioadă mi l-a scos în cale. Era trecut bine de miezul nopţii. Participasem la lichidarea unei avarii care lăsase fără energie electrică o zonă importantă din Ilfov şi veneam spre casă cu o maşină de serviciu condusă de colegul meu, maistrul M. Marian. Şoferul de ocazie avea o statură impresionantă. Doi metri înălţime, tencuit cu muşchi din belşug, reuşea performanţa de a desface piuliţe cu mâna goală, fără ajutorul vreo unei unelte. Maşina, un ARO 244, era echipată pentru intervenţii. Printre dotările specifice dispunea şi de două proiectoare puternice.

Îndată ce am intrat pe strada mea, o arteră importantă a cartierului, am zărit în depărtare o siluetă care se deplasa pe lângă maşinile parcate pe dreapta şi care se oprea puţin la fiecare din ele. Scena se desfăşura chiar în faţa blocului în care locuiam. Am reacţionat imediat. Uite omul! Ăsta e!

– Mariane, când ne apropiem de nenea ăla aprinzi proiectoarele, opreşti lângă el şi coborâm amândoi din maşină ca la avarie!

Cele două suliţi de lumină au avut un efect paralizant asupra noctambulului. A înţepenit ca un iepure vânat la faruri care aşteaptă doar nedreapta împuşcătură. Avea în jur de şaizeci de ani, păr grizonat, îmbrăcat îngrijit, îl mai văzusem pe undeva. În mână ţinea un tenculeţ de fluturaşi. I l-am luat fără să se împotrivească.

– Bună seara! Ce faci dumneata pʼaici?

A încercat să-mi răspundă, dar vorbele i s-au poticnit în gât.

– Unde locuieşti dumneata?

Mi-a arătat cu capul spre blocul din spate. Eram deci vecini.

– Nu cumva matale îmi laşi din două în două zile pe parbriz mesaje care încep cu Idiotule? Uite, eu sunt idiotul şi acum am să chem Poliţia!

Când am scos staţia de radio şi am apelat dispecerul s-a schimbat la faţă şi s-a sprijinit de maşina lângă care l-am surprins.

În clipa aia s-a deschis uşa blocului şi a apărut nea Fane, vecinul de la parter, care trezit de zgomot a urmărit dandanaua din spatele ferestrei. Mi-a făcut semn să ne tragem deoparte.

– Nea Mocanu, omul locuieşte la scara I. Era cumsecade şi la locul lui. A lut-o razna după ce a rămas singur. Are şi o deficienţă locomotorie. Poartă gheată ortopedică. (Atunci mi-am amintit unde îl văzusem.) Cred că s-a lecuit. Lasă-l în plata Domnului!

Şi l-am lăsat. Nea Fane a avut dreptate. Nu s-a mai ocupat de maşinile vecinilor. Şi-a găsit alte pasiuni care i-au obligat pe nişte apropiaţi să-l interneze într-o instituţie specializată.

Am fost astfel, fără voia mea, martor la verificarea definiţiei pe care a formulat-o Camil Petrescu:

„Ce e nebunia? O idee accentuată într-un cap singur.”

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (II)

scris de C. D. Mocanu

citiți articolul: „Primejdia așteaptă la semafor” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (I)” 

„Si dă-i, si dă-i si luptă… neicusorule!” Dar ce te faci când adversarul se ascunde, refuză lupta?

Spre onoarea dumisale şi a companiei, domnul Răzvan Râpeanu de la CMIPB a ridicat mănuşa, a acceptat înfruntarea şi mi-a răspuns:

„In urma e-mailului dumneavoastra va raspund  la intrebarile adresate:
4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele? – Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.

5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”?- In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat. In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.  

6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia? –  Documentul oficial (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni.

7. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea? – Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat).

8. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare? – In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A.

Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani.
Multumesc frumos,
Razvan Iulian Rapeanu”

Am primit şi dovada înregistrării petiţiei.

Este altceva! Mesajul mi-a plăcut şi aveam obligaţia să-i dau replica:

„Domnule Râpeanu,
Vă mulţumesc pentru osteneala de a formula un răspuns îngrijit, cu înţeles şi parţial convingător. Să o luăm pe rând:

• Spuneţi dumneavoastră: „Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.”
Scoasă din contextul problemei afirmaţia poate fi considerată corectă şi adevărată. De acord!

• Spuneţi dumneavoastră: „In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat.( adică al „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”) In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.”  

E foarte greu să mă convingeţi că Serviciul Dispecerat care este parte integrantă a Direcţiei Mentenanţă şi are 7 (şapte) oameni se ocupă de relaţiile cu publicul. Atunci Direcţia Comunicare cu ce se ocupă? Postul de director al acesteia este ocupat şi printre atribuţiile dumisale sunt şi următoarele:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Vedeţi că vă călcaţi pe picioare!

• Spuneţi dumneavoastră: Documentul official (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Ilumiant Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni”.

Iată deci că am avut dreptate! Toată corespondenţa pe care o poartă o companie este oficială, chiar şi atunci când conţinutul ei este informativ. Nu poate fi semnată decât de reprezentantul legal. În toate cazurile, inclusiv atunci când CMIPB nu este în măsură să intervină, traseul unei petiţii este următorul: se înregistrează cu număr şi dată, se confirmă petiţionarului înregistrarea. Dacă soluţionarea este de competenţa altei instituţii, se transmite petiţia acesteia iar petiţionarul este înştiinţat că solicitarea lui a fost transmisă spre competentă soluţionare la….. cu nr….. din data de….. Nu mai angajaţi răspunderea companiei prin semnătura dumneavoastră. Puteţi da de belea!

• Spuneţi dumneavoastră: „Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat)”.

Mulţumesc! Aşa trebuia procedat din capul locului. Să nu-mi spuneţi că dispecerul de serviciu din seara zilei de 2 septembrie 2020 a înregistrat-o după ora 20:57!!!!

• Spuneţi dumneavoastră: In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A. Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani”.

Prea bine! Aştept documentele cuvenite!
Consideraţi vă rog că schimbul nostru de opinii se încheie aici!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În termenul promis (11.09.2020/17:24) au ajuns la mine şi documentele care însoţesc petiţia trimisă de CMIPB spre competentă soluţionare la STB şi la ENEL (E-Distribuţie Muntenia).

 

Uite că se poate! După o tentativă de fuşereală Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti a revenit pe drumul cel drept, mai anevoios, dar drept.

Tăcerea Societăţii de Transport Bucureşti m-a stimulat să perseverez şi să mai sun o dată deşteptarea, ceva mai apăsat, cu speranţa că vor reacţiona, măcar şi pentru a mă înjura. Am făcut-o miercuri 09.09.2020/21:18.

„S-au scurs 7 (şapte) zile calendaristice şi 5 (cinci) zile lucrătoare de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public, fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale, căci obligaţiile morale şi profesionale vă sunt cu desăvârşire străine.

V-am scris din nou în ziua de 04.09.2020/21:01 un alt e-mail cu subiectul Revenire la petiţia Sesizare pericol public cu speranţa că vă veţi face datoria şi îmi veţi înlătura impresia că m-am adresat în pustie, dar degeaba.

În plus, aţi primit spre ştiinţă toată corespondenţa purtată pe tema confirmare – înregistrare petiţie cu CMIPB, cealaltă parte sesizată alături de dumneavoastră în chestiunea „PERICOLULUI PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”. Deci sunteţi în cunoştinţă de cauză!

Acum mă aflu în situaţia de a face o Revenire la revenire la petiţia Sesizare pericol public. Tăcerea dumneavostră este expresia dispreţului cu care îi trataţi pe cei datorită cărora existaţi şi vă încasaţi salariile.

Vă jucaţi de-a aruncarea gunoiului peste gard, nu înţelelegeţi că pericolul sesizat este iminent, refuzaţi ostentativ dialogul reglementat legal cu petentul şi credeţi că aţi scăpat. În curând vă va bântui încă un stâlp la fel de periculos aflat în aceeaşi zonă. Cât timp dumneavoastră vă scărpinaţi după ureche doar Bunul Dumnezeu va evita o tragedie. Oamenii sunt nevolnici!

Vă solicit imperativ să-mi confirmaţi fără întârziere primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată)!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În plus, am implicat doar pentru a fi informaţi directorul general al STB şi primăria Municipiului Bucureşti cărora le-am redirecţionat mesajul:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. … , e-mail: …, vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi uneori ce se mai întâmplă prin birourile companiei.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

„Subiect: Petiţia înregistrată la PMB cu nr. 1878912/03.09.2020

Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, , tel. …. , e-mail: … vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi cum tratează importanta companie municipală o petiţie referitoare la „PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

PMB a înregistrat revenirea la revenire şi m-a înştiinţat. De la STB numai tăcere.

Aşa arăta situaţia vineri 11 septembrie 2020 la ora 21:30. A doua zi, sâmbătă 12 septembrie, împins de nevoi am luat calea Bucureştilor pe „Şoseaua Calea Bucureşti” aşa cum oficial se numeşte în comuna mea drumul ce duce spre capitală.

În mod voit mi-am croit traseul prin intersecţia devenită coşmarul unora aflaţi în slujba bucureştenilor la STB şi CMIPB. Ajuns la faţa locului am încasat un nou şoc. Stâlpul de la semafor nu mai era acolo unde îl lăsasem marţi, 08.09.2020/11:00 când l-am văzut pentru ultima dată.

L-au tăiat! Slavă Ţie Doamne!

Nu ştiu care dintre cei implicaţi în tărăşenie (STB, ENEL CMIPB) a înfăptuit minunea şi nici când. Oricum în intervalul 08.09.2020 – 12.09.2020. Vom afla!

Cel care a făcut-o nu se poate bucura de felicitări pentru operativitatea cu care a intervenit. S-a trezit în faţă cu fotografia propriei nemernicii, s-a speriat de ce a văzut şi de frică a sărit să ascundă imediat gunoiul. Nu e nimic nou sub soare. Cel puţin eu am mai trăit experienţe similare. Voi desluşi public acest comportament nedemn şi ruşinos după primirea tuturor răspunsurilor oficiale. Dacă nu le primesc, va fi cu atât mai bine. Voi avea toată libertatea.

Până atunci salut cu reţinere aparenta eliminare a primejdiei de la semafor şi sunt obligat să observ două „fleacuri”:

• Pricepuţii executanţi au abandonat resturile de beton pe spaţiul verde că doar nu e ograda lor!

• Panoul cu cele patru indicatoare de direcţie plus indicatorul rutier de reglementare a priorităţii în intersecţie a fost demontat de pe ruina ce urma să fie înlăturată şi sprijinit, doar sprijinit, de stâlpul cu semafor. O pală mai însufleţită de vânt îl proiectează direct pe carosabil!

O altă primejdie aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia tot prin birouri!

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (I)

scris de C. D. Mocanu

Ca o continuare firească a demersului început prin publicarea articolului „Primejdia aşteaptă la semafor”, în ziua de miercuri 2 septembrie 2020/20:57 am transmis prin e-mail Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti petiţia intitulată „Sesizare pericol public”:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. …. , e-mail … vă supun atenţiei, prin documentul anexat, PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric şi/sau iluminat stradal din jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Vă solicit intervenţia neîntârziată pentru înlăturarea acestuia.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

Documentul PDF anexat conţine partea a doua a articolului, cea referitoare la starea tehnică a stâlpilor, din care am eliminat câteva propoziţii cu rol de ingredient publicistic.

Nu cred că vreuna dintre instituţiile sesizate va percuta ca la alarmă sau se va umple de bucurie că „S-a găsit şi ăsta să ne dea de lucru!”. Din această pricină am găsit cu cale că e potrivit să relatez pas cu pas mersul ostilităţilor.

Primul semn a venit a doua zi, joi 3 septembrie 2020/12:25, de la PMB. Prin Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură aceasta a confirmat primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată). Reacţie legală, promptă, corectă şi civilizată. Bravo! Manifest totuşi un entuziasm reţinut pentru că „urma alege” şi n-ar fi prima dată când „pricepuţii” Primăriei pun batista pe ţambal. Au făcut-o în chestiuni mult mai grave decât „rahatul” zgârmat de mine.

După 48 de ore ceilalţi doi „andrisanţi” executau încă programul de somn şi deci nu puteau să se ocupe de o petiţie nenorocită. Am fost astfel obligat ca vineri 4 septembrie 2020/21:01 să le dau deşteptarea:

„S-au scurs 48 de ore (două zile lucrătoare) de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale. (captură de ecran ataşată)

Primăria, patronul dumneavoastră, v-a stricat strategia şi a făcut-o în ziua de 03.09.2020 la ora 12:25.

Ceilalţi slujbaşi ai bucureştenilor de cât timp au nevoie pentru a-şi îndeplini obligaţiile morale, profesionale şi mai ales legale?

Să auzim de bine!
C.D. Mocanu”

Cel dintâi s-a deşteptat domnul Răzvan Râpeanu, dispecer şef la CMIPB. Preocupat de problemele companiei, sfeşnic la datorie, domnia sa a sărit din baie sau din pat şi în aceeaşi zi la ora 23:38 mi-a scris următoarele:

Buna seara domnule Dan Constantin Mocanu,

Avand in vedere ca sesizarea dumneavoastra face referire la degradarea fizica a stalpilor de iluminat public (acestia apartin Societatii de Transport Bucuresti sau societatii E-Distributie Muntenia S.A.) de la adresele mentionate, aceasta a fost redirectionata catre entitatile competente pentru luarea masurilor ce se impun.

Pentru alte detalii, va stau la dispozitie,

Multumesc,

Razvan”

Mă pregăteam să merg la culcare şi m-a aruncat în pragul insomniei. Noroc că există vinul negru! Bănuiesc ce a vrut să spună cel băgat la înaintare fără să aibă vreo treabă cu chestiunea în discuţie şi asta doar pentru că mai ştiu câte ceva despre domeniu. Altfel, textul îi cufundă pe mulţi în beznă.

I-am dat replica sâmbătă 5 septembrie 2020/13:29:

Domnule Râpeanu,

Vă mulţumesc pentru osteneală!

Răspunsul dumneavoastră formulat într-o manieră chinuită îmi dovedeşte una din două:

– Ori nu aţi citit petiţia mea;

– Ori aţi citit-o şi nu aţi înţeles nimic!

Iată de ce:

  1. N-am făcut niciunde referire la degradarea fizică a stâlpilor de iluminat public. Petiţia mea are ca obiect PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezină stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”.
  2. Ca urmare am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti şi Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti. Primăriei Municipiului Bucureşti i-a fost trimisă doar spre ştiinţă.
  3. Răspunsul dumneavoastră are caracterul unei corespondenţe private.
    Eu m-am adresat în mod oficial unei companii oficiale. În consecinţă petiţia mea trebuie oficial înregistrată iar răspunsul trebuie să fie unul oficial, semnat de reprezentantul acesteia, de regulă un director, sau de un delegat legal împuternicit care semnează pentru.
  4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele?
  5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”­?
  6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de ilumint public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia?

Când veţi răspunde coerent, în frumoasa limbă română, la toate acestea aş putea lua în considerare mesajul dumneavoastră.

Până atunci, legal, acesta nu există!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

După o oră şi ceva am revenit şi am făcut o completare:

Domnule Râpeanu,

Adăugaţi pe lista întrebărilor la care aştept răspuns:

  1. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea?
  2. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare?

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

Schimbul de informaţii pe care l-am avut cu domnul Râpeanu a fost trimis „spre ştiinţă” şi STB-ului. Adică băieţii sunt avizaţi!

Modul stângaci în care a reacţionat CMIPB prin „reprezentantul” său m-a determinat să-i acord un pic de atenţie. După alegerile locale voi reveni asupra chestiunii cu unele constatări legate de organizarea, de funcţionarea şi mai ales de personalul companiei. Până atunci două ciudăţenii pot fi dezvăluite fără să fie folosite ca instrumente pentru bătaia electorală.

În structura companiei există şi Direcţia Comunicare subordonată unui director general adjunct şi condusă de un director. Împreună cu patru colaboratori acesta se îngrijeşte de comunicarea interinstituţională şi de cea cu persoanele fizice. Iată ce găsim printre atribuţiile asumate chiar de domnia sa în CV:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
• Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Nu mai înţeleg nimic!

• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii în „crearea unei imagini favorabile Companiei” să acţioneze exact pe dos?
• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii specifice să elaboreze „răspunsuri bine documentate”?
• De ce nu a fost înregistrată petiţia mea?

Un comunicat de presă, nedatat, postat pe site-ul companiei ne informează că aceasta „ a realizat un nou proiect – «Modernizare şi optimizare parametrii tehnico-funcţionali ai Sistemului de iluminat public – Calea 13 Septembrie (pe tronsonul cuprins între Bd. Libertăţii – Str. Izvor)», în colaborare cu Trustul de Clădiri Metropolitane”. La sfârşit apare şi o precizare:

„Până în această fază a proiectului, stâlpii vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată, nu au fost înlăturaţi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti S.A. neprimind până în acest moment o solicitare în acest sens.”

Ia te uită! Încep să mă îndoiesc de cunoştințele mele profesionale! Într-o lucrare ca cea invocată de comunicat, demontarea stâlpilor neutilizaţi, mai ales a celor degradaţi, şi transportarea lor este o operaţiune obligatorie, cuprinsă în proiect.

• De ce i-au mai înlocuit dacă nu i-au demontat pe cei „vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată” ?
• De la cine aşteptau „o solicitare în acest sens”?
• Cine a întocmit, cine a aprobat şi cine a avizat proiectul?

• Probitatea profesională le-a solicitat ceva?
• Nu cumva au sărit peste demontare pentru a reduce cheltuielile şi/sau pentru a lua faţa concurenţei?

Se pare că abandonarea pe amplasament a stâlpilor neutilizaţi şi/sau aflaţi într-o stare de degradare avansată este un nărav vechi, practicat fără reţinere de unele companii municipale.

Societatea de Transport Bucureşti nu s-a trezit, este încă în aţipeală.

Aşa arată situaţia azi, luni 7 septembrie 2020 la ora 13:28.

Civilizaţie publică LXXV – Primejdia aşteaptă la semafor

scris de C. D. Mocanu

Îi ştiu de mititel. Aveam şapte-opt ani când stâlpii de beton pentru reţele electrice, căci despre ei va fi vorba în continuare, au invadat Vitanul copilăriei mele, de la Bujavercă la Moară, înlocuindu-i pe cei din lemn instalaţi pe la mijlocul anilor ʼ30 de către Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate ca urmare a perseverenţei neînduplecate cu care preotul Dimitrie Micşunescu, vrednic de pomenire, a cerut-o în numele enoriaşilor din parohia pe care o păstorea.

Ce spectacol, ce atracţie pentru puştii mahalalei! O vară întreagă liniştea acelei margini de Bucureşti a fost răvăşită de camioane cu peridoc, de tractoare „cделано в CCCP” echipate cu nişte foreze care săpau gropile pentru stâlpii cei noi, uneori de câte un Molotov cu „telescop” care, într-o nacelă asemănătoare cu un coş, urca până în vârful stâlpului doi lucrători şi îi ţinea acolo până îşi terminau treaba.

Întreaga concentrare de forţe şi de materiale era animată de nişte tineri vânjoşi. Se căţărau pe stâlpii de lemn sau de beton cu o uşurinţă fascinantă. Foloseau pentru această ispravă nişte cârlige dotate cu colţi (pentru lemn) sau cu tampoane groase din cauciuc (pentru beton). Le „încălţau” peste bocanci.

Se plimbau în sus şi-n jos pe stâlp ca şi cum s-a fi plimbat pe Vitan. Ajunşi la locul faptei rămâneau sprijiniţi în cârlige şi se agăţau de pălimar cu ajutorul unui cordon de frânghie ataşat cu carabiniere solide la o centură lată, rezistentă, încinsă peste mijloc. Centura, un element esenţial pentru siguranţa „urcătorului”, era prevăzută cu două cordoane de culori diferite care permiteau depăşirea obstacolelor în condiţii de maximă securitate, cu o coardă de ajutor lungă până la pământ şi cu facilităţi pentru păstrarea sculelor.

Pe lângă stâlpi se învârteau după reguli de ei ştiute câţiva ucenici care legau la frânghie materiale, dispozitive de lucru sau… bidonul cu apă. Făceau deseori adevărate jonglerii cu lucruri mărunte (un izolator, patentul, o cheie fixă, un şurub…) pe care le aruncau de jos cu mare precizie pentru ca cel de sus să întidă mâna şi să le prindă fără greşeală.

Fascinaţi, urmăream aproape zilnic spectacolul pe care tinerii electricieni ni-l ofereau. Regizorul acestuia, omul care conducea şi coordona trupa era vecinul nostru Grigore Daviţoiu. Locuia pe intrarea Fusului/Fanteziei şi ocupa funcţia de maistru la Întreprinderea Electromontaj Bucureşti (I.E.M.), parte a Trustului de Construcţii Montaje Energetice (T.C.M.E.), fostul şi viitorul Trust Electromontaj, până în 1989, cel mai bun şi mai mare constructor de reţele electrice din România. Fratele dumisale, inginerul Nicolae Daviţoiu făcea parte din conducere după ce fusese câţiva ani directorul general al Trustului şi apoi al I.E.M. Bucureşti.

Printre oamenii lui nea Grigore se aflau şi trei dintre băieţii lui Glăvan de pe Foişoreanu, Florea, Mitu şi Ionel, fraţii Janei care îi era soţie. Cumnatul lor le oferea astfel şansa de a deprinde o meserie grea, dar căutată şi bine plătită. Ionel, cel mai mic şi cel mai abraş dintre ei, prieten bun cu orice fel de alcool şi cu „băieţii” din mahala, certat cu munca şi cu lumea, nu a rezistat. Anii petrecuţi „înăuntru” şi viaţa trăită fără nicio noimă l-au condus înainte de vreme către locul de veci al familiei.

Până la finalizarea lucrărilor, echipa din care făceau parte ai luʼ Glăvan şi-a depozitat în curtea noastră sculele şi materialele tentante pentru „întreprinzătorii” vremii.

Cine îşi putea închipui atunci că numai după şase-şapte ani voi începe, ca elev al Liceului Industrial Energetic, un parcurs profesional de peste patruzeci de ani de-a lungul căruia stâlpii de toate neamurile au fost o prezenţă constantă, deşi nu mi-am dorit acest lucru.

***

Am deprins tehnica urcării pe stâlp cu ajutorul cârligelor în practica de vară a anului trei pe care o efectuam în cadrul Secţiei Reţele Sud (Filaret – Candiano Popescu) din I.D.E.B. Lucram cu o echipă a compartimentului „Iluminat public”, condus de maistrul Nicolae Bîtu, pe undeva prin Ferentari. Ne ştiam din Vitan. Nea Bîtu era cioplean de pe strada Tomis. Venea în timpul liber la Stadionul Olimpia şi se lipea de ai locului la câte o miuţă. Un om admirabil.

După ce a admis echipa la lucru m-a luat de-o parte şi ca între prieteni mi s-a adresat:

– Gata, azi te urci pe stâlp! Ai picioare bune. Ştiu că nu ţi-e frică. Sunt sigur că poţi! O să-ţi prindă bine!

Prea multe nu erau de explicat. M-am echipat (cârlige, centură, cască) şi am urcat până la consolă, mai întâi pe unul de lemn, apoi pe unul de beton. Operaţiunea în sine nu este dificilă şi nu presupune un efort fizic deosebit. Adevărata încercare este să rămâi în poziţie de lucru, sprijinit în cârlige şi atârnat în cordon. Solicitarea statică a picioarelor, a mijlocului şi a musculaturii spatelui este foarte intensă. Puţini rezistă timp îndelungat la aşa ceva. Cu diverse ocazii am repetat căţărarea de mai multe ori. Ultima dată s-a întâmplat în 1981 când i-am redus la tăcere pe nişte maiştri care îşi exprimau, pe la colţuri, convingerea că inginerul (adică eu) nu este capabil să escaladeze un stâlp cu ajutorul cârligelor. Profitând de prezenţa lor în poligonul de instruire i-am invitat să urcăm simultan pe câte unul. Şi s-au făcut de băcănie! Nevolnici erau chiar ei. Atunci i-am mulţumit în gând lui nea Nicu Bîtu.

***

M-am specializat într-un cu totul alt domeniu al reţelelor electrice. M-am ferit din răsputeri de liniile electrice aeriene (L.E.A.) şi de componentele lor (stâlpi, izolatori, console, coronamente, cleme, armături…). De la un moment dat încolo n-a mai ţinut. Am fost nevoit să le accept, aşa cum dealtfel sunt, ca elemente esenţiale ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice şi să le tratez ca atare. Am recepţionat, am pus în funcţiune, am exploatat, am întreţinut mii de kilometri. Am plantat, le-am evaluat starea tehnică, am înlocuit, am reparat, am scos din pământ sau am tăiat, o pădure de stâlpi din beton. Mă amăgeam cu gândul că am văzut tot ce putea fi văzut şi că ştiu aproape tot despre ei.

Cu ceva timp în urmă, bâjbâind prin Bucureşti, am ajuns la Potcoava, acolo unde strada Constantin Brâncuşi, după ce s-a dat cap în cap cu strada Baba Novac la Gloria, face cruce cu bulevardul Nicolae Grigorescu. Veneam pe prima bandă dinspre staţia de metrou Costin Georgian şi m-am oprit vizavi de bustul marelui sculptor, în dreptul semaforului care mă avertiza că, spre binele tuturor, trebuie să stau locului. Aşteptând lumina izbăvitoare mă gândeam la liniştea şi tihna de la ţară, dar glasul sâcâitor al unui spiriduş nu-mi dădea pace, mă tot îndemna:

– Uită-te în dreapta! Uită-te în dreapta!

M-am uitat şi am rămas cu ochii bolovăniţi pe imaginea alăturată. Nu puteam să cred. Aşa ceva n-am mai văzut. Cum dracu de mai stă în picioare? Claxoanele celor din spate m-au trezit din uimire ca dintr-un vis urât.

Buimăcit, am virat la dreapta şi am oprit în parcarea de după staţia de autobuz. Înarmat cu aparatul de fotografiat, care rareori lipseşte din portbagajul maşinii, am mers să văd de aproape „minunea”. Din perspectivă arată cam aşa:

 

O primă analiză, făcută din mers, evidenţiază că starea în care a ajuns stâlpul este rezultatul unor „suferinţe” netratate la momentul potrivit. Incompetenţa, lipsa de răspundere, neglijenţa, lipsa controlului, toate au făcut să se ajungă până aici. E PERICOL!

La un moment dat cineva a înţeles că e groasă, l-a dezechipat şi a mutat totul pe unul nou plantat alături. Doar că s-a mulţumit cu atât, de parcă fără fierătanii pe el scheletul ăla de stâlp nu se poate prăbuşi. Până acum numai Bunul Dumnezeu a făcut ca o tragedie să nu se producă. Experienţa îmi spune însă că şi El se va sătura odată.

Ajuns mai aproape, i-am dat roată. Iată ce mi-a fost dat să văd:

Acum nu mai am nicio îndoială. Stâlpul ăsta a trecut prin toate etapele de degradare produsă de apa pătrunsă pe la capătul de sus (neastupat cu un vârfar sau cu un dop de beton) şi/sau prin îmbinările longitudinale ale straturilor de beton segregat din cauza pozoţionării greşite a cofrajului în procesul de fabricaţie. Intervenţia profesioniştilor la momentul potrivit (şi n-a fost doar unul singur!) i-ar fi asigurat o durată de viaţă apropiată de cea normată. Aşa, alternanţa de cicluri umezire – uscare, îngheţ – dezgheţ, desfăşurată mulţi ani a desăvârşit lucrarea.

Grav nu este că ani mulţi nimeni n-a văzut şi n-a intervenit, ci faptul că atunci când au făcut-o au abandonat pe domeniul public un PERICOL IMINENT. Tehnologia de înlocuire are ca ultimă fază tăierea stâlpului şi evacuarea lui într-un loc sigur, dar tehnologia trebuie cunoscută şi aplicată de oameni musai responsabili, nu doar competenţi.

Înainte vreme între întreprinderile de electricitate şi cele de transport local (în Bucureşti între I.D.E.B. şi I.T.B.) existau protocoale care reglementau utilizarea în comun a stâlpilor stabilind precis responsabilităţile fiecărei părţi. Întreţinerea şi repararea suporţilor de beton se aflau în reponsabilitatea proprietarului.

Pentru că s-a ajuns până aici, isprava nu putea fi o excepţie. Am fost convins că deţinătorul nu a neglijat un singur stâlp. Experienţa îmi spunea că i-a tratat pe toţi cu aceeaşi vinovată indiferenţă. Năravul era prea vechi pentru a nu fi devenit obişnuinţă.

După câteva zile, mai mult pentru a-mi verifica gândurile, am făcut eu ceea ce era obligat să facă gestionarul reţelei: o plimbare la pas pentru a evalua starea tehnică a stâlpilor de beton. Am pornit pe Constantin Brâncuşi de la intersecţia cu Nicolae Grigorescu la deal spre bulevardul Basarabia. N-a trebuit să merg mult. Primii trei stâlpi sunt consolidaţi la bază de mântuială, aşa cum le-a dictat executanţilor creierul lor cât nuca şi care din această pricină se bălăngăne lejer în carcasă, nesocotind norme tehnice şi tehnologice elementare. Cine i-o fi controlat, cine o fi recepţionat lucrarea?

  

Furaţi de elanul reparator, pricepuţii meşterici au „consolidat” şi un stâlp grav afectat care trebuia imediat înlocuit.

Să ne uităm mai de aproape:

Mi-a fost de ajuns! Am executat o răsucire pe călcâie şi am apucat drumul înapoi, mai la vale de intersecţie, spre Gloria. Tabloul se repetă. O tripletă de stâlpi consolidaţi după aceleaşi reguli străine tehnicii.

Improvizaţii periculoase, stâlpi coşcoviţi, reparaţii făcute de ochii lumii, bani irosiţi,… niciun rezultat! Aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie!

 

Situaţia este identică şi pe buevardul Nicolae Grigorescu. Am verificat fără să mai fotografiez pentru că mi s-a făcut lehamite. Fără să vreau, zestrea mea profesională s-a îmbogăţit cu o experienţă unică. Credeam că le-am văzut pe toate!

Dacă se va produce o nenorocire, gestionarul reţelei, oricare ar fi acesta, S.T.B., ENEL, C.M.I.P.B. (Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti) sau vreo devălmăşie bazată pe interese financiare, va da din colţ în colţ şi pentru că este puternic îi va găsi vinovaţi pe cei care, spre ghinionul lor, s-au aflat acolo tocmai când un stâlp de beton şi-a găsit să se prăbuşească. Modelul este verificat.

Primejdia aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia prin birouri!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Jurnalul realităţii (XXXVI) – Prețul prostiei (V) Linişte epidemică

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa… ! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

S-au rotunjit patru săptămâni de când peste satul ilfovean în care-mi duc traiul s-au aşternut liniştea şi nelucrarea. Nu tu glas omenesc, fie şi o înjurătură, nu tu ţipetele disperate ale copiilor nestruniţi de părinţi, nu tu clopoţel de bicicletă, nimic! Până şi cei doi-trei pasionaţi de manele la maxim care, cu generozitate, dădeau muu…zică la tot satul (c-aşa vreau ei, să dea la toţi) au renunţat la a mai face atât bine comunităţii. Doar paserile cerului care-şi urmează programul zilnic de vocalize, lătratul vreunei potăi sâcâite de găinile din bătătură, câte o drujbă timidă pe la marginea satului  sau motorul unei maşini care a rătăcit drumul. În rest, nimic!

Uliţele (scuzaţi, străzile!) sunt pustii. Nici ţipenie! Le-au luat în stăpânire câinii lăsaţi de izbelişte.  Bărbaţii parcă ar fi plecaţi la război. Prin curţile lipsite de activitatea gospodarilor se mai agită, dimineaţa şi seara, doar femeile. Bătrânele care, de pe băncuţa de la poartă, îşi mai îndulceau urâtul făcând recensământul trecătorilor au dispărut. Câteva interese ce nu sufereau amânare m-au determinat să mă aventurez în pustie. Oricum nu sunt unul dintre cei care bântuie prin sat fără motive serioase. Am avut impresia că străbat străzile oraşului Pripiat evacuat şi abandont după accidentul nuclear de la Cernobâl. Dacă nu mă întâlneam cu poştaşul şi dacă peste uluci nu se iţeau nişte feţe cam speriate, curioase să vadă cine sparge liniştea, eram convins că, la un semn, toţi au plecat aiurea iar eu am rămas singur.

Nu-mi venea să cred. Îi ştiam altfel pe oamenii satului: muncitori, vioi, activi, sociabili, amatori de şuetă, trebăluind toată ziua prin ogradă, însufleţind cu prezenţa lor uliţele, grădinile, câmpurile şi nu numai. Femeile, vorbăreţe şi curioase, se adunau pe la porţi sau puneau de o şedinţă acolo unde se întâlneau pentru a despica mărunt noutăţile apărute în viaţa localităţii.

Nici măcar apariţia boleşniţei care, cât se poate de reală, de serioasă şi de ucigaşă, seamănă teroare şi necazuri prin lume nu le-a schimbat felul de-a fi. Ce stare de urgenţă, care stare de alertă! Izolare, restricţii de deplasare, declaraţie pe propria răspundere, distanţare fizică, mască, măsuri de protecţie, dispoziţii legale, „Ce e alea? Fleacuri! Lasʼ că ştim noi!”. Îi priveau plictisiţi, cu superioară compătimire, pe „fraierii” ăia de proveniţi fiind refractari la opiniile şi sfaturile care nu se potriveau cu convicţiunile lor. Nu aveau nici cea mai mică urmă de îndoială. Doar certituni! Ca urmare nimic nu le-a stânjenit pofta de viaţă.

Umblau brambura de la unul la altul, din zori până seara târziu, de cele mai multe ori doar ca să nu rămână drumul fără oameni. Se adunau cioc în cioc de parcă de la doi metri nu-şi puteau etala perlele de înţelepciune crescute pe-ndelete în carapacea minţii lor odihnite. E drept că nu mai „serveau” berea la poartă sau în staţia de autobuz. Se ascundeau în curtea unuia dintre ei. Cică îl ajutau, că avea omul de lucru! Când spărgeau adunarea, ca de obicei, aruncau „mortăciunile” în şanţ. Dacă îndrăznea cineva să le atragă atenţia că nu e tocmai bine ce fac, se uitau chiorâş şi mestecau vorbe dulci în barbă.

Se deplasau câte şase-şapte haidamaci într-o Dacie 1300 veche de când se trăgea cu arcul şi coborau mândri de isprava lor la magazinul din centru în care intrau claie peste grămadă aşa cum veniseră. Acolo, cu excepţia proprietarului-vânzător şi a câtorva „proveniţi” – cumpărători ocazionali, de nevoie, nimeni nu purta mască, nimeni nu păstra distanţa de siguranţă, nimeni nu-şi dezinfecta mâinile. Ce atâtea mofturi!

Parangheliile s-au ţinut lanţ. Lume multă, unii veniţi din localităţile vecine, băutură din belşug, muzică, hore, sârbe, voie bună şi … un neinvitat: SARSCOV 2. Ce domne, n-are voie omuʼ „să-şi facă ziua”? Ba are! Soţia unuia dintre neobosiţii organizatori de evenimente vesele lucra la magazin!

Copiii au înţeles că sunt în vacanţă. Adulţii nu le-au explicat ce se întâmplă pentru că „ăştia e proşti” (adică autorităţile). Şi astfel, aflaţi în extazul ignoranţei şi al propriei deşteptăciuni, nu au mai simţit pericolul din aer. Nici măcar pe cei mici nu i-au ferit.

Hoarde dezlănţuite au luat în stăpânire uliţele (scuzaţi, străzile!) însoţindu-şi şarjele cu muzică mobilizatoare izbucnită din telefoane de ultimă generaţie, cu ţipete şi strigături, adesea injurioase, menite să înspăimânte un ipotetic adversar neînduplecat, dar şi vietăţile de prin curţi. Într-o zi, cu toate mijloacele din dotare (biciclete, trotinete, triciclete … chiar şi un hoverboard), au ocupat un drum blocând circulaţia. Tocmai atunci, un şofer neinspirat şi-a mânat maşina pe acolo. A redus viteza şi a slobozit câteva claxoane pentru a „cere permisiunea” să-şi continuie deplasarea. Puştii s-au regrupat, dar pe sensul de mers al ghinionistului. Răbdător, acesta i-a depăşit la pas avertizându-i, cum altfel decât sonor, că urmează să facă izbăvitoarea manevră. Când a ajuns în dreptul lor, un băieţel de vreo şase-şapte ani şi-a aruncat nervos braţele spre cer  şi din rărunchi a ţipat cât îl ţinea gura:

– Ce p… mea bă, n-ai loc să treci?

Cine să-i înveţe normele elementare de comportament civilizat? Părinţii? Aş! Ei sunt prea „dăştepţi” şi ocupaţi. Şcoala? Ţi-ai găsit! Ea însăşi mai are de învăţat. Bun cunoscător al realităţilor satului, convins că nu copiii sunt vinovaţi, ei sunt doar victime, omul (adică eu!) şi-a văzut de ale lui.

Şi pentru a pune capac la toate, aproape zilnic localitatea a fost cutreierată sistematic, gospodăreşte, de nişte negustori ambulanţi veniţi din judeţele Ialomiţa, Prahova şi Buzău fără să-i întrebe cineva de sănătate. Dotaţi cu megafoane performante vindeau pui vii, „zacăr”, ulei, cartofi, dresuri, „trelinguri”, portocale, „mandaline”, „crătiţi”, ligheane, câte altele… şi făceau nelipsita haltă de ajustare la magazin unde îngroşau gloata cumpărătorilor fără mască şi fără minte.

În tot acest timp autorităţile locale (primar, viceprimar, consilieri, alţi responsabili din primărie, poliţişti, preot) s-au pitulat bine de tot ca să nu-i afle pandemia lăsându-i pe cetăţenii în slujba cărora, teoretic, se află să-şi facă de cap. Iar ei, recunoscători, n-au pregetat.

Virusul încoronat, vorbitor de limba chineză, n-a înţeles că la noi s-au adunat toţi înţelepţii Ilfovului şi că fiind aceştia patrimoniu naţional trebuie să-i ocolească. Cum totul pe lumea asta se plăteşte, primii care au achitat preţul au fost câţiva bătrâni cărora deşteptăciunea consătenilor le-a grăbit drumul spre lumea fără dor. Nici asta nu i-a înfiorat, pe ei şi pe cei din capul trebii. Şi-au văzut de viaţa lor comentând cu cinism:

– Era bătrân şi bolnav! Oricum murea!

Seninătatea şi convingerea cu care o spun pe la colţuri m-au umplut de revoltă: Doamne! De ce înduri prostia şi ticăloşia pe pământ? Cine sunt oamenii ăştia ca să aprecieze ei cine şi cât merită să trăiască?

Un medic urolog, de la un cunoscut spital bucureştean, glumea uneori cu pacienţii vârstnici din mediul rural care ajungeau la el:

– Ce te aduce la mine moşule?
– Nu pot să mă piş domn doctor.
– Câţi ani ai tataie?
– Optzeci şi cinci domn doctor.
– Eee! Lasʼ că te-ai pişat destul!

Punea apoi laolată sufletul, priceperea, ajutorul lui Dumnezeu şi alina suferinţa celui încercat de boală. Comparând, „gluma” sinistră a consătenilor mei este condamnabilă.

Şi ce era de aşteptat s-a înfăptuit. Un zvon, prefăcut foarte repede în veste, a trăznit toată aşezarea: Proprietarul-vânzător de la magazin este bolnav. El şi nevastă-sa sunt în spital. Nu se simt bine şi au fost confirmaţi cu COVID 19.

Din clipa aia, epidemia de linişte şi zăcăşeală a luat în stăpânire satul. Toţi trecuseră pe acolo. Marasmul a devenit peste noapte un nou mod de viaţă. Tuturor „dăştepţilor” şi „vitejilor” ălora care, ca orice prostovan, aveau numai certitudini le-a intrat morcovu-n cur cu frunze cu tot. Acum să vrei să te cerţi cu ei pe motiv de coronavirus şi n-ai cu cine. S-au ascuns. Nici dracu nu i-a mai văzut. Sunt curios ce mănâncă, mai ales ce beau, ipochimenii ăştia, că A., cel care le „dădea pe caiet”, nu mai este. În spital, el şi ai lui se luptă pentru viaţă.  Probabil că alţii, fără ştirea lor, urmează. Prostia e scumpă! Mult mai scumpă decât educaţia şi instruirea.

Până una-alta le doresc concetăţenilor mei, „la toţi de faţă”, sănătate şi noroc!

De câteva zile întreb pe cine mai prind pe afară, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ce este aia pandemie. Până acum nimeni n-a ştiut! O vecină care, ca şi mine, face parte din dispreţuita categorie a „fraierilor ăia de la Bucureşti” se întreba mai mult retoric:

– Cum dracu mă? Au internet, au televizoare şi telefoane bengoase iar ei habar n-au pe ce lume trăiesc!

E simplu! Nu e suficient să ştie a citi. Trebuie să înţeleagă ce citesc. Altfel tot analfabeţi se cheamă că sunt şi nu ştiu că nu ştiu. Nenorocirea este că cei care ştiu că ei nu ştiu nu mişcă un deget, deşi sunt plătiţi pentru asta.

Închei şi zic: Nu mi-e frică de virus! Ferindu-i pe alţii, întru împlinirea unei obligaţii morale şi legale, mă feresc pe mine. Mă înspăimântă însă prostia unora dintre semenii mei!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Când, în 1927, a deslușit unui grup de 90 (nouăzeci) de musulmani învățăturile creștinismului ortodox și aceștia l-au urmat în „via Domnului”, primind taina botezului în cadrul unei ceremonii publice organizate ca la carte, Sfinția Sa părintele Micșunescu adunase treizeci și patru de ani de viață, șapte ani de slujire la altar  și doar patru de păstorire duhovnicească a unei comunități adunate în jurul Bisericii lui Târcă, la acea vreme  filială a Bisericii Foișor, nicidecum parohie.

O astfel de ispravă unică în viața credincioșilor din Eparhia Bucureștilor cerea nu atât energia și determinarea tinereții, cât mai cu seamă alese însușiri intelectuale și sufletești izvorâte din „viețuire și învățătură autentic ortodoxe”.

Vitanul era socotit o mahala săracă cu populația aparținând așa zisei „stări a treia” alcătuite din:

  • Cei „ce aveau casele lor și erau „edecuri” ai mahalalei adică din neam-în neam născuți și crescuți acolo”.
  • Cei „ce-și mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe ori Sf. Dumitru și lucrau cu ziua pe la alții”.
  • „Muncitorii din fabrici sau „pe apucate”, când și unde se simțea nevoie de ei”. Unii aveau meserii utile și căutate. „Alții se tocmeau cu ziua la munca de argați. Ei erau mai toți din lumea aceia de zestre boierească, ce, odată cu noile legiuiri democrate, fusese sloboziți din starea lor, dar ne mai putându-se înapoia la urma lor, de unde lipsise dela împărțeala pământurilor, se trăsese la marginile orașului durându-și acolo câte-o gospodărie – așa cum dăduse Dumnezeu”.
  • „Ceva țărănime pripășită de prin satele vecine cu locurile lor”.

Pe atunci bunicul, Anghel Tănăsescu – Anghimoft, fiul pantofarului Constantin Tănăsescu din Raion,  împlinise treizeci și unu de ani, era măcelar cunoscut și respectat în breaslă și de șapte ani se stabilise cu familia lui, ce promitea să devină numeroasă, pe strada Abatorului, devenită Sold. Dumitru Z. Nicolae, care tocmai se croia printre grădinile rămase după mutarea cursului Dâmboviței și asanarea bălții din dosul bisericii.

Toată suflarea i-a fost alături tânărului preot în îndrăzneața lui întreprindere. Fiecare după posibilități, după puteri, după pricepere.  Cei mai înstăriți le-au fost părinți spirituali noilor veniți în ortodoxie. Nașii trebuiau să aibă, și atunci, pe lângă disponibilitate sufletească și o oarecare disponibilitate materială. Ospățul care a urmat a fost o operă colectivă, o dovadă de solidaritate socială, greu de închipuit. Cârciumari, gospodine, măcelari, grădinari, lăutari, negustori, meseriași, fără osebire, au adus câte ceva, au făcut câte ceva. Ce a ieșit este iarăși greu de imaginat. A chefuit toată mahalaua.

Mai marii Bisericii au recunoscut și au apreciat activitatea pastorală a vrednicului preot, chiar printr-o scrisoare pe care I.P.S. Patriarh Miron Cristea i-a adresat-o în ziua de 28 iunuie 1927:

„Miron din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Eparhiei Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României, facem cunoscut prin aceasta tuturor ce se cuvine, că deși toți clericii avem credința a ne îndeplini pe deaîntregul slujba încredințată în via Domnului, fără a aștepta recunoștința lumii, având numai conștiința noastră împăcată de a nu fi trăit în zadar – totuși Noi îndemnat de sfatul Sf. Apostol Pavel către Timotei, când zice: „Preoții ce-și caută bine de dregătorie, să se învrednicească de îndoita cinste – mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” – am aflat de bine pe temeiul rapoartelor amănunțit motivate ale organelor noastre bisericești, a distinge pe cucernicul preot D. Micșunescu, dela Biserica Târcă din Capitală, cu distincțiunea de a purta „brâu roșu”, pentru meritul de a fi introdus la ortodoxie circa 80 mahomedani, botezându-i.

Aducându-vă aceasta cu plăcere la cunoștință, nădăjduim ca bunavință a Noastră să fie pentru alții un îndemn de bună purtare și de îndoită muncă pastorală; iar pentru Sfinția Ta o încurajare de a lucra și pe viitor cu zel apostolesc și cu cinste neprihănită în ogorul bisericii, spre măngăierea și mântuirea credincioșilor și mulțumirea mai marilor.

Arhiepiscop (ss) Miron patriarh,

Consilier referent, Pr. Eugen Bărbulescu

28 iunie 1927”

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Omul și preotul Micșunescu nu „aștepta recunoștința lumii”, avea „numai conștiința împăcată de a nu fi trăit în zadar”. În anul 1930 „a isbutit să facă să treacă la ortodoxie 3 evrei și 2 romano-catolici. Tot în acelaș an au primit taina nunței 16 familii de creștini, în bloc, ce viețuiau nelegal, înlăturându-se astfel vătămătorul concubinaj ce străbătuse în enorie [parohie], în dauna moralei publice și a poruncilor sfintei noastre biserici ortodoxe”.

Prin arhiva personală am găsit o singură fotografie în care apare  părintele Micșunescu, deși vreme de peste cincizeci și cinci de ani a fost prezent la cele mai importante evenimente care, în mod natural, marchează viața unui neam numeros. A fost făcută în toamna anului 1944, în casa familiei Anastasia și Marin Badea din strada Laboratorului nr. 115, cu ocazia căsătoriei nepoatei lor Marioara, din Suseni – Argeș, pe care au  crescut-o de mică.

Sica (Anastasia), sora bunicului  și soțul ei, comisarul de poliție Marin Badea, coborau adesea între grădini unde Anghel cu ai lui știau să petreacă. Bădiță era mare amator de mâncare măcelărească și de chefuri cu bulbuci.

L-am cunoscut pe Sfinția Sa! Dar cine nu-l cunoștea. Era iubit și primit, fără rezerve, de toți enoriașii parohiei. Trecea pe la toți de cel puțin două ori pe an, la marile sărbători creștine: Crăciunul și Paștile.  Le știa bucuriile, necazurile, încercările și îi ocrotea cu grija, cu dragostea bunului păstor. Găsea pentru fiecare o vorbă bună, un sfat, o încurajare, un ajutor.

Pe Anghel Tănăsescu – Anghimoft, adică pe bunicul meu, l-a onorat cu o frumoasă și nedezmințită prietenie. Îl alinta și îi spunea Angheluș așa cum numai Nicu Metz, un alt prieten  alături de care, în copilărie, a ucenicit într-ale măcelăriei, o mai făcea.

Aveam șase ani, trăiam cea dintâi experiență școlară ca „student” la grupa mare a Grădiniței nr. 41 care funcționa în localul Școlii generale de 8 ani nr. 84 (Vitan 135)  și de câteva zile mă aflam în prima vacanță din viața mea, vacanța de iarnă. Mama începuse serviciul, eram singur acasă, dar spre prânz mă duceam devale, la bunici, unde se adunau mai mulți dintre nepoți și unde rămâneam până se întorceau ai mei de la lucru.

Tataie plecase cu Marian, vărul meu mai mare, prin vecini să taie un porc. Se apropia vremea mesei și trebuiau să se întoarcă.

Cucu, ciobănescul roșcat și flocos care păzea curtea ca nimeni altul, a început să se dea ca la străini și apoi brusc a tăcut scâncind bucuros. Bunica a ieșit să vadă ce se întâmplă. N-a apucat să ajungă în curte că s-a auzit glasul puternic al lui Anghimoft:

– Caterino, pregătește masa! Părintele mănâncă la noi.

În clipa următoare s-a deschis larg ușa și în cadrul ei a apărut preotul Micșunescu urmat de dascăl. A sfințit, după cuviință, casa, ne-a binecuvântat pe toți și apoi s-au dezbrăcat. Peste reverendă Sfinția Sa purta un brâu roșu. Știa toți copiii aflați acolo, mai puțin pe mine. Eu locuiam  în partea de parohie pe care o păstorea părintele Haralambie Bărbuleanu, celălalt slujitor al Bisericii Târcă, vecin cu noi.

– Aista al cui e Ecaterino?

– E cel mai mic dintre nepoții noștri părinte. E al Marioarii.

– Aaa, al blănăresii și al lui Ghiță, ăla care împușcă iepuri prin grădini împreună cu Gogu al lui Chivan și cu Gheorghe al lui Capangiu!  L-a botezt părintele Haralambie!

Pe mine mă fascina însă brâul cel roșu cu care era încins. Văzusem mai mulți preoți, îi știam pe cei din parohie, dar niciunul nu avea un astfel de obiect vestimentar. Bănuiam că trebuie să fie ceva deosebit, dar nici cei din jur nu știau despre ce este vorba. Taina s-a spulberat în 2014.

***

Mi-am petrecut copilăria și adolescența în preajma unui alt preot, slujitor al bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită Târcă”, înzestrat cu dar și har, vrednic de pomenire, „impunător, blând, educat, fin” așa cum l-a caracterizat G.B., cel care, ca și mine, a crescut în Vitan, pe părintele Haralambie Bărbuleanu. Era un bărbat frumos. Cred că până a fi hirotonit frânsese multe inimi.

Locuia la trei case de noi, pe Gălbinași. Sfinția Sa m-a botezat și la momentul cuvenit m-a cununat. Nu mai slujea la Târcă, ci la Sfântul Spiridon Nou. L-am urmat acolo înadins. Deși de câțiva ani nu-l  mai întâlnisemn, m-a recunoscut imediat. Revederea cu părinții mei și cu alții de-ai lui Anghimoft a fost o  sărbătoare… în sărbătoare.

Cu ceva timp înainte m-a primit la cancelaria bisericii pentru a pune la punct ceremonia. Când l-am văzut, un detaliu mi l-a adus numaidecât în minte pe părintele Micșunescu. Purta culion violet, brâu de aceeași culoare și o cruce pectorală din argint frumos cizelată. Am aflat a doua zi că erau semnele distinctive pe care vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc erau îndreptățiți să le folosească atât timp cât ocupau aceste demnități. Cel care m-a luminat, o altă față bisericească, îl cunoștea pe părintele Bărbuleanu și mi-a confirmat că era consilier patriarhal.

***

Deși avea un teren la doi pași de biserică, pe Niță Elinescu colț cu Vitan, vrednicul preot Micșunescu nu și-a construit niciodată casă acolo. A locuit mai întâi cu chirie și apoi a cumpărat-o, într-o căsuță modestă, cu o palmă de curte, la Bujavercă pe strada Laboratorului nr. 67, între Zaharescu (vă mai amintiți de copilul actor Valentin Zaharescu?) și măcelăria lui Topliceanu, vizavi de cârciuma aceluiași negustor transformată în… bibliotecă publică („Biblioteca populară Maxim Gorki”, str. Laboratorului nr. 46).

Când era în plină putere, preoteasa a fost chemată la Domnul și l-a lăsat singur. Nu s-a mai căsătorit. Enoriașii i-au sărit în ajutor. Se simțea ca acasă în familia cârciumarului Ștefan Lupitu unde mergea deseori la masă. Alții vegheau să nu-i lipsească nimic sau se ocupau de treburile curente ale gospodăriei. O credincioasă din vecini l-a îngrijit până în ultima clipă. Oamenii mahalalei s-au strâns în juru-i și l-au ocrotit pe păstorul lor, deși vremurile erau din ce în ce mai aspre.

Câțiva ani drumul spre școală m-a purtat prin fața casei Sfinției Sale. Îl mai întâlneam din când în când și îl salutam ca pe unul de-ai mei:

– Sărut mâna părinte!

Nu mai vedea bine și nu purta ochelari, dar vroia să știe cu cine vorbește:

– Tu al cui ești?

– Sunt din ai lu’ Anghimoft părinte.

– Ce face Angheluș? Să-i spui că trec pe la el. Și se ținea de cuvânt.

În primăvara anului 1972 și-a condus prietenul pe ultimul lui drum. A refuzat să folosească mașina special pregătită și a mers pe jos, în fruntea cortegiului funerar, de la Biserica Târcă până la cimitirul Izvorul Nou. Avea 79 (șaptezeci și nouă) de ani.

Munca nestăvilită în folosul parohiei și vârsta lăsaseră urme. Se mișca greu, cu pași mici târșâiți, nu mai avea glas, din bărbatul falnic și drept rămăsese o bucățică de om. Sufletul însă îi era la fel de mare, vorba la fel de blândă chiar dacă un pic mai greoaie. Nu mai slujea, dar mergea la biserică și asista din strană la tot ce se săvârșea acolo.

Din 1982 s-a retras întru Domnul în curtea ctitoriei lui „Radul Poenarul Sărdarul” din „cartierul Târcă-Vitan”, cel „scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”, pe care a slujit-o neabătut cincizeci și nouă de ani. Odihnească-se în pace!

Am cunoscut și câțiva turci. Erau oameni simpli care, integrați în viața mahalalei și a țării de adopție, își vedeau de treabă fără să deranjeze pe cineva. La vremea când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, prin 1958–1959, unii dintre aceștia erau trecuți de șaizeci de ani. Aveau la rându-le copii și nepoți. Pot presupune, cu o bună probabilitate de a nu mă înșela, că făceau parte din grupul celor care, indiferent de motivație, s-au  lăsat seduși de harul preotului Micșunescu și în 1927 l-au însoțit întru ortodoxie.

Pe atunci, înghețata atât de apreciată și de căutată în timpul călduroaselor veri bucureștene  se găsea doar în cofetării (un sortiment mai bogat) sau la unele chioșcuri de răcoritoare (înghețată pe băț – 0,85 lei/buc.). Tonetele și magazinele specializate au apărut abea prin 1963-1964 odată cu delicioasa înghețată mixtă Polar, vanilie și cacao – 1 leu/buc.

Vitanul cuprins între Cimpoacă (șos. Mihai Bravu) și Moară (podul Vitan-Bârzești) nu avea nici  cofetărie, nici chioșc de răcoritoate. Avea în schimb un turc căruia toată lumea îi spunea, cum altfel, Turcu. El prepara cu mare meșteșug și vindea înghețată. Locuia vizavi de noi, pe partea numerelor pare, puțin mai sus de strada Crivățului, la numărul 176 (sau 178?) într-o casă mică amplasată în zona dinspre stradă a unei curți înguste și lungi. Gardul stadionului Olimpia taie azi în două proprietățile înșirate atunci pe acea porțiune.

Avea părul alb și purta mustață „pe oală”, spre deosebire de vecinul lui, nea Grigore – Păsăraru, care se fălea cu o mândrețe de mustață răsucită în sus. Folosea haine simple: pantaloni „nemțești”, un cămeșoi colorat, ceva mai lunguț și un brâu de lână. Vara umbla desculț. Chinuia rău de tot limba română, dar o folosea totdeauna zâmbind.

Cât era ziua de lungă stătea pe scăunel la umbra singurului pom din bătătură, un cais bătrân, și învârtea la manivela unui vas metalic cu capac, mai mare decât o găleată, cu pereți dublii între care punea gheață. Era cel mai fidel client al lui nea Gheorghiță (Vitan 160), bunicul lui Costel Bulgaru, Omul vindea dintr-un mare lădoi frigorific adăpostit în curtea lui,  lapte, iaurt și gheață în lipsa cărora Turcu oprea producția. Pentru a se răci uniform, compoziția lichidă din vasul interior trebuia agitată continuu. Se transforma astfel, cu răbdare și muncă manuală, în înghețată. Nu știu câte șarje învârtea. Vînzarea era garantată și înghețata de vanilie sau de lămâie „se topea” imediat.

Eram unul dintre clienți. Nu-l vizitam chiar zilnic căci nu primeam după cum aș fi vrut moneda de 50 de bani sau cele două monede de 25 de bani care mă făceau stăpân pe un cornet încărcat cu cremă gustoasă și rece. Negustorul era generos și îndesa din greu. Cornetele nu le producea el. Erau cumpărate pe câțiva bănuți de la Popa Cofetaru. După ce prepara prăjituri într-un laborator al statului, acasă, pe la Moară, fabrica și vindea pe șest foi pentru napolitane, cornete de înghețată și chiar napolitane foarte bune și foarte ieftine. Eu cred că sectoristul, căpitanul Duțu, știa de ocupațiunea cofetarului, dar era și el om, trebuia „să mănâncă și gura lui”.

Casa Turcului a fost demolată împreună cu toate celelalte cuprinse între numerele 172 – 204 pentru a face loc Stadionului Olimpia.

La Cimpoacă, pe Mihai Bravu, în curtea lui Nae Ruse se stabilise de mulți ani un alt cavaler al lui Mahomed uns prin taina botezului atlet al lui Hristos. Chinuia și el limba română, fără să deranjeze. Suna haios! Fabrica acadele din zahăr topit asezonat cu diverse arome și întărit în cele mai ciudate forme. Nevasta dumisale, româncă, le vindea la poartă. Clientela era, în proporție covârșitoare, constituită din elevii claselor mici ai școlii din spatele casei. Cele mai căutate reproduceau un ardei iute, măricel, frumos colorat în verde sau în roșu. Avea și codiță.

Brusc, fără explicații, într-o bună zi cei doi și-au întrerupt negoțul. Lumea vorbea că un cineva, cetățean vigilent, l-a reclamat pe turc cum că smintește gusturile copiilor spre dulciurile nesănătoase ale altor vremi și că păgubește visteria statului.

Casa lui, ca și casa lui Nae Ruse, a fost făcută una cu pământul de buldozerele slobozite de geniul modernizării cu orice preț.

În prima parte a copilăriei mele, până pe la șase-șapte ani, cel mai pitoresc personaj din Piața Vitan, cea veche dintre Vitan și Dudești, era un negustor ambulant. Își purta marfa pe o tarabă mică, atârnată de gât și acoperită cu sticlă. Îmbrăcat modest, chiar sărăcăcios, colinda piața cât era ziua de lungă strigând:

– Bambule, bambuulee…! Ia bambuulee…!

Și acesta era turc. Vindea dulciuri diverse: bomboane de mai multe feluri, batoane de susan cu miere și miez de nucă, acadele, rahat. Unele erau preparate chiar de el, dar cele mai multe aveau ca sursă comerțul de stat.

M-a lămurit asupra lui Anghimoft ăl bătrân care, mai ales primăvara și toamna, vizita piața de cel puțin două ori pe săptămână. Se întâlnea la Poștă cu alți veterani ai Abatorului și își trăgeau sufletul la Bufetul Vitan (șos. Vitan nr.3), la Înfrățirea (calea Dudești nr. 84) sau la Ciocanu (calea Dudești nr. 140).

– E turcu de pe Foișor tăicuță, vai de mama lui! Îl cunosc de când era tânăr. Trebuie să-l ajutăm că e necăjit.

O făcea cumpărând totdeauna câte ceva de la el, deși nu se întorcea acasă fără punguța cu bomboane cu miere. De când se lăsase de fumat erau favoritele lui, dar și ale celor mici din familie. În pintenul format  de străzile Foișorului și Săcărâmb la întâlnirea lor cu Vitanul se aflau un centru de pâine, o cismărie și o bombonerie. La aceasta se oprea bunicul de fiecare dată pentru a împrospăta stocul.

Aceștia au fost turcii aduși în 1927 de zbuciumul vieții pe Vitan și pe care eu i-am cunoscut. Urmașii lor mi-au fost colegi de școală, am copilărit și am crescut împreună fără să ne intereseze în ce neam aveam rădăcinile. Unii se găsesc și acum în cartier, devale pe Niță Elinescu sau pe străzile adiacente, dovadă peste timp că „așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Post Scriptum

Povestea a fost din capul locului croită să se încheie cu un PS. Comentariul târziu al unui cititor a fost pe cale să modifice conținutul acestuia. Dumnealui crede că mahomedanii botezți de părintele Dimitrie Micșunescu nu erau etnici turci. Crede, adică nu are dovezi! Am fost tentat să analizez spuse dumisale. În aceeași notă, nici eu nu cred că erau turci. Bănuiesc că erau agatârși, dar n-am dovezi! Și atunci mi-am luat gândul, revenind la planul inițial!

Realitatea ilustrată, Anul I, Nr. 21, Duminecă 26 Iunie 1927, revista care a relatat evenimentul din Parohia Târcă – Vitan a publicat o notă cam sinistră intitulată „Soarta bandiților” în care anunță uciderea vestiților Niculiță și Terente:

„Banditul Niculiță, mai demult, și banditul Terente, de curând, au fost răpuși. Omorâți de gloanțele jandarmilor, au fost decapitați la institutul medico-legal din București. Capul din stânga e al lui terente; cel din dreapta al lui Niculiță. Ele rămân pildă de soarta care așteaptă pe cei ce vor să trăiască din jafuri și omoruri”.

Am participat sau am asistat uneori la discuții despre Terente. Toți erau preocupați de legendara lui „dotare” pe care vreau numaidecât să o vadă la Mina Minovici, acolo unde este păstrată în formol. Un efort prea mare pentru un folos atât de mic! Rareori cineva își exprima curiozitatea de a-i vedea fața, lucru aproape imposibil pentru că accesul la presa vremii era restricționat și cele două căpățâni fuseseră transformate în cranii. Acum se poate!

Citiți prima parte  • a doua parte

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Citiți prima parte aici

Nesfârșitele dispute patrimoniale dintre proprietarii bisericii și stat, „Biserica Târcă dimpreună cu personalul ei, fiind fundațiune particulară”, au făcut ca aceasta și acareturile din cuprinsul ei să ajungă „la stare proastă și dărăpănare”. „Din vechimea anilor și din rea chivernisire” a fost la un pas de a fi demolată. Era doar o filială a Bisericii Foișor, acolo unde se afla centrul parohial. Cam pe atunci a ajuns părintele Micșunescu să administreze o ruină și să păstorească o comunitate ortodoxă dezamăgită de prestația înaintașilor săi.

Iată cum descrie chiar Sfinția Sa acel moment:

„După ieromonahul Valerian Ștefănescu ce a slujit la Sf. Biserică în mod provizoriu, am venit eu, din comuna Scorțeni, județul Prahova, pe seama căreia am fost hirotonit preot și numit de Sf. Mitropolie cu ord. Nr. 2375 pe data de 1 iunie 1920, cât și ca confesor al închisorii de minori dela Mislea, prin transferarea la biserica Târcă din Capitală cu ord. Sf. Mitropolii Nr. 3345 pe data de 1 Noembrie 1923.

Aci aflu prestigiul preotului cu totul decăzut, și, se înțelege o lipsă totală de încredere a enoriașilor față de el. Biserica atât de săracă că nici mucuri de lumânări nu avea. Biserica deci în ruină, neavând nici lumânări și pictura fiind afumată, ferestrele sparte, zidurile mucigăite și părăginite, curtea plină de bălării, mi-am pus nădejdea în Domnul și am pornit la lucru”.

Avea vârsta de treizeci și trei de ani și doar trei ani de preoție. Așa a făcut și a lucrat cu dăruire neștirbită până când Domnul l-a chemat la El.

Rezultatele nu au întârziat să apară. În raportul său din 5 mai 1927, la mai puțin de patru ani de la preluarea dificilei misiuni, „Păr. Protoiereu Const. Moisiu”, după ce „constată modul de întreținere și de îngrijire al bisericii, adaogă: Preotul paroh D. Micșunescu este un lucrător însuflețit în via Domnului. În fiecare Vineri seara ține adunări religioase cu enoriașii, făcând explicarea Sf. Evanghelii și citiri din viața sfinților. De asemenea Duminica și Sărbătoarea ține predici regulat în biserică. A înființat cor cu elemente tinere din parohie. Este președintele ateneului popular local. Prin îndemnul cucerniciei sale s’a pus la cale înjghebarea unei bănci populare în cartier. A înființat fondul milelor ajutând pe cei săraci, atât prin acest fond, cât și din propriul său buzunar”. Și n-a fost doar atât: „Munca ce s’a depus pentru acest cartier a avut de scop ridicarea suburbiei, înființându-se școală și înălțând biserica prin buna îngrijire și îmbunătățire ce i s’a făcut, precum și înălțarea sufletească și culturală a enoriașilor prin serbări literare, piese de teatru, coruri, recitări, deschizându-le gustul de tot ce e bun și frumos, din punct de vedere sufletesc”.

Toate realizările edilitare care au marcat drumul cătunului aflat în compunerea comunei Dudești Cioplea spre civilizația urbană (pavaj cu piatră de râu, trotuare largi, rețea de apă, electricitate, iluminat stradal, canalizare…) sunt legate de perseverența neînduplecată cu care a insistat pe lângă autorități.

Prima școală de stat din mahalaua lui Târcă (Școala de băieți nr. 37) a fost înființată în 1923 – 1924 prin osteneala preotului Micșunescu într-o clădire care aparținuse viei lui Themis Doncos, situată în apropierea bisericii (Vitan nr. 124): „Ne fiind școală primară în mahala am isbutit să obținem o clădire care a putut fi transformată în local de școală, în mod provizoriu, la care s’a cheltuit suma de 221.000 lei. Trebuia să avem un local de școală care e de cea mai mare importanță pentru cultura copiilor, cât și a oamenilor din această mahala”.

Schilodită și desfigurată, „Școala veche”, așa cum îi spuneau oamenii locului, a ajuns până la noi.

Iat-o fotografiată de Cristian Malide în anul 1996 înainte ca niște proveniți să demoleze o parte din clădire și să construiască în loc un hambar cu termopane.

În 1928 râvna destoinicului preot rodește din nou. Pe un teren cu suprafața de 3.555 m² cumpărat de Primăria sectorului II Negru de la familia Stoianovici se pune piatra de temelie pentru o nouă școală, mult mai mare și mai modernă: „Grupul Școlar Primar Nr. 37”, actuala Școală gimnazială nr. 84, Calea Vitan nr. 135.

„E vorba de o frumoasă școală primară, ridicată, dar neterminată în cartierul Vitan; s’ar putea spune un mic palat, destinat să servească de școală primară pentru băeți și fete. Sunt acolo 14 săli spațioase de curs, adică șapte pentru băeți și șapte pentru fete, cu intrări separate. Mai e o sală mare, comună, un „Ateneu” la mijloc. Am mai văzut săli de bae etc. Clădirea impunătoare, cu etaj, e acoperită cu țiglă; s’au așezat până și caloriferele, țevile de apă, canal, instalația de lumină electrică …” Așa o prezenta în 1934 revista „Realitatea ilustrată”. Din păcate a fost dată în funcțiune după mulți ani, timp în care școala amenajată cu înțelepciune și efort în clădirea cramei Doncos a instruit și educat copiii mahalalei.

Printre lucrările cuprinse în planul de electrificare pentru anul 1950 a fost și extinderea rețelei electrice pe toată lungimea Șoselei Vitan, adică porțiunea cuprinsă între Mihai Bravu și Dâmbovița, până la podul Vitan – Bârzești și pe toate străzile laterale.

Unul dintre posturile de transformare, cel cu numărul PT823, care alimentau întreaga zonă urma să fie amplasat la intersecția Vitan cu Niță Elinescu pe o parte din terenul aflat în proprietatea cetățeanului Dimitrie P. Micșunescu. Omul și preotul Micșunescu nu a stat pe gânduri. A pus imediat la dispoziția autorităților parcela necesară, fără să solicite despăgubiri, spre binele comunității din parohia pe care o gospodărea de douăzeci și șapte de ani. Postul de transformare este tot acolo, de atunci, fără răgaz, în slujba cartierului.

A înființat „ateneu popular, cantină pentru hrana copiilor săraci, cor bisericesc”. A predat onorific (fără plată) religia la clasele primare. „Ajutat de comitetele locale” a organizat„ mulțime de serbări, la cari au luat parte oameni de seamă și artiști, cu rezultate morale și materiale din cele mai satisfăcătoare”. Sfânta Mitropolie și Ministerul Cultelor l-au numit profesor conferențiar pentru catehizarea și îngrijirea morală religioasă a elevilor ucenici industriali, adăpostiți în căminul din șos. Vitan”. Până în 1926, prin neostenita sa stăruința „s’a putut da din partea onor Primăriei și a enoriașilor fruntași din parohie, drept ajutor pentru cei săraci, suma de 31.200 lei și lemne în cantitate de 53.000 kgr”.

A solicitat și a intervenit „la autoritățile în drept pentru ridicarea la rangul de parohie a bisericii Târcă ce era filială la biserica Foișor”. I-au fost de folos procesele verbale încheiate cu ocazia numeroaselor inspecții pe care „Părintele Protoiereu Econom Traian Vintilescu” le făcuse tânărului preot, „pentru biserică, o adevărată recunoaștere din partea organelor superioare, a tuturor sforțărilor ei”. Cu ordinul nr. 5357/1925, Sfânta Mitropolie a declarat, începând cu 1 ianuarie 1926, „biserica Târcă, biserică parohială prin deslipire de la biserica Foișor”, iar Sfinția Sa, preotul Dimitrie P. Micșunescu, a devenit primul paroh al acesteia.

Cucernicul păstor duhovnicesc păstra dreapta măsură atunci când cântărea realizările materiale și pe cele spirituale: „De cât toate aceste reparațiuni și izbânzi materiale a fost însă vrednică de luat aminte nobila înviorare spirituală la care enoriașii s’au lăsat chemați și au răspuns cu entusiasm. I-am chemat la biserică ca împreună să ridicăm sufletele către Dumnezeu. Aci, pe lângă cultul Dumnezeesc, am înțeles că trebue să mă adresez minții și inimii fiilor mei duhovnicești, făcându-i să înțeleagă frumusețea și folosul cel neîntrecut al învățăturilor din sfânta și dumnezeeasca Scriptură”.

Sunt acestea doar câteva dintre faptele bune îndeobște cunoscute. Câte or mai fi nespuse și neștiute!

Va urma!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Da! Au venit în mai și apoi în iunie 1927. Unii n-au mai plecat. Au rămas în mahalaua din coasta viilor lui Themis Doncos, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini” și au trăit acolo netulburați de nimeni „de la tinerețe pân’ la bătrânețe”.

Ani mulți, foarte mulți, nu m-am întrebat niciodată cum au ajuns aceștia între locuitorii așezați în jurul bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor”. Nu aveam motive să o fac. Celor născuți și crescuți acolo împreună cu bulgari, țigani, greci, evrei, unguri, nemți, italieni, nu li se părea ciudat că prin vecini sunt și turci.

Ciudat era că purtau nume de botez neaoșe: Ion, Lenuța, Maria, Gheorghe, că mergeau împreună cu noi la aceeași biserică… ortodoxă, se închinau ca noi și rosteau cu noi „Tatăl nostru Care ești în ceruri… Asta depășea cu mult faptul că, spre exemplu, bulgarii din Cioplea nu erau ortodocși, așa cum mulți credeau, ci catolici de-și ziceau pavlicheni.

Povestea turcilor din Vitan a intrat în atenția mea după o întrevedere cu M.P., cel mai drăcos dintre cei patru frați P. (doi băieți și două fete), cu vreo doi ani mai mare ca mine. El și familia lui (după mamă sunt din neamul lui Balaurea) au locuit la Bujavercă (Vitan nr. 111) gard în gard cu Cristodulo și cu Denischiotu (Vitan nr. 113), descendenți ai faimoșilor comercianți Dinischiotu, până când urgia demolărilor ne-a făcut vecini într-un cartier de blocuri. Ne întâlnim deseori, cu voie sau din întâmplare și evocăm negreșit, printre altele, și amintiri din mahalaua copilăriei noastre.

Într-o seară tihnită din toamna anului 2014 descântam amândoi cîte o bere la o terasă mică aflată chiar vizavi de blocul lui și îl evocam pe Carol, neamțul de pe Grădinari care confecționa și vindea zmee din hârtie albastră, folosită altfel la „îmbrăcarea” cărților și caietelor noastre de școală, dar și pe turcii care preparau și vindeau dulciuri. Atunci l-am întrebat mai mult retoric, fiind convins că nu-mi poate răspunde:

– Cum or fi ajuns otomanii pe Vitan?

– Păi tu nu știi?

– Nu știu!

– I-a adus părintele Micșunescu. Stai așa, că mă duc până acasă! Am o cărticică veche în care găsești amănunte.

Și a venit cu boșura „Istoricul Sfintei Biserici „Înălțarea Domnului” numită „Târcă” din Capitală, Institutul de Arte Grafice „Tiparnița”, Str. Dr. Istrate Nr. 10, București, 1932” scrisă de Preotul Dimitrie P. Micșunescu. O știam, însă nu ajunsesem să o studiez ca sursă bibliografică. M. o recuperase din podul casei, împreună cu alte hârțoage importante care mai târziu i-au permis să revendice o proprietate importantă, pe când buldozerul făcea exerciții la poarta lor. Bunică-su fusese apropiat de biserică și de parohul ei, părintele Micșunescu.

Am citit-o în noaptea aceea, pe nerăsuflate, din scoarță-n scoarță. Într-o recapitulare a principalelor evenimente desfașurate în viața parohiei între 1923 și 1932, de fapt un bilanț, Sfinția Sa prezintă astfel surprinzătoarea întâmplare:

„În cursul anului 1927, am adus în sânul sfintei noastre biserici creștine ortodoxe, circa 90 mahomedani, botezându-i. Cu această ocaziune I.P.S. Patriarh Miron Cristea, care îndrumează cu însuflețire și înțelepciune preoțimea noastră ortodoxă română, spre ași recăpăta rolul și avântul apostolic, pe care l-a avut în marile crize istorice ale românismului, anunțându-i-se sosirea prin sunetul clopotelor, a fost întâmpinat de corul bisericii cu imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul Nostru”.

Solemnitatea desfășurată atât în ziua de 4 Mai 1927, cât și 22 Iunie acelaș an, în cartierul Târca Vitan din marginea Capitalei a dovedit puterile pe care le cuprinde această mișcare religioasă din Capitală. Câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele și printre care se distingeau și adepții altor confesiuni atrași de curentul popular, confirmau în mod strălucit însemnătatea pe care o dă conștiința populară acestor acte de mărturisire creștină. Domnul general Nicoleanu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, asigurase prin măsuri de pază desfășurarea liniștită a solemnității, dând totdeodată și cel mai larg sprijin pentru reușita ei. La locul botezului se ridicaseră arcuri de triumf. Pe tribună, predominând întinderea, luase loc I.P.S. Patriarh cu întregul sobor. Răspunsurile religioase au fost date de corul membrilor asociației „Patriarhul Miron”, purtând lente(*) tricolore iar doamnele port național cu toată căldura înăbușitoare, mulțimea a ținut să asiste la ceremonia săvârșită sub cerul liber. După oficierea botezului, într’o frumoasă cuvântare I.P.S. Patriarh, își arată bucuria pe care o simte văzând munca ce desfășoară biserica strămoșească în răspândirea cuvântului mântuitor al Evangheliei. Binecuvintează pe nouii creștini, lămurindu-le însemnătatea botezului, pe nașii ce s’au învrednicit să-i ajute în acest mare act și pe toți drept credincioșii”.

(*) Lentă: Cordon de mătase care se poartă în diagonală, peste piept, la solemnități.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

O primă ceremonie de botez a avut loc la data de 4 mai 1927, fără pregătiri speciale, doar în liniștea bisericii când la îndemnul C. paroh au trecut la legea creștină 12 spoitori de religie mahomedană”, așa cum a rămas consfințit de către „Păr. Protoiereu Const. Moisiu” în procesul verbal din ziua de 5 mai 1927.

Un eveniment la care participa Patriarhul Miron Cristea cu un sobor de preoți, alături de „câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele” și în organizarea căruia se implica Prefectura Poliției nu putea trece neobservat de ochiul vigilent al presei.

Revista „Realitatea ilustrată” care apărea, de puțin timp, la Cluj a consemnat în numărul său din 26 iunie 1927:

„De când cu modernizarea Turciei, cu desființarea instituției padișahului, tot mai numeroși sunt musulmanii cari trec la creștinism. Pentru a 2-a oară, în anul acesta, un grup compact de mahomedani, dela noi din țară, trec la religia creștină ortodoxă. Fotografiile noastre au fost luate la solemnitatea desfășurată Dumineca trecută, în cartierul Târca Vitan, dela marginea Bucureștilor, când în prezența I.P.S.S. Patriarchului, a soborului bisericesc, a autorităților și a unui public numeros, 67 mahomedani au fost botezați, fiind convertiți la creștinism de părintele Micșunescu”.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Această adevărată performanță a fost obținută de un singur OM, un preot, vrednic de pomenire, înzestrat cu dar și har care și-a închinat întreaga viață, toată energia, lui Dumnezeu, ctitoriei lui Radu Poenaru Sărdaru și a soției sale Natalia, mahalalei din jur și oamenilor ei: Dimitrie P. Micșunescu (1893 – 1982).

Va urma!