despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Ușurat și răcorit, cu o satisfacție parșivă cuibărită în suflet, m-am întors la adunat de morcovi. Curios, îndreptându-și șalele, Gologan a întrebat:

– Ce i-ai spus ăluia Dane?

– Păi cam tot ce am avut în gușă și încă ceva pe deasupra!

– Și el ce-a zis?

– A zis că nu sunt un bun membru de partid.

– Băi, tu nu ești sănătos! Te iei cu ăștia la harță?

– Ce-or să-mi facă Florine? Hai să vedem dacă-i ține curu’!

Între timp tovarășii activiști au dispărut cu mașina lor neagră cu tot și duși au fost. Noi, rebegiți de frig, cu noroiul până la genuchi, cu mâinile înghețate, am continuat să facem treaba altora. Am făcut-o așa până la ora 14.00 când… s-a epuizat stocul de lăzi goale! Ușor panicate, cele două tăntici ne-au explicat că tractorul care aduce altele și le ridică pe cele pline vine după ora 16.00. Au fost astfel obligate să accepte că misiunea în agricultură a inginerilor „de la lumină” se încheiase înainte de vreme.

Când a văzut cât pământ cărăm după noi, pe haine, pe mâini, pe încălțăminte, șoferul autocarului a fost cuprins de neliniște. Spre ușurarea lui și a noastră, ne aflam la o lățime de șosea depărtare de stația electrică. Șeful de tură, care lucra direct cu o bună parte dintre noi, a tras repede un furtun la poartă pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau drept de acces în interior. La furtun sau la hidrantul din curtea stației am reușit să ne spălăm pe mâini și să scoatem la lumină culoarea botinelor. Dar hainele… !! Ajuns acasă, mama soacră m-a întrebat pe unde dracu am umblat. După ce a auzit că am adunat morcovi la Uzunu, s-a uitat lung la mine, a crezut că îmi bat joc de ea și s-a supărat!

A doua zi, toată suflarea din I.R.E.B., de la portar până la directorul tehnic Gheorghe Ionașcu, comenta neobișnuita întâmplare care lăsase întreprinderea fără cârmuitori. Mârâiau și unii dintre șefii care exersaseră munca în agricultură dar, mai cu fereală ca să nu smintească scaunele de pe care conduceau, ce-i drept cu rezultate foarte bune, rețelele electrice de transport și distribuție din sudul Munteniei.

***

Directorul Ionașcu  era singurul căruia, la propriu, i-a fugit jilțul de sub cur. Într-o după amiază a acelei toamne ciudate, în timp ce asigura continuitatea conducerii, s-a dus la dispecerul de întreprindere pentru a se informa direct, la fața locului, despre starea rețelei de 110 kV. Dispecer de serviciu era inginerul C.E., un tip haios, pus permanent pe glume, slobod la gură, excelent profesionist.

C. vorbea la telefon. Finaliza o manevră și se concentra pe ce avea de făcut. Nimeni și nimic nu-i putea abate atenția. Poate doar hupa care semnaliza producerea unui eveniment grav. Lăsându-l să-și termine treaba, în liniște, directorul s-a așezat pe fotoliul secundului fără să știe că unul dintre picioarele din spate ale acestuia era rupt. Cei ai casei îl proptiseră provizoriu pentru ca fotoliul să stea în poziția firească și pentru a putea fi folosit, atât timp cât nu era mișcat din loc. Instalat comod, vizitatorul a ales unul dintre registrele operative pentru a-l consulta. Pregătindu-se s-o facă, s-a ridicat puțin și a tras fotoliul mai aproape. Când s-a reașezat a cedat și celălalt picior din spate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Fotoliul s-a răsturnat. Directorul nostru a ajuns cu zgaibaracele în sus. „Evenimentul”, deși nesemnalizat de sistemele de protecție, nu putea trece neobservat.

C.E. și-a pus în așteptare interlocutorul, s-a aplecat peste centrala telefonică și cu uimire în glas, a întrebat:

– Ce-ai făcut bre? Ai căzut, futu-i maica măsii!

Apoi și-a reluat netulburat activitatea. Ionașcu s-a ridicat singur și a plecat imediat. Peste câteva zile, Serviciul Dispecer a căpătat fotolii noi, mai trainice, mai fățoase.

***

Încordarea se simțea în aer. Nu putea fi domolită decât dacă veneau cuvenitele explicații. Eu mă pregăteam să le cer. În scurt timp am reușit să estimez, cu bună precizie, cât s-a cheltuit și cu ce ne-am ales după acțiunea care stârnise vâlvă. Așteptam doar momentul potrivit.

Trecuseră cam zece zile. Puneam în funcțiune instalațiile de alimentare cu energie electrică a Palatului Snagov, obiectiv de maximă importanță și siguranță. Echipamentele primare și sistemele de automatizare–protecție proveneau, în mare parte, dintr-un import centralizat – Franța și Anglia – destinat Castelului Peleș și Palatului abea construit pe malul Snagovului. Întreaga lucrare constituia o premieră națională. Inteligența și priceperea care au făcut-o posibilă erau românești. Participa lume multă, inclusiv colegii noștri de la I.R.E. Ploiești, angrenați în proiectul Peleș–Sinaia dar și „băieții” adăpostiți sub umbrela Institutului de Proiectare „Carpați”.

Într-o pauză, directorul Ionașcu m-a întrebat direct, fără ocolișuri, ce s-a întâmplat la Uzunu. Neimplicat în decizia care i-a afectat principalii colaboratori, auzise frânturi de poveste pe care încerca să le pună cap la cap. I-am relatat pe îndelete, cu detalii, absolut tot. Chiar și binecuvântarea pe care i-am dat-o tânărului activist de partid.

Dacă nu te-a căutat nimeni până acum, înseamnă că n-a avut curaj să scormonească rahatul.

A plecat îngâdurat și nu am mai reluat niciodată subiectul deși ne vedeam zilnic.

Apropierea sărbătorilor de iarnă a adus și ocazia pentru a discuta cazul Uzunu. A fost convocată adunarea generală a membrilor de partid pentru ședința de bilanț. Până atunci participasem doar la ședințele lunare ale organizației din care făceam parte.

Sala de la etajul șase era plină ochi. În prezidiu au luat loc tovarășii: Nicolae Tetelea – directorul  întreprinderii, Ion Biu – președintele sindicatului I.R.E.B., Gheorghe Sârbu – secretarul organizației de bază de la Secția Auto, Horia Constantinescu – secretarul comitetului de partid și un invitat pe care eu nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoșteau nici cei din jurul meu. Era secretarul cu probleme economice al Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov. Sosise momentul explicațiilor și al socotelilor. Unul mai potrivit nici nu se putea.

S-a aprobat ordinea de zi, s-a citit darea de seamă… Șabloane, formulări anoste, limbaj festivist, elogii, mă rog… tot repertoriul deși, se muncise mult și rezultatele erau remarcabile. Puteau fi prezentate sintetic, convingător, atractiv, ținând treaz interesul auditoriului. Așa că eu am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul.

Apoi au urmat discuțiile. M-am înscris la cuvânt, eu, ultimul venit, printre cuvântătorii de profesie capabili să vorbească despre orice fără să spună nimic. Ordinea în care urma să ne exprimăm o stabilea tovarășul Horia Constantinescu. Unuia ca mine i se dădea cuvântul printre primii. Finalul discuțiilor era rezervat greilor care trăgeau conluziile și dădeau glas angajamentelor noastre fierbinți pentru anul ce avea să vină. De unde să știe tovarășul Constantinescu că „puștiul ăla obraznic” nu citise scenariul, nu știa rolul, îi va strica regia și în final, va transforma spectacolul într-un eșec? Nu doream să critic. Nici n-am făcut-o. Am spus, în felul meu, o poveste.

Când mi-a venit rândul toți ochii s-au îndreptat spre mine. Pe chipurile participanților se citea curiozitatea.

Pentru a-i izbăvi de așteptare, am precizat din capul locului că voi analiza o acțiune de mare succes, o realizare care nu a fost cuprinsă în darea de seamă: Contribuția celei mai mari întreprinderi de rețele electrice și a specialiștilor ei la propășirea economică a C.A.P. Călugăreni.

Instantaneu în sală s-a făcut liniște. Cu excepția tovarășului de la județ, toți membri prezidiului au încremenit. După câteva clipe de uluială, a reacționat tovarășul Ion Biu, președintele de sindicat. S-a proptit cu răspundere de spătarul scaunului pentru a nu fi văzut de comeseni și îmi făcea semne disperate să tac. Cât timp a durat prestația mea, directorul Nicolae Tetelea a admirat cerul plumburiu, de iarnă, care se desena frumos pe geamul unei ferestre iar secretarul de partid Horia Constantinescu a pârlit cu fulgerele din privire hârtiile aflate pe masă.

Când am intrat în fondul chestiunii, invitatul de la județ s-a îmbujorat. În timp foarte scurt s-a făcut roșu ca steagul partidului. Comportamentul celor doi activiști, ca și cel al destoinicelor cooperatoare, descris cu lux de amănunte, într-un limbaj puțin mai colorat dar foarte sugestiv, l-a făcut să nădușească. A scos batista pentru a-și tampona fruntea. Avea o frunte lată până la ceafă. Bietul om suferea fizic. Nu-l puteam ierta. Trebuia să îndure totul așa cum și noi o făcuserăm.

Părea uimit de cele auzite. Cred că avea cunoștință de prezența noastră la Uzunu, fără să fie implicat personal și fără să știe dedesubturile. Asta îl făcea să trateze totul ca pe o întâmplare hazlie relatată de unul pus pe glume. Ropotele de aplauze care însoțeau povestea erau motive suficiente pentru a-l face să priceapă adevărul spuselor mele.

S-a dezmeticit și a înțeles consecințele deciziei de a fi fost detașați în agricultură doar atunci când am amintit, așa în trecere, încălcarea cu vinovăție a legii privind regimul de lucru în unitățile de producție cu foc continuu. A despăturit batista și a folosit-o pe post de prosop.

Am încheiat cu bilanțul financiar al acțiunii. Cheltuielile (suportate de I.R.E.B.) erau de vreo zece ori mai mari decât veniturile (încasate de C.A.P. Călugăreni). Pentru o clipă, imaginația mi i-a înfățișat pe cei care au pus la cale nejustificatul eveniment agricol aliniați frumos, purtând în tuhăz câte un morcov  de Uzunu.

Cam atunci s-a terminat și ședința. Nu s-au mai tras concluzii, nu s-au mai luat angajamente,… Membrii prezidiului se aflau, fără să știe, în ipostaza surprinsă de Matty, un bun cunoscător al moravurilor vremii. Cum cei vizați erau chiar ei, nu prea aveau ce spune. Uneori tăcerea e de aur!

La data de 23 ianuarie 1981, prin redesenarea județelor Ialomița și Ilfov, au apărut județele Călărași și Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureștiului ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.). Cel pe care l-au trecut transpirațiile nu mai făcea parte din nomenclatura noului comitet de partid, instalat la Balotești, în conacul Bujoiu. Probabil se pensionase sau păstorea activitatea economică a unui alt județ.

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Doamne, ce toamnă câinoasă! În cap de septembrie 1980 m-am prezentat la Întreprinderea de Rețele Electrice București (I.R.E.B.) – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov (S.D.E.E. – Ilfov), acolo unde, prin repartiție, obținusem un post de inginer.

Primirea prietenoasă pe care mi-au făcut-o unii a fost nimic pe lângă testul de rezistență pus la cale de natură. Din primele zile ale lui octombrie au început ploile, frigul, bruma, înghețul. Și noi tot pe afară! Colegii mei, mai „căliți”, erau la rândul lor surprinși de asprimea unui anotimp altfel mai blând, mai îngăduitor. Dar, cum slujba-i slujbă iar capriciile vremii fac parte din „privațiunile” asumate ale meseriei de rețelist, înduram cu stoicism.

Plângând, râzând, blestemând (uneori) am trecut de jumătatea lunii noiembrie. După o noapte cu ploaie rece care spre dimineață începuse să înghețe, în drum spre serviciu, mă gândeam că, măcar în acea zi, nu voi mai tărbăci noroaiele și mă voi ocupa de probele premergătoare punerii în funcțiune a grupului electrogen cu pornire automată de la Palatul Snagov.

Cele aflate la ședința operativă mi-au spulberat speranțele. Altcineva îmi stabilise programul zilei. Dacă aș fi fost singurul, nu era nicio pagubă. Unii dintre cei care răspundeau direct de activitatea întreprinderii au fost și ei deturnați de la rosturile lor firești. Ni s-a comunicat sec, fără explicații sau comentarii, că toți  bărbații, șefi de secție, de serviciu, de birou și adjuncții lor, inclusiv inginerii stagiari se vor aduna la ora 8.00 pe platoul dinspre strada Hatmanul Arbore de unde un autocar îi va duce undeva în județul Ilfov. Decizia, aprobată de directorul Nicolae Tetelea, venea de la comitetul de partid, era semnată de secretarul acestuia, tovarășul inginer Horia Constantinescu, șeful Serviciului Personal – Învățământ și avea în anexă lista celor care participau la „acțiune” (patruzeci și opt de tovarăși).

 ***

Categoria „stagiari” era reprezentată de Lucian Milovan (stagiar anul II) și de mine (stagiar anul I). Alții nu existau. Colega mea de facultate și de promoție R.C. angajată la Secția de Înaltă Tensiune (S.I.T.) deși, obținuse repartiție într-o localitate prin care trecea trenul, nu se califica, evident, pentru categoria „bărbați”.

***

La ora stabilită, cei mai buni specialiști ai IREB-ului, ingineri, economiști, juriști, toți șefi (mai puțin eu și Lucian!) cu atribuții și răspunderi incompatibile cu întreruperea intempestivă a activității lor profesionale, s-au prezentat la autocar. Nimeni nu știa încotro vom merge și mai ales de ce. După apelul nominal, am pornit la drum. Ne-am prins repede că ne îndreptăm spre Giurgiu.

Îndată ce-am ieșit din Jilava, dincolo de podul peste Sabar, pe la Popasul „Trei măgari”, tovarășul Constantinescu ne-a înștiințat că mergem la Uzunu unde… vom aduna morcovi!!! S-a făcut liniște. Nu-mi venea să cred ce aud. Speram, în naivitatea mea, că tovarășul secretar glumește deși domnia sa era lipsit de umor. Îl credeam însă capabil de glume proaste. Spre uimirea tuturor, a repetat apăsat destinația și scopul deplasării noastre. Nu glumea!

Că noi nu eram pregătiți cu îmbrăcămintea și încălțămintea potrivite nici nu mai conta. Ceea ce se întâmpla era un abuz grosolan care nesocotea prevederile legale în vigoare. Producerea, transportul și distribuția energiei electrice erau nominalizate ca sectoare economice cu foc continuu iar lucrătorii acestora nu participau la activități extraprofesionale (mitinguri oficiale, demonstrații ale oamenilor muncii, întâmpinarea unor oaspeți străini de nivel înalt, muncă voluntar – patriotică, etc.). O știau toți cei prezenți (inclusiv secretarul comitetului de partid), oameni cu pregătire superioară de excepție, plătiți pe măsura calificării și a obligațiilor de serviciu pentru care unii răspundeau cu libertatea. Puși în fața faptului împlinit, urmau să presteze muncă de culegători pe câmpurile patriei.

Așa se explica secretul în care fusese învăluită tărășenia. Altfel, unii ar fi refuzat temeinic motivat să lucreze pentru Ferma Uzunu a C.A.P. Călugăreni iar tovarășul Horia Constantinescu ar fi trebuit să accepte că a înghițit ca un gâscan pus la îndopat aberanta solicitare clocită în birourile Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov de vreun activist obscur, responsabil cu agricultura și care risca să dea socoteală pentru recolta aflată, în prag de iarnă,  pe câmp.

Pentru unul ca mine, venit de câteva luni din școală, acolo unde mari profesori, repere ale energeticii românești, m-au învățat să cântăresc atent cheltuiala și beneficiul, ceea ce trăiam era ca un vis urât.

Timpul a trecut repede. Autocarul a oprit vizavi de Stația electrică de transformare 110/20 kV Uzunu, lângă o stivă de lăzi tip P, din lemn, utilizate la transportul și depozitarea legumelor și fructelor (ca cea din fotografie). Acolo ne așteptau două tăntici îmbrăcate gros, cu pieptare din blană de oaie peste jersee de lână împletite manual, îmbrobodite bine ca să nu le piște frigul și încălțate cu cizme de cauciuc. Una era ingineră, șefă de fermă, iar cealaltă șefă de echipă. Acestea ne-au prezentat locul de muncă dar, mai ales ce aveam de făcut.

În dreapta șoselei naționale se întindea până hăt-departe o tarla cultivată cu morcovi care fuseseră dislocați cu mijloace mecanice. Noi, utilizând mânuța strângătoare, trebuia să-i luăm din brazdă, să-i curățăm de pământ, să le rupem frunzele, să-i punem în lăzi și tot așa până ce îi adunam pe toți. Tovarășa ingineră vorbea serios, cu autoritate, de parcă am fi fost „subtalternii” dumisale din C.A.P. Călugăreni. Ascultând-o m-am rotit pe călcâie și am măturat câmpia cu privirea de jur-împrejur, curios să văd dacă oamenii locului sunt la muncă pe celelalte tarlale. Nimeni, pustiu! Așa a fost toată ziua. Se adăposteau la căldurică, la loc uscat încurajându-se probabil între ei: „Dă-i dracu de morcovi! Las’ că-i adună inginerii!”

La indicațiile șefei de echipă ne-am așezat în „linie de trăgători” pe latura dinspre DN5 a tarlalei, ne-am  grupat câte doi la un „peu”și cocârjați ca secera am pornit la treabă. Pământul începuse să se dezmorțească. Se lipea trainic de mâini, de haine, dar mai ales de încălțăminte. Când lada se umplea, cei doi coechipieri o cărau spre unul dintre drumurile laterale care mărgineau tarlaua, lepădau tălpicile de glod, luau una goală și „repetir”.

Gazdele noastre s-au retras apoi la drum, într-o zonă mai uscată, de unde puteau supraveghea totul. Se făcuse ora 10.00 și după atâta muncă le-a ajuns foamea. S-au organizat rapid, eficient, dovadă că o făcuseră de mai multe ori înainte. Au întors trei lăzi (două pe post de scaune, una pe post de masă), dintr-o paporniță autentică au dat la iveală o bucată de slănină, una de brânză, două-trei cepe, pâine și… o sticlă de un litru cu vin negru, specific zonei, astupată cu o bucată de cocean. Apoi,  fetele s-au pus gospodărește pe băgat la întuneric plimbând, din când în când, sticla de la una la alta până ce au secat-o. Au jertfit-o pe altarul muncii!

În timpul ăsta „inginerii” făceau cărare prin noroi, comentau cu haz, înjurau și adunau morcovi. Starea de spirit nu era dintre cele mai bune. Totuși stivele de lăzi pline creșteau și se înmulțeau văzând cu ochii.  „Meseriașelor” li se lăsase vinul în picioare. Au înțepenit pe scaunele improvizate. Cât am stat noi acolo nu  s-au mai ridicat.

Nu s-au ridicat nici când lângă ele a oprit o Dacie neagră din care au coborât doi bărbați tineri, îmbrăcați la costum și cravată peste care purtau haine de piele. Horia Constantinescu i-a recunoscut imediat. Tovarășii erau activiști la Comitetul Județean P.C.R. Ilfov. După ce au schimbat câteva vorbe cu cele două și-au îndesat mâinile în buzunare și au început să cerceteze din ochi conținutul „peurilor”.

Concluzia a venit imediat. Morcovii nu erau bine curățați de pământ. Obișnuiți ca treaba să fie făcută, așa cum învățaseră ei la școala de partid, au început să ne dea indicații strigate de pe marginea drumului.

Nu doreau să-și murdărească pantofii lustruiți și pantalonii eleganți cu noroiul de la Uzunu. Față de tot ce se întâmpla acolo, pentru mine, atitudinea lor dovedea o obrăznicie nemăsurată.

Tocmai umplusem o ladă. Făceam echipă cu Florin Gologan, dispecerul șef, omul care avea sub comandă operativă instalațiile de 110 kV (stații și linii electrice) din gestiunea celei mai mari întreprinderi de rețele electrice din țară. Am înșfăcat-o amândoi și călcând cu grijă pe terenul alunecos am scos-o la drum. În timp ce ne trăgeam sufletul, de noi s-a apropiat unul dintre cei doi activiști. Fără să se prezinte, fără să schițeze vreo intenție de a ne saluta, a început să ne învețe cum trebuie să dăm față comercială morcovilor.

Am ascultat calm și când a terminat m-am prezentat, i-am explicat care este locul celor prezenți acolo în procesul complicat de transport și distribuție a energiei electrice, i-am povestit tot ce s-a întâmplat până la venirea lor, i-am relatat constatările mele și în final i-am prezentat argumentele pentru care eu cred că acțiunea inițiată și coordonată de ei este nejustificată, abuzivă, ofensatoare, păguboasă, în concluzie o prostie. Când a auzit ce-i spun tovarășului, Florin a agățat din mișcare o ladă goală și a tăiat-o pe arătură lăsându-ne singuri, între patru ochi.

După ce s-a trezit din uluială, activistul m-a întrebat cam bâlbâit dar, cu asprime în glas, dacă sunt membru de partid. Răspunsul afirmativ l-a mai înmuiat. Mi-a reproșat totuși că poziția mea nu este potrivită pentru un membru al partidului comunist. Atât mi-a trebuit! Eram deja cu capsa pusă.

Zâmbind, cu voce joasă cât să mă audă bine, i-am luat la rând tot neamul trecut, prezent și viitor, fără discriminare, într-o ploaie de înjurături birjerești, pline de fantezie. L-am electrocutat! Nu a mai fost capabil de nicio reacție. A rămas ca prostu-n drum! Procedeul îmi era cunoscut de la „băieții” din Vitan care îl aplicau deseori în relațiile lor cu unii milițieni.

Zelosul activist n-ar fi putut dovedi nicicum că l-am înjurat. El ar fi susținut că…, eu aș fi negat vehement, ba l-aș fi acuzat că-mi înscenează totul din cauză că am avut curajul să-mi exprim fără reținere opiniile. Din acest clenci nu putea ieși. Nici n-a încercat!

***

Prin 1992 – 1993 aveam să repet experiența. Unul dintre „eroii” zaverei din decembrie 1989, un analfabet propulsat spre cele mai înalte dregătorii, a intrat în posesia unei case abandonate aflate pe Strada Prunilor din Comuna 30 Decembrie. Urcat pe cai mari, folosindu-se de relațiile și influența pe care le avea, omul a reparat și a modernizat casa în timp record. Doar că nu avea energie electrică. De la cel mai înalt nivel din RENEL ni s-a solicitat să vedem despre ce este vorba și în măsura posibilităților să curmăm cât mai repede chinul „eroului revoluționar”. Din evidențele noastre rezulta că imobilul fusese debranșat în 1987, urmând a fi demolat. Nu exista nicio solicitare pentru alimentarea locului de consum de la adresa menționată. Se impunea deci o vizită la fața locului și așa am ajuns să mă întâlnesc cu cel care umplea, aproape zilnic, ecranele televizoarelor.

După aproape o oră de așteptare, exact când mă urcam în mașină pentru a pleca, a apărut și domnia sa. Ne-am salutat din politețe, cu răceală și așteptam să se scuze pentru întârziere. M-a înștiințat doar că este foarte ocupat. Eu am înțeles că este un mârlan și am trecut la subiect! Din punct de vedere tehnic, racordarea locuinței la rețeaua electrică nu punea probleme. Trebuiau întocmite documentele aflate în responsabilitatea consumatorului și parcurse toate etapele legale, inclusiv semnarea contractului de furnizare a energiei electrice și montarea contorului. I-am explicat pe îndelete, într-un limbaj accesibil, cu detalii, ce urmează să facă și care sunt costurile. I-am promis că vom rezolva fără întârziere tot ce ține de noi. După expresia feței îmi era clar că efortul meu fusese zadarnic. A urmat un dialog uluitor:

– Vreau curent acum, azi! („Măria Sa” voia iar eu trebuia să-i împlinesc vrerea!)

– Asta nu se poate!

– Ce mare lucru să trageți două fire!

– Energia electrică nu este proprietatea mea, nici a președintelui RENEL și nici a dumitale. Pentru a beneficia de ea este necesar să parcurgem împreună toate etapele tehnice, administrative și comerciale prevăzute de lege. Eu și colaboratorii mei nu am făcut niciodată improvizații. Nu ne putem asuma răspunderea pentru un posibil accident sau incendiu. Nimeni, chiar nimeni, nu ne poate obliga să nesocotim legea!

Instantaneu a luat foc! Nu era prima criză de isterie la care asistam. L-am lăsat să se desfășoare. Când și-a mai revenit, m-a amenințat că voi rămâne fără „servici”. Era prea mult! Trebuia să-i aplic tratamentul și am făcut-o! El și familia lui au devenit subiectul imprecațiilor mele injurioase cu trimiteri anatomice de cea mai curată sorginte golănească. A rămas cu gura căscată iar eu am plecat spre alte locuri către care mă mânau sarcinile zilei.

La sfârșitul programului, întors la sediu, i-am prezentat directorului T.E. situația consumatorului „special” din 30 Decembrie relatându-i în detaliu schimbul de replici avut cu acesta, inclusiv promisiunea că mă va lăsa fără slujbă. Am trecut însă peste „tăvăleala” pe care i-o administrasem!

– Am fost informat până să vii tu. Nu știam că te-a amenințat. E adevărat că l-ai înjurat ca la ușa cortului?

– Va trebui să o dovedească!

A râs și m-a dojenit cu arătătorul mâinii drepte. Prostovanul mă reclamase dar nu l-a crezut nimeni.

După ce câțiva ani a tăiat și a spânzurat, după ce a primit o condamnare cu suspendarea executării pedepsei privative de libertate, după ce partidul care îl luase de suflet l-a lăsat din brațe, revoluționarul inventat și infractor a dispărut din viața publică.

***

(VA URMA!)

Pe urmele unui bilet

scris de C. D. Mocanu

Deși cred că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, uneori chiar întâmplarea ne oferă surprize plăcute. În toamna anului 2014 am fost invitat să arunc o privire în interiorul unei construcții vechi din  Cartierul experimental (de locuințe minimale) Cățelu. La vremea ei adăpostea una dintre cele trei spălătorii folosite  de locatarii caselor din jur dar și câteva spații de depozitare.

Aflate într-o stare avansată de degradare, reprezentau un pericol potențial și riscau să devină focare de infecție plasate în mijlocul unui cartier cochet, curat, civilizat, în consecință mult râvnit. Primăria, proprietarul acestora, le-a pus în vânzare și unul dintre cumpărători, știindu-mi damblaua, m-a chemat să  răscolesc prin vechiturile depozitate în noua lui achiziție care s-a dovedit a fi o adevărată peșteră a lui Ali Baba, ticsită cu semne ale trecutului.

M-am ales cu o mulțime de lucrușoare care mi-au însoțit copilăria plus doi saci mari, plini cu cărți. Literatură română și străină interbelică dar și o colecție de „almanahe” diverse apărute în perioada  1960 – 1975. Rătăcit printre ele, am găsit un volum masiv, 1359 de pagini litografiate după manuscris, conținând „Cursul de chimie neorganică, Vol. I Metaloizi și Chimie generală, Ediția XVI, 1927” predat de profesorul G. G. Longinescu la Facultatea de Științe a Universității din București.

Textul, îngrijit și clar, redactat cu migală, utilizând un limbaj simplu, conține foarte multe desene explicative.

Cartea este o bijuterie oferită tinerilor porniți pe drumul anevoios al descifrării tainelor chimiei.

***

Gheorghe Gh. Longinescu (12 septembrie 1869, Focșani – 7 aprilie 1939, București) a fost un eminent chimist, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, director al Laboratorului de Chimie anorganică, membru de onoare al Academiei Române. Timp de peste patruzeci de ani, sub deviza „Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”, a desfășurat o rodnică activitate didactică și științifică. Este cel care a descoperit o relație matematică originală între temperatura de fierbere a lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, cunoscută ca „formula Longinescu”. A stabilit valoarea unei constante („constanta Longinescu”) utilizate la stabilirea masei moleculare a elementelor chimice. În 1905, împreună cu Gheorghe Țițeica, a fondat „Natura-Revistă științifică de popularizare”. A fost membru al Mișcării Legionare în care a crezut și pentru care a militat până în ultima clipă a vieții sale.

***

Pe colțul din dreapta-sus al primei pagini există două însemnări ducând spre unii dintre cei care au făcut îndelung popas intelectual studiind conținutul cărții:

Manon Vorel 1928-1929. O fi fost domnișoara, Manon descendentă a faimoasei familii de farmaciști Vorel din Piatra Neamț? Probabil da! În România, numele Vorel era și atunci, este și azi, o raritate.

Emilia Mândruțău Fac. Farmacie 1946/47.

Ca și celelalte volume recuperate din spălătoria de cartier, cursul de chimie din 1927 avea nevoie de reparații menite să-i prelungească viața. Cu ceva timp în urmă i-a venit rândul.

Răsfoindu-l pentru a-i evalua starea și pentru a stabili operațiile de recondiționare necesare am găsit între paginile sale un bilet de intrare la teatru. Și biletul și teatrul din alte vremuri.

Ce bucurie!

Este o „invitație…. valabil (sic!) joi 10 februarie ora 3 matineu și 7.15 seara”, pentru două locuri, „cu 50% reducere”, la spectacolul  de revistă „Stroe știe și le spune” prezentat de Teatrul Savoy situat pe Calea Victoriei Nr. 33. Textul acesteia, cam stângaci și cu greșeli de ortografie, lasă impresia unei improvizații.

Trecând peste cârcoteli, invitația a fost folosită. Poartă urmele unei metode de anulare  pe care am mai întâlnit-o, în copilărie, la cinematograful Tudor Vladimirescu (devenit mai apoi Vitan). Biletul era îndoit pe jumătate și se „ciupea” unul dintre colțurile îndoiturii, rezultând chiar în mijloc un „V”. Două persoane, îmi place să cred că a fost o pereche de tineri studenți, au văzut „Asamblu (sic!) 100 persoane COR-Balet-Orchestă (sic!)-MONTARE”!

Pare a fi un „bilet de favoare”, dintre acelea pe care conducerea teatrului sau artiștii le ofereau familiei, prietenilor, cunoscuților, mai marilor vremii, celor față de care aveau diverse obligații.

După surpriza descoperirii și după ce am tot întors peticul de hârtie (11,5×6,5 cm.) pe față și pe dos, o întrebare a început să nu-mi dea pace: Oare când a avut loc spectacolul? Mențiunea „VALABIL JOI 10 FEB.” nu este suficientă. Care februarie?

N. Stroe, pe numele său real Nacht Stroe (5 mai 1906, Răcăciuni – 24 iunie 1990, Tel Aviv) și Vasile Vasilache (26 octombrie 1907, Huși – 4 aprilie 1944, București) au format unul dintre cele mai îndrăgite cupluri umoristice din istoria teatrului de revistă românesc: Stroe și Vasilache.

Au devenit cunoscuți, practic în întreaga țară, prin emisiunea „Ora veselă” transmisă săptămânal, începând cu 9 ianuarie 1929, de Radio București.

Cei doi erau nelipsiți din spectacolele de la Cărăbuș sau de la Alhambra și pentru că vorbeau cam mult despre realitățile vremii, în 1940 li s-a interzis să mai apară împreună pe scenă. O vreme au jucat la teatre diferite (Stroe la Barașeum, Vasilache la Alhambra și la Cărăbuș). Asta nu i-a împiedicat să scrie și să compună, în colaborare, noi  cuplete.

„Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul – care adesea ni se pare incomensurabil – de a fi trăit și de a fi murit prieteni”. Așa îi prezenta scriitorul, textierul și poetul Aurel Storin în cartea sa Farmecul discret al revistei.

Biletul găsit de mine nu putea proveni din acea perioadă. Stroe avea angajament cu Teatrul Barașeum, al Comunității Evreilor, iar Teatrul Savoy încă nu exista. În localul din Calea Victoriei Nr. 33 funcționa Cinematograful Savoy.

Moartea prematură și neașteptată a lui Vasilache în bombardamentul din 4 aprilie 1944 a făcut ca Stroe să rămână fără partener. Împreună cu actrița Nora Piacentini, soția sa și cu actorul Mircea Șeptilici înființează, în 1945, Teatrul de Revistă Atlantic (sau Nora Piacentini, cum i se mai spunea) care se adaugă celor deja existente: Alhambra, Savoy, Gioconda. Noul teatru ocupa localul din Strada Academiei Nr. 32 acolo unde funcționase vestita Companie Cărăbuș – Constantin Tănase.

După doi-trei ani, Stroe trece cu întreaga trupă (din care făceau parte, printre alții, Elly Roman, Zizi Șerban, Gică Petrescu, Ion Antonescu Cărăbuș) la Teatrul Savoy.

Suntem astfel conduși spre anii 1947-1948, perioadă în care începe colaborarea artistului cu teatrul din Calea Victoriei Nr. 33 și de la care, în mod firesc, trebuie începută căutarea informațiilor despre invitația pentru joi 10 februarie (anul?).

Un prim indiciu îl reprezintă prețurile practicate la Savoy; între  80 și 230 lei preț întreg (cu reducere, între 40 și 115 lei). Devalorizarea accelerată a monedei naționale, proces început după 1945, ajunsese în primele luni ale lui ’47 la paroxism. Sutele de mii sau milioanele de lei, utilizate pentru plata cumpărăturilor de fiecare zi, nu mai mirau pe nimeni.

În februarie 1946, Comisariatul General al Prețurilor a fixat prețurile maximale de intrare la cinematografe. Pentru cele „de premieră” și pentru cele „din centru”, în funcție de categoria locului (parter-trei categorii sau balcon-trei categorii) costul unui bilet era stabilit între 600 și 1000 lei, respectiv între 500 și 900 lei.

Similar pentru „cinematografele de cartier” între 400 și 600 lei, respectiv între 300 și 500 lei.

„Salariații publici, invalizii de război și militarii de orice grad cu familiile lor (soție și copii minori) beneficiau la orice reprezentație de o reducere de 40%.” Studenților și elevilor li se acorda aceeași reducere „numai la prima reprezentație de Sâmbătă după amiază și la matineul de Duminecă.”

Diferența dintre „prețul la cinematografe” stabilit în 1946 și cel de la Teatrul Savoy, înscris pe invitație, se justifică numai dacă acesta din urmă corespunde perioadei de după Reforma monetară (Stabilizarea) care s-a produs în ziua de 15 august 1947.

Având ca reper Stabilizarea -1947, calendarul perpetuu ne oferă un alt indiciu. Ziua de joi a coincis cu data de 10 februarie în 1949  și în 1955.

O fi cuprins programul Teatrului Savoy pentru stagiunea 1948 – 1949 spectacolul Stroe știe și le spune? Ne ajută presa vremii. Ziarul Scânteia (printre puținele care publicau zilnic programul teatrelor, cinematografelor și al postului național de radio – oare de ce?) Nr. 1309 de joi 23 decembrie 1948 răspunde afirmativ.

De observat că celelalte teatre de revistă ale Bucureștiului (Alhambra, Gioconda, Izbânda, Astoria) nu mai sunt prezente în viața culturală a orașului.

Este posibil ca acestea să nu-și fi transmis programele, în timp util, la redacția ziarului spre a fi publicate. Cum în acea vreme bântuia  Naționalizarea, eu cred că acele teatre au fost „translatate” în curtea statului și apoi închise. Prea multă revistă, prea multă bășcălie!

Nici teatrul Savoy nu avea să o mai ducă mult. A dispărut și el în perioada februarie 1949 – ianuarie 1950. Locul i-a fost luat de alte două teatre: Teatrul de Estradă și Teatrul de Revistă. În 1958, acestea erau deja istorie. Localul din Calea Victoriei Nr. 33 găzduia Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase – Sala Savoy.

Se exclude astfel posibilitatea ca biletul pe urma căruia am pornit să fie datat joi 10 februarie 1955.

Înseamnă deci, că „Invitația” pentru „2 locuri, cu 50% reducere, la ultimele spectacole înainte de turneu al Revistei Stroe știe și le spune, făcută de Teatrul Savoy Calea Victoriei Nr. 33, a fost valabilă pentru ziua de joi 10 februarie 1949.

Peticul de hârtie ajuns printr-o întâmplare în posesia mea este bătrân și ca un bătrân nostalgic păstrează o frântură din istoria fascinantă a teatrului românesc de revistă.

Un semn frumos venit din trecut!

Post Scriptum

Anul viitor – 2019 – se împlinesc 100 de ani de la prezentarea primului spectacol de revistă pus în scenă de Teatrul Cărăbuș.

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.

Jurnalul realităţii (XXXI) – Am trăit s-o văd şi p’asta

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Marţi, 6 februarie 2018

Ceaţă, umezeală, frig. Nici câinii mei nu-şi mai fac de lucru prin curte. S-au băgat la adăpost. De acolo îşi supraveghează fără sminteală teritoriul. Doi dintre ei (Negruţa şi Steluţa), mai îndrăzneţi, au „bătut” la uşă. Am deschis şi în felul lor, foarte special, mi-au cerut voie să intre. Puteam să refuz? Lângă soba din bucătărie se găseşte un preş special pregătit pentru astfel de situaţii. Acolo stau nemişcate şi îndată se lasă duse de somn. Viaţă de câine!

Am ajuns în miezul zilei. Dintr-o cameră alăturată se aude televizorul. E timpul emisiunilor de ştiri. Îmi văd de ale mele însă, ciulesc urechile şi mă concentrez ca să nu pierd nimic din cele ce se mai întâmplă în fascinanta mea ţară.

Corespondenta din judeţul Gorj a unei televiziuni transmite următoarea ştire: Una dintre cele două îngrijitoare încadrate în schema de personal a Liceului tehnologic din Roşia de Amaradia, angajate cu timp parţial de muncă, trebuie să aducă bani de acasă pentru a acoperi dările către stat aferente salariului pe luna ianuarie a acestui an. Adică nu numai că nu primeşte nimic pentru munca ei, trebuie, pe deasupra, să scoată bani din buzunar ca să plătească statului pentru că …. a muncit! Celeilalte i-a fost redus salariul neto la jumătate.

Primarul localităţii intervine în direct şi confirmă cele relatate. Un oficial din conducerea judeţului, solicitat de realizatorii emisiunii, precizează că au înregistrat deja circa o sută de cazuri similare, din care circa şapte zeci numai în învăţământ (personal didactic şi auxiliar angajat pe contracte cu timp parţial de muncă, de regulă un sfert sau o jumătate de normă).

Această situaţie de neimaginat este rezultatul aplicării de la 1 ianuarie 2018 a noului Cod fiscal şi a Legii cadru Nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Efectul transferării obligaţiilor fiscale de la angajator la angajat, cumulat cu cel al calculării acestora (pentru angajaţii cu timp parţial de muncă) la nivelul salariului minim pe economie (deşi primesc doar ¼ sau ½ din acest salariu), a condus în final la o prostie cât casa pentru care toţi cei implicaţi ar trebui să plece imediat acasă şi să plătească din veniturile proprii salariile celor afectaţi.

Spre seară, ministrul muncii, ignoranta, nepriceputa, obraznica și aroganta Lia Olguţa Vasilescu, copleşită de uimire, a recunoscut că în aceeaşi situaţie se află un număr impresionant de angajaţi cu timp parţial de muncă (circa un milion două sute de mii), după ce a susţinut cu tărie că nici măcar un salariat nu va fi afectat de „ţopăiala fiscală”. Intraţi în panică, „dăştepţii” noştri guvernanţi au hotărât să emită o ordonanţă de urgenţă, iniţiată de Ministerul muncii, care să repare consecinţele despre care unii specialişti vorbesc de luni bune. Doar că ordonanţa nu se aplică decât celor plătiţi din fonduri publice. „Somităţile” astea legiferează pentru o singură categorie socială. Ceilalţi să se descurce singuri. În accepţiunea lor, angajaţii din sectorul privat au avut ghinion.

* * *

În primăvara anului 1991, nea Velicu, unul dintre colegii mei de serviciu, tehnician mecanic în cadrul Serviciului echipamente, instalaţii şi mecano – energetic (pe scurt Mecanic şef) s-a pensionat după o lungă activitate desfăşurată printre electricieni. Trecuse temeinic prin şcolile vremii lui. Era educat, instruit şi foarte, foarte haios. Avea cunoştinţe teologice cu mult peste media creştinilor de rând. Şi pentru ca lucrarea să fie desăvârşită, cânta în corul Patriarhiei. Stăteam adesea de vorbă comentând cu mare bucurie diverse chestii, legate uneori de biserică şi de credinţa ortodoxă. După decembrie ʼ89, urmăream împreună mersul lucrurilor încercând să intuim drumul pe care îl urmează sectorul energetic dar şi România. Începusem să înţelegem ce se întâmplă. Viitorul nu ni se părea promiţător.

Şi a venit ziua pensionării. După obişnuita ceremonie oficială, la sfârşitul programului, ne-am retras într-un birou mai ferit. Glume, urări, amintiri, voie bună şi toate cele cuvenite unei sărbători! La despărţire, nea Velicu ni s-a adresat astfel:

„Eu am scăpat! Ca să rămâneţi în serviciu, voi veţi aduce bani de acasă şi vă veţi plăti munca! Mă rog pentru viitorul vostru! Vă doresc sănătate şi noroc! Doamne ajută!”

* * *

După douăzeci şi şapte de ani, nişte nătărăi au transformat în realitate teribila premoniţie a lui nea Velicu. Există români care, legal, după ce au muncit nu primesc nimic, ba mai aduc şi bani de acasă pentru a acoperi valoarea dărilor către stat.

Am trăit s-o văd şi pʼasta!

Post Scriptum

• După ce Consiliul Economic şi Social (C.E.S.) a refuzat să avizeze ordonanţa de urgenţă care reglementa doar pentru o singură categorie socială (Existenţa avizului, deşi consultativ, este obligatorie. Fără acest aviz ordonanţa nu poate fi promovată.), „dăştepţii” din capul trebii au înţeles că e groasă şi au cotit-o extinzând măsurile reparatorii şi asupra angajaţilor din sectorul privat. I-au degrevat pe aceştia de o parte a poverii fiscale şi au pus-o în cârca angajatorilor care, pe bună dreptate, s-au revoltat. Altfel spus „când de cur, când de găoază”.

Cel care s-a agitat să facă ce se mai putea face în situaţia dată a fost Eugen Orlando Teodorovici, ministrul de finanţe, singurul membru al guvernului Dăncilă care are mintea la el. Nu a făcut parte din guvernul Tudose şi numele lui nu este legat de „ţopăiala fiscală”. A moştenit-o la pachet cu bugetul pe anul 2018. Asta nu l-a pus la adăpost de furia angajatorilor. A fost singurul care a încasat şuturile.

Lia Olguţa „n-aude, n-avede”! Prostul are numai certitudini!

• Directoarea Liceului tehnologic din Roşia de Amaradia a început o anchetă administrativă, a convocat Consiliul de disciplină şi le-a cerut celor două îngrijitoare să explice în scris cum de au îndrăznit să se adreseze presei pentru a vorbi despre felul în care le-a fost plătită munca depusă în luna ianuarie 2018. (În realitate, presa le-a căutat, după ce a obţinut informaţia de la primarul localităţii.) Asta directoare! Şi vigilentă! Fac pariu că este membră activă a Organizaţiei locale a P.S.D. Mâine-poimâine o vom găsi în Parlament. E vrednică şi merită cu prisosinţă! Vai de mama noastră!

Recomandare (III)

scris de C. D. Mocanu

Am primit deunăzi  spre lectură (la mâna a doua) câteva reviste literare, de cultură și de istorie. Se întâmplă de câteva ori pe an având astfel ocazia practicării unei profitabile îndeletniciri.

Autori cu notorietate, profesioniști de vârf, oamemi de ispravă, știuți și recunoscuți între hotarele României și dincolo de ele, academicieni, profesori, scriitori, slujitori ai bisericii, ziariști, istorici, alături de autori mai puțin cunoscuți dar, cu știință de carte, aștern în pagină „povești” pentru mintea și sufletul cititorului.

Celor dispuși să-și ridice ochii din calculator, din tabletă sau din telefonul de ultimă generație (care trebuie musai mângâiat pentru a funcționa), câteva dintre publicațiile primite de mine le vor răsplăti îndrăzneala! Iată-le:

Pentru a marca Centenarul Marii Uniri, Agenția Națională de Presă AGERPRES, cea mai  veche, cea mai puternică și mai serioasă instituție de profil, a realizat  documentarul video „Marea Unire – România la 100 de ani” și albumul fotografic „România: Evoluție”. Lansate cu ceva timp în urmă, ambele sunt demne de laudă.

Albumul, tipărit în condiții grafice de excepție, este astfel prezentat chiar pe prima sa pagină: „Imaginile din Arhiva Fotografică AGERPRES, pe care vă invităm să le descoperiți, sunt adevărate opere de artă, care vă vor conduce printr-o călătorie în timp, spre istoria României.”

Și chiar așa este! Încercați să-l găsiți! Merită efortul!

A apărut la începutul lui octombrie trecut săptămânalul CERTITUDINEA, revistă de „cultură, identitate, atitudine”, varianta tipărită a revistei  online cu același nume, Este girată și asumată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din Romania. Își propune să susțină „demnitatea de a fi român în locul rușinii de a fi român”. Dificilă misiune și mai ales importantă! De urmărit! Veți descoperi abordări interesante, deslușiri argumentate ale realităților frământatei noastre democrații.

„Magazinul actualității culturale românești”, revista CLIPA, apare de opt ani și a ajuns la numărul cincizeci și nouă. Este editată de Arhiepiscopia Râmnicului și de Fundația  Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”. Director fondator: Dinu Săraru.

Publicația, de o impecabilă ținută intelectuală, nu are nevoie de prezentare. Citiți-o doar! Veți descoperi comori de cuget românesc. Varianta tipărită se distribuie gratuit dar, poate fi găsită și în varianta  online.

Revista „DACOROMANIA” Serie nouă apare din anul 1999 fiind editată de Fundația „Alba Iulia 1918 pentru unitatea și integritatea României”.

Puțin cunoscută în București, publicația ține vie flacăra istoriei și a simțirii românești în orașul Marii Uniri dar și în Republica Moldova, în Ucraina, în Transnistria sau în Ungaria. O revistă de istorie care merită mai mult. Măcar să se știe că există!

„pentru acasă facem macaroane” II

pregătit de HM – cu C. D. Mocanu

Iacă, veni vremea să ne uităm și ce scrie-nlăuntrul programului Campionatului nostru de fotbal, ediția ’79-80, editat de Administrația de Stat Loto-Pronosport.

Întîi – Diviza A; că așa-i zicea atunci, lucrurile erau mai simple. Turul începea la mijloc de august și se termina la-nceputul iernii; de retur nu se scrie, dar noi știm că-ncepea-n martie și ținea pîn-la sfîrșit de mai. Jucau 18 echipe; din ele trei urmau să retrogradeze. Campionatul urma să fie luat de „Știința” – adică, de Universitatea Craiova. Mergea bine, chiar foarte bine, era-n anii ei maximi de care ne-aducem aminte cu drag. Steaua era pe doi – vremea ei urma să vie! – și pe trei termina Argeșul (campioana „en-titre”, cum se zice); Argeșul lui Dobrin, nu altul.

Nu găsim Rapidul – săracu’ juca-n „B” de vreo doi ani… Acolo urmau s-ajungă, în vară, și Tîrgoviștea, Satu-Mare și Buzăul.

Vînturile, valurile… cîte din echipele de-atunci s-au pierdut! E interesant să vedem și cine-și permitea să țină o echipă bună-n „A”. Erau, desigur, echipele „universitare” – Craiova, Sportul (la care încă nu venise încă Hagi, dar se-mpiedica încă alde Coraș); plus Iașiul, Timișoara, Clujul.

Veneau echipele „departamentale” – Steaua și Dinamo, dar și A.S.A. Tîrgu-Mureș – ele erau puternice datorită puterii Armatei și-a Miliției. Sigur că marile centre industriale aveau ambiții mari și făceau tot ce se poate ba s-aducă cîte-un antrenor bun, ba cîte vreo doi-trei jucători mai mari, aflați ba la apus de carieră, ba-n urma vreunei probleme prin București, unde călcaseră pe bec…

Juca și păcătoșenia din Scornicești – F.C. Olt – echipă împinsă cu sila-n fotbalul mare, ca să aibă și Ceaușescu o mîndrie, Scorniceștiul fiind localitatea sa de baștină. Nu multe echipe au avut aura aceasta scîrboasă-n vremurile alea; poate doar „Victoria”, echipa Miliției din București, care ajungea – ani mai tîrziu – pe podiumuri, tot așa, prin furăciuni și mizerii. Cine nu-i disprețuia pe „azoreii” milițieni?

Mai departe, sigur – Divizia B. Ca să fie mai lesne deplasarea echipelor – hîța-hîța cu autobuzul – campionatul ăsta era-mpărțit geografic, pe trei regiuni. Cîștigătoarea fiecărei serii urma să intre-n „A”. Era un sezon important, fiindcă din toamna viitoare urma să-nceapă povestea ambițioasă a Corvinului și să promoveze, pentru scurt timp, „echipa frizerilor” – Progresul: o echipă cu care mulți bucureșteni, dezgustați de mînăriile granzilor, alegeau să țină. Brașovul urma să intre și el în „A”.

Din restul echipelor care jucau, atunci, la matineu, merită să amintim mica ambiție a Autobuzului de-a se descurca onorabil; dar nu regăsim încă echipa „lui Nicușor Ceaușescu” – Inter Sibiu.

Rapidulețul – după cum am zis – ședea înc-o tură, departe de prima divizie; de-abia peste vreo trei ani urma să se-ntoarcă unde-i era locul…

Găsim scrise mai la sfîrșit – pentru chibițul cu vreun lapsus – și cîștigătoarele cupelor internaționale; și cărticica se-ncheia cu ce-o să le-aștepte pe echipele noastre care-or să se bată-n Europa; și nu se băteau chiar fără oareșce folos. Era, cum am zis, vremea „Științei”; peste cîțiva ani urma să vină vremea Stelei; ba chiar și-a lu’ Dinamo. Nu era, însă, vremea Naționalei – multe ediții de Mondiale și Europene le-a văzut doar la televizor!

Se dădeau la televizor meciuri? Da – încă da. În fapt, chiar și-n anii urîți și plini de lipsuri de dinainte de Revoluție, meciurile importante se vedeau. Deși emisia televiziunii era de două-trei ore (seara), pentru meciuri se făceau excepții; desigur că nu se menționau de dinainte în programul TV. Oamenii se fofilau – de la serviciu, de la școală – spre case, așteptînd să aibă surprize plăcute. Rar s-a-ntîmplat să nu se dea vreun meci european important al echipelor noastre. În pauze – ca să umple timpul – intra un soi sărac de publicitate (la „loto”, la ceva stațiuni de turism autohton).

Meciurile – ce să zici? – erau comentate, cele mai multe, de Țopescu (la un moment dat, e drept, a fost scos din schemă și lăsat să fie doar crainicul de stadion al Stelei). Fără să simtă cu adevărat jocul trăgea de vreme prezentînd culorile tricourilor și șorturilor „pentru telespectatorii care aveau aparate alb-negru”. În anii aceia orice comentator era preocupat să nu scape vreun porumbel în direct; altceva nu prea conta. Mai țineți minte ghinionul fotbalistului Gheorghe Ceaușilă care era botezat, la Radio, numai C. (Ce) Gheorghe?

Oamenii citeau – ce să facă? – și urmăreau în „Sportul” de la-nceput de săptămînă care-ce cronici apăreau după meciuri. După cîte vreun campionat mondial, toată lumea vîna-n librării cuvenita carte scrisă de Ioan Chirilă (pesemne că se-apuca de ea dinainte să plece-n avion că și-așa era numai citate și înflorituri). Nu m-am omorît niciodată după stilul cronicarului de fotbal din anii aceia; și stilul ăsta s-a rostogolit ghebos și-n zilele noastre, intoxicînd cu aforisme, eufemisme și considerații lăcrimoase pe toată lumea – de parcă n-am avut, cîndva, condeie inspirate (G. Călinescu, Camil Petrescu) care făceau din genul acesta efemer un mic regal literar.

Case căzute 222 – Intrarea Brateș 11

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Fiecare casă are o poveste.

Nu cred că sunt prea mulți bucureștenii care să poată localiza măcar zona în care se află Intrarea Brateș. Mulți ani nu a avut loc nici pe hartă. Atât de mică este.

A apărut pe la începutul anilor ’30 în capătul dinspre Vitan al Foișorului, acolo unde se contura o comunitate a negustorilor evrei din Dudești. Aceștia au construit case frumoase, trainice, jertfite în anii ’80 pe altarul modernizării și sistematizării.

Ca prin minune, străduța asta care are vreo cincizeci  de metri a fost frumos încadrată între blocuri și cele opt-zece imobile pricopsite au scăpat.

Eu o știu de prin 1962-1963. Scurtam adesea drumul printre casele ei cochete care contrastau cu celelalte din cartier. Deși fundătură, se putea trece (se poate și acum) cu pasul dintr-o parte în alta.

Una dintre ele, cea de la numărul 11, îmi atrăgea mereu privirea. Mai mare decât celelalte, elegantă, cu o terasă spațioasă la etaj, ferestre largi, frumoase, lucrate cu meșteșug. Ascunsă de ochii lumii, acolo funcționa o instituție. Nu i-am luat seama la momentul acela (anii ’60-’70), dar am aflat mai spre zilele noastre că era Intreprinderea de Industrie Locală (I.I.L.) „Metalurgica” cu sediul în Șoseaua Iancului Nr. 48 care avea acolo două Ateliere de proiectare coordonate de un inginer șef adjunct.

După ’89, câteva dintre casele alea frumoase au fost pocite în numele reabilitării, vreo două au rămas cum le știam și una singură, cea mai arătoasă, a fost abandonată.

Ultimul ocupant al clădirii a fost Centrul de cercetări și inginerie tehnologică pentru articole de uz casnic, jucării și accesorii, aparținând Centralei Industriale de Articole Casnice din cadrul Ministerului Industriei Ușoare. Habar n-aveam că a existat și așa ceva!

Un binevoitor mi-a șoptit, mai cu fereală, că a fost revendicată și face obiectul unui litigiu în curs de soluționare.

Doamne ajută! Poate îi schimbă soarta.

Totuși, o întrebare nu-mi dă pace. Unde erau cei din jur când niște nemernici devastau mândrețe de casă?

mai multe despre Case căzute

Jurnalul realităţii (XXX) – Ce pățești dacă nu ești monarhist (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Povestea de dragoste dintre prim-ministrul Mihai Tudose și postul de televiziune Antena Monarhiei (fost Antena 3) a avut viață scurtă. Principalul realizator, combinatorul Mihai Gâdea, a avut față de cel din fruntea guvernului o atitudine binevoitoare, ocrotitoare, l-a susținut și i-a făcut presă bună, chiar și atunci când protejatul lui o mai dădea de ulucă. L-a vizitat la guvern, l-a invitat în studio de mai multe ori, au comentat și au împachetat frumos diverse decizii discutabile ale executivului sperând că într-o zi va fi (răs)plătit pentru serviciul prestat. (A uitat să-l întrebe înainte dacă are cu ce!)

Butoiul cu mierea fericirii lor s-a răsturnat în seara zilei de 10 ianuarie 2018 când, invitat fiind la emisiunea Marelui Gâde, Mihai Tudose a fost zgândărit să explice avizul negativ pe care guvernul l-a dat proiectului de lege pentru reglementarea statutului juridic al Case Regale a României.

Cu o atitudine și cu un limbaj cam golănești, nedemne de un prim-ministru dar, utilizând argumente legale și de bun simț, republicanul l-a lăsat fără replică și fără aer pe năimitul monarhist a cărui privire spunea tot. Dacă ar fi putut, l-ar fi mușcat de beregată în direct! I-a stricat jucăria! Vizibil surprins și afectat de prestația invitatului, Gâdea n-a mai fost el. A terminat cu dificultate emisiunea.

Un astfel de afront nu putea rămâne fără urmări. A doua zi Antena Monarhiei a dezlănțuit urgia.

Continuăm în acest ultim episod deslușirea metodelor și mijloacelor utilizate de slujbașii monarhiei pentru a-și pedepsi adversarii.

* * *

  1. Nadina Câmpean în dialog cu Marius Ghilezan, vineri, 12 ianuarie 2018.

Nadina Câmpean:

„Informațiile obținute de colega mea Oana Iancu spun în felul următor: Din 5 februarie familia regală va părăsi Palatul Elisabeta. Nu a existat nicio negociere cu R.A.P.P.S. așa cum spunea premierul aici, la Sinteza zilei. Ce credeți că se va întâmpla mai departe?”

Comentarii:

• În emisiunea Sinteza zilei, premierul nu a spus nimic despre o negociere cu familia fostului rege. A afirmat însă că a primit „O chestie un pic ciudată. Că sunt dispuși să plătească orice chirie dar, cu o perioadă de grație de un an.”

  ► Manipulare prin mistificare și prin afirmații mincinoase!

* * *

Marius Ghilezan (ziarist gângav și agramat, un fel de trompetă a fostului rege, monarhist fanatic, care pentru o perioadă destul de lungă a mâncat din palma Dudelor și Margaretelor):

Nu e prima dată când premierul se contrazice în declarații dar, atitudinea și vocabularul birjeresc îl descalifică. Probabil familia regală se va retrage, fie la Săvârșin, fie la castelul Peleș dar, problema Palatului Elisabeta rămâne. El poate fi revendicat oricând pe baza legii, el aparținând familiei regale.

Comentarii:

• Premierul nu s-a contrazis în declarații. A făcut una singură referitoare la oferta pe care a primit-o de la „Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei”. Nimeni nu a contestat existența ofertei!

• Împărtășesc opinia monarhistului despre „atitudinea și vocabularul birjeresc” al prim-ministrului.

• Palatul Elisabeta nu mai poate fi revendicat. Termenul până la care cei îndreptățiți o puteau face a trecut.

Legea Nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede la art. 22 sancțiunea decăderii pentru exercitarea dreptului la măsuri reparatorii în termenul legal, precizând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

• Mihai I nu era îndreptățit să revendice Palatul Elisabeta. O știa, a declarat-o public și spre cinstea sa nu a făcut-o! Numai Ghilezan poate crede că fostul rege a fost generos cu poporul român. Să fi vrut și nu-l lăsau Dudele și Margaretele.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Nadina Câmpean către Marius Ghilezan:

Premierul deasemenea din tonul vocii și din frazele pe care le-a rostit la Sinteza zilei lăsa de înțeles că statul român a făcut cadou casei regale Palatul Peleș și domeniul de la Săvârșin. Aș vrea să apelez la experiența dumneavoastră și să le spunem românilor cum au fost construite aceste proprietăți.”

Comentarii:

• Și prin „tonul vocii” și prin „frazele pe care le-a rostit” Mihai Tudose a fost categoric și a afirmat că tot ce a revendicat fostul Rege Mihai I i-a fost retrocedat. Asta nu înseamnă că statul român i-a făcut solicitantului un cadou, ci că revendicarea a fost legală și s-a procedat în consecință.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Marius Ghilezan (dovedește cât de bine vorbește limba română și la sfârșit spune și un adevăr. Gura păcătosului…..!): 

„[…]Deci nu i s-a dat de către Guvernul României, ci prin legea retrocedărilor, cum mulți dintre români și-au luat înapoi proprietățile, așa și Majestatea Sa Regele Mihai și-a luat bunurile care îi aparțineau. Faptul că Palatul Elisabeta nu l-a revendicat este o altă discuție.

Comentarii:

• Nicio clipă prim-ministrul nu a afirmat că guvernul l-a favorizat pe fostul rege. Ba din contră! A confirmat indirect că totul s-a desfășurat în limita legii.

• Da! „Majestatea Sa Regele Mihai I și-a luat bunurile care îi aparțineau.” Numai pe cele care îi aparțineau. Pe celelalte (Palatul Elisabeta) nici nu le-a revendicat. Dar trompeta monarhică nu spune de ce.

  ► Manipulare, dezinformare prin omisiune!

* * *

  1. Mihaela Bârzilă în dialog cu Marius Ghilezan, sâmbătă, 13 ianuarie 2018.

Mihaela Bârzilă:

„Noi știm pe de o parte veștile care au venit dinspre guvern pentru familia regală și n-au fost vești bune, pentru că înțeleg că nu s-au înțeles și după 5 februarie familia regală va trebui să evacueze Palatul Elisabeta pentru că premierul Mihai Tudose nu a acceptat să locuiască urmașii regelui Mihai acolo fără să plătească o chirie. N-a fost de acord cu acel an de grație pe care l-a solicitat, se pare, Margareta, custodele coroanei.”

Comentarii:

• Da! În conformitate cu prevederile Legii Nr. 406 din 2001 familia fostului rege va trebui să evacueze Palatul Elisabeta până la data de 5 februarie. Nu după 5 februarie!

• Inițial premierul Mihai Tudose a acceptat ca familia fostului rege să locuiască în continuare la Palatul Elisabeta dacă plătește chiria convenită cu R.A.P.P.S. S-a împotrivit însă acordării unui an de utilizare gratuită a reședinței. Dacă în final a respins cu totul ideea, bine a făcut. Legea este imperativă și spune că „membrii de familie ai titularului vor elibera locuința în termen de 60 de zile.” Nu prevede nicio altă soluție. Această lege se aplică tuturor celor care au avut calitatea de șef de stat și familiilor acestora. Familia fostului rege este mai cu moț?

  ► Manipulare prin mistificarea adevărului!

* * *

Marius Ghilezan (continuând gândul Mihaelei Bârzilă și făcând praf limba română):

„Și pe de altă parte consultând o serie de juriști după valul de televiziuni de ieri dimineată, juriștii mi-au spus că niciun proprietar nu poate evacua un chiriaș sau cel care are un comodat, în cazul familiei regale a fost un comodat, nu poate evacua unilateral. Deci prin voința părților sau printr-un proces. Adică nu cred că R.A.P.P.S.-u’  va târî familia regală într-un proces.”

Comentarii:

• „Remarcabilul” vorbitor de limba română poate fi liniștit. R.A.P.P.S.-u’ nu va târî familia pe care o slujește cu credință într-un proces. Va pleca singură pentru că va respecta prevederile Articolului 4, Aliniatul 3 din Legea Nr. 406 din 2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român. Nu există o altă cale.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Cam așa acționează Marele Gâde și gâzii lui atunci când au o comandă serioasă, primită pe căi diplomatice. Povestea cu independența și imparțialitatea postului este doar… o poveste. De-a lungul timpului, după același model i-au mai „făcut” și pe alții. Eu știu unul. De departe, de acolo unde se află, nu ostenește să adune dovezi. Să-i ferească Dumnezeu de puterea disperării zămislite din onoare și din demnitate!

Post Scriptum

În seara zilei de luni, 15 ianuarie 2018, Mihai Tudose, prim-ministrul României, și-a anunțat demisia și i-a lăsat pe slujbașii de la Antena Monarhiei fără jucărie.

Din zbor – Limba română (XXIII) – VI

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

Diverse, dar… la chestiune

1. Președintele țării mele dă un exemplu păgubos celor mai din jos de el. Păi dacă domnia sa își permite să vorbească limba română cum se nimerește, atunci de ce n-ar face-o și purtătoarea dumisale de cuvânt? Dacă purtătoarea de cuvânt de la Cotroceni calcă în picioare regulile elementare ale gramaticii, de ce să n-o facă și miniștrii. Și tot așa. Ce-mi e baba Rada, ce-mi e Rada baba! Toți o apă și-un pământ!

Apropo de miniștri! Domnul Liviu Pop, ministrul educației mi-a turtit pălăria. Mă așteptam ca după prima „chiflă” să demisioneze. Ce exemplu dă elevilor de instruirea și educarea cărora se ocupă? Sindicalistul agramat intrat în politica mare, degrabă proțăpit în funcția de ministru este „la bază” profesor de matematică. Asta nu-l scutește de cunoașterea limbii române.

În anii ’70, un alt fel de profesor de matematică, Gheorghe Pericle, făcea performanță cu elevii unui liceu industrial și în plus era cel mai bun la… gramatică. O învățase temeinic în școli prestigioase din Moldova și se folosea de o logică impecabilă, de matematician. Își scotea cu plăcere elevii din capcanele limbii române dar, avea și frecvente controverse colegiale, pe chestiuni gramaticale încurcate, cu profesoara de specialitate care recunoștea cu admirație că e redutabil. Ce vremuri! Ce oameni!

2. Am vizitat Basarabia – lacrima de pe obrazul neamului meu – în primăvara anului 1991. Interesele m-au purtat în multe zone situate pe ambele maluri ale Nistrului. Chiar de la frontieră am remarcat, cu surprindere dar și cu bucurie în suflet, limba vorbită de oamenii locului. O limbă română corectă, frumoasă, expresivă, presărată cu regionalisme curioase încadrate cu farmec în armonia cuvintelor.

Unii dintre cei cu care am colaborat atunci nu erau basarabeni. Erau ruși sau ucrainieni. Până și aceștia vorbeau corect limba română deși accentul specific mă cam deranja.

3. Nu-mi sunt dragi liderii minorității maghiare. Trebuie să recunosc însă că unii dintre ei vorbesc corect românește deși, în școlile comunității limba oficială a României, limba română, este considerată limbă străină. Un bun exemplu este domnul Kelemen Hunor, președintele UDMR. La mai mulți!

4. Poetul sârb Adam Puslojić, membru de onoare al Academiei Române, a învățat la maturitate limba română pentru a fi mai aproape de Eminescu și de prietenul său Nichita Stănescu a cărui operă a tradus-o în sârbă. Puslojić vorbește frumos și corect românește. Folosește o limbă inspirată, presărată cu subtilități stilistice și lexicale de care mai marii noștri nu sunt în stare. Și va spune vreun cârcotaș: Pentru că e poet! Adevărat! Dar demnitarii României sunt mai mult decât poeți. Sunt români!

5. Iată ce spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române despre limba neamului nostru:

„Este binecunoscut faptul că limba română – componentă fundamentală a ființei și identității poporului român – s-a născut din preocuparea cărturarilor de a traduce textele sfinte în limba maternă, folosind cuvintele cele mai expresive și mai curent întrebuințate în toate provinciile locuite de români. După ce limba română orală a luat forma scrisului, ea a fost folosită pentru a traduce textul Sfintei Scripturi din limba greacă în limba vie a poporului român. Când a devenit limbă de cult sau liturgică, limba română a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină. Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală etnică, de promovare a conștiinței identității și unității naționale, dar și a culturii românești.”

Frumos, nu? Doar că aleșii și numiții noștri nu sunt sensibili la valori ca cele mărturisite de Părintele Patriarh. Ei nu citesc. Ei nu au acest exercițiu. Nu l-au avut nici la timpul cuvenit. Ei au numai certitudini. Aproape toți se închipuie intelectuali folositori nației. Ce amăgire!

6. Prințul Albert de York, fiul Regelui George al V-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, avea un defect de vorbire. Era bâlbâit.

Din această pricină se temea să vorbească în public deși îi revenea această obligație în calitatea sa de membru al familiei regale.

După discursul rostit în 1925 la închiderea unei expoziții, Albert de York a început să colaboreze cu un logoped. Cu răbdare și stăruință rezultatele nu au întârziat să se arate.

În decembrie 1936 devine rege sub numele de George al VI-lea. Trei ani mai târziu (3 septembrie 1939), de la Palatul Buckingham, a rostit fără probleme declarația de intrare a țării în război. Discursul a fost transmis în direct de BBC.

Comentând efortul de voință al suveranului britanic, criticul literar Dan C. Mihăilescu consemnează:

„Așa ceva se poate petrece numai când cel în cauză e realmente însuflețit de cultul slujirii. Când are adânc înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate. Nu poți trece peste o piedică lăuntrică personală decât în numele unui ideal colectiv.”

Eu nu am identificat „cultul slujirii” la președintele țării mele. După felul în care chinuiește limba română nu cred să aibă vreun „ideal colectiv”. Altfel ar fi urmat exemplul Regelui George al VI-lea și s-ar fi apucat să o învețe. Dacă mai adaug faptul că la Sibiu primarul Klaus Werner Johanis nu a participat niciodată la festivitățile organizate cu ocazia Zilei Naționale a României, atunci sunt îndreptățit să cred că domnia sa este ținut de „o piedică lăuntrică”, nu are „înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate”.

* * *

Nu îi cer președintelui țării mele să fie „poliglot de limba română” și să utilizeze cu meșteșug  „limba poezească”. Această performanță unică, irepetabilă îi aparține lui Nichita Stănescu.

Am doar pretenția să cunoască, să ocrotească, să respecte, să cinstească și să vorbească foarte bine limba neamului românesc. Dacă eu (un oarecare, Gică de la Sculărie!) pot, atunci e musai să poată și președintele țării mele. Măcar atât!

Est modus in rebus, sunt certi denique fines. Nu-i așa, Domnule Președinte?