despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Domnul Papuzek, pe piață

În sfîrșit, cartea Domnul Papuzek pare că-ncepe să-și facă drum spre cititori. Cu alte cuvinte, se poate cumpăra.

Se găsește pe site-ul editurii: se comandă cu 33 de lei.

Cine-i Domnul Papuzek? Papuzek cel adevărat ne-a intrat pe fereastră acum vreo 14 ani. În câteva zile a devenit de-al casei. El a trecut peste spaima noului decor, noi peste cea a gripei aviare cu care începeau la vremea aceea toate jurnalele de știri. A fost botezat aproximativ după eticheta de la cutia de boabe. A învățat să fie parte din familie, a căpătat tabieturi, ba chiar dădea impresia că stă cu grija noastră. Îi plăcea să se sfătuiască în oglindă și avea o pasiune incontrolabilă pentru pătrunjel.

Domnul Papuzek cel din carte e la fel de meticulos și grijuliu, prezentabil și optimist. El lucrează în casa unor oameni, are familie, prieteni mai mult sau mai puțin simpatici dar întotdeauna săritori și ceva necazuri din cauza unui motan complice cu o bandă de hoți. Păsările și animalele își împart responsabilitățile într-o societate ce se împletește cu cea umană după reguli pe care oamenii nici nu le bănuiesc. Domnul Papuzek și prietenii săi au multe de rezolvat pentru a păstra tihna acestei lumi și pentru a fi împreună.

Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile lor să reușească, așa cum ne dorim în fiecare dimineață să avem o zi frumoasă.

„Domnul Papuzek” a fost scrisă în anul 2006. Timp de zece ani a rămas în stadiu de manuscris. În anul 2016 a fost trimisă editurii Arthur, ca propunere pentru concursul anual de literatură pentru copii, unde a câștigat premiul la categoria 8-14 ani.

„al meu copil să citească o carte”

Dacă-i să-ntrebi pe oricine, nu-i nimica mai folositor și mai înălțător decît „al meu copil să citească o carte”.

Așa zic părinții, așa zic învățătorii – și-i mai și vezi distribuind o droaie de citate și de poze motivaționale.

Numai că…

Numai că, vedeți voi, dragii moșului, cititul nu-i chiar așa, o „activitate” – că grozav ne mai place ca „ai noștri copii” să aibă activități!

Cititul e și-o stare; ca să te-apuci de-o carte, frumos se să te-așezi undeva, să lenevești puțin rupîndu-te de ce făceai și fără gînduri la ce mai ai de făcut după aia.

Numai că, dacă privim drept, copiii noștri nu-și văd capul de „activități”.

Și multe dintre ele li-s băgate pe gît ca să aibe părinții cu ce să se laude: Doamne-ferește să pomenești că „al tău copil” se bucură făcînd ceva simplu, cu drag… și mai ales ieftin!

Și cu la fel de multe-s otrăviți de „dascăli”: după ce-i cocoșează pe copii c-o cîrcă de teme, de lucrări și de fișe cotcodăcesc mirați că nu mai au chef, timp și resurse „să pună mîna pe-o carte”!

Dar, vaaai: ce bine, ce frumos, ce înălțător îi cititul!

anii ’90 XXII – librăria de la Dalles

Cît de tare și cosmopolit îmi suna, în copilărie, numele Sălii Dalles! Cu totul altfel decît puzderia de domnitori și eroi comuniști care confiscaseră majoritatea denumirilor publice.

Sala Dalles avea nu doar un nume – ci și un renume, așa cum ne spunea, cîndva, și Alexandru Dinu

După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele „Dalles” să aibă greutatea necesară.

După Revoluție, cînd totul s-a „privatizat”, nici Sala Dalles nu putea rămîne mai presus. Tîrguri de mărțișoare, tîrguri de Crăciun; dar și prima librărie din Capitală care arăta cu totul și cu totul altfel: unde mirosea a carte frumoasă, a copertă lucioasă, a hîrtie bună, a cerneală de tipar de calitate.

Acum 25 de ani apărea „librăria de la Dalles”: mare, ticsită cu cărți și albume – nu cu lumînări și săpunuri cum ne-am obișnuit în zilele noastre. Librărie cum trebuie.

A fost un reper al Bucureștiului de sfîrșit de ani ’90!

… și a rămas o librărie unde merita cu adevărat să te-oprești multă vreme, pîn-acum patru ani, cînd s-a închis.

De-atunci locul este pustiu. Gol – vitrinele-s chioare și murdare, praful zici că trece-n stradă din ele. S-au mai ținut vreo cîteva „expoziții” de artă… și atît. Oamenii trec repede, întorcîndu-și privirea de la necurățenie și paragină; nu mai stă nimeni s-aștepte pe cineva la intrare, nu mai cască nimeni gura la ceva interesant.

Locu-i mort; cît de păcat să ai locuri moarte-n inima unui Oraș viu!

lista articolelor din seria anilor ’90

„Domnul Papuzek” se lansează azi la ora 11:30 la standul Editurii Arthur de la Bookfest

alt concurs cu Domnul Papuzek!

… știți deja – „Domnul Papuzek” se lansează sîmbătă, pe 2 Iunie, la Bookfest!

Ne vedem la ora 11:30 la standul Editurii Arthur.

Începem să ne obișnuim și cu personajele, și cu locurile.

Nu-i frumos să le vedem așternute pe-o hartă?

Ba da.

În plus, avem trei cărți de dat la Bookfest – trebuie doar să vreți una: comentați sau scrieți direct pe simplybucharest@outlook.com; mîine anunțăm cîștigătorii.

„Domnul Papuzek” e scris de Cornel Vlaiconi și ilustrat de Irina Motroc.

concurs!

Pe „Roata Mare”, un concurs-fulger cu Domnul Papuzek!

Citiți un fragment și răspundeți la o-ntrebare.

Cîștigați o carte.

Domnul Papuzek – o specie pe cale de apariție

Papuzek cel adevărat ne-a intrat pe fereastră acum vreo 14 ani. În câteva zile a devenit de-al casei. El a trecut peste spaima noului decor, noi peste cea a gripei aviare cu care începeau la vremea aceea toate jurnalele de știri. A fost botezat aproximativ după eticheta de la cutia de boabe. A învățat să fie parte din familie, a căpătat tabieturi, ba chiar dădea impresia că stă cu grija noastră. Îi plăcea să se sfătuiască în oglindă și avea o pasiune incontrolabilă pentru pătrunjel.

Domnul Papuzek cel din carte e la fel de meticulos și grijuliu, prezentabil și optimist. El lucrează în casa unor oameni, are familie, prieteni mai mult sau mai puțin simpatici dar întotdeauna săritori și ceva necazuri din cauza unui motan complice cu o bandă de hoți. Păsările și animalele își împart responsabilitățile într-o societate ce se împletește cu cea umană după reguli pe care oamenii nici nu le bănuiesc. Domnul Papuzek și prietenii săi au multe de rezolvat pentru a păstra tihna acestei lumi și pentru a fi împreună.

Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile lor să reușească, așa cum ne dorim în fiecare dimineață să avem o zi frumoasă.

„Domnul Papuzek” a fost scrisă în anul 2006. Timp de zece ani a rămas în stadiu de manuscris. În anul 2016 a fost trimisă editurii Arthur, ca propunere pentru concursul anual de literatură pentru copii, unde a câștigat premiul la categoria 8-14 ani.

Lansăm cartea sîmbătă, la „Bookfest” – Editura Arthur, ora 11:30.

Pe urmele unui bilet

scris de C. D. Mocanu

Deși cred că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, uneori chiar întâmplarea ne oferă surprize plăcute. În toamna anului 2014 am fost invitat să arunc o privire în interiorul unei construcții vechi din  Cartierul experimental (de locuințe minimale) Cățelu. La vremea ei adăpostea una dintre cele trei spălătorii folosite  de locatarii caselor din jur dar și câteva spații de depozitare.

Aflate într-o stare avansată de degradare, reprezentau un pericol potențial și riscau să devină focare de infecție plasate în mijlocul unui cartier cochet, curat, civilizat, în consecință mult râvnit. Primăria, proprietarul acestora, le-a pus în vânzare și unul dintre cumpărători, știindu-mi damblaua, m-a chemat să  răscolesc prin vechiturile depozitate în noua lui achiziție care s-a dovedit a fi o adevărată peșteră a lui Ali Baba, ticsită cu semne ale trecutului.

M-am ales cu o mulțime de lucrușoare care mi-au însoțit copilăria plus doi saci mari, plini cu cărți. Literatură română și străină interbelică dar și o colecție de „almanahe” diverse apărute în perioada  1960 – 1975. Rătăcit printre ele, am găsit un volum masiv, 1359 de pagini litografiate după manuscris, conținând „Cursul de chimie neorganică, Vol. I Metaloizi și Chimie generală, Ediția XVI, 1927” predat de profesorul G. G. Longinescu la Facultatea de Științe a Universității din București.

Textul, îngrijit și clar, redactat cu migală, utilizând un limbaj simplu, conține foarte multe desene explicative.

Cartea este o bijuterie oferită tinerilor porniți pe drumul anevoios al descifrării tainelor chimiei.

***

Gheorghe Gh. Longinescu (12 septembrie 1869, Focșani – 7 aprilie 1939, București) a fost un eminent chimist, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, director al Laboratorului de Chimie anorganică, membru de onoare al Academiei Române. Timp de peste patruzeci de ani, sub deviza „Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”, a desfășurat o rodnică activitate didactică și științifică. Este cel care a descoperit o relație matematică originală între temperatura de fierbere a lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, cunoscută ca „formula Longinescu”. A stabilit valoarea unei constante („constanta Longinescu”) utilizate la stabilirea masei moleculare a elementelor chimice. În 1905, împreună cu Gheorghe Țițeica, a fondat „Natura-Revistă științifică de popularizare”. A fost membru al Mișcării Legionare în care a crezut și pentru care a militat până în ultima clipă a vieții sale.

***

Pe colțul din dreapta-sus al primei pagini există două însemnări ducând spre unii dintre cei care au făcut îndelung popas intelectual studiind conținutul cărții:

Manon Vorel 1928-1929. O fi fost domnișoara, Manon descendentă a faimoasei familii de farmaciști Vorel din Piatra Neamț? Probabil da! În România, numele Vorel era și atunci, este și azi, o raritate.

Emilia Mândruțău Fac. Farmacie 1946/47.

Ca și celelalte volume recuperate din spălătoria de cartier, cursul de chimie din 1927 avea nevoie de reparații menite să-i prelungească viața. Cu ceva timp în urmă i-a venit rândul.

Răsfoindu-l pentru a-i evalua starea și pentru a stabili operațiile de recondiționare necesare am găsit între paginile sale un bilet de intrare la teatru. Și biletul și teatrul din alte vremuri.

Ce bucurie!

Este o „invitație…. valabil (sic!) joi 10 februarie ora 3 matineu și 7.15 seara”, pentru două locuri, „cu 50% reducere”, la spectacolul  de revistă „Stroe știe și le spune” prezentat de Teatrul Savoy situat pe Calea Victoriei Nr. 33. Textul acesteia, cam stângaci și cu greșeli de ortografie, lasă impresia unei improvizații.

Trecând peste cârcoteli, invitația a fost folosită. Poartă urmele unei metode de anulare  pe care am mai întâlnit-o, în copilărie, la cinematograful Tudor Vladimirescu (devenit mai apoi Vitan). Biletul era îndoit pe jumătate și se „ciupea” unul dintre colțurile îndoiturii, rezultând chiar în mijloc un „V”. Două persoane, îmi place să cred că a fost o pereche de tineri studenți, au văzut „Asamblu (sic!) 100 persoane COR-Balet-Orchestă (sic!)-MONTARE”!

Pare a fi un „bilet de favoare”, dintre acelea pe care conducerea teatrului sau artiștii le ofereau familiei, prietenilor, cunoscuților, mai marilor vremii, celor față de care aveau diverse obligații.

După surpriza descoperirii și după ce am tot întors peticul de hârtie (11,5×6,5 cm.) pe față și pe dos, o întrebare a început să nu-mi dea pace: Oare când a avut loc spectacolul? Mențiunea „VALABIL JOI 10 FEB.” nu este suficientă. Care februarie?

N. Stroe, pe numele său real Nacht Stroe (5 mai 1906, Răcăciuni – 24 iunie 1990, Tel Aviv) și Vasile Vasilache (26 octombrie 1907, Huși – 4 aprilie 1944, București) au format unul dintre cele mai îndrăgite cupluri umoristice din istoria teatrului de revistă românesc: Stroe și Vasilache.

Au devenit cunoscuți, practic în întreaga țară, prin emisiunea „Ora veselă” transmisă săptămânal, începând cu 9 ianuarie 1929, de Radio București.

Cei doi erau nelipsiți din spectacolele de la Cărăbuș sau de la Alhambra și pentru că vorbeau cam mult despre realitățile vremii, în 1940 li s-a interzis să mai apară împreună pe scenă. O vreme au jucat la teatre diferite (Stroe la Barașeum, Vasilache la Alhambra și la Cărăbuș). Asta nu i-a împiedicat să scrie și să compună, în colaborare, noi  cuplete.

„Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul – care adesea ni se pare incomensurabil – de a fi trăit și de a fi murit prieteni”. Așa îi prezenta scriitorul, textierul și poetul Aurel Storin în cartea sa Farmecul discret al revistei.

Biletul găsit de mine nu putea proveni din acea perioadă. Stroe avea angajament cu Teatrul Barașeum, al Comunității Evreilor, iar Teatrul Savoy încă nu exista. În localul din Calea Victoriei Nr. 33 funcționa Cinematograful Savoy.

Moartea prematură și neașteptată a lui Vasilache în bombardamentul din 4 aprilie 1944 a făcut ca Stroe să rămână fără partener. Împreună cu actrița Nora Piacentini, soția sa și cu actorul Mircea Șeptilici înființează, în 1945, Teatrul de Revistă Atlantic (sau Nora Piacentini, cum i se mai spunea) care se adaugă celor deja existente: Alhambra, Savoy, Gioconda. Noul teatru ocupa localul din Strada Academiei Nr. 32 acolo unde funcționase vestita Companie Cărăbuș – Constantin Tănase.

După doi-trei ani, Stroe trece cu întreaga trupă (din care făceau parte, printre alții, Elly Roman, Zizi Șerban, Gică Petrescu, Ion Antonescu Cărăbuș) la Teatrul Savoy.

Suntem astfel conduși spre anii 1947-1948, perioadă în care începe colaborarea artistului cu teatrul din Calea Victoriei Nr. 33 și de la care, în mod firesc, trebuie începută căutarea informațiilor despre invitația pentru joi 10 februarie (anul?).

Un prim indiciu îl reprezintă prețurile practicate la Savoy; între  80 și 230 lei preț întreg (cu reducere, între 40 și 115 lei). Devalorizarea accelerată a monedei naționale, proces început după 1945, ajunsese în primele luni ale lui ’47 la paroxism. Sutele de mii sau milioanele de lei, utilizate pentru plata cumpărăturilor de fiecare zi, nu mai mirau pe nimeni.

În februarie 1946, Comisariatul General al Prețurilor a fixat prețurile maximale de intrare la cinematografe. Pentru cele „de premieră” și pentru cele „din centru”, în funcție de categoria locului (parter-trei categorii sau balcon-trei categorii) costul unui bilet era stabilit între 600 și 1000 lei, respectiv între 500 și 900 lei.

Similar pentru „cinematografele de cartier” între 400 și 600 lei, respectiv între 300 și 500 lei.

„Salariații publici, invalizii de război și militarii de orice grad cu familiile lor (soție și copii minori) beneficiau la orice reprezentație de o reducere de 40%.” Studenților și elevilor li se acorda aceeași reducere „numai la prima reprezentație de Sâmbătă după amiază și la matineul de Duminecă.”

Diferența dintre „prețul la cinematografe” stabilit în 1946 și cel de la Teatrul Savoy, înscris pe invitație, se justifică numai dacă acesta din urmă corespunde perioadei de după Reforma monetară (Stabilizarea) care s-a produs în ziua de 15 august 1947.

Având ca reper Stabilizarea -1947, calendarul perpetuu ne oferă un alt indiciu. Ziua de joi a coincis cu data de 10 februarie în 1949  și în 1955.

O fi cuprins programul Teatrului Savoy pentru stagiunea 1948 – 1949 spectacolul Stroe știe și le spune? Ne ajută presa vremii. Ziarul Scânteia (printre puținele care publicau zilnic programul teatrelor, cinematografelor și al postului național de radio – oare de ce?) Nr. 1309 de joi 23 decembrie 1948 răspunde afirmativ.

De observat că celelalte teatre de revistă ale Bucureștiului (Alhambra, Gioconda, Izbânda, Astoria) nu mai sunt prezente în viața culturală a orașului.

Este posibil ca acestea să nu-și fi transmis programele, în timp util, la redacția ziarului spre a fi publicate. Cum în acea vreme bântuia  Naționalizarea, eu cred că acele teatre au fost „translatate” în curtea statului și apoi închise. Prea multă revistă, prea multă bășcălie!

Nici teatrul Savoy nu avea să o mai ducă mult. A dispărut și el în perioada februarie 1949 – ianuarie 1950. Locul i-a fost luat de alte două teatre: Teatrul de Estradă și Teatrul de Revistă. În 1958, acestea erau deja istorie. Localul din Calea Victoriei Nr. 33 găzduia Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase – Sala Savoy.

Se exclude astfel posibilitatea ca biletul pe urma căruia am pornit să fie datat joi 10 februarie 1955.

Înseamnă deci, că „Invitația” pentru „2 locuri, cu 50% reducere, la ultimele spectacole înainte de turneu al Revistei Stroe știe și le spune, făcută de Teatrul Savoy Calea Victoriei Nr. 33, a fost valabilă pentru ziua de joi 10 februarie 1949.

Peticul de hârtie ajuns printr-o întâmplare în posesia mea este bătrân și ca un bătrân nostalgic păstrează o frântură din istoria fascinantă a teatrului românesc de revistă.

Un semn frumos venit din trecut!

Post Scriptum

Anul viitor – 2019 – se împlinesc 100 de ani de la prezentarea primului spectacol de revistă pus în scenă de Teatrul Cărăbuș.

… Pavlovič!!!

Bă, fraților!

Bă, pe cetățeanu’ ăsta nu-l cheamă așa cum ați scris voi pă copertă!

E rus săracu’ …

… nu sîrb!

Noi zicem Pavlovici.

Nu Pavlovič și nici măcar Pavlovich.

… Pavlovici!

așa cum sînt

… mai de fiecare dată cînd ne pomenim prin oraș – la cuvenitele plimbări – ni se-ntîmplă să intrăm în vreo librărie, vreun anticariat. C-or fi, ele, și buticuri de săpunuri, ceaiuri și cadouașe, e altceva; noi intrăm ca să vedem cărțile.

Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele.

Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit.

Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții.

De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi.

Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele.