despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări

scris de Ando

Fără îndoiala că cine va descâlci zbuciumata istorie a sălilor de cinema din Bucureşti poate fi numit… doctor. Să ne amintim numai ce zbatere a fost până am depistat unde se afla grădina cinematografului LIRA!

Iată un alt exemplu. Avem două programe de filme: unul din 1967, celălalt e chiar din 22 decembrie 1989.

 

Vizibil, numărul cinematografelor diferă substanţial, chiar dacă ţinem socoteala că, în respectivul interval de timp, unele săli vechi fuseseră deja demolate. De fapt, mai ales după 1980, se mergea… pe blat. Pentru că şi acea întreprindere de difuzarea filmelor trebuia să-şi îndeplinească planul de încasări, la unele săli se băgau filme vestice (chiar dacă mai vechi, dar de success la public), dar care săli nu erau trecute în programul de la ziar!

Ţin minte că aveam o listă de telefoane şi astfel mă interesam ce film rulează la cutare cinematograf sau grădină!

Acestea fiind zise, publicăm două interesante liste, primite de la arh. Cristian Brăcăcescu, liste care aduc o rază de lumină şi ne mai scot din încurcătură.

Prima cuprinde situaţia extinsă a cinematografelor active înainte de 1950, dar şi a sălilor de cinema care, fie au căpătat o altă destinaţie, fie pur şi simplu au fost demolate.

Cea de a doua prezintă situaţia cinematografelor active la nivelul anilor 1987-1988. Bineînţeles că, lucrurile fiind în mişcare, apar enumerate şi cinematografele nou construite: Luceafărul, Modern, Flamura, Griviţa, Excelsior, Favorit, Melodia, Gloria, Floreasca.

Asta nu înseamnă nicidecum că am scăpat de încurcături. De exemplu: sala Înfrăţirea între popoare din Bucureştii Noi nu apare pe niciuna din liste!?

Deci, până la… doctorat, hai să vedem şi câteva anunţuri la filmele care rulau prin sălile anilor 1946-47.

   

din zbor

de Ando și HM

cîte săli de cinema zac; și, fiindcă nu toate trebuie transformate în cluburi ori supermagazine, reconversia lor ar însemna un folos comunității. „Favoritul”, săracul, e de cînd hăul în aer. „Flamura” și „Grivița” – abandonate și ele – sînt în vederea consiliilor locale pentru a fi folosite la ceva util

La „Gloria” treaba se mișcă destul de binișor.

de’zăpezirea în presa vremii

Azi, la fieștecare pospai de zăpadă ne ascundem după sobă; ce ne-om fi făcut în iarna lui ’54?

Viscolul bătuse cu peste 120 la oră și zăpada – în București – ajungea ca popa la doi metri; troienită însă, era cît casa. Oamenii au trecut peste toate – că de-aia-s oameni.

Joi, pe 4 Februarie, „Scînteia” deschidea ziarul cu lozinca „Toate forțele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!” Nu aflăm direct nici cîtă zăpadă se-așternuse, nici ceea ce nu mergea – ci doar ceea ce-ncepea să se pună pe picioare. Muncitorii și militarii erau, firește, în prima linie. Pîinea se făcea – și ajungea la populație adusă de schiori sau pe sănii. Apa potabilă se raționalizase, fiind distribuită „cu presiune” dimineața de la 6 la 8. Se subînțelege însă că trenurile nu circulau, cele ce reușiseră să ajungă-n gări fiind excepții, „gestul emoționant” al țăranilor ilfoveni care duseseră mîncare celor din trenurile înzăpezite era menționat.

În ziua următoare toată lumea era la treabă. Se fabricau „din deșeuri” lopețile pentru curățarea zăpezii, fiindcă viscolul stătuse de ieri și se putea munci cu spor, de-acuma. Înțelegeam și ordinea-n care urma să se acționeze.

 

Pe 6 – sîmbăta era zi lucrătoare plină – relatările despre de’zăpezire începeau să fie mai optimiste. Comunicațiile se restabileau. Tancurile deschideau drumuri și „pe cîteva linii au început să circule din nou tramvaiele” – adică bucăți din liniile 13, 14 și 26, cele care mergeau pe axa est-vest a orașului. Oamenii lucrau „în frunte cu comuniștii”. Estimp, la căldurică, Dan Deșliu avusese timp să compună și poezia „Viscolul”.

 

Duminecă toți cetățenii Capitalei erau chemați la treabă „la ora 8 dimineața cu lopeți și tîrnăcoape, pe străzile în care locuiesc”. Orașul începea să funcționeze mai bine. Sîmbătă plecaseră și tramvaiele „5, 6, 9, 10, 15 barat pe tot traseul iar pe liniile 1, 8, 12 parțial”. 13, 15 și 24 urmau să fie puse în circulație azi. Și – pentru cine-o mai fi avut timp să se hodinească oleacă – se reluaseră reprezentațiile cinematografelor.

Luni n-apăreau ziarele (dumineca fiind zi liberă și pentru ziariștii și tipografii care-ar fi trebuit să le scoată; obiceiul ăsta s-a păstrat pînă după Revoluție) așa că următoarele știri le avem de-abia marți, pe 9 februarie. Alte linii de tramvai începuseră se meargă: 20, din aproape 35 existente la vremea respectivă.  Găsim relatări despre „desfacerea” străzilor care duceau la centre de pîine, magazine, dar și despre linia ferată ce cobora spre Abator dinspre Filaret. 140000 de bucureșteni munciseră duminică pe 1000 de străzi.

Se-așezau lucrurile, așa că-ncepeau și articolele romanțate despre munca ceferiștilor iar relatările erau nițel mai scurte; zilele următoare aflăm că tramvaiele 13 barat 19 și 21 barat circulau, iar 11, 16 și 17 urmau să fie puse în circulație. Autobuzele urmau să plece mai greu. Se lucra „însuflețit” și „intens”.

  

Venea și ajutorul frățesc, sovietic: plugurile ȚUMZ; despre ele va scrie ziarul mai pe larg de-abia marțea viitoare, pe 16. Printre rînduri însă pricepem că multe trenuri rămăseseră înzăpezite cu zilele.

În continuare, în Capitală oamenii osteneau – pe 12 februarie se aflaseră 31000 de suflete la de’zăpezit. Zăpada era aruncată-n gîrlă. La zece zile de la oprirea viscolului se desfăcuseră și șoselele spre Măgurele și Bragadiru – semn că partea asta de oraș fusese mai afectată?

 

Din păcate pe 17 și 18 februarie viscolul a bătut o dată! Oamenii au pornit iarăși lupta. Pîinea trebuia s-ajungă la ei.

Transporturile, îngenuncheate din nou; au venit în ajutor, între timp, și „puternicele mașini de deszăpezit M.A.Z. produse de fabrica de automobile din Minsk”.

Dar cu toate ne-obișnuim. Viscolul nu mai ținea prima pagină din ziar. Prin 25 februarie ziarul vorbea despre „acțiunea în vederea normalizării” și subiectul căzuse-n paginile din mijloc (Scînteia apărea în patru pagini mari și late). Oamenii muncii „continuau neobosiți”.

După cum văzurăți, nici o cifră concretă. Cu cît bătuse viscolul. Cît de mare erau troienele. Cîți oameni degeraseră. Cîte vite rămăseseră sub nămeți. Nu prea știm nici azi. Cu toate astea, lăsînd lozincile, reiese lupta Oamenilor – și biruința lor.

din nou cinema la Liberty

Dacă nu vedeam un panou publicitar la Unirii, n-aș fi știut!

… dar la mall, la Liberty, se dau din nou filme.

„Happy Cinema” se cheamă multiplexul acum.

Ziceam c-am văzut reclama la Unirii.

Mall-ul cu un picior în groapă din Rahova redeschide, după un an jumate, cinematografele și… face reclamă la Unirii!

Rahovenii – ăia care-ar trebui să umple iar sălile de film de-aici – îs ultimii care află, fiindcă nu-i nici o reclamă-n cartier.

V V C XVII – dosuri de cinema

de Ando și HM

(articol actualizat)

Să mai fie cineva care-ar vrea să meargă la cinematograf – și n-are unde! Nu mai sînt. Unele-s închise de ani, din lipsa vadului. Altele, din cauza șubrezeniei clădirilor. În București mai sînt trei cinematografe. Fostul Luceafărul – numit, azi, CinemaProEuropa (Miorița, înainte) și Glendale (Cotroceni). Uimitor: ultimele două-s vechi, nu dintr-acelea construite de comuniști. N-am pus la socoteală sălile Cinematecii – ci doar pe cele în care noi, cîndva, mergeam la film. Asta e: cinema-ul a murit.

Destinul sălilor construite în anii puterii populare e trist. În afară de Luceafărul – sala centrală, fanion a vremii – nu mai funcționează nici una. Melodia e club; Floreasca, la fel. Excelsior, studio TV. Favorit și Gloria, ruine. Flamura și Grivița, cu lacăt pe ele. Modern a fost sală de bingo și acu-i supermagazin. Cultural – ultima sala de cinema construită în București – la fel.

… dar noi ne uităm la altceva: la ieșirile din dosul sălilor. Firește că cinematografele construite-n acea perioadă (au fost date-n folosință în anii ’62-’64) semănau. Aveau cam aceeași capacitate – peste 800 de locuri (doar Cultural numai vreo 500 și ceva). Detalii de ornamentare interioară, de amplasare a caselor de bilete, a bufetelor și desigur a decorațiunilor din sală le făceau să pară, aparent, diferite. Dar e așa ciudat să vezi că dosurile sălilor de cinema, deși urmînd același proiect de bază, au propriile identități. Arhitectura căuta, cît putea, să se joace.

Iată, în primele imagini, modelul copertinelor ce apărau ieșirile de la cinematograful Grivița:

Cinematograful e abandonat.

Floreasca – cinemascopul devenit club de evenimente – și-a păstrat binișor partea din spate, dinspre autobază. Arcele copertinei sunt, parcă, mai îndrăznețe ca-n spatele Griviței, nu-i așa?

… același model, aproape – dar cu streașina-n unghiuri mai ascuțite, nu-n valuri – e-n dosul fostului Excelsior. Coșmeliile-s adăugate ca o improvizație:

Cinematograful e azi platou TV. Inițial s-a numit 1 Mai.

Iată și sărmanul Modern, primul cinematograf bucureștean sacrificat. Aici, unghiurile copertinei… sînt puțin mai moi, ca să zic așa:

 

A fost omorît odată cu-nceperea construirii Centrului Civic. Unde e? La Rond, la Coșbuc. După Revoluție a devenit celebru, fiind mecca jocurilor – Bingo Europa. Azi e supermagazin. S-a numit, la-nceput, Coșbuc; iar vechiul cinema Coșbuc din vecinătate s-a botezat Rahova, deși mai fusese și-alt cinema Rahova… puțin mai înspre Antim (cine-o fi-n stare să deslușească, cîndva, bulibășeala cu plimbarea numelor cinematografelor bucureștene, merită să intre la Academie!)

Șerban Lăcrițeanu a surprins în 77 o bucată din Rond și din cinematograf – o imagine extraordinară.

Ne-am băgat și-n spatele Flamurei – inaugurată-n Octombrie ’63:

 

… copertina ieșirii e interesantă – modelul folosit nu era o raritate a arhitecturii de-atunci. O surpriză e sala, îmbrăcată-n cărămidă aparentă.

Cinematograful Melodia – deschis sub numele Ștefan cel Mare – nu mai are nimic care s-amintească de vechile ieșiri, spatele fiind transformat radical de proprietarii clubului care ființează aici. Remarcăm, totuși, aceeași cărămidă, pusă cu rostul de-a îmbogăți vizual ceea ce era – totuși – doar o hală pătrățoasă…

grădina Lira

… mai facem un pas în istoria (neterminată) a cinematografului „Lira” răspunzînd la întrebarea legată de grădina-n aer liber a acestuia.

Ne-ajută „Scînteia” din 31 Mai ’65, într-una din puținele programe de cinema unde erau trecute și adresele sălilor.

Atît cinematograful, cît și grădina, figurau la aceeași adresă: așa că ne-am uitat mai bine la imaginea din satelit – să vedem înc-o dată dacă dibuim vreo urmă de cinema-n aer liber.

… și, da! – este: pe terasa clădirii chiar!

Trebuie să fi fost tare frumos să stai sus, și să vezi filmu-n aer liber…

luînd urma Lirei

pregătit cu Ando și C. D. Mocanu

(articol actualizat)

E tare complicat să deslușim istoria cinematografului „Lira” din 13 Septembrie numărul 196 (tronsonul din complex cu cinematograful poartă numărul 196, restul clădirii 194)… Da, nu am găsit nici un cinema menționat aici în ghidurile interbelice… Cum i s-o fi zis înainte „Lirei” – dac-o fi avut alt nume?

… în 1951 deja i se spune „Olga Bancic” (sărmana comunistă omorîtă de naziști), dar cinematografele de imediat de după Război aveau alte și alte nume – pe care să-l alegi, în lipsa adreselor care să te-ajute? Iar cinematografele din 1946 și ’47 sînt… nenumărate.

Într-o „Scînteie” din ’49 aflăm menționat, totuși, un cinema „Lira”:

Însă nu este… același „Lira”! Pentru că aflăm dintr-un program de filme apărut în 1951 despre… „Olga Bancic”, fost „Noni”! Iar în lista de sus scrie și de „Lira”, și de „Noni”!

Lista abonaților telefonici pe anii 1950-53 ne ajută un pic: găsim, încă o dată, și „Lira”, și „Noni” – e clar. Desigur, anuarul respectiv fusese editat la sfîrșitul anilor ’40; nu avea cum să țină pasul cu schimbările de nume ce se plănuiau; dovadă că deja în ’51, erau alte nume…

Belea curată! Coborîm din nou în timp și ne dumirim că despre „Noni” se pomenea și-n ’45

Deci, e sigur că după „Olga Bancic” s-a numit „Lira”. Asta, din 1963; la-nceputul acelui ani era „Olga”:

… iar spre sfîrșit „Lira”:

Și că înainte  de 1951 a fost „Noni”. Dar… care din cinematografele de la a doua jumătate a anilor ’40 era „Lira”? Întrebarea pare că primește răspuns…

„România Liberă” ne ajută: „Tudor Vladimirescu”, fost „Lyra”! Cinematograful respectiv se găsea pe vechea cale a Dudeștilor, la numărul 97 – vedem în cartea de telefoane din ’58

Credeați că-i… gata? Nicidecum! Dăm, totuși, peste un cinematograf „Lyra” în Ghidul bucureștean al anului 1935; numai că se afla pe Calea Văcărești, la numărul 44 – în cartier cu cel de mai sus, carevasăzică!

… dar în Cartea de telefoane de doi ani mai tîrziu se vede că la numărul 44, pe Văcărești, se afla, de-acum, „Gloria”!

Încurcat! Dar reiese că „Tudor Vladimirescu”, fost „Lyra”… fusese, înainte de schimbările din 1950, „Lucifer”! Iar mai tîrziu se va chema „Vitan”.

Nu te poți opri să te gîndești cum se schimbaseră lucrurile. De la cinematografe cu nume vesele, atrăgătoare, oamenii se duceau în săli botezate după comuniști, ilegaliști, luptători. Odinioară aveam American, Barcelona, Dory, Eldorado, Florida, Franklin, Lucifer, Nero, Trianon, Tivoli – iar acum… I. C. Frimu, Elena Pavel, Gheorghe Doja, Donca Simo, Ilie Pintilie, Alex Popov, Vasile Roaită și Alex Sahia.

Ne pregătim să încheiem – n-am reușit să aflăm cînd s-a construit acel „Lira” din 13 Septembrie; nici dacă o fi funcționat și sub alt nume. Am ridicat un pic, însă, cortina peste lumea necunoscută a cinematografelor bucureștene; dac-o mai fi și altcineva care s-aibă atîta răbdare încît să reușească să pună fiecare bucățică de istorie acolo unde-i e locul, ne scoatem pălăria…

Dar să nu uităm nici că din ziare și ghiduri postbelice, mai reiese și că de „Lira” – cel din 13 Septembrie! – ținea și o grădină; nu m-am prins unde era: nu trebuia neapărat să fie în apropiere.

LATER EDIT: grădina pare-ar fi fost pe terasa clădirii, special construită pentru proiectarea de filme.

plimbare prin 13 și pe la Lira

Făcui o plimbare pe jos prin 13, să văd ce mai e nou. Am găsit destule chestii care-ar merge separat – ca știri, case căzute, bunăoară – dar o să le punem pe toate laolaltă, că-i mai cinstit…

Partea dintre Trafic Greu (deși e mai corect să zici fosta stradă Gara Dealul Spirii) și Sebastian e cea mai interesantă parte a lui 13, fiindcă au rămas încă lucruri vechi în picioare. S-au pierdut multe din partea romantică; crîșme uitate – cum ar fi „La Șină” – nu mai sînt; trotuarul cu pavaj de demult s-a asfaltat; dar tot mai vezi cîte ceva interesant.

Poți începe cu frumoasa clădire a Circăi Financiare, închisă de vreo zece ani; recent au apărut panouri care anunță intrarea-ntr-un șantier de reabilitare: așa o fi…

… treci Trafic-Greul și dai, pe mîna dreaptă, de îngrozitorul „complex comercial” Lira – Dragonul roz… Cum s-o putea permite funcționarea sa într-o clădire practic demolată, nu-nțeleg…

… după el, multă vreme cei de-ai locului fuseseră obișnuiți să-și facă tîrguielile la „Nick Center”. Pînă la urmă, Nick s-a-nchis; au mai rămas cîteva din dughenele ce flancau, în vremurile sale bune, aleea de acces…

Lîngă, într-o mare stare de degradare, și clădirile rămase – probabil – de la vreo organizare de șantier din zonă, vreo antrepriză ce s-a ocupat de construcțiile din vremea comunistă. Pîn-acu’ cîțiva ani se mai desfășurau ceva afaceri aici; azi – nu.

Ajungem, însă, la cel mai important reper al zonei – Lira, numit așa după cinematograful închis în zilele noastre (citisem că s-a retrocedat proprietarului). „Lira” este, în fapt, un întreg complex comercial – prăvălii la parter, spații locuibile sus, la etaj; nu m-am dumirit nici azi cînd, înainte de Război, s-a construit. Pare să se fi petrecut, asta, poate pe la-nceputul anilor ’40 – nu am găsit nici un cinematograf menționat aici în ghidurile interbelice; în 1951 i se spunea „Olga Bancic”: despre asta vom mai vorbi, pe larg, în alt articol!

… Complexul e pe jumătate părăsit. Încă mai vezi și-o firmă „Mic.ro”…

Ce să mai zici? Nimic; te uiți la clădire, și-ți place; mai vezi pe-un zid inscripții vechi? Mai vezi:

Cinematograful șade-nchis cam de vreo zece ani; cam atunci am fost și ultima dată la el; la sfîrșitul anilor ’90 se transformase, lăudabil, într-un mic multiplex, cu cîteva săli mici și una mai mare; nu era rău, să știți:

Prima dată am călcat la „Lira” în toamna lui ’87. Mai rămăsese un film în tot Bucureștiul pe care nu-l văzusem, și doar aici rula… Ca să ajung aici, aveam vaga idee că trebuie să iau autobuzul 173 – tramvaiele ce veneau dinspre Cimitirul Bellu încă nu-mi erau familiare – mergeau pe Panduri? mergeau pe Trafic Greu? – habar n-aveam. Am prins momentul cînd 173 întorcea la Gara Progresu – n-avea să ție mult – și l-am luat; am reușit s-ajung la Lira destul de bine; filmul a fost o maculatură vizuală înfiorătoare: se numea „Argoman superdiabolicul”, era vorbit în italiană, alb-negru și sala de cinema avea scaune de lemn și mirosea a șobolani…

Aveam să revin prin zonă peste vreo doi ani, și deja arăta altfel; din vechiul Sebastian dispăruse o mare, mare parte și noroiul împărățea peste tot.

Noroi, praf și mizerie e și azi; din spatele vechilor ruine industriale se ițesc planuri rezidențiale ce strălucesc vesel – să vedem ce și cum va fi.

… acesta este episodul XXV din seria Plimbări în Bucureşti; lista episoadelor – aici

Closer to the moon

Eu, cînd vreau să văd un film românesc, mă duc la film…

Ş-aşa nu-s prea multe filme de văzut – şi româneşti, cu atît mai puţin. În afară de ce-a turnat Nae Caranfil pînă azi, nu prea mă-nghesui să văd alte chestii româneşti; nici măcar „Trei fraţi de belea” n-am văzut – asta ca să ştiţi cum stau cu cultura…

Oricum, orice film de-a’ lu’ Nae se lasă îndelung aşteptat; dar nu de-asta-i o sărbătoare.

Nae – ştiţi – e băiatul lui Tudor Caranfil; criticul de film, de pe vremea cînd un critic avea ce critica la un film, desigur. Bucureşteanul îl ştie pe Tudor Caranfil ca pe-un simbol al oraşului: ani de zile l-a văzut călărind „Pegasul” lui mititel, cu părul coliliu fluturîndu-i în vînt, prin tot centrul – şi mai ales pe la Televiziune. Drept e că trebuie să fi îmbătrînit mult; e ceva vreme de cînd nu l-am mai întîlnit prin tîrg…

Nae – ţineţi minte – a fost şi actor, la început; a jucat în mega-şuşaneaua „În fiecare zi mi-e dor de tine” de prin ’88. Cred c-am văzut filmul ăla de vreo şapte ori; odată cu ăi de la bloc, odată cu chiulangii din clasă, altădată cu chiulangii de la celelalte clase – şi tot aşa; ultimele dăţi ne-am dus de plictiseală şi ca să perfecţionăm glumele făcute la precedentele vizionări – aşa era pe-atunci. În filmul ăla, Nae avea un rol clasic, de ajutor-al-băiatului-bun; nu-mi aduc aminte să fi jucat prost – sau mai prost decît alţii…

… mai apoi, i-am primit cu nerăbdare filmele. Şi cu multă nerăbdare am aşteptat şi „Closer to the moon” – ultimul său film.

Nu-i făcut să spargă piaţa, şi nimeni nu cred că aşteaptă asta – e făcut să te duci la el şi să te laşi prins de poveste. Nu-i o reconstituire – nici a poveştii adevărate, nici a vremurilor, nici a oraşului; e făcut de cineva care n-a uitat că la film te duci să caşti gura o oră-jumate pe-ntuneric…

Am văzut „Closer to the moon” nu la Mall, ci la „Scala”, cinematograful luxos şi opulent al copilăriei mele. Dacă v-aţi obişnuit cu multiplexul, cu digitalul, cu 3D-ul, nu mergeţi la vechile cinemauri. Săracele, nu-ţi pot oferi nimic; decît acces la toaletă. Şi totuşi, e bine că mai există astfel de vechi lăcaşuri cinematografice; nu ştiu de ce, dar e bine că există.

„Closer to the moon” – chiar şi văzut la „Scala” – te prinde, te aşează bine în scaun; uiţi cît a trecut şi cît trebuie să mai fie: e un film frumos.

Mi-a plăcut; n-o să-l povestesc, deşi am copilărit cîndva cînd filmele se povesteau, luni dimineaţa. Să-l povestească alţii; eu doar vă zic să-l vedeţi şi să vă lasaţi cumva liberi, ca să vă placă şi vouă.

… vizionare plăcută.

Sergiu

Demult. Cînd era luni dimineaţă dădeam o fugă pînă la cinema. Ştiam deja ce film trebuia să ruleze săptămîna asta, dar voiam să vedem şi ce va fi în programul viitor. Dădeam tîrcoale afişelor – chiar dacă erau nişte hîrtii mîzgălite de meseriaşul cinematografului – şi priveam pozele alb-negru cu secvenţe din film.

… merita, oare, să chiulim de la şcoală şi să vedem primul film, cel de la 9? Aproape întotdeauna merita. Şi mai chiuleam şi peste două-trei zile, să-l vedem din nou.

Cred că jumătate din sala care urmărea filmul de la 9 era formată din chiulangii – aşa, ca noi.

Şi oricît de prost era filmul, găseam noi ceva interesant de făcut în sală.

Pe-atunci nu era nici popocorn, nu era nici cola; rar mai băgam cîte-o stică de bere – dar cu grijă, să nu ne prindă plasatoarele.

Şi ce senzaţie era să vezi filmul laolaltă cu alţi 300, 400, 500 de oameni! Să-ţi dai coate la cîte-o scenă mai trasă de păr, să strici suspansul la cîte-o uşă care se deschidea, strigînd scîîîîrţ, miau sau şase! Din cînd în cînd, ne mai ieşea cîte-o glumă bună şi rîdea toată sala-n hohote; şi ne duceam şi la spectacolul următor, să facem gluma iar. Şi glumele începeau să circule prin tot cartierul.

Şedeam şi pe scenă, cu gîturile strîmbe, cînd era vreun film cu bătăi. Nici nu respiram la vreo urmărire cu maşini. Săream de pe scaun, cînd Piedone dădea cîte-o carabă. Visam – plecam şi ne-ntorceam data viitoare.

La film.

Ei, asta a fost lumea lui Sergiu. În lumea asta el a împărăţit, în lumea asta Sergiu a fost Dumnezeu.

Ştiţi – Sergiu a murit demult, nu săptămîna trecută. A murit atunci cînd lumea asta a dispărut.

A murit cînd cinematografele nu mai dădeau film dimineaţa, cînd nu mai chiulea nimeni ca meargă la film. A murit cînd sălile s-au închis. A murit cînd am început să mergem la mall, la multiplex, la 3D, la sunet spaţial şi digital…

Pentru mine Sergiu rămîne ăla care făcea filmele cu împuşcături, cu maşini şi cu replici hazoase. Rămîne ăla despre care ştiam noi sigur că umblă mereu cu pistol la el. Rămîne ăla care gonea – cu dubiţa lui Volkswagen pe care scria Cine TV Berlin – spre Buftea.

Rămîne ăla care ştia să refacă o bătălie, o luptă, un război; care dintr-un camion Roman scotea un transportor nazist; care urla la megafon “lăsaţi geamurile deschise la case că tragem cu tunul şi se sparg!”

Rămîne ăla în faţa căruia, la Revoluţie, ni se părea aşa de firesc să aplaudăm şi să strigăm: Ser-giu! Ser-giu!

… Sergiu a murit demult, odată cu lumea-n care a fost el Sergiu.