despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din zbor

Fostul cinematograf „Grivița” s-a demolat de tot – n-a mai rămas nimic din el. Cică o să fie o clădire de birouri-n loc.

Case căzute 283 – Str. 11 Iunie 79

Cine-ar putea zice că taman asta-i o casă căzută?

Trebuie să te oprești o clipă și să vezi că așa e. De zece ani de cînd e gata, n-a fost folosită deloc; de fapt, nici nu-i cu adevărat gata.

Pe locul ei fusese grădină de vară a unui cinematograf; s-au mai dat filme pînă-n anii ’90. Nu mai știu de care cinematograf ținea grădina – de fostul Modern? – sau de micul cinema Libertății (atît parcul Carol, cît și piața de aici așa s-au numit în perioada comunistă) aflat la două case mai încolo?

mai multe despre Case căzute

Case căzute 281 – Calea Dorobanților 99

Actualizare: la sfîrșitul lui februarie 2019 a-nceput un șantier de reabilitare.

Multă vreme, acoperită de pînze publicitare uriașe, am trecut fără să vedem clădirea asta – și mai ales cît de prăpădită este.

La parter a ființat dintotdeauna cinematograful „Volga”. Deși am putea crede că numele l-a primit după Naționalizare, așa a fost el botezat de la bun început.

 

Clădirea tocmai ce-a făcut 80 de ani. Cinematograful mai a funcționat și o bucată din anii ’90, în paralel cu unul din primele cluburi-cult deschise după Revoluție: „Studio Martin”.

Cu numerele, tărășenia obișnuită – clădirea ține de Calea Dorobanților și a fost împărțită în trei bucăți (99, 99A și 99B); cinematograful, însă, apare menționat la numărul 61 al șoselei Ilie Pintilie, azi Iancu de Hunedoara (cu toate că blocurile ce bordează bulevardul se opresc, lipite de clădirea noastră, cu numărătoarea la 37)

mai multe despre Case căzute

1948 – spectacole din presa vremii

de Ando și HM

Fiindcă-i sfîrșit de an – vreme de veselie! – privim peste umăr la atmosfera efervescentă de-acum șapte decenii. Se distrau oamenii și-atuncea; de ce n-ar fi făcut-o? Războiul trecuse. Și greutățile – cînd te saturi să lupți cu ele – mai bine să le uiți, pentru un ceas-două.

Găsim sumedenie de reclame: filme și spectacole, de la matineu pînă-n noapte. De-ajuns să se umple cîte-o pagină-ntreagă de ziar!

Artiști uitați, producători și companii teatrale, cinematografe – o bucurie să ne-ntoarcem în timp.

 

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Cei de la Cartierul Uranus, mereu la datorie!  

scris de Ando

N-am să pierd niciodată ocazia de a-i lăuda pe Costin şi pe Cristi, cei doi entuziaşti scormonitori de documente şi de amintiri de la Cartierul Uranus, mai ales că luna aceasta au şi o frumoasă aniversare: „…proiectul nostru împlinește cinci ani de la înființare – un timp în care am adunat cîteva mii de imagini din cartier și, cu ajutorul Dvs., le-am făcut cunoscute unui public nesperat de larg. Astfel, în amintirea unora, în închipuirea altora (mai tineri), cartierul a revenit puțin la viață”.

Imi place de ei că sunt adevăraţi interlocutori atât în mediul virtual, dar şi în realitate: modeşti, simpatici, atenţi, şi – mai ales – fără aere de superioritate. Deşi deţin un volum impresionant de informaţii despre regretatul cartier, sunt permanent „pe fază”: ascultă sau citesc atent, asimilează şi filtrează cu răbdare poveştile şi amintirile celor care au locuit sau au muncit în acel areal urban. Un singur exemplu. Intr-o discuţie legată de cinematografele din zonă, le spuneam că îmi amintesc de existenţa unui alt fost cinematograf numit „Rahova”, aflat undeva mai jos, spre intersecţia cu Justiţiei, dar tot pe Calea Rahovei, însă altul decât cele care apar îndeobşte în fotografiile de pe net (Coşbuc, Modern, Nicolae Bălcescu). Răspunsul a venit rapid şi documentat:

„Cinema Rahova, despre care aţi şi spus că era mai jos, spre centru, era în clădirea pe care am bănuit-o, era cea de la adresa Calea Rahovei 91, ocupată de ateliere de proiectare T.C.I. la momentul demolărilor; ataşez poza din albumul lui Bonciocat.

Şi nu se opresc aici cu roboteala: astfel, la finele lui octombrie, au lansat o nouă pagină de grup pe facebook intitulata Măruntaiele cartierului Uranus, iar din această lună, reiau întâlnirile de joia de la expoziţia lor de la parterul hotelului Marriott ( prima întâlnire e chiar joi 8 noiembrie , orele 18).

Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări

scris de Ando

Fără îndoiala că cine va descâlci zbuciumata istorie a sălilor de cinema din Bucureşti poate fi numit… doctor. Să ne amintim numai ce zbatere a fost până am depistat unde se afla grădina cinematografului LIRA!

Iată un alt exemplu. Avem două programe de filme: unul din 1967, celălalt e chiar din 22 decembrie 1989.

 

Vizibil, numărul cinematografelor diferă substanţial, chiar dacă ţinem socoteala că, în respectivul interval de timp, unele săli vechi fuseseră deja demolate. De fapt, mai ales după 1980, se mergea… pe blat. Pentru că şi acea întreprindere de difuzarea filmelor trebuia să-şi îndeplinească planul de încasări, la unele săli se băgau filme vestice (chiar dacă mai vechi, dar de success la public), dar care săli nu erau trecute în programul de la ziar!

Ţin minte că aveam o listă de telefoane şi astfel mă interesam ce film rulează la cutare cinematograf sau grădină!

Acestea fiind zise, publicăm două interesante liste, primite de la arh. Cristian Brăcăcescu, liste care aduc o rază de lumină şi ne mai scot din încurcătură.

Prima cuprinde situaţia extinsă a cinematografelor active înainte de 1950, dar şi a sălilor de cinema care, fie au căpătat o altă destinaţie, fie pur şi simplu au fost demolate.

Cea de a doua prezintă situaţia cinematografelor active la nivelul anilor 1987-1988. Bineînţeles că, lucrurile fiind în mişcare, apar enumerate şi cinematografele nou construite: Luceafărul, Modern, Flamura, Griviţa, Excelsior, Favorit, Melodia, Gloria, Floreasca.

Asta nu înseamnă nicidecum că am scăpat de încurcături. De exemplu: sala Înfrăţirea între popoare din Bucureştii Noi nu apare pe niciuna din liste!?

Deci, până la… doctorat, hai să vedem şi câteva anunţuri la filmele care rulau prin sălile anilor 1946-47.

   

din zbor

de Ando și HM

cîte săli de cinema zac; și, fiindcă nu toate trebuie transformate în cluburi ori supermagazine, reconversia lor ar însemna un folos comunității. „Favoritul”, săracul, e de cînd hăul în aer. „Flamura” și „Grivița” – abandonate și ele – sînt în vederea consiliilor locale pentru a fi folosite la ceva util

La „Gloria” treaba se mișcă destul de binișor.

de’zăpezirea în presa vremii

Azi, la fieștecare pospai de zăpadă ne ascundem după sobă; ce ne-om fi făcut în iarna lui ’54?

Viscolul bătuse cu peste 120 la oră și zăpada – în București – ajungea ca popa la doi metri; troienită însă, era cît casa. Oamenii au trecut peste toate – că de-aia-s oameni.

Joi, pe 4 Februarie, „Scînteia” deschidea ziarul cu lozinca „Toate forțele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!” Nu aflăm direct nici cîtă zăpadă se-așternuse, nici ceea ce nu mergea – ci doar ceea ce-ncepea să se pună pe picioare. Muncitorii și militarii erau, firește, în prima linie. Pîinea se făcea – și ajungea la populație adusă de schiori sau pe sănii. Apa potabilă se raționalizase, fiind distribuită „cu presiune” dimineața de la 6 la 8. Se subînțelege însă că trenurile nu circulau, cele ce reușiseră să ajungă-n gări fiind excepții, „gestul emoționant” al țăranilor ilfoveni care duseseră mîncare celor din trenurile înzăpezite era menționat.

În ziua următoare toată lumea era la treabă. Se fabricau „din deșeuri” lopețile pentru curățarea zăpezii, fiindcă viscolul stătuse de ieri și se putea munci cu spor, de-acuma. Înțelegeam și ordinea-n care urma să se acționeze.

 

Pe 6 – sîmbăta era zi lucrătoare plină – relatările despre de’zăpezire începeau să fie mai optimiste. Comunicațiile se restabileau. Tancurile deschideau drumuri și „pe cîteva linii au început să circule din nou tramvaiele” – adică bucăți din liniile 13, 14 și 26, cele care mergeau pe axa est-vest a orașului. Oamenii lucrau „în frunte cu comuniștii”. Estimp, la căldurică, Dan Deșliu avusese timp să compună și poezia „Viscolul”.

 

Duminecă toți cetățenii Capitalei erau chemați la treabă „la ora 8 dimineața cu lopeți și tîrnăcoape, pe străzile în care locuiesc”. Orașul începea să funcționeze mai bine. Sîmbătă plecaseră și tramvaiele „5, 6, 9, 10, 15 barat pe tot traseul iar pe liniile 1, 8, 12 parțial”. 13, 15 și 24 urmau să fie puse în circulație azi. Și – pentru cine-o mai fi avut timp să se hodinească oleacă – se reluaseră reprezentațiile cinematografelor.

Luni n-apăreau ziarele (dumineca fiind zi liberă și pentru ziariștii și tipografii care-ar fi trebuit să le scoată; obiceiul ăsta s-a păstrat pînă după Revoluție) așa că următoarele știri le avem de-abia marți, pe 9 februarie. Alte linii de tramvai începuseră se meargă: 20, din aproape 35 existente la vremea respectivă.  Găsim relatări despre „desfacerea” străzilor care duceau la centre de pîine, magazine, dar și despre linia ferată ce cobora spre Abator dinspre Filaret. 140000 de bucureșteni munciseră duminică pe 1000 de străzi.

Se-așezau lucrurile, așa că-ncepeau și articolele romanțate despre munca ceferiștilor iar relatările erau nițel mai scurte; zilele următoare aflăm că tramvaiele 13 barat 19 și 21 barat circulau, iar 11, 16 și 17 urmau să fie puse în circulație. Autobuzele urmau să plece mai greu. Se lucra „însuflețit” și „intens”.

  

Venea și ajutorul frățesc, sovietic: plugurile ȚUMZ; despre ele va scrie ziarul mai pe larg de-abia marțea viitoare, pe 16. Printre rînduri însă pricepem că multe trenuri rămăseseră înzăpezite cu zilele.

În continuare, în Capitală oamenii osteneau – pe 12 februarie se aflaseră 31000 de suflete la de’zăpezit. Zăpada era aruncată-n gîrlă. La zece zile de la oprirea viscolului se desfăcuseră și șoselele spre Măgurele și Bragadiru – semn că partea asta de oraș fusese mai afectată?

 

Din păcate pe 17 și 18 februarie viscolul a bătut o dată! Oamenii au pornit iarăși lupta. Pîinea trebuia s-ajungă la ei.

Transporturile, îngenuncheate din nou; au venit în ajutor, între timp, și „puternicele mașini de deszăpezit M.A.Z. produse de fabrica de automobile din Minsk”.

Dar cu toate ne-obișnuim. Viscolul nu mai ținea prima pagină din ziar. Prin 25 februarie ziarul vorbea despre „acțiunea în vederea normalizării” și subiectul căzuse-n paginile din mijloc (Scînteia apărea în patru pagini mari și late). Oamenii muncii „continuau neobosiți”.

După cum văzurăți, nici o cifră concretă. Cu cît bătuse viscolul. Cît de mare erau troienele. Cîți oameni degeraseră. Cîte vite rămăseseră sub nămeți. Nu prea știm nici azi. Cu toate astea, lăsînd lozincile, reiese lupta Oamenilor – și biruința lor.

din nou cinema la Liberty

Dacă nu vedeam un panou publicitar la Unirii, n-aș fi știut!

… dar la mall, la Liberty, se dau din nou filme.

„Happy Cinema” se cheamă multiplexul acum.

Ziceam c-am văzut reclama la Unirii.

Mall-ul cu un picior în groapă din Rahova redeschide, după un an jumate, cinematografele și… face reclamă la Unirii!

Rahovenii – ăia care-ar trebui să umple iar sălile de film de-aici – îs ultimii care află, fiindcă nu-i nici o reclamă-n cartier.

V V C XVII – dosuri de cinema

de Ando și HM

(articol actualizat)

Să mai fie cineva care-ar vrea să meargă la cinematograf – și n-are unde! Nu mai sînt. Unele-s închise de ani, din lipsa vadului. Altele, din cauza șubrezeniei clădirilor. În București mai sînt trei cinematografe. Fostul Luceafărul – numit, azi, CinemaProEuropa (Miorița, înainte) și Glendale (Cotroceni). Uimitor: ultimele două-s vechi, nu dintr-acelea construite de comuniști. N-am pus la socoteală sălile Cinematecii – ci doar pe cele în care noi, cîndva, mergeam la film. Asta e: cinema-ul a murit.

Destinul sălilor construite în anii puterii populare e trist. În afară de Luceafărul – sala centrală, fanion a vremii – nu mai funcționează nici una. Melodia e club; Floreasca, la fel. Excelsior, studio TV. Favorit și Gloria, ruine. Flamura și Grivița, cu lacăt pe ele. Modern a fost sală de bingo și acu-i supermagazin. Cultural – ultima sala de cinema construită în București – la fel.

… dar noi ne uităm la altceva: la ieșirile din dosul sălilor. Firește că cinematografele construite-n acea perioadă (au fost date-n folosință în anii ’62-’64) semănau. Aveau cam aceeași capacitate – peste 800 de locuri (doar Cultural numai vreo 500 și ceva). Detalii de ornamentare interioară, de amplasare a caselor de bilete, a bufetelor și desigur a decorațiunilor din sală le făceau să pară, aparent, diferite. Dar e așa ciudat să vezi că dosurile sălilor de cinema, deși urmînd același proiect de bază, au propriile identități. Arhitectura căuta, cît putea, să se joace.

Iată, în primele imagini, modelul copertinelor ce apărau ieșirile de la cinematograful Grivița:

Cinematograful e abandonat.

Floreasca – cinemascopul devenit club de evenimente – și-a păstrat binișor partea din spate, dinspre autobază. Arcele copertinei sunt, parcă, mai îndrăznețe ca-n spatele Griviței, nu-i așa?

… același model, aproape – dar cu streașina-n unghiuri mai ascuțite, nu-n valuri – e-n dosul fostului Excelsior. Coșmeliile-s adăugate ca o improvizație:

Cinematograful e azi platou TV. Inițial s-a numit 1 Mai.

Iată și sărmanul Modern, primul cinematograf bucureștean sacrificat. Aici, unghiurile copertinei… sînt puțin mai moi, ca să zic așa:

 

A fost omorît odată cu-nceperea construirii Centrului Civic. Unde e? La Rond, la Coșbuc. După Revoluție a devenit celebru, fiind mecca jocurilor – Bingo Europa. Azi e supermagazin. S-a numit, la-nceput, Coșbuc; iar vechiul cinema Coșbuc din vecinătate s-a botezat Rahova, deși mai fusese și-alt cinema Rahova… puțin mai înspre Antim (cine-o fi-n stare să deslușească, cîndva, bulibășeala cu plimbarea numelor cinematografelor bucureștene, merită să intre la Academie!)

Șerban Lăcrițeanu a surprins în 77 o bucată din Rond și din cinematograf – o imagine extraordinară.

Ne-am băgat și-n spatele Flamurei – inaugurată-n Octombrie ’63:

 

… copertina ieșirii e interesantă – modelul folosit nu era o raritate a arhitecturii de-atunci. O surpriză e sala, îmbrăcată-n cărămidă aparentă.

Cinematograful Melodia – deschis sub numele Ștefan cel Mare – nu mai are nimic care s-amintească de vechile ieșiri, spatele fiind transformat radical de proprietarii clubului care ființează aici. Remarcăm, totuși, aceeași cărămidă, pusă cu rostul de-a îmbogăți vizual ceea ce era – totuși – doar o hală pătrățoasă…