despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.

am crescut mult!

… ce-ar mai fi de zis, nu știu. Or fi coșuri de gunoi pentru uriași. Poate-s bune și pentru baschet. Poate-s puse doar în batjocură…

… sau poate le-au urcat la mai bine de un metru optzeci ca să se poată-nghesui, parcînd pe trotuar, mașinile?

Reclama Ci-Co

de Ando și HM

Pe Pache – pe la intersecția cu Mătăsarii – știe toată lumea că-i o reclamă vopsită pe-o clădire:

Acuma, înainte de-a-nfrunzi pomii, poți s-o vezi mai bine; cît nu s-a spălat de ploaie și șters de vînt… Bine făcută – reclama – la o băutură gustoasă și răcoritoare care bătea cu mult Fanta de azi. Ohoo! – Ci-Co avea un gust așa bun de portocale; se făceau lucruri reușite.

Și, fiindcă știți cît de mult ne plac vestigiile astea șterse – că-s ele îndemnuri electorale, urme de firme industriale vechi, reclame sau lozinci – o înfățișăm azi.

Și ne-ntrebăm: oare de ce s-a vopsit tocmai aici, pe calcanul ăsta, reclama la Ci-Co? Nu-i tocmai un vad fantastic pentru o reclamă – nici măcar pentru vremea comunistă. Poate, sub ea, o fi fiind fost scris altceva, și Ci-Co a acoperit vechea inscripție? Habar n-avem.

Garajul Mișu Sontag

Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…

Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.

… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.

Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.

Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi agarajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.

lupta cu oamenii

… vara trecută, mă miram de jignirea ce răzbate din anunțurile astea:

Jignirea – ascunsă-n pasivitatea asta agresivă cu litere mici – continuă…

nu mai e ca-n staul!

E prima veste bună pe care-o pot da din „Orășelul Copiilor”.

Nu-nțelegeam de ce mă simt așa bine – așa firesc – așa liber pe-aici, acum. Și dup-aia mi-am dat seama:

… au fost scoase toate gărdulețele metalice ce mărgineau aleile parcului. Ce diferență uriașă:

Nu te mai simți ca-n staul. Sper din toată inima că rămîne așa.

bun așa.

Iată ce utilitate s-a găsit, în cele din urmă, acestui post telefonic public abandonat

… buuun.

530 de poze

Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.

S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.

530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!

Înapoi la piatra cubică?

scris de Alexandru Bodea

Pe vremea copilariei mele, prin anii ’50, majoritatea strazilor si chiar bulevardelor, erau pavate cu piatra cubica

Imi dau seama ca era si este un  material usor de montat de catre pietrarii strazilor, meserie pe care astazi nu o mai gasim.

Practic a disparut, la fel cum erau geamgii, tocilarii sau lustragii asezati sau mergand pe strazile  principale sau laturalnice… La fel au disparut si birjarii  eleganti cu trasurile prevazute cu coperita pentru umbra sau ploaie  si spoitoarele asezate de-o parte si alta a trotuarului de langa Hala Unirii… In prezent sunt totusi capitale europene sau americane unde gasim pastrate aceste mijoace de transport, strecurandu-se printre autoturismele moderne, dand un farmec prezentului datorita pastrarii trecutului…

Asa se face ca in zilele noastre, mai gasim pavajul cu piatra cubica numai prin Centrul Vechi cu strazile Lipscani, Gabroveni sau Covaci  pana la legatura cu Splaiul, Dealul Mitropoliei, si in Parcul Carol sau Parcul Cismigiu… pe aleea care duce la „sahisti”.

Acum vreo doi ani  s-au largit bulevardele, iar cu aceasta ocazie s-au scos „pietrele lui Halaicu” si s-au inlocuit cu placile de granit ale lui Oprescu… operatiune care a deranjat foarte mult circulatia pietonala, la care s-au adaugat si livrarea materialelor necesare inlocuirii cu mare intarziere.

Acum cateva zile plimbandu-ma pe „bulevard” am gasit o portiune, care dupa cate  ori a fost de vreo doua-trei ori sapata pentru reparatii la cablurilor ingropate, arata acuma groaznic, cu placile de granit crapate…

Pana la urma ce facem, ajungem  la piatra cubica… de altadata?

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

din zbor

… zilele astea se dărîmă – că nu se mai putea altfel – scheletul nenorocit rămas în cartierul Aviației; ăla de la picioru’ podului.

 

Cristian Malide, la fața locului, ne-a trimis cîteva imagini.

Zona – de altfel, și ultimul cartier ridicat pe vremea comunistă – nu șade pe loc: se mișcă, se transformă.