despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Civilizație publică LXII – Zürich (IV)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua partea treia parte

Căutând urmele prezenței bucureștene, mai vechi sau mai noi, a corpului de iluminat, tonconic, din sticlă albă (opal) venit la noi tocmai din țara lui Wilhem Tell și botezat „model Zürich”, am ajuns ….

În preajma unor clădiri publice monumentale importante

Esplanada și spațiile pietonale din fața Casei Scânteii erau iluminate în 1956 cu lămpi „model Zürich”, varianta dâmbovițeană, instalate pe stâlpi „lampadar” metalici „din două bucăți”.

 

Din aprilie 1960 corpurile astea de iluminat, simbol capitalist îmbrăcat în haine proletare, au conviețuit mulți ani în fața Casei Scânteii cu statuia lui Lenin. Fotografia a fost făcută în ziua de 25 aprilie 1989.

Momentul surprins de Willy Pragher în fața Palatului Regal este, fără îndoială, unul foarte important pentru istoria națională. Ziua de 22 iunie 1941 marchează intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Imaginea păstrează (pentru cei interesați) felul în care la vremea aceea erau iluminate peluza dinspre Calea Victoriei a palatului și spațiul pietonal adiacent. Felinarele montate pe stâlpii ornamentali ai gardului purtau însemnul regalității – coroana.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, în martie, bucureștenii (și nu doar ei) aduceau un ultim omagiu lui Gheorghe Gheorghiu – Dej care își încheiase socotelile cu viața pe pământ (19 martie 1965).

Felinarele regale dispăruseră și locul le fusese luat de corpuri de iluminat „model Zürich” fabricate departe de Elveția natală, pe meleaguri mioritice.

Și au rămas acolo mulți ani. Iată-le în 1968 văzute de pe peluza palatului.

Fără să vrea, Cristian Malide le-a fotografiat în 1974. Utilizau ca sursă de lumină lampa cu descărcări în vapori de mercur de înaltă presiune, cu balon fluorescent, tip LVF 125, echipată cu balast tip BVA 125 și cu condensator. Accesoriile erau „ascunse” în soclul stâlpului.

În 1986 erau încă neclintite pe poziție. Aripa modernizării trecuse peste ele aducându-le o nouă sursă de lumină. Este vorba de lampa cu vapori de sodiu de înaltă presiune, cu balon cu strat difuzant, tip LPN 175, echipată cu accesoriile specifice – balast BNA 175, dispozitiv de amorsare DA 05 și condensator.

Plecați din nord, cu un popas în centru, iată-ne ajunși în sudul orașului, sus pe deal, la Palatul Patriarhiei. Clădirea monumentală finalizată în 1907 a fost construită după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu.

A găzduit până în 1947 Adunarea Deputaților, componentă a parlamentului bicameral al României. Zona deschisă circulației publice (pietonale, rutiere) era iluminată de lămpi specifice epocii montate pe stâlpi „lampadar”. Ambele componente fuseseră desenate și se  fabricau în atelierele primăriei sau ale U.C.B. Administratorii clădirii nu au simțit nevoia de a-i ilumina suplimentar fațada.

După ’47, parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Națională, legislativ unicameral, organ suprem al puterii de stat care, până în 1989, a avut sediul în palatul din Dealul Mitropoliei.

Noul locatar s-a apucat gospodărește de schimbări, modificări și adaptări. Iluminatul public din întregul complex a fost înlocuit cu unul mai „discret”. În plus, intrarea principală a fost împodobită cu două aplice care aveau ca piesă de bază dispersorul difuzant tronconic din sticlă albă (opal) „model Zürich” și accesoriile de fixare – etanșare adaptate la noua soluție de susținere. Fotografiile sunt din anii ’70.

Printre alte „binefaceri” ale democrației pogorâte peste România după evenimentele din decembrie 1989 se află și parlamentul ca expresie a voinței și puterii poporului, „organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării”. Camera Deputaților, componentă a acestuia, s-a întors în palatul care îi fusese destinat încă de la începutul secolului XX. A funcționat acolo până în 1996 când s-a mutat alături de Senat în Casa Poporului.

La data de 28 octombrie 1996 clădirea a fost cedată spre folosință Bisericii Ortodoxe Române care a transformat-o în Palatul Patriarhiei.

După ce a trecut în proprietatea Bisericii (6 decembrie 2010), edificiul a intrat într-un proces combinat și susținut de restaurare, renovare, reabilitare, finalizat în 2016 odată cu sfințirea acestuia de către Preafericitul Părinte Daniel (6 iunie 2016). Cele două aplice au depășit cu bine deranjul și au rămas să înfrumusețeze fațada clădirii. Nu arăta rău! Fotografiile au fost făcute în perioada 2010 – 2013.

 

Câțiva ani mai târziu, în iarna 2018 – 2019, corpurile de iluminat „model Zürich” nu mai înnobilau Palatul Patriarhiei. Au fost înlocuite cu niște sticle de lampă ceva mai domnești decât suratele lor care se înfrățesc și azi cu fitilul și cu gazul pentru a produce lumina. Un Dorel din administrația laică a Patriarhiei, înghesuit probabil de lipsa pieselor de schimb, a decis să înlăture elegantele „elvețience” purtătoare de istorie și să așeze pe fațada mândrului și emblematicului palat niște feștile triste care se potrivesc ca nuca-n perete.

Aici se termină călătoria noastră pe urmele unui simbol al civilizației publice bucureștene, parte din fascinanta și atât de puțin cunoscuta poveste a orașului.

Consideram subiectul închis și deja mă gândeam la altceva când neastâmpărata curiozitate m-a pus să văd ce face…

Lampa model Zürich la ea acasă

Adică în Elveția. Am găsit-o cu ușurință la Berna și n-am mai insistat. Să o vedem!

Impresionant, nu? Fotografiile sunt de prin 2015 – 2016, poate chiar mai recente. Elvețienii prețuiesc și cinstesc valorile trecutului. Corpul de iluminat decorativ echipat cu „glob” dispersor difuzant, tronconic, din sticlă albă (opal) născocit chiar de ei este încă, după atâția ani, o prezență discretă, elegantă, utilă pe străzile localităților helvete. Pentru asta nu sunt suficiente bunul gust și priceperea. Ce au ei și nu avem noi? De ce ei păstrează și conservă urmele trecutului iar noi le distrugem cu frenezie?

În loc de încheiere

Stâlpul Mannesmann „tip lampadar” cu soclu din fontă și manșon ornamental a fost special desenat pentru „lampa model Zürich” astfel încât ansamblul să fie armonios. Uneori, în zone periferice, mai dosnice, au fost utilizați stâlpi din seria normală, puțin mai înalți decât cei dedicați.

Și unii și ceilalți au dăinuit mulți ani fiind asociați, în funcție de posibilități sau de fantezia celor implicați, mai ales în anii ’50 – ’60, cu alte corpuri de iluminat.

Pe malul Lacului Floreasca, într-o zonă pietonală mai puțin frecventată, corpul de iuminat tronconic fusese înlocuit cu unul sferic fabricat la rându-i tot din sticlă albă. Deși puțin înclinat sub povara neglijenței și nepăsării, stâlpul „lampadar” Mannesmann autentic se ține bine. Elementele caracteristice pot fi identificate cu ușurință. Era anul 1968.

Cam tot pe atunci (1966), în parcul Herăstrău, un stâlp Mannesmann de rețea găzduia și el un glob.

Pentru rigoare trebuie spus că, în ambele cazuri, nu era vorba de un nou corp de iluminat ci de o combinație, o găselniță dâmbovițeană. Baza lămpii, cea care se fixa pe stâlp și care permitea montarea fasungului, a dispersorului și a garniturilor de etanșare, provenea de la „modelul Zürich” căruia i s-a înlocuit elementul difuzant tronconic cu unul sferic.

Estetic vorbind, rezultatul nu era chiar rău. Dealtfel corpurile de iluminat echipate cu globuri din sticlă opal nu erau o noutate. Au existat în peisajul bucureștean interbelic fiind promovate de Primărie sau de U.C.B. care le și produceau în atelierele proprii. Nu au avut viață prea lungă din cauza unei hibe foarte greu de înlăturat. Capacitatea de evacuare a căldurii produse de becul cu filament incandescent era foarte redusă. Supraîncălzirea afecta durata de viață a sursei de lumină, a elementelor de contact electric și a celor de etanșare.

***

Zonele centrale și rezidențiale, parcurile, grădinile, terasele, spațiile pietonale, peluzele, esplanadele Bucureștiului de dinainte de 1948 au fost puse în valoare și de iluminatul general realizat cu lămpi decorative, de obicei difuzante, susținute de stâlpi „lampadar”, altele decât cele „model Zürich”.

Iată, doar așa pentru a stârni curiozitatea, câteva dintre acestea:

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (III)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua parte

Dintre toate corpurile de iluminat public/stradal care au înfrumusețat, după 1930, Bucureștiul și care și-au făcut datoria mulți – mulți ani, singurul despre care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată este cel tronconic, din sticlă albă (opal), „model Zürich”.

Târziu, documente fotografice mi-au dovedit fără tăgadă că în anumite perioade de timp m-am aflat în preajma lui, în principal ca om al rețelelor electrice. Și totuși la vremea aia nu mi-a stârnit interesul, nici măcar pe cel profesional. Sâcâit de această scăpare i-am luat urma de-a lungul timpului. Să vedem rezultatul!

Prin grădini, parcuri, ștranduri, baze sportive

Pe malul Lacului Herăstrău. Grădina restaurantului Pescăruș surprinsă în 1941 de Willy Pragher.

Aceeași grădină în 1962.

Și un an mai târziu.

Lângă Gigantul lui Paciurea din parcul Carol în 1966. La vremea aceea parcul era al Libertății.

În 1942 la ștrandul Floreasca. Odată cu apariția unui nou ștrand (Floreasca 1) spre capătul dinspre Bordei al lacului, cel din fotografie a devenit Floreasca 2.

Mi-am petrecut verile copilăriei și ale adolescenței „pe ștrand”, la Floreasca. Semnam, aproape zilnic, condica chiar în zona inspirat fotografiată de Willy Pragher. O fi fost și „elvețianca” pe acolo? Posibil! Nu aveam ochi pentru astfel de mărunțișuri. Altele erau tentațiile!

În 1962 pe malul lacului, la baza de sporturi nautice de la Herăstrău înființată de „Asociațiunea sportivă Metropola” a funcționarilor și lucrătorilor din Societatea generală de Gaz și de Electricitate București și din Uzinele Comunale București. Acolo Metropola avea un pavilion (sală de mese, vestiare, două săli cu cabine de duș, spații pentru adăpostirea și întreținerea ambarcațiunilor), un debarcader, terenuri de tenis și de volei.

Prin cartierele Bucureștiului și nu numai

Anii ’50. Pe bulevardul Nicolae Bălcescu (fost I.C. Brătianu) în preajma blocului Malaxa – Burileanu. Câteva lămpi „model Zürich” originale susținute de stâlpi lampadar Mannesmann echipați ca la carte cu soclu din fontă „tip platou” și cu manșon ornamental.

La marginea orașului, în Bucureștii Noi, luminând drumul către „Înfrățirea între popoare”. Cinematograful adică!

În 1959 blocurile cartierului aveau doar câțiva ani de existență. Importurile unor produse occidentale erau interzise. Așa se face că pentru iluminatul aleilor au fost folosite componente asimilate de industria României: „corpuri de iluminat tronconice cu glob” și stâlpi metalici „din două bucăți” – două tronsoane de țeavă, cu diametre diferite, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale.

Cam tot pe atunci, Groapa Floreasca era transformată într-un modern cartier de blocuri. Imaginea înfățișează strada Glinka Mihail Ivanovici așa cum arăta în 1961. Iluminatul stradal, cam sărăcăcios după părerea mea, era realizat cu aceleași elemente autohtone ca și cel din Bucureștii Noi.

Iată-ne ajunși într-o altă margine de București, pe strada Baba Novac a anilor ’60, în zona din apropierea intersecției cu strada Dristorului, pe aleea din spatele Policlinicii. Stâlpul din beton tip TB a luat locul celui metalic „din două bucăți”. Rezultatul a fost probabil eficient. Cu siguranță însă, nu bucura ochiul și sufletul. Începuseră vremurile în care „mofturile” estetice nu prea contau. Doar să se aprindă lumina!

La intersecția șoselei Mihai Bravu cu șoseaua Iancului a fost construit, odată cu blocurile din zonă, un complex comercial a cărui piesă grea era un restaurant mare, modern și cu oarecare ștaif. Se numea Mediaș. În 1968 spațiul pietonal din jurul acestuia era iluminat cu varianta indigenă a „lămpii model Zürich” montate pe un stâlp lampadar mai sofisticat, din categoria „ornamental”. Nu arăta rău!

După ce a fost asimilat în producție de către tânăra industrie românească de profil, corpul de iluminat tronconic din sticlă albă (opal) și-a început călătoria prin țară. În 1953 ajunsese într-un nou cartier muncitoresc construit pentru cei care produceau autocamioane la uzina Steagul Roșu din Orașul Stalin. Așa se numea atunci Brașovul. Stâlpul „lampadar” metalic, de inspirație locală, ieșit din tipare, arată mult mai bine decât cel din beton tip TB.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (II)

scris de C. D. Mocanu

Se va rotunji în toamnă la cincizeci numărul anilor de când viața mea profesională, începută de timpuriu într-un liceu industrial, a avut în centrul preocupărilor rețelele electrice, inclusiv pe cele destinate iluminatului public. Întreținerea și exploatarea celor din urmă nu m-au pasionat niciodată. Erau considerate activități secundare, cu un grad redus de complexitate, care nu necesitau o calificare peste medie. Altfel, importante pentru nivelul de civilizație și confort al localităților mari sau mici.

Așa stând lucrurile, n-am agonisit decât cunoștințele strict necesare fără să pun atunci la socoteală valoarea istorică a unora dintre elementele componente (stâlpi, corpuri de iluminat, surse de lumină, accesorii). Aveam să o descopăr spre sfârșitul carierei. Deși cam târziu, am recuperat repede pentru că după atât amar de ani cu ceva tot am rămas. Știu unde să caut!

Scotocind în cuferele arhivei personale dar și în cele ale memoriei am găsit Fișa tehnologică FL – 16, Executarea lucrărilor de iluminat public, întocmită de un colectiv de la Întreprinderea Electromontaj București din cadrul Trustului Electromontaj, coordonat de inginerul Gh. Eșanu și publicată în 1973 la Centrul de Documentare Energetică.

Lucrarea tratează „executarea lucrărilor de iluminat electric al străzilor, al trecerilor de pietoni, al piețelor, grădinilor, parcurilor și scuarurilor în orașe”. și  prevederile acesteia nu se aplică „la alte tipuri de lucrări de iluminat exterior ca reclame luminoase, iluminatul fațadelor clădirilor etc.” sau „la rețelele aeriene de distribuție de joasă tensiune și iluminat public montate pe stâlpi comuni foarte mult folosite la sate, în orașe de provincie și în cazuri speciale chiar în orașele mari”.

Capitolul „Elemente constructive” conține informații valoroase despre totalitatea componentelor care alcătuiesc instalațiile de iluminat exterior așa cum sunt ele definite în „Domeniul de aplicare”. Am aflat astfel cu surprindere și bucurie că în 1973 „lampa model Zürich” era încă de actualitate.

Și cum Fișa tehnologică FL – 16 nu poate fi găsită în bibliotecile publice, după primul episod dedicat „elvețiencei” se impunea continuarea demersului pentru a pune la dispoziția celor interesați detalii tehnice și imagini suplimentare.

 ***

Lucrările pentru asanarea bălților de pe cursul Colentinei și transformarea lor în lacuri cu o folosință complexă, executate de U.C.B. în anii ’30 ai secolului trecut, au adus în peisajul bucureștean o prezență discretă și elegantă menită să asigure iluminatul spațiilor publice apărute de-a lungul salbei acvatice care este și azi mândria orașului.

Inspirata punere laolaltă a unui stâlp nemțesc, tip „lampadar”, fabricat de Mannesmann cu un corp de iluminat, decorativ, tronconic, difuzant (care răspândește lumina în toate părțile), din sticlă albă (opal), venit din Elveția și având ca sursă de lumină becul cu filament incandescent, s-a răspândit apoi în toate zonele centrale și în cele rezidențiale (parcuri, spații pietonale, grădini, terase, peluze, esplanade, ștranduri, baze sportive, etc.). Numită spre aducere aminte „model Zürich”, eleganta „lampă” a răzbit prin timp, cu modificările și adaptările impuse de vremuri, ajungând într-o formă sau alta până în primul deceniu al secolului XXI.

Stâlpii de tip „lampadar” sunt stâlpii utilizați exclusiv pentru a susține una sau mai multe lămpi (corpuri de iluminat) ca parte a instalațiilor de iluminat public din parcuri, grădini, terase, baze sportive, peluze, spații destinate circulației pietonale, etc. Au înălțimea totală de 4–5 m. și înălțimea utilă deasupra solului de 3–4 m.

Pot fi confecționați din țeavă sau din alte profile metalice (simpli sau tronsonați), din beton sau din diverse materiale compozite (ex. poliester armat cu fibră de sticlă – PAFS). Toți însă, cel puțin teoretic, trebuie să arate bine, să se integreze în peisaj, să fie plăcuți ochiului și sufletului.

Stâlpul metalic format din două tronsoane inegale, cu secțiune circulară care, la începuturi, făcea pereche cu lampa model Zürich era fabricat dintr-o singură bucată prin procedeul Mannesmann. Avea ca elemente ornamentale un soclu din fontă și un manșon care masca zona de trecere de la un tronson la celălalt.

Produși în Germania, în Austria sau în Ungaria, stâlpii lampadar Mannesmann au fost înlocuiți după 1948 cu o variantă indigenă, mai ieftină, mai simplă și mai puțin prezentabilă.

Metalurgia României producea țeavă de uz general și astfel soluția a fost inevitabilă. Criteriile estetice nu au mai contat. Țevi simple sau tronsonate, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale care să le înnobileze aspectul, (Fig. 19) au devenit, cu ceva reținere, suporți pentru lămpile model Zürich dar și pentru născocirile care le-au urmat. Au trecut peste ani și pot fi aflați încă prin parcurile mărginașe sau printre blocurile construite în perioada avântului locativ de dinainte de ’89.

Stâlpii metalici din categoria lampadar, confecționați din profile zincate, se utilizează și în prezent. Cei cu secțiune circulară sunt tronconici iar cei cu secțiune hexagonală sau octogonală au profilul unui trunchi de piramidă.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din  ziua de 26 octombrie 1950 a aprobat „Planul de electrificare a țării și de folosire a apelor”. Având durata de zece ani acesta s-a derulat în perioada  1951–1960 și a condus, printre altele, la o dezvoltare uluitoare, greu de repetat, a rețelelor de distribuție a energiei electrice. Creșterea exponențială a numărului de stâlpi metalici, de toate categoriile, necesari în mediul urban a adus în prim plan volumul de muncă și cheltuielile necesare pentru întreținerea acestora (lucrări periodice de protecție anticorozivă – vopsitorie). Nu erau nici pe departe rezonabile. Betonul a devenit astfel o soluție de compromis tehnico – economic pusă în practică cu inteligență și pricepere de specialiștii români.

Proiectarea, fabricarea și utilizarea stâlpilor de beton armat au fost la vremea aceea probleme inginerești serioase, dificile. Exista și ceva experiență anterioară, nu prea multă dar temeinică și valoroasă.

În 1913 a fost pusă în funcțiune prima linie electrică aeriană (L.E.A.) din România construită pe stâlpi de beton. Funcționa la tensiunea de 1.500 V c.c. ca linie de contact a căii ferate Arad– Ghioroc–Pâncota–Radna (58,4 km.), prima cale ferată electrificată, cu linie de contact, din țară.

Cu ocazia lucrărilor de modernizare și de extindere a surselor de apă pentru București, tânărul inginer Ion S. Antoniu din cadrul Serviciului de studii – electrificări rurale al Societății Generale de Gaz și de Electricitate a proiectat și a coordonat, în perioada 1930–1931, realizarea instalațiilor pentru electrificarea stațiilor de pompare din zona Arcuda–Ulmi. Linia electrică aeriană 15 kV Grozăvești–Arcuda–Ulmi și derivațiile acesteia au fost construite pe stâlpi de beton armat vibrat – prima rețea electrică de acest tip din Sistemul Energetic Național. La începutul anilor ’80 erau încă la datorie.

Autorul acestei isprăvi avea să ajungă profesor doctor inginer, membru corespondent al Academiei, unul dintre marii noștri specialiști în electrotehnică și electroenergetică.

Fabricarea industrială a stâlpilor de beton armat centrifugat pentru rețele electrice a început în 1953 la Fabrica Titan din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Nomenclatorul de produse conținea și varianta „lampadar”  tip TB, TB5, TB6 (Fig. 16) a căror utilizare s-a extins cu repeziciune. Cele mai frumoase zone din orașele României s-au umplut cu pari din beton.

Indigenizarea unor produse, mai ales a celor venite de la odioșii capitaliști, acțiune oarecum justificată în condițiile poltico – economice de la începutul anilor ’50, a atins și „lampa model Zürich”. Devenită „corp de iluminat tronconic cu glob” a fost asimilată de industria națională. Ceva mai bondoacă, a păstrat totuși profilul  originalului și restul detaliilor constructive care o făceau rezistentă și sigură în funcționare.

Cu adaptările și modificările determinate de evoluția  surselor de lumină, de la becul cu filament incandescent inventat în 1879 de Thomas Alva Edison, la becul cu vapori de mercur (LVF) sau de sodiu (LPN) de înaltă presiune și la modernul bec fluorescent compact (CFL), ambele variante au îmbogățit până mai ieri peisajul bucureștean și nu numai. Le vom lua urma în episoadele următoare.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

nu-i mai bine așa?

Bucata dintre Buzești, Polizu și Griviței e, de mai bine de trei decenii, o pîrloagă uriașă. Afectată de construcția metroului și a arterei ce duce spre Berzei, încet-încet capătă oleacă de scliviseală. S-au ițit vreo două clădiri noi de birouri care trag în sus locul.

Pe Polizu, oarecum peste drum de Politehnică, a fost multă vreme un soi de autogară-loc viran-parcare care, de curînd, s-a transformat în altceva: ceva mai vesel, mai curat, mai civilizat. Se cheamă „Mercato comunale”, dacă vreți să știți: dacă nu – nu.

Cîteva „food vanuri”, umbrare, mese și scaune și zici că ești oriunde altundeva…

… și nu-i bine? Ba e bine: mult mai bine.

Lunea-i închis.

Strada Armenească

Trece vremea! Festivalul comunității armene e deja un eveniment așteptat în fiecare mijloc de vară.

Azi e ultima zi. Merită să vii aici. Vesel, drăguț, gălăgios – plin de viață.

Mîncarea e foarte bună – ai ce incerca.

nu-i de ajuns

Lipsesc în Capitala noastră banalele semne ale civilizației – țîșnitorile. Mai ales în Centru au dispărut majoritatea, în anii 2000. Recent am remarcat o prea slabă tendință de revenire a lor.

Ai zice că-i cel mai simplu, cuminte și omenesc să fie montate pe locurile unde odinioară cetățenii se puteau folosi de ele – dar nu-i așa.

Țîșnitorile se montează prea adesori în locuri dosite – unele chiar absolut necirculate! – „să fie acolo”. Dai peste ele pe Calea Plevnei în fața garajului companiei de apă; pe Splai, vizavi de Drept într-un rînd de boscheți; într-o coastă a Teatrului Național… nu la o intersecție pietonală aglomerată, nu într-o stație unde opresc cinci-șase autobuze, nu în apropierea unui punct care-atrage turiști și curioși… Mă mir, așadar, cum de-a apărut una-n stație, la Kogălniceanu!

În schimb, în zona fîntînilor de la Unirii, s-au pus patru țîșnitori!

V V C XXV – chioșcuri vechi

de Ando și HM

Cît a trecut! Un pic și se fac 30 de ani de la Revoluție. Imediat după, noi toți ne-am aruncat într-un vîrtej amețitor, ademenitor și eliberator.

Ne-am umplut de chioșcuri, buticuri, magazinașe, terase – mici și mari afaceri!

Emblema comerțului bucureștean din acei ani a fost, fără tăgadă, chioșcul cu de toate; pripășit stradal lîngă chioșcul deja existent – de ziare, de tutun, de loto, de suc, de înghețată – și implantat în restul orașului… oriunde!

Găsim fără mare greutate și azi, printre blocurile noastre, cîte un chioșc funcțional care are mai bine de un sfert de secol… e ceva!

… cele amplasate mai pe trotuar, mai pe margine, mai pe colț au dispărut – să ne aducem aminte că la-nceputul anilor 2000 a fost o campanie uriașă de demolări și desființări: bună treabă, căci se înmulțiseră îngrozitor. Cîteva au reușit să se extindă și să devină cu timpul magazine adevărate, terase, restaurante, bloculețe – lumea mai uită ce-au fost la-nceput.

Iată însă, în plin centru bucureștean, mai găsim – surprinzător – cîteva urme ale acestor chioșcuri. Au scăpat! Poate și pentru că umpleau goluri dintre clădiri, colțuri, curticele?

În ordinea prezentată, le găsim pe Carol (fost Republicii, un bulevard foarte efervescent și monden la-nceput de ani ’90) – chioșcul a fost recent revitalizat, după ce ani de zile a zăcut nefolosit; pe strada George Enescu (fostă Cosmonauților, de lîngă chioșc se face o trecere spre Jules Michelet); între Arhitectură și Universitate – funcționează! – și pe strada Gerota (fostă Sahia) – închis de vreo cîțiva ani.

Nu face deloc să trecem cu vederea și multitudinea de chioșcuri metalice cu adăpost generos pentru călători amplasate, pînă la mijlocul anilor ’90, în majoritatea stațiilor de autobuz și troleu. Tare puține au mai rămas azi!

La-nceput planul era să se poată vinde și biletele R.A.T.B. la chioșcurile astea – bună ocazie să se renunțe la tonetele regiei din stații! – dar planul a picat iute.

La Kogălniceanu mai găsim două exemplare la datorie!

La Iancului chioșcul e deja-nchis – a funcționat pînă recent.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” • lista articolelor din seria anilor ’90lista episoadelor din seria „Civilizaţie publică

din zbor

… ia minune: parcarea dintre Universitate și Arhitectură nu mai e rezervată pentru Poliția Locală. Poate parca oricine – oricine are bani, că-i scump de-acum în Centru.

bun și rău

… iată un spațiu public care-a șezut multă vreme nevalorificat.

E vorba de cel de peste drum de Krețulescu, din fața fostei clădiri a C. C.

S-a umplut cu niște statui urîte ca naiba și anii trecuți se pripășeau pe-aici niște opere „de artă” temporare de te-apuca ori durerea de mațe, ori durerea de cap.

Mă bucur, așadar, văzînd că apăru aci o mică terasă unde turistul poate șede bucurîndu-se de minunata parte turistică a Capitalei și de atmosfera verii bucureștene.

Nu mă bucur, însă, cînd îmi dau seama că terasa asta doar e o anexă a uneia care a ocupat întreg trotuarul Căii Victoriei, încurcînd circulația pietonală…

Din păcate, așa cum știm, treaba asta se poartă cam prea, prea mult.

listă de articole selecționate despre conviețuirea bucureșteană – aici

„La buza gropii” – o analiză sui-generis

scris de Ando

Ne aflăm la staţia S.T.B. „Piaţa Charles de Gaulle”, cea de pe sensul spre piaţă. Șase trasee de autobuz, pe direcţii diferite, asta înseamnă lume multă, în special la orele de vârf, mai ales că aici se face şi transbordarea de la şi la staţia de metrou Aviatorilor.

De circa 10 ani de zile, dacă nu mai mult, aici s-a săpat groapa de fundaţie pentru proiectul imobiliar „Neocity III”. Şi tot groapă este şi în zilele noastre, devenită o cloacă năpădită de vegetaţie!

In acest timp, singura schimbare majoră avea să fie înlocuirea treptată a tradiţionalului şi mizerabilului gard din panouri metalice cu tot felul de chioşcuri, în principal axate pe patiserie, cafea, răcoritoare, adică lucruri trebuincioase călătorului care poposeşte în această zonă de tranzit. Deci, privaţii au sesizat oportunitatea şi au făcut un lucru bun atât pentru ei, dar şi pentru mulţi din cei care aşteptau autobuzul.

O mică paranteză: ciudat, zilele trecute, toate aceste chioşcuri erau închise!? Se pregăteşte oare ceva ? Eu, unul, nu am reuşit să aflu.

Revenim ca să vedem însă cam cum este „tratată” această staţie de toţi cei care ar trebui, nu-i aşa, să conlucreze la bunul mers al lucrurilor pentru cetăţean (primăriile, S.T.B., A.D.P. etc).

In zona respectivă, Calea Dorobanţi are doar două benzi pe sens. In orele de vârf, traficul este, hai să zicem, cu indulgenţă… greoi. Deci timpul de aşteptare pentru ca autobuzul dorit să ajungă în staţie este, aici, mult mai mare decât normal. Deseori, autobuzele ajung în zona staţiei unul după altul şi deschid, deja, uşile.

Călătorul este obligat, astfel, să alerge spre autobuzul vizat, pentru că de cele mai multe ori, pentru a prinde „verdele” de la semaforul din piaţă, mulţi şoferi nu mai fac şi oprirea „clasică”, în dreptul stâlpului cu plăcuţa STB. Dar, nu asta ar fi marea problemă ci obstcolele care stau în calea călătorului grăbit. Unul din ele este chiar chioşcul de cartele şi abonamente al S.T.B., amplasat cum nu se poate mai prost, parcă înadins gândit să îngusteze trotuarul.

Am făcut, mai demult, o sesizare la fostul R.A.T.B. în care propuneam reamplasarea chioşcului undeva, pe colţul dinspre piaţă, unde nu împiedică circulaţia pietonală… Nicio reacţie!

Tot pe trotuarul staţiei, se află montate şi două „module”, din acelea tipizate, cu acoperiş şi pereţi-port reclamă pe laterale.

Total inutile, ele mai mult încurcă du-te-vino-ul la care este obligat călătorul în drumul său spre uşile autobuzului. Din motivele expuse până acum, e clar că aici trebuia eliberat complet trotuarul şi realizat un gen atipic de copertină, de mari dimensiuni care să ofere adăpost real câtor mai mulţi călători aflaţi în aşteptare. Din păcate, asta e prea mult pentru nivelul de gândire birocratică şi anchilozată al edililor urbei.

Dacă reconfigurarea staţiei este ceva de domeniul SF, oare ce demersuri complicate trebuie făcute ca să dispară groapa asta de pe trotuar, inestetică şi, mai ales, periculoasă, în care, lesne, te poţi accidenta?

Să revenim un pic la groapa cea mare.

Din motive (fie ele: juridice, financiare, administrative etc.) care pe mine, ca simplu cetăţean, nu mă interesează, o bucată din teritoriul oraşului zace mutilată, de ani de zile. Şi, din păcate, nu este singurul caz. In mod normal, la nivelul administraţiei oraşului rezolvarea unor astfel de situaţii ar trebui să constituie o preocupare constantă. Există, deja, o lege pentru exproprierea pentru cauze de utilitate publică. Administraţiile oraşelor noastre (în mod cert, Bucureştiul nu e singurul unde găsim genul ăsta de situaţii) ar trebui să se preocupe şi să intervină energic pentru eventuale modificări la legea respectivă în aşa fel încât, dacă după o anumită perioadă de la eliberarea autorizaţiei de construcţie (de exemplu, 10 ani), nu s-a făcut nimic sau lucrările sunt abandonate, respectiva proprietate să fie expropriată şi valorificată într-un fel. Să ne gândim, de exemplu, că în locul gropii despre care vorbim, printr-o astfel de expropriere s-ar construi acolo o parcare multietajată?