despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Din fugă: „gospodarul”de pe Armenească

scris de Ando 

Nimic nu stă în calea unui administrator harnic şi inventiv! Nu se scurge apa de ploaie din burlan, aşa cum trebuie? Nicio problemă! Săpăm binişor, pe trotuar, un şanţ ajutător. Păi, pe acolo trec oameni, unii cu baston, alţii împing la vreun cărucior, se pot împiedica – mai ales seara.

Precis, personajul nostru are şi replica pregătită: Lasă domne, că nu-i gaură-n cer. Să caşte ochii pe unde merg!

din zbor

Ne plac gardurile – pot fi mici opere de artă. Le-am admirat monogramele, le-am admirat diversitatea, le-am admirat pînă și șabloanele constructive.

O rămășiță a timpurilor cînd încă gardul era privit ca un accesoriu neinvaziv, care să nu spurce nici strada și nici ce-i dincolo de el este frumusețea asta atît de simplă:

Gardul vechi – din ce-n ce mai decăzut – al Televiziunii Române e încîntător în simplitatea sa. Dublat în anii tulburi post-revoluționari de unul cu țepușe, din fericire acum oarecum năpădit de vegetație.

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Civilizație publică LXXIII – pasarele

de Ando și HM

A venit primăvara, Soarele strălucește, pomii înverzesc… dar nu despre păsărele vorbim acum, ci de pasarele – ca piese de legătură dintre două clădiri. Tot în sus trebuie să te uiți după ele – asta-i clar.

Le-ntîlnim ca facilitate mic-industrială, uite una care se ghicește mai în spate, la făbricuța „Sekurit” de pe Agricultori:

… și, pe Romulus, unind clădirile de la numerele 15 și 17, unde a funcționat, demult, „Marele Autogarage Hermann J. Rieber şi Fabrica de Trăsuri”:

Venind mai încoace, descoperim pasarela ca soluție practică – și nu rareori elegantă – în arhitectura de după Război. Iată celebra pasarelă a Televiziunii Române, între clădirea turn și studiouri…

… cea care leagă, peste stradela botezată după Jean Georgescu, complexul ministerial al fostului Comitetul Central al Partidului Comunist de sărmana sală „Omnia” în care după Revoluție a funcționat Senatul…

… încă una pe care o vedem din strada Maximilian Popper, unind corpurile construite în diferite perioade ale fostului spital „Caritas”.

Remarcăm și legătura dintre clădirile noi ale Academiei de Studii Economice, dinspre Calea Dorobanților, peste străduța – acum înfundată – Macedonschi și, mai ales, pasarela cea nouă ce duce înspre clădirea veche. Pasarela nouă se poate admira din strada Stanislas Cihoschi de unde, dacă căscăm bine ochi, mai găsim încă una… mai mică.

Fiindcă ne-am apropiat mult de zilele noastre, nu putem să nu amintim și pasarela dintre fostul mall construit la Șura Mare și parcarea adăugată ulterior!

Să ne-ntoarcem acum înapoi în timp, căutînd cu Ando urmele unei pasarele dispărute!

… încă îmi aduc bine aminte că peste strada Gheorghe Danielopol (cea care leagă Poenaru Bordea cu cheiul Dâmboviţei), între corpul de aici al clădirii mari a Palatului de Justiţie (actuala Curte de Apel Bucureşti) şi clădirea mai mică de vizavi (actualmente Judecatoria sector 1) exista, tot aşa, o pasarelă. Vorbesc aici de anii 1958-60 când, copil fiind, am frecventat adesea un cabinet medical aflat în apropiere, de unde vedeam acea pasarelă. Când a dispărut, nu ştiu şi – din păcate – cu toate strădaniile, nu am reuşit să găsesc o imagine sau o relatare despre ea. Bănuiesc că a fost îndepărtată după cutremurul din martie 1977 care a afectat serios clădirea Palatului.

Rămînem în preajma marelui cutremur, cînd s-a prăbușit corpul central al Centrului de calcul de pe lîngă Ministerul Transporturilor:

Dovezile de asemenea lipsesc, dar nu cumva clădirile fuseseră legate – soluție, după cum vedeți, practicată în vremea respectivă? Dacă-i așa, pasarela nu s-a mai refăcut odată cu reconstruirea ulterioară a Centrului de calcul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

în formă continuată

Anul trecut s-au montat, la intrările-n Capitală, table pe care scrie „oraș martir”.

Întrucît nu-i detaliat și motivul pentru care Bucureștiul are acest statut, nu putem ști că-i vorba doar despre Revoluția din 1989 – și n-avem decît să ne gîndim la ce ne-o trece prin cap. O fi un martiriu în formă continuată, de la ciuma lui Caragea-ncoace, cuprinzînd focul cel mare, ocupația germană, rebeliunea legionară, bombardamentele aliate, inundațiile, cutremurele? Sau o fi o aluzie nepricepută la mizeria administrației noastre publice?

Doamne iartă-mă, cînd intri, de exemplu, prin Ghencea – cu tot noroiul, șanțurile, gropile, șantierele și gunoaiele sale – și vezi scris „oraș martir” vezi bine că nu-i minciună…

din zbor

Acum vreo cinci-șase ani s-au schimbat stîlpii din zona centrală și cei noi s-au strîmbat din prima, întrucît îs subțiri și toate instalațiile luminoase care se leagă de ei în preajma Crăciunului îi îndoaie.

Pentru ca Doamne-ferește să nu se-ntîmple vreo nefăcută – cine știe, s-o așeza vreo vrabie pe ei – de-acuma stîlpii au început să fie ancorați.

Cum am zice, i-am dres c-o sîrmă.

V V C XXIX – substații electrice

Rețeaua de tramvai și troleibuz a Capitalei a avut o perioadă de aur în anii 50-60 din secolul trecut. Să trimiți în tot orașul mijloace de transport electrice înseamnă nu doar să înfigi stîlpi, să agăți sîrme de ei și să sapi șoseale ca să pui șine – înseamnă și punerea la punct a unui veritabil sistem de transport al energiei electrice. Ca atare, s-au construit și substații electrice de tracțiune; anul trecut am trecut pe lîngă clădirea uneia, aflată peste drum de Piața Dorobanților.

Nu-i deloc o clădire nereușită pentru una cu destinație utilitară și chiar se vede respectul pentru specificul zonei – o dovadă că arhitectura anilor ’60 nu-și bătea chiar așa de tare joc de oraș. În aceeași perioadă apar și alte clădiri asemănătoare, dar construite mai din topor; putem enumera din cele mai cunoscute pe cele din 13 Septembrie, Dristor și dosul Pieței Matache. Le unește – la nivel de detaliu – și modelul de gard-tip, pe care-l întîlnim și-n Dorobanți, și pe strada Atelierului; acolo unde clădirea dă-n stradă, modelul a fost replicat ca grilaj de geam, ca-n 13 Septembrie.

 

Din păcate, astăzi clădirile astea se află-ntr-o stare de neîngrijire foarte mare și fac parte din categoria aceea de imobile pe lîngă care trecem fără să le luăm în seamă. Societatea de Transport nu se-ngrijește de bunurile sale imobile, e de ajuns să treci pe lîngă orice depou ori autobază ca să-ntîlnești mizerie.

Revenind la substațiile electrice, merită pomenită și cea de lîngă Adesgo, care nu strică prea tare un colț de stradă:

Deslușim, cu acest drum, că aceasta a fost și destinația inițială a clădirii abandonate din zona Apolodor-Vînători; în plus, arhitectura ei este identică cu cea care funcționează azi pe strada Maximilian Popper.

Încheiem cu o listă a substațiilor, să fie acolo.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Noutăţi în locuri vechi

scris de Ando

Antim, Justiţiei, Apolodor„per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical”. Aşa terminam articolul de acum un an. Cotrobăind din nou zona, zilele astea, ca să profit de lipsa vegetaţiei care maschează adesea clădirile, am constatat că realitatea este mult mai grăbită, date fiind modificările evidente apărute în „cioturile urbane” supravieţuitoare ale vechiului cartier. Să nu ne amăgim cu textele alambicate de pe afişele de şantier, gen: „punere în siguranţă a faţadelor”, „consolidare şi reabilitare construcţie” sau „reconfigurare imobil”. Practic, în cele mai multe cazuri, se demolează vechea clădire (sau ce a mai rămas din ea) şi se construieşte altceva în loc.

Să începem cu ce a dispărut sau e pe cale de dispariţie.

Clădirea de pe Dr. Paul Orleanu 6A, pe care o aminteam noi anul trecut a dispărut deja şi putem vedea şi ce se va construi în loc.

Pe vechea Cale a Rahovei (actualmente George Georgescu) au fost rase ruinele vechiului liceu industrial „Electomagnetica”, eliberându-se astfel o serioasă halcă de teren, unde încă nu ştim ce se va ridica în loc.

Traversăm, un pic, bulevardul Naţiunile Unite. Despre fostul hotel Tranzit am scris recent. La doi paşi, pe strada Vigilenţei, clădirea de la nr. 5 îşi trăieşte şi ea ultimele clipe. Vedem în poza afişului de şantier şi cum va arăta noua clădire.

Ne întoarcem la zona din spatele ministerelor, adică la ce a rămas din fostele străzi Apolodor-Vânători. Apropo de Vânători, fac o paranteză: un bun amic mi-a spus că fosta stradă (inclusiv locuinţa sa) a fost aproape complet demolată pentru a se face loc… „organizării de şantier” adică un loc pentru barăcile şi utilajele celor care lucrau la blocurile noului centru civic!!! Au trecut peste 30 de ani de atunci şi aici încă avem de-a face cu ceva imposibil de definit din punct de vedere urbanistic. Un fel de maidan, străbătut alandala de nişte alei, notate cu o singură adresă: „strada Apolodor,” şi unde tronează mizeria asta de clădire, devenită un permanent şi notoriu adăpost de aurolaci.

Şi totuşi, chiar pe aici, avem încă două bloculeţe ridicate recent (adică în ultimul an), marcate pe hartă cu A şi B .

Ajungem şi la rămăşiţa autentică din vechea stradă Antim. Două clădiri noi (una terminată, cealaltă în lucru ) au modificat vechiul front al străzii. Avem, pentru edificare, şi o imagine din anii 80, de la domnul Dan Perry, fost locuitor al cartierului.

 

Dăm colţul din Antim şi intrăm pe Justiţiei. Acum cinci ani, compătimeam „la pachet” soarta celor trei clădiri de la numerele 46, 48 şi 55. Deocamdată, cea de la numărul 48 e cea norocoasă pentru că aici, am văzut că se lucrează şi tare sunt curios ce va ieşi!

Spun norocoasă pentru că, deşi a stârnit multă vâlvă, clădirea de vizavi, de la numărul 55, arată din ce în ce mai rău.

Din George Georgescu, ne abatem un pic pe Gladiolelor, unde au avansat destul de bine lucrările la noul bloculeţ.

Mai aflăm de la sârguincioşii şi entuziaştii băieţi de la Cartierul Uranus, care au urcat pe dealul Căii Rahovei, că şi aici există un început de retrocedări de terenuri.

Concluzii? Verdicte? E bine sau e rău ceea ce se întâmplă? Greu de spus.Eu unul, legat afectiv de vechiul cartier, regret sincer dispariţia fiecărui detaliu din zona rămasă, dar nu sunt nici partizanul fanatic al păstrării la infinit a unor ruine fără şansă. Din păcate, aici avem de-a face, în primul rând, cu aceeaşi lipsă totală a unei perspective urbanistice care să valorifice şi să sporească, prin atractivitate, enclavele rămase din vechiul şi pitorescul cartier. Să adăugăm: lentoarea cu care se aplică legislaţia (şi aşa complicată) în materie de retrocedări, „laxitatea” (de multe ori, intenţionată) cu care administraţia priveşte degradarea zonei şi, de ce nu, comportamentul nociv al unora din locuitorii rămaşi. Practic, s-a ajuns ca şi în alte părţi ale oraşului, la mâna dezvoltatorilor imobiliari care vor înghiţi cu nesaţ fiecare metru pătrat de teren.

pentru un standard mai bun al lucrărilor „temporare”

În această perioadă, tîrîș-grăpiș, se lucrează la aducerea-n normalitate a zonei afectate de construcția metroului din Drumul Taberei. Se pun borduri, se asfaltează la loc trotuare, șoselele-s îndreptate.

Momentul e prielnic pentru a ne pune întrebarea dacă nu e cazul să schimbăm standardul lucrărilor așa-numite temporare.

Temporare, carevasăzică, ar însemna că nu țin ani și ani de zile.

Adicătelea, pentru o deviere de trafic care-i planificată să țină vreun an-doi ani (care, în fapt, se transformă-ntr-una care ține vreo patru-cinci) lucrările „temporare” să fie realizate din prima la standardul lucrărilor definitive: fără trotuare din beton care n-au scurgeri și borduri; fără carosabil peticit, fără alternanțe asfalt-beton… și tot așa!

Oricum nici lucrările definitive nu-s făcute nemaipomenit: să fim sinceri, o lucrare definitivă are deja nevoie să fie refăcută după cinci-șase ani!

Dar lucrările „temporare”-s realmente absolut submediocre, incompatibile cu civilizația: cetățenii afectați de ele suferă ani de zile.

Și – mai presus de toate – așa cum știm prea bine pe pielea noastră, majoritatea zonelor afectate de lucrări temporare sînt scoase din administrarea primăriei și trecute-n administrarea constructorului, ceea ce nu-nseamnă decît… că nu se mai face curat și nu se-ntreține corespunzător nimic din amenajările stradale.