despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

V V C XXVIII – punctul termic

Una dintre cele mai urîte feluri de clădiri cu rol utilitar din lumea noastră este porcăria aceea dintre blocuri numită „punctul termic”.

O hală mizeră, construită mătăhălos în dosul căreia se strîng gunoaie și golani și care, după renovarea și reabilitarea blocurilor, a rămas – alături de postul de transformare electrică – construcția cea mai murdară, împuțită, neîngrijită și urîtă din orice cartier.

Chiar dacă pe alocuri unele din aceste măgăoaie s-au „înveselit”, majoritatea-s o rușine.

Însă astăzi nu starea-n care se găsește punctul termic ne interesează, ci… arhitectura sa.

Căci, așa cum îl cunoaștem prea bine dintre blocuri, este – am zis! – doar o hală, o matahală, ceva inutil de mare și de urît.

Pierdut printre blocurile Berceniului construit în urmă cu juma’ de secol, găsim însă un model de „punct termic” care a fost de la bun început gîndit s-arate cît mai puțin hidos: îmbrăcat în cărămidă aparentă – în ton cu blocurile învecinate – și cu geamuri mari, care să nu-l transforme într-un siloz cretin.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Civilizație publică LXXII – Pe sub arcade şi coloane

scris de Ando

Calvarul verilor toride este simptomatic pentru Bucureşti. Există, desigur, tentaţia să ne raportăm, în acest sens, la temperaturile estivale ale ultimilor ani, dar oraşul a suferit dintotdeauna din cauza vipiei. Ne spune asta, de exemplu, cu vârf şi îndesat, în lucrarea sa – „Viitorul Bucureştilor” (1934) – unul dintre cei mai destoinci primari pe care i-a avut Capitala: Dem. I. Dobrescu.

„Este iarăși adevărat că clima capitalei noatre este extremă, dar avem multe orașe cu o climă extremă și clima lor nu le împiedică să fie orașe foarte frumoase”

Dar el nu se opreşte la o banală constatare, gen „iarna nu-i ca vara”… Om practic, şcolit şi umblat prin lume, el avansează şi o soluţie:

Cred că Bucureştii, cu clima lor călduroasă vara, reclamă clădirile cu arcade, proteguitoare de arşiţa soarelui, care lasă oraşul gol în timpul zilei. Comerțul Bucureștilor ar câștiga foarte mult prin generalizarea arcadelor, pentrucă arcadele ar mări vitrinele și ar îndoi timpul în care amatorii pot să cumpere, întrucât ar putea eși chiar pe timpul căldurilor. Lumina intensă din țara noastră, înlătura inconvenientul arcadelor”

Din păcate (după părerea mea), în acea perioadă, ideea clădirilor cu arcade, atât de răspândite în ţările însorite din jurul Mediteranei, nu prea a prins. Poate greşesc, dar din ce am colindat prin oraş, nu am identificat decât două asemenea clădiri, cu magazine sub arcade sau coloane, construite înainte de 1945, ridicate, ambele, pe Calea Victoriei – în jurul anului 1939.

Una este „Palatul funcționarilor Băncii Naționale a României”, proiectat de arhitectul șef al Băncii, Radu Dudescu, clădire cunoscută şi sub numele de „blocul Rosenthal”, sub ale cărui arcade au fiinţat mai multe magazine sau sedii de bănci. Nu ştiu ce profil au avut acelea de la început, dar sigur, prin anii 70, ştiu că era acolo un vestit magazin de bijuterii. „Era pentru prima dată când în București se construia o clădire cu prăvăliile retrase de la stradă, care permitea pietonilor să circule pe sub arcade, adăpostiți de ploaie sau feriți de căldură.” ne spune Reptilianul, cel care s-a aventurat de mai multe ori în măruntaiele clădirii.

Actualmente, blocul, lăsat în paragină de vreo 20 de ani, a fost băgat de actualul proprietar (Primăria generală) în renovare.

Cealaltă clădire este „blocul Kreţulescu“, în galeria căruia au fost adăpostite de-a lungul vremii mai mai multe librării importante.

Din aceiași ani, ne facem datoria să amintim pavilioanele expoziționale construite în Herăstrău și-n zona de azi a Teatrului Național, centrala telefonică de pe Banu Manta, clădirea construită pe fosta stradă Wilson pentru O. N. T. (ulterior sediul Uniunii Tineretului Comunist), splendidul bufet din Grădina Botanică dar și interesanta ieșire peste stradă a acestui bloc de pe actuala stradă J.-L. Calderon.

   

Strict din acest punct de vedere, deci, fără nicio conotaţie politică, e de menţionat că perioada de după 1950 a fost mult mai… productivă. Deşi nu se încadrează fix în subiectul abordat, trebuie să amintim aici unele din clădirile de locuit ce fac parte din parcelarea Cățelu, și – pentru amploarea sa – adevăratul „brâu” de coridoare de sub arcadele de la parterul corpurilor frontale ale Casei Presei.

 

Dacă la Casa Presei, coridoarele respective au doar rol pietonal, în aceeaşi perioadă s-au construit şi câteva pieţe agro-alimentare unde, într-adevăr, găsim materializată ideea lui Dobrescu – chiar dacă în varianta simplificată – adică avem, din start, nişte construcţii prevăzute cu copertine susţinute pe stâlpi de sprijin. Cumpărătorii puteau astfel, să dea roată pe la magazinele din respectivele clădiri, la adăpost de razele soarelui sau de ploaie.

Avem trei exemple: piata Coşbuc de pe dealul Rahovei…

… piaţa 13 Septembrie de pe strada Antiaeriană…

… dar și complexul comercial din Vatra Luminoasă!

Adevărata „explozie” edilitară avea să se producă însă pe finalul anilor 50, începutul anilor 60. Atunci, împreuna cu alte blocuri, s-au construit şi cele mai multe astfel de clădiri cu magazine adăpostite sub coloane.

Cel mai reprezentativ este, fără îndoială, ansamblul din piaţa Sălii Palatului.

Conceput şi realizat ca adevărat vad comercial, lungul culoar de sub arcul format de blocurile de vizavi de marea Sala, era o modernă anticameră cu vitrine pentru multele magazine de confecţii, încălţăminte, decoraţiuni. Iar în capătul culoarului dinspre Ştirbei Vodă, funcţiona cunoscutul restaurant cu autoservire „Modern”, prevăzut – pentru menținerea preparatelor în stare caldă – „cu instalații de raze infraroșii”.

 

În celălalt capăt al ansamblului, la parterul de sub coloanele blocului-turn era unitatea cafe-braserie (la etaj) cofetarie (la parter) „Union”.

De observat că acum, şi aici, ca şi la blocul de pe Ştirbei Vodă colţ cu Luigi Cazzavillan, de exemplu, deschiderile dintre coloane au fost închise, spaţiul pasajului din spate fiind valorificat de noile buticuri sau localuri.

E momentul să ne dăm seama câte din clădirile arătate astăzi sunt ale lui Octav Doicescu: pavilioanele din Herăstrău, imobilul acesta de pe Cazzavillan, centrala de pe Banu Manta, clădirea de pe Wilson, bufetul din Grădina Botanică, casele din cartierul Cățelu; dar e drept că în arhitectura lui, coloanele-s uneori o interpretare, cumva… a prispelor.

„La coloane”, aşa a intrat, repede, pe lista locurilor de întâlnire a bucureştenilor blocul din Piaţa Romană. Sub coloanele lui se derulează, de la început până în zilele noastre, o intensă activitate comercială.

Nu mai puţin celebru a devenit blocul cu magazinul „Romarta Copiilor” de pe Calea Victoriei. Aflat vizavi de Cercul Militar, la intersecţia cu bd. Elisabeta, blocul are, ca şi cel din Romană, un culoar cu coloane pe toate cele trei laturi de la stradă.

La mică distanţă, pe strada Beldiman, cea care leagă bd. Elisabeta de strada Eforie, găsim, faţă în faţă, alte două blocuri „cu coloane”. La parterul şi subsolul celui unde acum este un KFC a funcţionat, la început, un cunoscut şi bine aprovizionat magazin alimentar din reţeaua Comaliment.

După cum bine se vede, şi aici, prin închiderea spaţiilor dintre coloane, fast-food-ul a câştigat spaţiul culoarului pe unde se intra în magazin.

Vizavi, avem un alt bloc unde în pasajul de sub coloane activează încă diverse: un magazin de bijuterii, un atelier foto parcă etc.

E momentul în care trebuie să recunosc că nu ştiu dacă acest bloc este construit în interbelic sau intră în categoria celor de după 1950!?

Mergem puţin mai încolo, adică pe colţul dintre str. Academiei şi bd. Elisabeta, unde avem un veritabil culoar cu arcade. De vechea clădire Oppler de pe colţ, a fost lipit, pe Academiei, un bloc „şaizecist” şi astfel s-a creat acel pasaj, atât de bine cunoscut pentru mai vechile sale magazine cu piese de radio, TV, magnetofoane. Spaţiile comerciale de acolo sunt şi acum folosite din plin.

Mai avem două blocuri ridicate aproape simultan în Piaţa Naţiunile Unite: turnul Gioconda şi cel de vizavi, din capătul Căii Victoriei, ambele având şi ele astfel de pasaje cu coloane.

 

Să nu uităm de blocul de pe strada Doamnei, colţ cu bulevardul Brătianu (fost 1848) unde, sub coloane, activează câteva anticariate bune.

Ca să completăm colecția, amintim capetele blocurilor-gemene de pe Magheru – O. N. T. și „Eva” – au, la rându-le, coloane și nu trecem cu vederea „peronul” Sălii de Concerte a Radiodifuziunii.

De asemenea, vedem că în multe alte cazuri de blocuri și ansambluri de blocuri construite în perioada anilor 60, chiar dacă parterurile acestora cu destinație comercială nu au coloane, sunt îmbogățite cu copertine deseori inspirate arhitectural.

Pun capăt listei tot cu o clădire, oarecum, în afara subiectului propriu zis, dar la care îmi place mult pasajul pavilionului mai nou, cel dinspre strada Academiei, al Universităţii de Arhitectură.

Aparent, e vorba de o simplă enumerare… şi nu bag mâna în foc că n-am uitat vreunul. Nu ştiu şi nu cred că ideea lui Dem. I. Dobrescu, neglijată de contemporanii săi, a fost luată în seamă de cei „de după”. Se vede însă clar, că fost o perioadă marcată de acest gen de clădiri. A fost un curent arhitectonic sau o decizie „superioară”? De ce, după câţiva ani de elan, s-a renunţat la acest model de clădire? Greu de spus, mai ales din postura noastră de simpli observatori. Oricum, pe actuala foame imobliară crâncenă, când însuşi domeniul public este, uneori, ciumpăvit fără scrupule, e de mirare când mai apare o astfel de clădire – Evocasa Selecta, de pe bd. Ferdinand.

În fine, dacă pe lângă acestea trecem poate cu vederea, cum să ignorăm cea mai cunoscută colonadă a Bucureștiului, anume cea de la Gara de Nord, care se-ntinde mai puțin spectaculos și-nspre corpul caselor de bilete?

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

„Citylink”

Dacă nu prea a făcut gaură-n cer cu serviciul de-nchiriat biciclete, „Citylink” a trecut de la două la patru roți.

150 de mașinuțe-n tot Bucureștiul – sprințare, automate și hibride gata să fie folosite.

Principiul îl știți: instalezi aplicația, faci cont și… te folosești de mașină, care se descuie și se-ncuie din telefon; mașina o iei de unde-o lasă cel ce-a folosit-o înainte și-o lași… cam unde ai chef, că așa-i obiceiul.

A – și plătești; dar la sfîrșit.

Totul e simplu: mai ales că, după ninsoare, chiar ai toate șansele să găsești mașina curățată de zăpadă; cineva se ocupă de-asta.

O idee bună? Zic că da. De folos? Nu văd de ce nu. Merită? Dacă nu merită, nu folosești, și gata.

Doar faptul că ai alternative și că există ușurință și flexibilitate în folosirea acestor alternative e uriaș!

Stăm bine.

de ce nu merge așa. de-aia nu merge așa

A nins. Nu mai mult, nu mai rău, nu mai pe neașteptate ca altcîndva; dar în orice caz, noaptea – ca hoții, cum se zice.

Dimineața Capitala s-a trezit nefuncționînd; sau, mai precis, funcționînd dereglat.

Diferențele dintre sectoare se vedeau din lună la granițele dintre ele. Colo-șa asfaltul era impecabil, dincoace gheața sticlea sub roți și tălpi.

La o zi după oprirea ninsorii, diferențele rămîn.

La două zile după oprirea ninsorii, diferențele rămîn.

Și, în tot acest timp, noi – cetățenii – vedem asta.

Deci aici, în centrul Capitalei, șed degeaba utilajele care trebuie să de’zăpezească: și-au făcut treaba lor din sectorul lor, traseul stabilit din sectorul lor, nu mai au ce face: așteaptă.

În zonele periferice din alte sectoare străzile și aleile stau sub zăpada înghețată, mașinile patinează și oamenii-și rup picioarele. Pentru zonele alea nu-s niciodată de-ajuns de multe utilaje, în schimb aici stau – și ca să fie obscenitatea și mai mare, stau ca să vină cineva să le facă poze și-un reportaj-reclamă!

Capitala-i doar una și se mișcă la fel de prost ca cel mai prost sector, nu la fel de bine ca cel mai bun sector.

V V C XXVII

O dărăpănătură, într-adevăr – dar și o rămășiță de pe vremea cînd se amenajau ici-colo parcaje cu acoperiș. E la Pădurea Băneasa, vizavi de aleea pe care intri la ZOO. La doi pași fusese, demult, și-un soi de bufet.

Cui anume i-o fi folosit, nu-mi dau seama – nu se construia degeaba. În zona asta întorcea și linia de agrement duminicală 648 pe vremea comunismului; ca să vedeți cît de mult îi păsa de oameni regimului, la sfîrșit de săptămînă autobuzul ITB obișnuit nu funcționa și era înlocuit cu o linie specială, cu tarif mai mare.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

bravo, mă, ăștia pot

Statul în stație îi uneori tare rău. Te plouă, te bate vîntul, Soarele îți fierbe capul. Pînă cînd Capitala noastră s-o prinde că călătorul – mama lui de călător! – contează și nu trebuie umilit, uite că la doi pași, pe raza orașului Voluntari, găsim stații de autobuz nu doar acoperite, ci și cu uși care se pot închide.

… și cu aer condiționat (c-o merge, că n-o merge, aia-i altceva)

scris în piatră II

de Ando și HM

Am mai strîns de prin oraș cîteva alte „scrisuri” lăsate-n istoria zidurilor bucureștene: ligi, școale vechi, precum și frumoasa clădire de pe Berthelot a fostei case de pensii teatrelor și operelor…

  

Nu uităm încîntătoarea intrare a fostei clădiri a Băncii Albina de pe Edgar Quinet, cea… fără sîni:

Nici fireștile și frumoasele nume de vile risipite-n tot orașul…

Încheiem, venind mai încoace, cu literele simple și elegante ale sălii Dalles.

prima parte – aici

Civilizație publică LXXI

În episodul 71 al celei mai vechi serii ale noastre revenim la origini: din poze vechi mai găsim cîte-un lucru bun de amintit.

Iată imaginea postului de control al miliției circulației de la Aeroportul Otopeni. Genul ăsta de „borcan” se găsea pe toate șoselele, păzind mai ales răspîntii; nu era la-ndemînă să-l ocolești! De multe ori noaptea, acolo unde șosele erau late – cu patru benzi – milițienii îngustau trecerea și opreau mai toate mașinile; dar ce trafic era atunci? Nu se compara cu nebunia de azi.

O imagine pe care-am căutat-o mult: cea cu gogoloiul luminos care atenționa șoferii de trecerea de pietoni; de asemenea indicatorul albastru avea lumină. Erau, amîndouă, din sticlă. Sfere asemănătoare – dar parcă mai „turtite” – semnalizau și ieșirea din unele garaje.

Dacă vă-ntrebați de ce cetățeanul care traversează nu este înfățișat pe obișnuita zebră, asta e pentru că primele treceri de pietoni marcate – începînd cu anii ’50 – aveau doar linii întrerupte de-a curmezișul șoselei:

… dar uite ce largi și generoase erau odinioară trecerile de pietoni importante! Bine-marcate, curate și împrospătate mereu, zebrele ar impune mai mult respect – părerea mea.

… incredibil cum acum juma’ de veac omul putea traversa bulevardul fără să fie nevoit să se chinuie să caute cîte o intersecție mare; pe Magheru erau treceri de pietoni peste tot: dar, atunci, omul mergea pe jos și de-a lungul străzilor erau nenumărate puncte de interes și cinematografele „Scala“ și „Patria“ atrăgeau sute oameni.

Trecerile din poză au avut și semafor – pesemne că n-o fi fost automat, ci acționat de milițianul care ședea în borcanul vărgat cu alb și roșu; fiindcă erau destul de apropiate totuși, prima dată a fost desființată zebra de la „Lido“.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

de pe case adunate

de Ando, Dragoş Bora și HM

Nici nu știm la ce să ne uităm mai întîi, da-i sigur că – între cel mai de sus și cel mai jos detaliu, îs tare multe de descoperit… la mijloc.

Completăm colecțiile noastre de plăcuțe de asigurări, tăblițe și felurite alte însemne cu ce-am mai găsit, pe și lîngă casa omului.

Civilizație publică LXX – Pridvoare… sau între copertine şi mansarde

scris de Ando

Dacă marchizele şi copertinele veneau ca o completare (mai mult sau mai puţin reuşită) la intrările caselor, de data asta vom vorbi despre o soluţie integrată total în structura clădirii. Aşa cum ne-a sugerat amicul nostru, Adrian, cele prezentate mai departe, o să le numim – generic – „pridvoare” pentru că, privind şi citind despre celebra Casa Lahovary, nu e greu să ne dăm seama de provenienţa lor comună.

Realitatea de pe teren este, ca de obicei, complexă, dar ne-am încumentat să facem o oarece clasificare, cu observaţia că, din ce am văzut, de regulă, acest gen de pridvor este amplasat pe unul din colţurile caselor.

Pornim, aşadar, cu modelele „clasice”, cele mai răspândite şi cele mai apropiate de modelul din arhitectura tradiţională.

Cu timpul, din varii motive, au apărut şi alte variante. Unele simplificate:

Altele, mai sofisticate, mai elaborate:

La unele clădiri, mai cu ştaif, pridvoarele s-au metamorfozat în adevărate mini galerii, mărginite spre exterior, de arcade elegante.

În paralel, am găsit cu mare plăcere, acest gen de pridvor, spectaculos adaptat şi, mai ales, păstrat la câteva clădiri mari:

Şi, pentru că veni vorba de clădiri mari, am găsit şi câteva blocuri cu acest gen de pridvor, bineînţeles mult simplificat.

Nu-i mai puţin adevărat că, la multe blocuri, după 1989, aceste pridvoare au fost închise de locatari, în general cu tâmplărie metalică şi, acum, e greu de identificat aspectul iniţial, dar, pentru ce am încercat noi să prezentăm aici, asta nu-i o mare pierdere.

Pentru încheiere, am păstrat această superbă clădire de pe Aleea Dealului Mitropoliei, clădire care sintetizează cam tot ce am vrut să spunem în modestul nostru expozeu.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici