despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

treabă bună din nou.

Doar cinci ani să fie de cînd gardul Splaiului a fost scos, curățat de rugină și vopsit!

… cum-necum rezistase de pe vremea „amenajării complexe” din anii ’80.

Dar de bine ce feroneria (urîtă, încărcată – tipic ceaușistă) a fost refăcută… se umpluse la loc de rugină, vopseaua se scorojise: te apuca jalea!

Prilej bun să se refacă treaba.

Altfel, la ce a fost demontat la loc?

Urîtă-i Gîrla noastră: arată a canal de irigații!

Podurile-s și azi neterminate; dar ce rost să îmbraci betonul chior cu plăci, cînd deja e nevoie să le repari structura de rezistență?

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (1)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

La douăzeci și șase de ani timpul începuse brusc să se miște. Exact în acea zi de noiembrie care îl apăsa cu toată greutatea norilor cenușii, înfigând doi genunchi umezi între umerii lui, a auzit cum timpul se pune în mișcare. A auzit fără greș cum balamalele și arcurile neunse, anchilozate, ale mașinăriei care îi măsoară viața se deplasează fiecare în alt sens ca orice roți dințate bine calculate, cu scrâșnet lung de metal pe metal, de rugină pe rugină, doar pentru a-l îmbrânci spre partea aia inevitabilă a existenței, partea de unde nu mai avea cale de întoarcere.

Era bucureștean și încă unul get-beget. Cunoaștea orașul ca pe buzunarul lui și îl iubea așa cum iubești o femeie mai în vârstă care ți-a arătat pentru prima oară câte universuri poate crea simpla atingere dintre un bărbat și o femeie. Bucureștiul îi arătase câte vieți pot fi trăite de un singur om dacă învață din timp să ghicească gândurile și trăirile unui oraș mare. Cu toate astea, strada pe care se afla spitalul nu îi era cunoscută așa că își lăsă mașina pe bulevard și porni pe jos să o caute.

A găsit-o repede. Găurile din asfalt și mașinile parcate de-a valma pe ambele sensuri o făceau să arate ca o gură știrbă îndesată până la refuz cu mâncare de mâna unui om lacom și suferind. Ulterior avea să afle că aproape toate mașinile erau ale pacienților sau ale familiilor acestora. Din cauza lipsei unei parcări speciale în curtea interioară a spitalului, se descurcau cum puteau. Adică parcau în stradă, îngustând singura cale de acces spre spital și spre blocurile învecinate. Asta producea adesea conflicte verbale cu specific bucureștean între cei mânați pe acolo de interese sau de ghinion. Mașinile care aduceau cazuri grave sau pacienți incapabili să se deplaseze pe picioarele lor erau lăsate să ajungă până la intrarea în spital. Pentru această îngăduință se plătea portarului o „taxă” de zece mii de lei. Apoi trebuiau să părăsească imediat curtea și să parcheze unde or nimeri.

Printre alte lucruri folositoare învățate în facultatea de medicină era și acela că o donație cât de cât generoasă depusă în buzunarul încăpător al portarului îți rezolvă instantaneu problema locului de parcare, de cele mai multe ori în detrimentul vreunui rezident mai nou, nehârșit într-ale sistemului, care nu are obrăznicia  să se ia la harță cu portarul. În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.

În capătul acestei străduțe înghesuite care purta fără să vrea, zi de zi, atâta suferință câtă nu poartă bulevardele mari ale orașului în ani întregi, se afla spitalul, animal cenușiu, chircit la adăpostul unor copaci de acum desfrunziți și comatoși, rânjind la el cu colți îngălbeniți de atâtea destine roase, gata să îl înghită ca pe atîția alții înainte, fără remușcări și regrete. Un pic mai târziu, noaptea, în timpul gărzilor, obișnuia să se plimbe prin măruntaiele acestei dihănii ancestrale imaginându-se un Iona modern prizonier într-o balenă. Alesese să fie închis și nu era sigur că vrea să scape. Aceast animal uriaș avea să îi hotărască viața, cariera, avea să îl filtreze și pe el printre fanoanele lui și abia apoi îl va lăsa singur, în derivă, pe oceanul medicinei.

Trece de o barieră. Merge pe mijlocul aleii sărind peste gropile pe care ploaia de mai devreme le umpluse cu apă. Noiembrie e o lună frumoasă în București, dacă nu plouă. Îi plăcea să se plimbe în noiembrie, cînd încă nu ninge dar frigul îți disecă obrajii cu bisturie fine, prin orașul vechi, pe Smîrdan sau pe Franceză, să urce spre Universitate și apoi mai departe spre Romană. Cred că știți ce spun iar dacă sunteți bucureșteni sigur închideți acum ochii și vă amintiți: noiembrie, nu ninge, nu bate vântul, felinarele din Bucureștiul vechi se împiedică din zece în zece metri și își varsă laptele peste piatra cubică a caldarâmului. E doar frig, un frig care te sufocă, te strivește dar te ține în viață, mai exact îți ține spiritul în viață. Încă o barieră, în dreapta ghereta portarului. Nimeni nu-l întreabă ce vânt îl aduce pe acolo. Pare unul dintre bolnavii care își plimbă necazurile la spital. Curtea are peluze cu iarbă și ceva boscheți, acum mai degrabă vreascuri fără viață.

Urcă treptele primei intrări pe care o găsește. Zece. Holul e luminat prost. La ora aia medicii sunt la raportul de gardă, inclusiv Profesorul care probabil conduce ostilitățile. Se așează pe un calorifer și numără plăcile pătrate de granit ale podelei. Cineva folosește bancomatul plasat stategic în stânga intrării.  Brusc se deschide ușa și un fluviu de costume multicolore inundă holul. Trece impasibil ca orice apă curgătoare peste bolovani. Doar că de acestă dată e vorba de pacienți, de cei care cu un teanc de documente în mână încearcă în zadar să oprească pe unul sau altul dintre medici, pentru a-i capta atenția cu problema lui. Se gândește că și el arată ca un pacient dar nu încearcă să oprească pe nimeni, ar fi nepoliticos. Medicii se duc în secția de terapie intensivă să vadă cum evoluează cazurile operate ieri. Pentru cei ignorați fățis  pare lipsă de interes sau pur și simplu nesimțire dar ei nu înțeleg. Toate se întâmplă într-un anumit fel, toate au o ordine, râul acesta curge într-un singur sens iar piatra, în miliardele de ani de când practică filozofia stoicilor nu poate să nu fi învățat că oricât de mare și dură ar fi, apa va trece până la urmă peste, pe sub sau prin ea, rozând inteligent și răbdător însăși legăturile minerale ce îi formează sufletul și tăria. Așa că așteaptă în continuare sprijinit de calorifer cu ochii la o plantă schiloadă, un fel de ficus pus într-o găleată care inițial conținuse lichid pentru sterilizarea instrumentarului. Cineva s-a îngrijit să aducă o pată verde, optimistă, în peisajul ăla dezolant.

Are emoții. N-ar fi cinstitit să se mintă și să nege evidența. De fapt aici, în închisoarea asta pentru ucenicii de doctori, își va petrece următorii cinci ani, aici va învăța meserie. Ușile vechi despart încăperile spitalului, camere din anii șaizeci – șaptezeci cu dotări din anii șaizeci – șaptezeci. Dacă te uiți atent găsești încă planurile originale de evacuare în caz de incendiu desenate la vreun institut de proiectare la care e foarte posibil să fi lucrat și tatăl lui.

Apare Profesorul urmat de un stol ciripitor de rezidenți și specialiști tineri, toți aspiranți la titlul de preferat al șefului și viitor urmaș. Toată lumea știe că acest urmaș e de mult stabilit pe criterii fără nicio legătură cu medicina. Cineva îi recomandase să lucreze cu doctorul X. Acum avea nevoie doar de aprobarea Profesorului pentru a se apuca de treabă. Pe doctorul X îl întâlnise o singură dată în urmă cu trei luni, înainte de a face un stagiu special într-o clinică de pediatrie.

Foarte obositor. De cum deschizi ușa secției construite de comuniști după cutremurul din ’77, cu saloane despărțite de pereți din sticlă pe care sunt pictate cu vopsele de ulei personaje de desene animate, auzul îți este agresat de un zumzet general care nu înceteză niciodată cât timp ești acolo. Uneori te urmărește și acasă. Copiii urlă mereu, le e frică și pe bună dreptate. Părinții îi învață că dacă nu sunt cuminți îi vor duce la doctor să le facă injecție. Acum încearcă să consulți un asemenea copil isterizat de vederea unui halat alb. Dă din picioare, urlă, mușcă și se zbate până apare asistenta cu douăzeci de ani vechime care pune două mâini butucănoase pe el, moment în care ființa aceea firavă înțelege că dramoleta ei s-a încheiat și că de fapt nu mai e nici o scăpare. Va trebui să suporte orice i se face fără să poată riposta. Vezi asta în ochii lui și atunci poți trece la treabă, de cele mai multe ori cu instrumente demodate, vechi, care în țările Europei civilizate nu se mai folosesc, tocmai pentru că produc discomfort. Ce sărăcie! Ca în mai toate spitalele pe care le văzuse, și aici, la copii, oamenii salvau secția, sau mă rog, ce se mai putea salva. Sigur că și ei luau șpagă pentru că altfel nu aveau din ce trăi dar măcar le făceau bine copiilor cu ce aveau la îndemână.

Profesorul nu i-a acordat prea multă atenție. A semnat hârtia și a fost îndeajuns de curtenitor cât să îl prezinte preferatului său, așa zisa mână dreaptă, probabil succesorul la tron.

Timpul continua să se miște.

Va urma!

Pista de alergare

scris de Florin

Se pare că în cartierul Bucureștii Noi toate problemele au fost rezolvate și rămăsese în afara Secolului XXI Parcul Bazilescu.

Deși mașinile parcate pe linia fostului tramvai 20 fac din traversarea bulevardului o adevărată aventură chiar și pentru cei mai siguri pe forțele și piciorele din dotare(asta de parcă „Terminalul Multimodal Străulești” ar fi încă la fundații) primarele s-a gândit că mai importantă decât montarea unor semafoare este o pistă de alergare construită din câte am înțeles de-a lungul perimetrului parcului. Că așa a cerutără unii cetățeni ai cartierului! Ca unul care trece măcar de 3 ori pe săptămână prin respectivul parc la diverse ore, vă spun că mai mult de doi alergători nu am văzut niciodată. Probabil nu nimeresc eu plutonul și dau mereu peste „evadați”.

Bine măcar că avem de ales între pachetul de bază la 70 000 € și cel full option la 400 000 €. Probabil că în momentul dării în folosință locuitorii își vor da seama că ar mai trebui unul sau două chioșcuri cu lichide hidratante, un mic centru comercial de unde la sfârșitul alergării să se aprovizioneze și, de ce nu, un complex hotelier de enșpe etaje care să pună în valoare frumusețea parcului. Să acordăm totuși „prezumția de nevinovăție” edilului punând sub semnul întrebării atât proiectul cât și costurile lui.

Iată și spațiul public (ușa blocului unde stau) de unde am pescuit cele de mai sus.

PS – oare nea Tudorache o fi reușit să cumpere Rapiduletzul!?

Capitala se pregătește de hibernare

O să fie cîteva pospaiuri vesele: iluminatul festiv pe marile artere (cu bezna scîrboasă pe străzile mici)… tîrgul de Crăciun… o paradă de Ziua Țării noastre.

Dar, trecînd peste toate astea, în București tragem obloanele; ne-ascundem în malluri, prin cluburi și restaurante – și nu mai scoatem nasul pe-afară!

Da, vremea e urîtă iarna pe aici, pe la noi; dar – mai ales – prin oraș e urît.

Bucureștiul se închide, se oprește iarna: nu mai trăiește nicidecum.

Cum să-ți vină să ieși, cînd de-acum începe împărăția șleaurilor sticloase, a zloatei, a bălților, a noroiului?

Străzile și trotuarele n-o să mai fie spălate și curățate pînă de Paște, o știm prea bine!

Cum să-ți vină să mergi pe jos, cum să ai chef de plimbări prin parc, cum să te-ncumeți s-aștepți vreun autobuz, cînd trebuie să sari, să ocolești, să te ferești de mizerii?

Acum, zi de zi pe vreme urîtă, un oraș prietenos face dovada că are grijă de cel care „nu s-a născut în mașină”.

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

Civilizație publică LVIV – la poartă

de Ando și HM

Poarta se cade a fi pe măsura casei, atunci cînd te numești gospodar și ai și oarece gust. Găsim în București – pe lîngă case încîntătoare – și intrări aidoma.

Am mai remarcat cîte-o poartă mai frumoasă, de-a lungul vremii – precum cea de pe Kogălniceanu, din preajma intersecției cu Vasile Pârvan. Are, locul, o poveste – demult a fost acolo o unitate de pompieri!

 

Ne-a sărit în ochi și poarta fostei fabrici de trăsuri – și garajului – Hermann J Rieber de pe Romulus

Ei, așa că ne-am pus pe treabă: să strîngem niscaiva intrări așa, mai monumentale, mai deosebite, mai de ținut minte – și, mai ales, de admirat. Să le admirăm!

   

După cum le vedeți, unele-s mai meșteșugite, altele-s mai simple; la unele primează eficiența, la altele aspectul impresionant; unele-s doar pentru un om, altele-s pentru ditai mașina… Trecem în vedere, cu ocazia asta, și intrări cu rost de mic gang ori legătură între clădiri…

… cîteva porți-porți mai interesante…

Nu uităm trecerea sub clopotnița bisericii Sft. Silvestru – cea de care ne povestea, demult, Alexandru Dinu; și ne aducem aminte și de poarta veche de sus, de la Mitropolie…

Și, fiind cinstiți pînă la capăt, punem și cîteva intrări mai de Doamne-ajută cu care se făleau blocurile „sovietice” ridicate după Război.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Hai la lupta cea mare, pentru locul de parcare… 5!

scris de Ando

Problema parcărilor din oraş este una foarte serioasă, care capătă, uneori, chiar accente dramatice. De aceea, e reconfortant să vezi cum încearcă unii să-şi protejeze locurile din faţa firmei… cu un dram de umor!

Civilizație publică LVIII – monograme din metal

scris de Ando

Pe unul din traseele mele preferate de week-end, mă opresc deseori să admir această vilă de pe strada Dr. Burghele. Normal că o aşa clădire are şi un gard pe măsură, iar pe gard sunt postate aceste spectaculoase monograme, cu uşor aer medieval.

   

La o altă plimbare, mi-a atras atenţia placa de pe acest bloc Art Deco, de pe Schitu Măgureanu, vizavi de Cişmigiu: Horia şi Ion Creangă, arhitecţii clădirii. Ridicând însă privirea, am observat că acea mongramă de pe placa de marmură se repetă şi pe grilajul balcoanelor:

  

… reîntâlnim monograma, „marcă” a celor doi Creangă, și la toate elementele de feronerie ale unui bloculeț încîntător de pe strada Delavrancea:

 

Ei bine, ăsta a fost momentul care a declanşat „vânătoarea” prin oraş. Sigur, ideal ar fi fost să aflu câte ceva şi despre ce nume stau în spatele acestor litere, mai mult sau mai puţin măiestrit contorsionate şi îmbârligate. Totuşi, o poveste am aflat-o. Pozând frumoasa clădire de pe strada Nicolae Filipescu (actualmente sediul Secretariatului de Stat pentru Culte), am remarcat pe grilajele balcoanelor, perechea de litere L şi G.

Spre plăcuta mea surpriză chiar pe site-ul instituţiei este prezentat istoricul clădirii de unde aflăm, printre alte multe detalii, că arhitectul Ion Berindei a proiectat respectiva clădire pentru „Leonida Gussi, bogat antreprenor şi proprietar”.

Sigur, am dat şi peste alt gen de monograme, uşor de descifrat, unele chiar banale, ele fiind postate pe chiar pe gardurile unor stabilimente îndeobşte cunoscute:

Legat de categoria asta, îmi amintesc că – înainte de ’89 – pe porţile şi chiar pe gardurile majorităţii întreprinderilor, tronau, aproape  obligatoriu, replicile din metal fie ale siglei, fie ale mărcii de bază cu care se mândrea respectiva unitate. Iată, spre exemplu, o poză  preluată dintr-un articol al prietenul nostru, C.D Mocanu, unde vedem, încă păstrat, un grilaj cu monograma întreprinderii „Timpuri Noi”; și alta unde ghicim inițialele fostei fabrici de Ulei „Muntenia” pe strada Spătarului…

 

Nu-mi rămâne, aşadar, decât să vă prezint în continuare o parte din trofeele adunate:

 

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Dă-ţi un cap în gură!

scris de Ando

Aveam în liceu un coleg hâtru, zis şi „Bilă”, al cărui suprem „argument”, cu care încerca să pună capăt unei discuţii mai stânjenitoare sau chiar perdantă pentru el, era replica: „Băi, ia dă-ţi un cap în gură!”. Mi-am adus aminte de el şi de îndemnul lui sentenţios şi ilogic, când am găsit acest anunţ postat pe o poartă:

un pas înapoi

… o minune care a ținut patru luni de zile: aceea cu tramvaiele 16 și 21 care au întors la Sfînta Vineri și nu la Sfîntu Gheorghe.

Iată că au revenit la Sfîntu Gheorghe – și o văd ca un pas înapoi.

Da: tramvaiele trebuie să circule pe această bucată nenorocită de traseu, pe acești amărîți de 300 de metri dintre Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe!

Tramvaiele trebuie să ajungă la Sfînta Vineri, acolo unde-s legăturile cu alte tramvaie, cu autobuzele.

Însă înțeleg de ce n-a mers și ce-ar trebui făcut ca să meargă.

Acest uriaș cap de linie de la Sfînta Vineri – una din cele mai mari investiții noi în infrastructura tramvaiului bucureștean de după Revoluție – trebuie refăcut și regîndit, laolaltă cu refacerea și regîndirea fluxurilor și traseelor celorlalte mijloace de transport în comun ce ajung aici.

Stațiile de coborîre ale tuturor tramvaielor care ajung la Sfînta Vineri n-ar fi bine să revină pe amplasamentul lor istoric, adică înainte de intersecție?

După mai bine de 20 de ani autobuzele care ajung aici ar n-ar putea fi și ele optimizate oleacă?

Și – mai presus de toate – n-ar fi, în sfîrșit, momentul să-ncepem să mai închidem traficului auto cîte-o stradă-două dintr-astea înguste, pe care se chinuie tramvaiul?