despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

două vești din Cotroceni

… cine nu știe gardul acela de beton care stătea să cadă peste oameni – pe strada Alexandru Vitzu, în spatele terenurilor de tenis?

 

Vestea bună-i că nu mai e nici un pericol, gardul a fost dat jos. Nu știm ce-o să se-ntîmple mai departe…

… dar știm că – mai încolo, în capul cel’lalt al străzii, dinspre Puișor – s-a petrecut o altă faptă bună! S-a asfaltat și s-a terminat cu gropile acelea nenorocite:

inovație pentru tradiție

Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.

Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.

… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.

De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.

În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!

Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.

Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.

„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.

Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!

Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…

Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!

Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.

E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.

cît de împuțit e Bucureștiul spre margine

Ne-am obișnuit să alergăm prin Oraș; n-avem noi chef să privim în stînga și-n dreapta. Nici timp n-avem.

Dac-am avea, am vedea cît de împuțit e totu-n jurul nostru.

Îi de-ajuns să trecem prin oricare din ieșirile din București. Sau intrările – depinde cum le luăm; dar oricum sînt infecte.

Capete de linii jegoase, cu coșmelii murdare, cu barăci de tablă-n care se poate bea cîte-un pahar de poșircă; patiserii amărîte; maldăre de gunoaie, locuri virane unde se strîng curieri ca să-și mute marfa dintr-o dubă-ntr-alta; noroaie, depozite prăpădite de materiale de construcții; microbuze șui care-așteaptă să ducă mușterii-n comunele suburbane; blocuri noi înghesuite pe cîte-o parcelă mărginită de table ruginite și scaieți; oameni săraci care se tîrîie spre piețe cu cărucioare.

Peste tot pe unde dai să ieși ori să intri, Bucureștiul e murdar, prăpădit, meschin, neprietenos și lăsat de izbeliște de primării; iarba, florile, gărduțurile și bordurile colorate n-ajung aici mai niciodată.

… și văd asta și azi; o văd de cînd mă știu, oameni buni – nu se schimbă nimica, nimica.

150 de oameni de treabă

Primăria Capitalei a făcut un lucru bun – a organizat un concurs de proiecte pentru cetățeni.

… mai bine 150 de idei au rămas pe listă; din ele, 33 sînt eligibile – și puteți vota ce vă place mai tare.

Nu vreți să le votați? Nu face nimic; dar eu zic că n-ar fi chiar o pierdere de vreme dacă le-ați citi – pe toate 150, nu doar pe cele din lista scurtă.

De ce?

Fiindcă ajută; ajută să vedem cum gîndim noi, cetățenii; noi, oamenii.

Ajută să ne dăm seama că nici unul din proiectele astea nu vine c-o idee-minune; c-o soluție nemaiîntîlnită.

Nu – sînt doar idei normale, mici, de bun-simț.

… exact ceea ce nouă, tuturor, ne trebuie; exact de ce ducem lipsă; exact cu ceea ce avem nevoie să-ncepem.

Case căzute 190 – Str. Vasile Gherghel 59

… colț cu Costache Sibiceanu, în micro-cartierul adiacent parcului Regina Maria – România muncitoare pe vremurile nu demult apuse.

 

mai multe despre Case căzute

pentru un viitor al tramvaiului

E greu în oraș!

Deplasarea ne mănîncă viața – știți.

Salvarea? Cine nu-nțelege că transportul public e salvarea? Doar o samă de imbecili.

Și ce-nsemnează transport public? O sumedenie de soluții: metrou, autobuz, troleu, tramvai, sistem public de luat biciclete precum și orice alternativă de-a împărți călătoria cu autoturismul: toate astea împletite armonios, într-o sinergie.

Nu-i nimic de inventat de la zero.

Cu siguranță avem preferințe și nevoi legitime legate de deplasarea cu mașina proprie. Toate, justificate – fiindcă trebuie să ținem cont de faptul că mașina asta a fost un obiect al dorinței prea greu de atins prea multă vreme!

Dar să vă dau o veste: oamenii încep să fie receptivi la renunțarea la mașină. Da: e adevărat, asta se întîmplă!

Oamenii folosesc biciclete, trotinete, oamenii merg pe jos – oamenii recunosc că zeul automobil nu e atotputernic.

Oamenii încep s-accepte, deci, orice altceva mai eficient decît mașina mică. Sigur: sînt aceiași oameni care se poartă pe bicicletă, pe trotinetă sau pășind pe trotuar aidoma șoferului – dar nu contează asta!

Acu-i vremea transportului public. N-avem metrou, nu putem săpa metrou atît de repede pe cît e nevoie și nu peste tot unde-i nevoie? Rămîne mereu soluția transportului public de suprafață.

Și ce-i mai eficient și mai rapid decît tramvaiul? Nimic – nimic altceva.

Și nu-i, asta, o problemă doar a Capitalei – ci și a fiecărui oraș al Țării aflat în dezvoltare și-n expansiune.

Acu-i vremea, în sfîrșit, ca oricine să-nceapă să priceapă că-n existența tramvaiului pe străzi și prin centru este salvarea orașelor.

„Străinii” Bucureştiului – avem o nouă statuie

scris de Ando

Uite aşa, într-o frumoasă zi de octombrie, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, Bucureştiul s-a „căpătat” cu o nouă statuie: cea a prinţului de Monaco – Rainier al III-lea – probabil, cea mai  scumpă din serialul început de noi aici şi completat pe parcurs.

Indiferent de ce s-a rostit la inaugurare, e foarte greu de identificat ce au în comun fostul prinţ monegasc şi cetatea lui Bucur. Mă rog, dacă e să ne luăm după textul înscris pe postamentul statuii şi după realităţile dâmboviţene, elementul de legătură ar fi, totuşi… circul! Aici le dăm clasă: festivalul de la Monte Carlo e anual, pe când la noi spectacolul se derulează…tot anul!

Revenim. Este vorba de o lucrare mai amplă, „un monument de for public”- cum zice comunicatul P.M.B.- amplasată în capătul aleii pietonale din dreapta, care duce la Circul Globus. Statuia în sine este banală, dar estimez că zona cu personajele culese din arta circului va avea mare succes la copii. Când am facut pozele, deşi era dimineaţă, deja câţiva prichindei foşgăiau entuziaşti printre statui.

La cei peste două miloane de euro (preţul lucrării), măcar ei să se bucure!

 

fostul hotel Palas în pijamale

… o fi bine? o fi de bine? Ideea-i că fostul hotel Palas de pe Mille colț cu Brezoianu e-mbrăcat în pijamale… dintr-alea de șantier.

Îndărătul lor se și lucrează, s-a dat jos tencuiala veche. Să vedem ce iese – că de urît, arăta tare urît:

   

cu 1 și 34

… una din cele mai interesante mișcări din transportul nostru public local a fost pornirea, în sfîrșit, a liniei inelare 1 pe traseul său mare – pe Olteniței, pe la BIG, pe Văcărești-în-jos și – mai apoi – pe Mihai Bravu și tot așa.

Un lucru bun – deși s-or găsi destui cîrcotași care să spună că tramvaiul ăsta cară aer, nu oameni, pe anume părți din traseul său.

Dar, p-onoarea mea, de ce să ne plîngem de multitudinea de linii care aleargă pe Trafic Greu? Călătorii trag folos.

Mie-mi place și merg cu 1 de fiecare dată cînd am nevoie s-ajung din Rahova-n Victoriei.

Și merge bine – relativ bine – în continuare; în sensul că nu merge mai prost…

Cu același drum, s-a reînființat linia 34 – nu credeam că se va mai întîmpla asta. Mă bucur să revăd 34-l din nou în București după șase ani de absență, mai ales că merge și el binișor din ce văd.

Știți? În condițiile actuale – cu toată lipsa de vagoane pe care-o resimte orașul nostru și, mai ales, cu rețeaua nepotrivită ce cauzează trasee ciuntite – cam atît se poate.

Da; e puțin – e prea puțin: știu.

Din fugă: înapoi la normalitate

scris de Ando

S-a produs „minunea”! Scuarul de lângă liceul Cantemir, scuar a cărui soartă o deplângeam, nu demult, a fost reamenajat, aşa cum scrie la dicţionar:  „mică grădină publică aflată de obicei la o încrucișare de străzi sau în mijlocul unei piețe”.