despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Vespasiene vechi în București

Puține, dovezile fotografice bucureștene care atestă civilizația de odinioară în domeniul toaletelor publice! Cu toate că-n interbelic, prin stăruința U. C. B. s-au construit atîtea, încît ar fi ajuns – puse, una după alta, pe-o străduță – să umple un cartier întreg de căsuțe.

Dar, de! Așa sîntem noi, mai pudici. Nu ne-am îngrămădit să le pozăm, deși nu erau chiar la fereală – le găseam în intersecții, scuaruri, acolo unde omul avea nevoie de ele: mai degrabă au scăpat fotografiate – în trecere – cele subterane, ale căror coloane păstrează și azi dovada unei discrete eleganțe.

 

În lipsa dovezilor directe, ne mulțumim, ca de obicei, cu cele ce reies întîmplător din arhive. Și, ca de atîtea ori, ceva-ceva ne-a stîrnit interesul: anume din nou pagina de facebook John d’Orbigny Immobilier, unde am găsit, de curînd, o serie de vespasiene foarte vechi din Paris.

Păi, dacă ne gîndim că nu o dată – ca bucureșteni – am luat o droaie de lucruri pariziene… nu cumva am avut și noi pisoare, vespasiene dintr-astea? Ba bine că nu; iată cîteva care se văd foarte clar!

… le-am colecționat, laolaltă, cu sumedenia de felurite chioșcuri din București pe care le-am înfățișat în mai multe episoade.

altă hoinăreală de toamnă

… hai că destule zile însorite, de-a dreptul splendide fură toamna asta; cum să nu fi ieșit la plimbare?

Și ce plimbare o fi aia fără Cișmigiu? – atît de cunoscut, atît de bătut, și-atît de plin de frumusețe; și locul unde dai de adevărate găuri în cer… și ce mai cer, acum toamna!

 

… acum, cînd totul cade și decade-n jur, e vremea potrivită să găsești și vechituri uitate agățate pe ici-colo…

… să te miri de cîți ani zace nefolosit bazinul fostei fîntîni arteziene din spatele fostului complex cu restaurant și cofetărie „Perla”…

Da’ mai faci și haz – ia, cum ar veni, de felia asta de casă.

E toamnă; da, natura cade, pică, moare; dar știi așa de bine că tot natura-i căpoasă.

pas cu pas din Bucureștiul „rămas”

… sînt, în București, demolări celebre; unele – puține! – oprite-n ultima clipă chiar.

Dar să nu ne amăgim; după ce pleacă acasă și reporterul, și activistul civic, noaptea se poate-ntîmpla să dea pe-acolo dacă nu un buldozer, măcar cineva c-o sticlă de benzină – și, cu voie ori fără voie, clădirea istorică a doua zi nici nu mai e clădire…

Dar nu despre demolări celebre, nu despre exproprieri cu cîntec e vorba acum – ci de sutele de clădiri amărîte, necuprinse-n nicio listă de monumente, negăsite nici în cine știe ce zonă protejată.

Se demolează la greu, intensiv, sistematic; și, de la un an la altul, te pomenești că nu mai recunoști locul pe unde-ai trecut.

De-odată se ridică ditai „rezidențialul” – cu blocuri la fel de înghesuite precum cele ale lui Ceaușescu!

Ce n-a apucat nebunul să termine, se rezolvă azi, în timp ce vorbim; în spatele canionului de blocuri ridicate la bulevard acum juma’ de secol, cartierul de case e înlocuit, pas cu pas, de blocuri, bloculețe, ansambluri de blocuri și bloculețe!

„Se curăță zona!” ai zice, cînd vezi cum își iau tălpășița familii sărace, murdare, ce ocupau case dărăpănate, insalubre, periculoase; grozav ce se curăță!

Mergeți, așadar, curioși prin Bucureștiul „rămas”; căci n-a mai rămas chiar așa mare lucru din el.

din zbor

Nu credeam să văd c-o să se-ntîmple asta; dar uite că s-a-ntîmplat. În cadrul unei acțiuni destul de mari ce pare că se va lăsa cu igienizarea și amenajarea locurilor virane de la interesecția Rahovei cu Trafic Greu, s-a demolat – în sfîrșit! – și mizeria aia de centru de colectare a fierului vechi.

calul, pușca și nevasta

… prioritățile cetățeanului ies la iveală prin fapte, nu prin vorbe; dacă-l lași să facă ceva, omul de lîngă noi își va da negreșit arama pe față.

Ne aflăm aici în dosul unui bloc de pe Viilor, unde-i o parcare.

Multă osteneală și-au dat vecinii s-o știe supravegheată.

Două lămpi, șapte camere de filmat: tot ce trebuie pentru ca să-i descurajeze pe cei răi, pe hoți, pe vandali.

Mașinile-s importante!

… nu la fel de importanți precum mașinile – cu siguranță nu, în această logică „cetățenească”! – îs copiii.

Imediat lîngă parcajul supravegheat maniacal e un loc de joacă. Nici măcar de sanchi nici un vecin n-a pus vreo cameră video acolo, să-i mai sperie pe golani.

unde se pun țîșnitorile

… să fim drepți: în București au început să se-ndese țîșnitorile, ceea ce-i foarte bine. Le găsim deja și-n locuri umblate!

Poate ați băgat de seamă (poate nu) – se-ntîmplă să dați uneori peste țîșnitori amplasate în locuri fără vad, departe de stații și intersecții. La ce bun or fi puse acolo? Simplu: se prea poate ca-n vecinătate să fie o biserică.

Cel puțin la noi în sectorul 5, pe lîngă fiecare biserică s-a pus cîte-o țîșnitoare pe trotuar.

Ce facem cu Pădurea Băneasa?

S-a vorbit, zilele astea, de o dorință a Capitalei de-a prelua o bucată din Pădurea Băneasa în scopuri – să zicem așa – recreaționale ce presupun, firește, amenajări și cu siguranță ceva tăieri de copaci.

Tunete și fulgere! O să dispară pădurea, „plămînul verde”… dar halal plămîn: un plămîn care-i plin azi de gunoaie, căcați, buruiene!

Situația Pădurii Băneasa e un subiect ce cu siguranță trebuie luat de coarne; că administrația de-acum nu e cea care-i în stare să facă asta, e altă discuție!

La ce ne folosește Pădurea Băneasa, dacă noi – bucureștenii – n-avem ce să facem în ea, decît să ne căcăm la lizieră?

Și, mai ales, de ce Pădurea Băneasa nu-i a noastră, a bucureștenilor?

De ce să nu o putem transforma într-o zonă uriașă de agrement, de recreere, de plăcută și sigură petrecere a timpului?

De ce bucureșteanul trebuie să caute și aer curat și ceva amenajat și civilizat doar cu ajutorul mașinii, ducîndu-se la kilometri buni de Capitală și plătind bani frumoși pe bilete de intrare în felurite parcuri particulare?

Fix la marginea orașului nostru – în orice direcție – găsim pîlcuri de pădure în care nimeni nu poate să petreacă o clipă minunată, în afară de șoferii care se ușurează-ntre copaci! Eram mai deștepți acum un secol, cînd noi – bucureștenii – ne-am pus în cap să amenajăm Herăstrăul, Snagovul și… da!… și Pădurea Băneasa însăși, știind că o Capitală are nevoie de locuri accesibile unde oamenii să se poată simți bine.

Precum Bucureștiul ar trebui să fie stăpîn pe Dîmbovița, pe Metrou, pe centralele termice care lucrează numai în beneficiul orășenesc, la fel ar trebui să poată să dispună de pădurile sale.

Civilizație publică LXVII – locuri virane

(cu completări)

Surprinzător – sau nu, dacă ne gîndim mai bine! – Bucureștiul are un număr uriaș de locuri nevalorificate, care zac pîrloagă pur și simplu. Cu cît sînt mai în inima orașului, ne dăm seama că-s rămășițe și victime ale înspăimîntătoarelor schimbări edilitare din anii ’80, cînd s-a demolat și distrus Centrul.

Nu te miră așadar deloc terenurile virane din dosul bulevardului Unirii, nici cele ce se-ntind între Mircea Vodă și Nerva Traian, nici cele ce mărginesc Casa Poporului, fosta cale a Rahovei, șoseaua Tudor Vladimirescu ori zona Trafic Greu și nici cele din zona Buzești-Polizu!

Ne-am apucat să colecționăm cîteva din terenurile urîte ale Capitalei – ca să ne dăm seama mai bine cum stăm.

În zona veche a Căii Moșilor, se-ntind două mizerii uriașe, de ambele părți ale străzii; demult cu funcție de piață, pe numele Decebal. Cu siguranță aici s-ar putea dezvolta ceva cu adevărat folositor și frumos.

Trecînd de Hristo Botev, găsim un loc viran la intersecția cu fosta stradă Cernica (azi, părintele Stăniloaie) și încă două acolo unde-ncepe și strada Armenească.

Nu ne depărtăm prea mult și nu uităm de mizeria din zona Sfîntu Gheorghe: în ultimii ani s-au îndesit terenurile eliberate de construcții.

Dacă o luăm înspre zona Căii Călărașilor găsim o „parcare” pe colțul arterelor Mircea Vodă și Matei Basarab:

Ne putem opri chiar în inima Centrului Vechi, unde încă supraviețuiește terenul gol de pe Șelari.

Pe Doamnei, o curte uriașă cu subînțelesul rost de parcare spurcă de ani de zile locul.

Lîngă Domnița Bălașa, ditai tarlaua cu mașini.

În dosul Cișmigiului, pe intrarea Rigas, iată fostul teatru de vară al Armatei.

Pe Budișteanu colț cu Grivița, un loc viran. Calcanul cu „model” e o înfrumusețare-tip a anilor ’80.

Adiacent, lărgirea bulevarului Dacia din aceiași ani ne-a lăsat moștenire cîteva locuri urîte. Între Romană și Iorga zac și azi într-o mizerie cumplită vestigiile unor magazine de la-nceput de ani ’90 și peste drum de ele, o parcare.

… în partea cealaltă, înspre Moșilor, mai avem parte de altele: înainte de Galați și la intersecția cu Toamnei, atît pe locul unui fost „Coleus” cît și vizavi.

Tot din seria terenurilor rămase în urma străpungerilor urbane din anii ’80, trebuie să amintim cele din zona străzii Armand Călinescu; unul – uriaș – între Moșilor și Republicii a fost valorificat de „Mega Image”; mai departe, cîteva fîșii au fost populate relativ recent cu construcții, rămînînd numai una.

Dacă din cine știe ce motiv nu poți ori nu vrei să construiești, terenurile astea se pretează de minune parcărilor. E celebră cea de pe Buzești, care-ți cere 9 lei pe sfertul de ceas. Mai sînt și altele; iată un teren între Cuza și Dr. Felix; mai sînt altele – nefolosite – în spatele Mc Donald’s și mai încolo, printre blocurile ce dau spre Veronica Micle, pe locul unei foste făbricuțe de mobilă.

 

Undeva peste drum de părculețul Cazzavillan încă mai e un loc nefolosit – o jungă de te sperii.

Pe Iancu de Hunedoara, între străzile Roma și Londra:

Între Splai și Gutenberg:

Și un tăpșan rămas mereu mizer – în Cotroceni, la pod, cum mergi spre Municipal.

Altul, pe Panduri.

Vedem și terenul viran de la care-a „pornit” subiectul – pe Odoarei, la Chirigiu.

Am ales – dintre toate maidanele rezultate în urma construirii artei „Trafic Greu” – și pe cele dintre Constantin Istrati și strada Înclinată și de la „Electromagnetica” și pomenim și bucata nefolosită de la intersecția Rahovei cu Sebastian.

La un pas de Obor, între Mihai Bravu și Chiristigiilor, un ditai locul!

Ca-n orice articol, se cuvine să avem și-o „vechitură” – e vorba despre locul viran rămas după dispariția Teatrului Național; chiar după construirea hotelului „Novotel” încă rămăsese o bucată considerabilă, pe care-n zilele noastre se construiește. Imaginea e a lui Andrei Bîrsan.

Deși pare un scuar, această limbă ce mărginește șoseaua Antiaeriană, din preajma fostei piețe 13 Septembrie, e-n fapt un maidan dezolant.

O bucată nefericită este cea dintre Regina Maria, Justiției și Poiana Florilor, care zace fără a fi folosită. Casa de pe ea s-a demolat acum 15 ani.

Ne bucură să putem încheia c-o veste bună: acest teren neîngrijit de pe bulevardul Coșbuc a fost recent transformat într-un părculeț verde foarte frumos.

 

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

oameni buni, primitori, d-ai noștri

Îs oameni printre noi – cunoaștem măcar un specimen – care nu dorm noaptea de grija vecinului, care umplu carnețele cu cine-vine-cine-pleacă, care de-abia așteaptă să se ducă alții la serviciu ca să dea fuguța să le ia locurile de parcare.

Ne-am obișnuit!

Îi greșit să credem că astfel de dobitoace ființează doar aici, în București; doar aici, în România: lumea cealaltă, despre care ne-nchipuim că-i „civilizată”, îi are și ea pe-ai ei, căci natura umană-i cam aceeași peste tot.

Voluptatea cu care concetățeanul spurcă spațiul public din jurul său este uriașă și se manifestă în atîtea feluri!

Mînjește cu ulei de motor uzat garduri, trepte, borduri – ca să nu se-așeze și să se strîngă acolo nimenea…

Stăpînește curtea cu fermitate și înțelepciune…

Iar cînd e blagoslovit cu cea mai mare demnitate posibilă între vecini – aceea de administrator – se desfășoară-n voia lui, cu afișe și bilețele amenințătoare.

Civilizație publică LXVI – ceasuri

de Ando și HM

Nu-i prima oară cînd vorbim despre ceasurile publice bucureștene. Și nici măcar a doua oară, să știți! Dar de data asta însă plecăm și la vînătoare prin oraș – ca să ne fie mai ușor, împărțirăm ceasurile găsite pe căprării.

Începem cu ceasuri vechi care nu funcționează, unele de multă, multă vreme!

   

… dar continuăm cu ceasuri vechi care dau în continuare ora exactă!

Sigur că da, unele dintre ceasurile astea au fost reparate odată cu clădirea, ceea ce-i un lucru bun; și chiar putem vedea exemple destule de clădiri noi ori refăcute care au găsit foarte nimerit să-și pună ceasuri pe frontispiciu:

  

… Că n-or fi întotdeauna cine știe ce ceasuri frumoase, nu prea mai contează, nu? Hai să trecem și la cîteva ceasuri de reclamă ale unor magazine:

Categoria următoare e aceea a ceasurilor amplasate pe domeniul public, care pot fi – desigur – funcționale…

… sau rable ruginite, precum cele de la Stația de Salvare, Cuțitul de argint și Șoseaua Alexandriei:

Și terminăm cu cel mai cunoscut ceas dispărut din Capitală, cel de la Universitate, instalat după Război; iată-l în prima sa variantă:

… în varianta următoare, în anii ’70, se-nvîrtea; i-a urmat o una sărăcăcioasă, care-a dispărut în anii ’90:

 

… urma să-i ia locul un ceas în formă de cub-reclamă, care se-nvîrtea; dar pe care nu l-am regăsit pozat. Odată cu dispariția acestuia, n-am mai avut ceas pe colț, la Universitate; cîțiva ani a fost altul în mijlocul rondului (arăta și timpul rămas pînă la intrarea în Uniunea Europeană; după eveniment, a fost mutat la intersecția de la Budapesta).

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici