despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Pante (II)

citiți prima parte

Trecem Gîrla: prima dată dăm atenție interesantelor coborîșuri ale Vitanului, puternic afectate vizual de construcțiile contemporane; cu siguranță, însă, trebuie văzute străzi ca Nucului, Grădinarilor, Peneș Curcanul, Foișorului ori Călugăreni, fiindcă n-au pierdut chiar tot ce-aveau.

Ne putem abate și-n groapa „Mirajului”, cu puzderia de străzi care au pante interesante în sine, deși-s nepuse în valoare de cartierele de locuințe ridicate pe-acolo.

O pantă care azi nu ne spune nimic – cea deasupra pasajului Mărășești – fusese înaintea demolărilor un splendid bulevard; păcat că dovezile fotografice (ce le găsim comentate pe pagina „Cartierul Evreiesc”) n-au păstrat-o cum se cuvine, alături de multele artere ce curgeau spre Gîrlă.

Ne-au rămas și interesante diferențe de nivel la străzile de azi Mămulari și Negru Vodă, prilej de ganguri cu trepte și alte ghidușii ceaușiste.

Amintim și de ciudățenia străzii Maximilian Popper, care – ciuntită și strîmtată de albia bulevardului Unirii, are o cornișă tare interesantă îndărătul blocurilor!

Venim și mai în Centru! Nu uităm să ne abatem prin spatele Cocorului; unde Calea Moșilor veche și străduțele învecinate merită luate-n seamă.

Trecem în Centrul Vechi, unde, din strada Franceză, ne uităm un pic în jos pe Tonitza; dup-aceea pornim pe Calea Victoriei. Pe lîngă CEC, strada Marconi e cea mai interesantă, dar și cea mai puțin luată-n seamă. Dumitru Râureanu e scurtă și frumoasă. Mihai Vodă, Lipscani, Eforie îs, toate, bine cunoscute.

  

Bulevardul se deschide îmbietor; urmează Constantin Mille, Matei Millo și, desigur, Cîmpineanu – ce are-n jos și o curbă de efect.

 

Deja cînd ajungem la Știrbey Vodă s-a cam terminat cu perspectiva, dar nu ne oprește nimeni să mergem mai departe pe strada asta pînă ne-ntîlnim cu strada Luterană; mai încolo, ne face cu ochiul strada Spiru Haret ce ne duce-napoi spre Cișmigiu, continuîndu-se armonios cu Poiana Narciselor.

După care ne bucurăm de Schitu Măgureanu, care curge de-a dreptul minunat pe lîngă parc; sau să ne lăsăm pe strada următoare, Constantin Cristescu… ori chiar pe Berzei.

 

Mai amintim și diferențe aproape insesizabile de relief, care se fac însă din străzile Virgiliu, Macedonia și Vespasian ceva aparte. Și cum să uităm de Ștefan Furtună, care – la fel – coboară blînd înspre Dîmbovița?

Un delușor interesant, între noul bulevard Barbu Văcărescu și strada ce aduce aminte de vechea gară Herăstrău. Calea Floreasca are, pe lîngă lacuri, ceva-ceva; bulevardul Mircea Eliade se lasă și el, urmînd malurile joase….

… iar mai departe, în țigănia Teiului, sigur se găsesc destule pitorești străzi de care, sincer, am cam uitat. Aș zice, mai degrabă, să le căutați – surpinse de-a lungul vremii – în arhivele cinematografice ale Studiourilor Buftea.

Cam atîta: dac-am fușerit-o n-a fost dinadins; mai e mult de vorbit despre nimicul ăsta bucureștean – dealul, panta, perspectiva.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

V V C XLI

Ne uităm la zidul casei ăsteia de pe strada Maramureș, pe care-o vedem cînd trecem pe Dinicu Golescu. Poate o fi o istorie-n spate, poate nu. Cine să mai știe!

 

Alte povești de pe alte ziduri:

Pante (I)

Știe orișicine cum Bucureștiul n-are nici o ridicătură mai de Doamne-ajută. Oraș de șes, ce vrei! Cu toate astea ne amăgim cu o mînă de diferențe de relief ce mărginesc, în principal, Dîmbovița. Așa puține și pricăjite cum îs ele, tot dau naștere unor perspective pe care le-ndrăgim.

Avem de ales?

… avem: și chiar facem cîteva alegeri din puținele pante bucureștene. Doar că deși am căutat îndelung în ultimii ani să le găsim partea fotogenică, n-am izbutit: pozele ies neîmbietoare, fără să transmită nimic din emoția și plăcerea de a ne afla urcînd ori coborînd.

Sîntem, așadar, siliți mai mult să vorbim de ele decît să le privim – tragem doar nădejde că n-o fi întrutorul nefolositor!

Să vedem cum le luăm, fiindcă o oreșce metodă tot ne trebuie. Pentru-nceput le-mpărțim după cum trece Gîrla. Păi, hai să ne coborîm prin preajma Parcului Carol, unde curba străzii Candiano-Popescu face toți banii.

Nu lăsăm uitării cocoașa fără de pereche a străduței G-ral Nicolae Haralambie. Pe-asta n-ai cum s-o explici: trebuie s-o vezi personal; strada de imediat lîngă – Soldat Ștefan Simion – are aceeași configurație.

Dacă tot sîntem pe-aici, ne putem abate chiar prin parc, unde aleea ce se scoboară pe lîngă „Castelul lui Țepeș”, mărginită de castani, e o frumusețe.

Panta Căii Șerban-Vodă de la Șincai are, și azi, ceva inefabil. Noi am pozat-o și cu mulți ani în urmă, cînd încă mai găseam piatră cubică și mult mai multă liniște.

Ajungem la Dealul Mitropoliei. De oriunde l-ai accesa e la fel de minunat. Panorama spre Piața Unirii s-a schimbat total în ultimul timp, odată cu creșterea platanilor de pe scuarul central.

Înspre 11 Iunie intervențiile recente au distrus cumințenia de odinioară, dar tot merită mica repriză de gîfîială.

Nu părăsim zona geografică pînă nu ne-ntoarcem pe lîngă Parcul Carol, de data asta pe strada Constantin Istrati.

Adiacent avem cele mai strașnice străzi înclinate din oraș: Lămîiței și Mitropolit Filaret, cea cu celebrul zid de cărămidă. Din Lămîței putem ajunge și-n sus, practicînd aleea Suter; jocul străzilor e de neiutat și zona abundă și de scări.

 

Bulevardul Coșbuc, pe lîngă fosta fabrică de bere, ar putea fi frumos; pe partea cealală, fosta cale a Rahovei mai are și ea ceva îmbietor – plus o curbă interesantă, rezultat al schimbării vechiului său traseu.

Oare să ne ducem și pe strada Izvor? Nu; cu siguranță nu – și nici pe 13 Septembrie. Dar cît de frumos trebuie să fi fost pe aici odinioară, cînd dealul Uranusului încă nu fusese distrus pentru construcția Centrului Civic! Vă invităm, desigur, să vă convingeți parcurgînd pagina „Cartierul Uranus” sau să revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor, publicate de noi în serial: partea întîipartea a douapartea a treiapartea a patra.

Gata aici! Mergem – unde altundeva? – în Cotroceni. Șoseaua însăși șerpuiește între Grădina Botanică și Palat; păcat că e stricată de traficul nebun și de gardul prost. Nu ne-ncîntă, din păcate, coborîșul de azi al șoselei Grozăvești și nici perechea sa de la Apaca.

Dar ne place aici cum se lasă-n jos strada Ana Davila; iar General Demosthene își oferă o perspectivă absolut ne-bucureșteană.

Aleea care coboară prin Parcul Romniceanu trebuie amintită și ea. Perechea de bretele Rainer/Bagdasar, ce mărginește Academia Militară, întregește peisajul.

Oleacă mai departe, valorificăm Dealul Piscului cu urcușul la Sala Polivalentă dinspre Palatul Pionierilor și, dacă tot sîntem aici, coborîm Mărțișorul pe noile scurtături practicate printre blocurile construite-n ultimii ani. Nu prea ne uităm la Calea Văcărești, fiindcă nu ne-atrage cu nimica, din păcate! Dar, întorcîndu-ne spre inima orașului, vedem un urcuș interesant: cel spre Mănăstirea Radu-Vodă.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aicilista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

cam așa poate fi făcut.

Lăudasem aum vreo doi ani o reușită valorificare a unui teren viran aflat pe Polizu, vizavi de vechea Politehnică, unde se deschisese un spațiu – numit „Mercato Comunale” – cu furgonete de street food și alte-alea. Amenajarea era reușită, plăcută, fără batjocuri: pentru ca să te poți simți și bine, și liber, dar și-n condiții rezonabile de civilizație.

Ce-i păcat, desigur, e că „Mercato” ăla, după o vreme, a plecat – vecinătatea nefiind taman cea mai îmbietoare și nici prielnică pentru ceea ce ne place să numim hub urban. Terenul a redevenit viran: așa merg lucrurile-n oraș.

Ce-i bine e că după o vreme „Mercato” și-a găsit o altă pîrloagă, lîngă urîta clădire a ambasadei Germaniei federale. La un pas de statuia Aviatorilor, terenul improvizat ca parcare nu aducea nici un folos nimănui.

Sub numele „Mercato Kultur” a rezultat un ditai spațiul plăcut, cu zone generoase în care oricine-și poate petrece vremea după chef. Liniște, intimitate – dar și devălmășie pentru cel ce se bucură de apropierea celuilalt. Amenajarea, desigur, e pe măsura așteptărilor cetățeanului de azi: mese și scaune comode; umbră; podele și nu doar pietriș; toalete normale – tot ce te face să vii aici fără temeri.

Despre mîncat, îs vreo cinci furgonete – acoperind cam toate gusturile obișnuite de street food – plus un bar.

Ce mai tura-vura: cam așa ar trebui să arate orice spațiu public, comun, care să aducă laolaltă oameni, concepte și afaceri.

V V C XL

Multă vreme m-am gîndit că genul ăsta de model decorativ e o găselniță relativ recentă, menită să atenueze impactul vizual al calcanelor urîte ce au rezultat în orașul nostru îndeosebi după Cutremur și demolări.

E, însă, mai veche. Regăsim, iată, chiar în 1955 celebrul calcan al fostei bănci Marmorosch-Blank, care a rezistat pînă de curînd.

Eu acum m-am prins și m-am gîndit să vă zic și vouă.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

cazul perfect

„Șantierul” schimbării șinelor de tramvai de la Apaca e cazul bucureștean perfect.

Ghilimelele ce-nsoțesc cuvîntul șantier sînt justificate pe deplin. Se lucrează – dar încet. Oameni puțini. Puține operațiuni în același timp. La ce s-ar grăbi constructorul, cînd știe că lucrarea trebuie să fie gata tocmai la primăvară? Nu-i vina lui.

Da-n schimb e vina noastră, a oamenilor, că neisprăviții din conducerea Bucureștiului nu fac pe dracu-n patru ca să terminăm cumva mai repede cu rușinea asta de „șantier”?

Lucrarea putea fi gata pînă acuma, oameni buni! Nu doar că putea fi gata, ci – mai ales – trebuia să fie gata. În patru luni poți face minuni; darămite să schimbi un kilometru de linii de tramvai!

Da-mi place mult – mult de tot! – că despre lucrarea asta nu vorbește nimeni, nicăieri. Ciuciu primar să-l văd pe aici, băgîndu-și nasul. Ciuciu presă să filmeze cum se stă pe „șantier” și mai ales cum sînt siliți bieții oameni să se deplaseze de patru luni de zile deja fără una din cele mai importante linii de tramvai din Capitală.

Cazul perfect: toată lumea și-a băgat pula.

cine a dat tonul.

Toată lumea știe: înaintăm cu viteza celui mai încet dintre noi.

Așadar, Capitala evoluează numai odată cu rezolvarea fiecărei mizerii care face viața locuitorului un chin.

E atît de simplu.

Pe de o parte trebuie să ne luptăm zi după zi și să facem și să ținem orașul curat; să reparăm trotuare, să astupăm gropi, să întărim clădiri, să trimetem tramvaie, trolee și autobuze în stații – și încă vreo sută de asemenea lucruri. Toate odată, în același timp și toate bine: doar asta este rețeta funcționării oricărui oraș civilizat.

Pe de altă parte trebuie să privim înainte, în sus: să ne dorim o atmosferă mai bună mîine, să visăm progres și să clădim un oraș vesel, bun, prietenos cu noi toți.

Nu facem nici una, nici alta.

Și știți ce-i înspăimîntător în continuare? Că Bucureștiul merge mai departe, în legea lui, pe drumuri deschise și lăsate de personaje cumplite ca Oprescu, Onțanu, Vanghelie ori Piedone. Ăștia au făcut Bucureștiul să fie așa cum îl urîm. Dar vina lor e infinit mai mică decît vina noastră, că după atîta vreme nu încă nu putem face Bucureștiul cum ne-ar prii tuturor.

Să ne gîndim un pic la asta azi, de ziua orașului nostru.

linie de protocol!

Eu unul n-am nici o părere despre „noile” tramvaie din București. Îs verzi – chiar nu-mi pasă. Oricum îs urîte și, mai ales, doar niște reparații, re-reparații și re-re-reparații ale unor tramvaie care erau moderne acum cinci decenii.

În fine: de astea ne folosim. Tragem de ele, le bricolăm în curte, în spatele blocului, cum s-ar zice.

Dar am o părere despre faptul că tramvaiele astea reparate și înnoite nu circulă decît pe linia 41.

Da, am o părere. Nu-i linie de „protocol”, nu merg pe ea alți cetățeni decît în Colentina ori Rahova.

Nu e firesc ca doar pe o linie să circule vagoane curate și îngrijite și-n restul Capitalei celorlalți oameni să le fie frică și scîrbă să se suie-n tramvai.

foto: Cristian Malide

listă de articole selecționate despre transportul public – aici 

din zbor (302)

De ce n-o fi mers? De ce n-o fi continuat? Habar n-am.

Vedem doar că spațiul ăsta de pe prelungirea Dacia care anul trecut reușise să fie valorificat, igienizat și redat Orașului, e din nou mizerabilă pîrloagă.

Unul din lucrurile de care e disperată nevoie e ca nici un spațiu să nu zacă. Nimic să nu fie nefolosit – indiferent pentru ce motiv. Nimic să nu aducă mizeria și delăsarea în stradă, acolo unde o vedem cu ochii noștri în fiecare zi.

nu ne poate îmbia nimeni.

Dacă te uiți așa, mai neatent, îți închipui că unul din lucrurile care merg bine-n Capitală e transportul public de suprafață.

Cum altminterea? Oriunde-ai fi, trece un autobuz pe lîngă tine, te depășește un tramvai – și-n toate astea vezi cum fiecare șade comod, fiecare pe scaunul lui.

Ce aglomerație? Ce călcat în picioare? Ne-am civilizat ca-n orice alt oraș mare din Apus.

Doar că – firește că urmează acel „doar că” ce dă peste cap frumoasa imagine pe care-am arătat-o.

Doar că faptul că mijloacele de transport circulă așa de goale înseamnă că oamenii nu le folosesc.

Oamenii din București se feresc de transportul public și se feresc tot mai tare. Și cum să n-o facă, atîta vreme cît transportul public nu-i duce acolo unde au treaba și, mai ales, nu-i duce iute?

Traseele care unesc punctul A de punctul B se pot număra pe degete: restul fac ocoluri, ocolișuri, se lungesc aiurea – astfel încît nici cel mai înțelegător cetățean nu are chef să se plimbe un sfert de oraș ca s-ajungă unde are el treabă cu adevărat.

Traseele care-s despărțite în totalitate de trafic nu există: deși pe alocuri găsim benzi dedicate, acestea se opresc în ambuteiaje – astfel încît folosul rezultat de mersul fără probleme cîteva stații este mai apoi șters.

Iar faptul că mijloacele de transport în comun sînt atît de goale înseamnă că oamenii le folosesc din ce în ce mai puțin; că de la an la altul le scade încrederea și dorința de a le folosi.

Am ajuns ca nimeni să nu aibă de ce să mai pună o vorbă bună pentru transportul public.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici