despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

pentru o clipă uitasem

Veseli, bucuroși, profitînd și de vremea bună dar și de strașnica ocazie de-a beneficia de bucăți întregi din Capitală devenite pietonale peste weekend, dădurăm năvală-n centru.

Frumos – ne aștepta pe toți să-l revedem, să-l umplem la loc cu larmă, rîsete, cu urme de Om.

Ne-a mers la suflet – altminterea nu se putea.

Doar că nici măcar o clipă nu s-a schimbat nimica din acel ceva care face Capitala atît de împuțită încît deseori n-o mai suportăm.

La doi pași de clădirile strălucitoare, îndărătul fațadelor curățate zace aceeași mizerie zemuitoare, colcăie aceleași gunoaie.

Totu-i la fel, nu putem să ne lăsăm fraieriți: să nu uităm – treaba noastră e să ne uităm.

Da, a fost pasarelă la Palatul de Justiţie.

scris de Ando

Să fiu sincer: îmi cam pierdusem speranţa că voi găsi o dovadă a existenţei acestei pasarele care supratraversa strada Danielopol, despre care povesteam tocmai în ideea că, poate-poate, „agăţ” pe cineva cu o informaţie nouă, un detaliu, ceva.

Intr-o perioadă, m-am străduit, chiar cu mai mult entuziasm, să găsesc ceva, am dat sfoară în ţară, am întrebat în stânga, în dreapta, am fost şi la micul muzeu pe care-l adăposteşte „Curtea de Apel Bucureşti”, cea care funcţionează acum în vechiul Palat al Justiţiei de pe malul Dâmboviţei… nimic.

Incepusem să mă gândesc, mai în glumă, mai în serios să nu fie vreun renghi al memoriei mele… lucru posibil, că eram la vârsta copilăriei când dădusem cu ochii de ea.

Ultima speranţă rămăseseră tot băieţii de la Cartierul Uranus – cei care documentează, neobosiţi, de ani de zile, soarta dramatică a dispărutului cartier şi cărora le-am povestit întreaga tărăşenie.

Ei bine, nu m-au uitat şi, acum câteva zile, am primit de la ei fotografia aeriană care atestă existenţa mult căutatei pasarele!

Incă o dată, le transmit plecăciune şi sincere mulţumiri!

V V C XXXII

Cîteva lucrușoare cu mașini pe care nu mai le-ntîlnim aproape deloc.

O raritate: prelata din pînză groasă, model vechi, la care se aplicau triunghiurile cu „ochi de pisică”. Greu de pus pe mașină și croită pe mărime – că altfel nu se potrivea.

Lipsurile din vremea comunismului făceau ca atît procurarea unei mașini cît și deplasarea cu ea să fie un lux. Ți-o cumpărai greu dar și mai greu era să găsești benzină; să nu uităm cum se montau peste bușonul rezervorului capace improvizate din carcasele filtrelor de ulei pentru a zădărnici furtul de combustibul.

… așa că mașina stătea. Și-o mașină care stă e predispusă la rugină, mai ales dacă era făcută și prost, și cu materiale proaste.

În anii ’80 Dacia-1310 a fost legendară pentru calitatea execrabilă (de-aia, după Revoluție, oamenii își cumpărau din Ungaria Dacii la mîna a doua, fiindcă cele exportate fuseseră – cît de cît – mai bune) așa că pentru noul proprietar de mașină, operațiunea de terosonare era vitală.

Firește că – pentru a mai scuti un ban – oamenii o făceau și-acasă. Mașina se răsturna pe un soi de capră și un meșter se ocupa de partea de dedesubt. Mai lesne și mai empiric era să bagi ulei ars în praguri și-n portiere și dup-aia să te duci la țară ca să rulezi prin praf ca să se creeze înăuntru un strat protector „fără moarte”. Rezultatul? Imaginea Daciei cu mînjeli unsuroase la portiere și praguri care ne-a însoțit mulți ani: nu frumos, dar sănătos.

Pe vremuri, să știți, oamenii-și spălau mașina-n fața blocului, trăgînd un furtun de la subsol, ghenă ori spălătorie. Nu era neobișnuit ca posesorii de autoturism să fie puși să plătească o persoană-n plus la apă rece.

Enervant, cînd deschizi portiera și dai cu ea-n gard, zid ori lovești altă mașină. Șoferul grijuliu amplasează pe marginea portierei un mic accesoriu care să mai scutească zgîrieturile. Iată modelul standard din comerțul socialist:

Vedeți că are și o pereche de catadioptri mititei. Regăsim micuții „ochi de pisică” și la capetele șurubelelor ce fixau numerele de înmatriculare odinioară (albi în față, roșii-n spate – așa se purta):

Nu mai întîlnim nici farurile de ceață montate suplimentar și nici cele model „proiector”.

Și la mașinile de teren de azi cine mai are proiector care să se poată roti cu mîna, de pe geam? Poate vînătorii.

A dispărut de muult și moda oglinzilor retrovizoare exterioare puse pe aripi. Azi ni s-ar părea imposibil să conducem o mașină care să n-aibă oglindă pe partea dreaptă, dar acum juma’ de secol încă lucrul ăsta nu era un standard.

Ba mai mult – e de-ajuns să aruncăm o privire prin poze vechi ca să ne lămurim că nici măcar pe partea șoferului nu se purta neapărat oglindă. Mașinile plecau din fabrică fără oglinzi exterioare.

 

Mai ales la Dacia-1310 se purtau modele de oglinzi care se montau prin glisarea într-un șănțuleț – cînd jungeai acasă, le scoteai și le băgai înăuntru; de ce? Ca să nu se fure.

Ne oprim arătîndu-vă cîteva modele de portbagaje vechi. Cele de mai jos par a fi din comerțul vremii…

      

… restul – încropeli:

 

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”    lista episoadelor din seria „7 mașini vechi

din presa vremii – cetățenești (II)

Sîntem în 1979; dintr-o juma’ de pagină a Scînteii dedicată problemelor cetățenești ne putem face o idee despre mersul lucrurilor.

Lucrurile nu se mai legau. Se vădește dezinteresul general – mai ales în teritoriu -, dezorganizarea, lipsa chefului, lăsarea la urmă a omului.

Avea să fie tot mai rău.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

din presa vremii – cetățenești

… o mică selecție de mici probleme bucureștene zugrăvite de presa de la sfîrșitul anilor ’40. Șapte decenii mai tîrziu… ei bine, șapte decenii n-au schimbat multe.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

V V C XXXI – pe lîngă care trecem

de Ando și HM

Trecem pe lîngă atîtea lucruri pe care nu le vedem; sînt urîte, nu ne interesează, nu le dăm atenție.

Din lista celor care au rol utilitar dar sînt o rușine – murdare, neîngrijite, făcute urît, sărăcăcios – am bifat deja punctele termice din spatele blocurilor și substațiile electrice ale transportului public.

Dar orașul e plin de felurite construcții și încropeli fără rușine care spurcă spațiul din jur. Uite o răsuflătoare de-a Metroului – ce să mai zici? – e ca păduchele pe frunte.

Adăugăm, ruginind la colțuri de stradă, casetele companiilor de utilități; ce-i drept, uneori le mai vedem și… camuflate.

    

Au o calitate, toate astea – la o adică, pot fi schimbate fără mare osteneală. Dar ce te faci cu cele care nu pot fi schimbate?

Să ne uităm, bunăoară, la posturile de transformare din jurul nostru: cuburi urîte din beton care – prin neîngrijire – atrag toată necurățenia. Ici-colo, desigur, remarcăm că au fost totuși construite cu oarece milă pentru aspectul exterior…

 

Să profităm de ocazie și să ne dumirim că, de-a lungul timpurilor, și aceste construcții au avut partea lor de eleganță.

În primele două imagini, punctul de transformare din scuarul de jos de la Romniceanu – odinioară și acum – urmat de o splendidă construcție de pe Aleea Privighetorilor (lămpile, mai mult ca sigur dispărute azi, ne aduc aminte de cele model Zürich), și de cele din șoseaua Tudor Vladimirescu, parcurile Kiseleff și Carol.

  

Încheiem cu o clădire pe lîngă care chiar trecem fără s-o apreciem, lîngă colțul Grădinii Botanice – cu mozaicul verde la modă acum 40-50 de ani și cu un joc inspirat al detaliilor.

Lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Gardul Ateneului

Iată o scenă din grădina Ateneului surprinsă acum aproape 30 de ani de Norihiro Haruta.

Mereu un plăcut loc de întîlnire și răgaz pentru bucureștean, nu?

Din afară, de pe stradă, lipsește ceva: gărdulețul! Pe bune dacă-mi aduc aminte că… nu era, fiindcă pare că-nconjoară locul de cînd lumea:

… doar că nu-i așa! Gardul a fost prăpădit de bombardamentele Războiului. Au rămas doar porțile laterale monumentale.

Așa că, aproape juma’ de secol, Ateneul a stat doar c-o „bordură”.

 

Gardul de-acum a fost, deci, reconstruit cîndva la-nceputul anilor ’90, alegîndu-se soluția celor două intrări principale în loc de una singură. Cînd, mai precis s-a petrecut asta… habar n-am.

Au trecut multe peste Ateneu și, mai ales, grădina lui – ea era mult mai întinsă la-nceputuri. Gardul dinspre străzile Franklin și Episcopiei fusese, înainte de distrugerile Războiului, altfel.

Dar și gardul dinspre Calea Victoriei a mai avut o fază intermediară, cu intrarea aducînd de cea a Cișmigiului.

Revenind la poza de la-nceput, iată și modelul șirului de bănci din grădina Ateneului – simple și destul de comode.

cu imagini luate de ici-colo, de pe internet

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Din fugă: „gospodarul”de pe Armenească

scris de Ando 

Nimic nu stă în calea unui administrator harnic şi inventiv! Nu se scurge apa de ploaie din burlan, aşa cum trebuie? Nicio problemă! Săpăm binişor, pe trotuar, un şanţ ajutător. Păi, pe acolo trec oameni, unii cu baston, alţii împing la vreun cărucior, se pot împiedica – mai ales seara.

Precis, personajul nostru are şi replica pregătită: Lasă domne, că nu-i gaură-n cer. Să caşte ochii pe unde merg!