despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică LXXX – Chioşcul de… electricitate – sau când energia electrică se vindea la chioşc!

scris de C. D. Mocanu

Trăim în veacul electricităţii!” Această afirmaţie, deopotrivă profeţie, deschidea primul număr al revistei „Energia” (anul I, nr. 1, ianuarie 1921).

Au trecut de atunci o sută de ani, acel veac s-a sfârşit, s-a scurs a cincea parte din cel următor şi electricitatea s-a dovedit a fi de neînlocuit pentru buna funcţionare a complicatei maşinării care este civilizaţia modernă. Energia electrică este o componentă esenţială a vieţii noastre. Electricitatea a fost, este şi va fi pentru multă vreme în toate! Confortul pe care ni-l oferă ne-a făcut dependenţi de prezenţa ei neîntreruptă. Dacă din motive tehnice justificate suntem văduviţi, chiar şi pentru o perioadă scurtă, de binefacerile acesteia, intrăm în panică. „Nemernicii” care ne strică astfel tihna devin negreşit obiectul supărării noastre exprimate adesea prin „vorbe bune” zise cu năduf.

Prin cârmuitorii săi, Bucureştiul sfârşitului de veac nouăsprezece a sesizat potenţialul uriaş al „descoperirii care a uimit decenii de-a rândul omenirea depăşind cu mult limita celor mai optimiste prezumţii” şi a promovat-o fără reţinere. Ca urmare capitala României a înregistrat câteva premiere în domeniul producerii şi utilizării energiei electrice:

  • Prima rețea electrică de iluminat din țară (1882),
  • Prima linie electrică (2 kV) din țară (1882),
  • Al treilea teatru din Europa iluminat electric – Teatrul Național (1885),
  • Primul spital din Europa iluminat electric – Spitalul Militar (1885),
  • Prima centrală hidroelectrică din țară – CHE Grozăvești, pe Dâmbovița (1889),
  • Primele tramvaie electrice din țară (1894).

Cu toate acestea, orașul nu beneficia de o rețea de distribuție a energiei electrice. Abia în 1906 proiectul întocmit de inginerii Alex. Davidescu, Lindley, De Many și Ioan Ștefănescu–Radu a pus bazele unei rețele trifazice moderne, cu tensiunea de 5.000V şi cu o arhitectură adaptabilă care a permis ca reţeaua existentă să-şi dezvolte capacitatea şi să se extindă prin adăugarea unor noi elemente.

Componenta esenţială a sistemului de distribuţie este postul de transformare. În monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în 1938, locul şi importanţa postului de transformare sunt prezentate astfel:

„Din staţiunile de conexiuni, numite picioare de feederi, sau puncte de alimentare, energia electrică este răspândită mai departe prin cabluri de 5 kV., numite «distribuitori», pe toată suprafaţa oraşului.

Pe aceste cabluri sunt instalate în diferite puncte posturi de transformare, în care se scoboară tensiunea de la 3×5.000 V. la tensiunea reţelii de utilizare directă 3×208/120 V. sau 3×380/220 V.

Posturile de transformare fac deci parte atât din reţeaua de 5.000 V. cât şi din reţeaua de joasă tensiune şi fără ajutorul lor nʼam putea distribui abonaţilor energia produsă de uzinele noastre. Prin urmare rolul posturilor de transformare este să deservească reţeaua de joasă tensiune la care sunt legate majoritatea instalaţiunilor de utilizare ale abonaţilor.

Toate aparatele necesare unui post de transformare se instalează întrʼo încăpere care poate fi aeriană sau subterană. În primul caz avem cabine zidite şi chioşcuri metalice; iar în cel de al doilea caz încăperi zidite subterane.

Construcţia posturilor de transformare a evoluat în decursul vremii din cauza sarcinilor mereu crescânde cerute de abonaţi. Primele posturi de transformare ce sʼau instalat în reţeaua electrică a oraşului Bucureşti au fost în chioşcuri metalice”, ca cel din fotografie.

În anul 1908 reţeaua de distribuţie a oraşului avea în structură 79 de posturi. Dintre acestea 63 erau supraterane, cu echipamentele electrice montate în cabină metalică tip chioşc.

Să privim mai de aproape un astfel de post „îngrijit ornamentat cu profilatură din tablă”:

Monografia deja invocată precizează şi cum era construit:

În chioşcurile metalice „se aflau tabloul de mare tensiune-5kV.(1), ce putea cuprinde până la şase cabluri de mare tensiune, un transformator de 3×5.000V/3×208/120V cu o putere nominală de cel mult 160 kVA(3) şi un tablou de mică tensiune (2) pentru nouă plecări de cabluri de joasă tensiune. Notăm  că tabloul de mare tensiune în aceste posturi de transformare, din cauza lipsei de spaţiu, era din plăci de marmoră, iar cablurile de 5.000 V. erau legate la barele de 5.000 V. prin siguranţe în uleiu. Transformatorul era aşezat deasupra tabloului de mare tensiune pe un schelet metalic.”

Puterea maximă, relativ scăzută, a transformatorului pe care îl puteau găzdui şi dificultăţile legate de asigurarea microclimatului interior care să împiedice formarea condensului pe suprafeţele elementelor electroizolante, le-au limitat utilizarea. La începutul anului 1938 în gestiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate se aflau 482 de posturi de transformare. Circa 8% erau de tip chioşc metalic. Puţine, dar rezistente şi bine făcute. Au continuat să înnobileze peisajul bucureştean până la începutul anilor ʼ70.

Am luat urma câtorva dintre ele, atât cât sursele documentare pe care le-am avut la dispoziţie mi-au îngăduit:

Ideea, care nu-şi avea sorgintea pe malurile Dâmboviţei, a fost preluată şi de alte companii de electricitate din marile oraşe româneşti. Au transpus-o practic cum au putut şi cum s-au priceput. Societăţii Comunale de Electricitate Iaşi (S.C.E.I.) nu i-a ieşit!

Procesul susţinut de electrificare început în 1950, trecerea la tensiuni superioare (10-15 kV.), creşterea accelerată a puterilor instalate şi nu în ultimul rând, performanţele modeste ale echipamentelor electrice au pecetluit soarta posturilor de transformare care erau mândria Bucureştiului şi a fostei Societăţi de Gaz şi de Electricitate. Timpul n-a mai avut răbdare cu ele.

Pentru a face faţă unei perioade de tranziţie o parte au fost echipate cu aparatură modernă şi au rămas temporar în funcţiune. Cele din centru, pentru că erau simboluri ale unui trecut ce trebuia uitat, au dispărut numaidecât iar cele din zonele mărginaşe au fost înlocuite cu nişte coteţe metalice de inspiraţie răsăriteană. În cele din urmă toate au ajuns la fiare vechi.

De ceva vreme un gând nu-mi dă pace. Instalațiile prin care primim fluidul electric dătător de viaţă ne-au invadat străzile, cartierele, orașele, casele. Le urâţesc şi ne agresează. Suntem condamnați să conviețuim cu ele. Puţină imaginaţie şi un efort financiar nesemnificativ pot face coabitarea suportabilă.

În condiţiile tehnice şi tehnologice de azi realizarea unui post de transformare asemănător cu cel despre care tocmai vorbirăm este floare la ureche. Şi-ar găsi locul în diverse spaţii publice, acolo unde cei pricepuţi apreciază că este potrivit, aducând în cenuşiul prezentului ceva din Bucureştiul altor vremuri.

Mai sunt câţiva specialişti români care  l-ar putea proiecta şi construi. Doar că sistemul de distribuţie a energiei electrice, strâns legat de oraş, nu ne mai aparţine, nu se mai află sub voinţa noastră. Proprietarului îi sunt străine interesele Bucureştiului.

Nouă ne-a rămas gândul bun. Şi nostalgia!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXIX – gărduțuri

Una din cele mai drăguțe și neobservate categorii de garduri! Ceva între gard, bordură și… nu știu ce altceva; ceva ce mai mult sugerează, decît oprește; ceva ce face atît de bine ochiului celui ce privește…

Ne-am priceput bine la garduri în general – știți – așa că nu-i de mirare că ne-au ieșit și gărduțurile astea; le-am întîlnit, mai ales, înconjurînd scuaruri, părculețe; prostia gospodarului de azi le-a făcut să fie înălțate cu fel de fiare urîte.

Dar ce-mi place cu adevărat e genul ăsta de despărțire a spațiului public de cel particular, ce se-ntîlnește mai ales la clădirile interbelice ce se retrăgeau, în urma multelor alinieri mai mult sau mai puțin isprăvite ale străzilor:

Ce păcat e cînd locșoarele aste adispar – iată cum s-a transformat total un colț adorabil de stradă din Piața Dorobanților odată cu „valorificarea” spațiului…

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Pe Piedone încă nu l-a văzut nimeni la treabă

Cîteva luni locurile de joacă au stat cu lacăt pe ele; acum s-au redeschis.

Vremea-i frumoasă: cum să-i ții pe ăia mici departe?

Tot ce poți face – și nici nu ți se cere altceva, ca primărie – e să asiguri paza și curățenia.

Hai să vedem cum asigură Primăria Sectorului 5 curățenia-n locurile de joacă:

Ce spălat pe jos, ce igienizat aparate? Nici măcar nu s-a mai dat strîns mizeria adunată de luni de zile!

Ca să fie bezna din noaptea minții și mai adîncă, ne aducem aminte că astă toamnă, după ce locurile de joacă au fost închise, în fiecare zi venea o echipă care… mătura… spăla… și… golea coșurile de gunoi.

n-ați învățat nimic.

Cetățeanul dornic să fie la curent cu ce se-ntîmplă-n juru-i nu prea are ce face: se vede nevoit să urmărească primarul pe facebook.

Asta, cînd își dă seama care-i pagina de primar a primarului și care-i pagina personală a primarului – uneori nici primarul nu le deosebește – și cînd dibuiește, eventual, și pagina… primăriei.

În fine; să zicem că poate se lămurește.

Dar mai apoi, același cetățean mai vrea să afle și cealaltă parte a adevărului – ori, poate, adevărul însuși: așa că-ncearcă să caute vocea și activitatea opoziției.

De-abia aici cetățeanului i se-nfundă!

Fiindcă nici acum – mai ales acum – nimeni nu-și poate face o părere completă și corectă despre viața comunității doar urmărind persoanele implicate în conducerea ei.

Paginile organizației politice de sector răspîndesc activitatea conducerii centrale și, în cel mai bun caz, poate cîte o postare a unui consilier mai conștiincios, care are și norocul să nu se afle în vreun conflict neștiut cu cei ce conduc fililala locală. Cît despre paginile consilierilor, de-abia cînd te-apuci să te ții de una, că omul deschide alta, fiindcă cineva i-o raportează pentru cine știe ce motive și meschinării.

Toate bășinile primarului ajung să fie răspîndite, așadar, fără a fi corectate și combătute iar nici una din acțiunile opoziției nu este explicată.

… oricare și de oriunde-ar fi și primarul, și opoziția.

din zbor (258)

Un „mural” ce sare-n ochi cînd mergi pe Dorobanți, uitîndu-te pe strada Crăciun:

… o veste bună – cîțiva pași mai încolo – s-a reușit tencuirea clădirii ăsteia!

Zici că-i gata și dai să pleci, dar casa asta nu te lasă fără s-o iei în seamă.

Case căzute 403 – Str. Toamnei 57

Aproape de noul bulevard Dacia:

Ca ea-s multe alte case pe-aici, prin zonă.

mai multe despre Case căzute

nu e important „de unde apare” jegul

Periodic ne luăm cu mîinile de cap citind despre poluarea din Capitală.

Așa, în folclorul urban, zicem că-s de vină șantierele… mașinile care intră pe spațiile verzi…

Sigur, noroi care se transformă-n praf fac și șantierele, și șoferii care nenorocesc pămîntul.

Dar asta nu-nseamnă nimica, dacă tot noroiul și praful ăsta ar fi… curățat!

Oricine poate vedea că nu este curățat: e de-ajuns să ne uităm la jegul adunat la marginea bordurilor și pe liniile de tramvai.

Dacă măcar la două săptămîni fiecare stradă din București ar fi spălată complet, e la mintea cocoșului că n-ar mai fi nici noroi și nici praf pe ea.

Vedeți voi, greșim cînd ne gîndim că jegul apare. Jegul nu apare; el a apărut și problema lui e minunat de simplă: trebuia curățat.

Curățat: și nu de ieri, și nici de astă-toamnă, și nici de astă-primăvară… ci de acum un an, doi ani, trei ani, patru ani, cinci ani… jegul n-a fost curățat cu adevărat niciodată.

 

Antim, Justiţiei, Apolodor… la raportul anual.

scris de Ando

Pentru ca lucrurile să fie cât mai clare pentru cititor, propun ca tura din acest an să urmeze cât se poate mai fidel, traseul de anul trecut.

Aşadar, începem cu adresa de pe Dr. Paul Orleanu 6A, unde noua clădire a prins binişor contur.

Trecem pe str. George Georgescu. Aici, pe terenul rămas după demolarea fostului liceu „Electromagnetica” nu se întrevede încă ce va fi, dar măcar spre stradă, s-a montat un gard civilizat. Există şi paznic spre a împiedica depozitarea clandestină de gunoaie.

Ajunşi aici, vedem „pe viu” şi cam cum va arăta clădirea de la nr. 22, de pe colţul cu Justiţiei. După mine, arată urât, mai ales pentru o clădire de colţ.

In alveola rămasă dincolo de bd. Naţiunile Unite, lucrurile merg „în grafic” adică: fosta clădire a hotelului Tranzit, înjumătăţită acum, se află într-o lentă dar sigură demolare, iar pe Vigilenţei la nr. 5, se lucrează.

Chiar cu noile bloculeţe ridicate deja, terenul din spatele ministerelor, se află, încă, într-o stare imposibil de acceptat pentru o capitală din Uniunea Europeană. Şi totuşi, faţă de anul trecut, au apărut elemente noi, adică posibile retrocedări. Aşa se explică apariţia gardurilor care împrejmuiesc deja unele parcele sau chiar defrişarea de pe Apolodor.

Este evident că zona va evolua, însă am şi eu o curiozitate de om bătrân: oare câte decenii mai trebuie să se scurgă ca să dispară hidoşenia asta rămasă încă de prin anii 80?

Cu atâtea instituţii în jur, nu s-a găsit nimeni care să întrebe: „Băi, ce-i cu mizeria asta, de cine aparţine, la ce mai zace aici? Hai s-o dărâmăm şi facem, măcar provizoriu, o parcare în locul ei”. L-am întrebat şi pe prietenul nostru – Dan Mocanu – care fiind, cum se spune, „pe felie”, mi-a precizat foarte clar: „IDEB nu a avut niciodată o staţie electrică în zonă. Construcţia este tipică pentru substaţiile electrice de transformare şi redresare ale ITB. Prin sistematizarea diverselor zone ale oraşului, unele şi-au pierdut utilitatea, au fost dezechipate şi apoi părăsite. Sunt sigur că este în inventarul STB”.

Ne întoarcem la traseul nostru, adică ajungem pe restul rămas din vechea stradă Antim unde vedem că s-a finalizat şi clădirea de la nr. 41. A ieşit o mizerie arhitectonică care, efectiv, te zgârie pe ochi!

Neobositul fotograf Peter Hautzinger a ajuns prin anii 90 şi pe aici, aşa că putem face acum o comparaţie cu vechiul front de clădiri.

O luăm după colţ, pe Justiţiei unde, la numărul 48, avem parte de surpriza frumoasă semnalată încă din toamna trecută şi pe care îmi face, efectiv, plăcere s-o pozez şi eu.

Insă cel mai important lucru de pe acest tronson al străzii, este deschiderea şantierului de vizavi, de la nr. 57 pentru că, de data asta, avem de-a face cu o clădire rezidenţială mai complexă.

Din păcate, niciun semnal bun în legătură cu clădirea de alături, de la nr. 55, care se topeşte, stingheră, pe zi ce trece.

Terminăm, ca şi anul trecut, pe strada Gladiolelor, imediat, în spatele fostului celebru şi regretat restaurant „Bumbeşti”, unde se apropie de finalizare o clădire mult mai reuşită decât bănuiam.

Concluzia: dacă şi în 2021, lucrurile în construcţii se mişcă cum s-au mişcat anul trecut (cel puţin în Bucureşti), e limpede că avem încă de umblat prin această zonă.

P.S. Cei interesaţi pot găsi episoadele anterioare aici: februarie 2019 şi februarie 2020.

Nu e altă întrebare.

Ca cetățeni, n-avem prea multe de făcut: doar să ne purtăm bine și-i de-ajuns.

Să ne pese, să înțelegem – astea-s bașca.

Și, dacă ținem neapărat să fim cetățeni buni, mai putem să ne și punem o întrebare; nu mai multe – una, atît:

Avem vreun motiv să vrem ca noii primari din București să nu reușească?

Și nu-i decît un singur răspuns.

Case căzute 398 – Str. Viitorului 97

scris de Ando

Mărturisesc că nu ştiam cum să categorisesc această clădire! Scăpată de iedera care o ascundea vederii în anotimpul călduros, este evident că nu arata ca o căzătura. Pe de altă parte, deşi are această faţadă interesantă, eu o ştiu de multă vreme cu lacătul pe poartă. Şi iată că, în noiembrie 2020, a apărut pe gard şi… sentinţa nemiloasă. Deci, mai mult ca sigur, va fi din categoria de „case pierdute”.

mai multe despre Case căzute