despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

… halal

… a venit și primăvara, s-a topit neaua demult.

A trecut și Paștele – cînd tot gospodarul, cît de mic, își face lună-n casă și-n bătătură…

Numai Primăria noastră nu-i în stare nici azi să spele noroiul întărit de pe trotuarul Căii Victoriei.

 

În weekendul ăsta frumos, cu atîtea evenimente publice frumoase care se țin fix pe-aicea, oamenii-s nevoiți să se bucure de ce se-ntîmplă-n Capitală tîrîndu-și picioarele prin praf.

din zbor

… ceva vreme a fost în renovare Muzeul Țăranului.

Schelele-s date jos acum.

Clădirea arată ceva-ceva mai proaspăt.

Cînd s-o scoate și gardul ce-mprejmuia șantierul o să fie și mai bine.

Din păcate, la muzeul ăsta leopardu-i în continuare înăuntru: plictisitor, ieftin și fușerit.

… nimica nu-ți rămîne după ce-l vizitezi și nimica nu te-ndeamnă să-i calci iar pragul.

cu geamul deschis

Chiar vine, vine primăvara. Se simte: miroase și sună a primăvara.

… la propriu.

Și nu miroase doar a pomi înfloriți și nu sună doar a păsărele vesele.

E-o uriașă învolburare de senzații și de stimuli care țîșnesc.

Miroase iar a oameni! Se-aud oamenii!

Se deschid geamurile și ușile, în sfîrșit!

E senzația aceea pe care-o ai seara, într-un oraș străin și viu: cînd te izbesc sunete și mirosuri…

Nu-ți dai seama niciodată, însă, de sunetele și mirosurile de-acasă.

Le ai undeva încolăcite-n tot ce te face om.

Deschide geamul larg, omule din Oraș!

O s-auzi seara nu doar larma Străzii.

O s-auzi oamenii din jur. Vasele care zdrăngăne-n chiuvetă la spălat, vorbele din jurul mesei de seară, ciondăneala strînsă peste ziua grea, aromele cinei gătite pentru toți cei care s-au strîns acasă.

din zbor

După cum știți, îmi place Dealul Mitropoliei. A păstrat frumusețea, a păstrat liniștea: încă.

De altceva-i vorba.

Poate v-aduceți aminte cum Piedone, pe vremea cînd era primar, a-nconjurat scuarul central al aleeii ce urcă aici cu un gărduț idiot.

Idiot și mai ales nefolositor: pe aici nu e trafic, nu e lume, nu e viață: care să fi fost nevoia de-a-ngrădi – nu știm.

Știm că rentează să pui garduri dar – mai ales, știm că cu cît e mai mărginit gospodarul, cu-atîta-i crește inima cînd ridică garduri și bariere.

Nu știu cînd și cum, dar gărduțul a dispărut.

Și-i mai bine; sesizabil mai bine.

Așa trebuie să fie peste tot.

Cotrobăială urbană

scris de Ando

Unde dai şi… unde crapă, bună zicală! Cam aşa păţesc şi eu de multe ori: adică plec în preumblări prin oraş, chitit pe ideea de a mai prinde ceva noutăţi pentru serialele noastre (fie o căzătura de casă, fie o rablă uitată pe cine ce ştie ce stradă sau maidan, etc.) şi mă întorc în tolbă cu alt gen de „trofee”. Aşa că, data asta, o să vă prezint o adunătură de statui, statuete şi figurine pe care fie le-am dibuit printre ulucile şi găurile de garduri, fie le-am găsit expuse chiar „la vedere” în diverse curţi, pe ziduri sau în firidele caselor.

Mai distractiv în toată povestea, e că pe unele le-am remarcat târziu, deşi trecusem de nenumărate ori pe acolo (aici nu pun la socoteală episodul „punct ochit, punct lovit”, cel cu bustul lui George Georgescu din strada Povernei).

Cu menţiunea că am eliminate, din start, categoria „lei, leişori, leuţi” precum şi piticii de grădină, să pornim, aşadar, la drum.

Fireşte, nu te prinde mirarea când găseşti o astfel de galerie în curtea somptuoasei clădiri Ghika-Grădişteanu de pe Calea Victoriei, colţ cu Nicolae Iorga.

Surpriza e când dai de genul ăsta de statui în curţile unor case mai puţin impozante, situate pe străzi, oarecum, mai ferite:

– pe strada Iancu Căpitanu

 

– pe strada Rabat

– pe strada Aurel Vlaicu

Sau, cum e cea din curtea de pe strada Plevnei, pe care am prins-o în două ipostaze: întreagă şi descompusă.

Altele, însă, sunt, cum s-ar zice: „la liber”, la vederea trecătorului:

– ca ornament de fântână, undeva în Cotroceni

 

– sau cum este compoziţia statuară de pe strada Gârlei, amplasată acolo, pe malul lacului Băneasa… habar n-am de ce:

Din când în când, cu precauţia de rigoare, ca să nu dăm în gropile trotuarelor, e bine să mai aruncăm privirea şi pe sus pentru că pe sub streaşini, pe copertine, ori pitite în firide, putem dibui câte ceva interesant:

Nu puteau lipsi din această galerie câteva „capete” uneori aruncate fără noimă, alteori acoperite de frunze:

Un alt gen de lucrări (unele, în opinia mea, foarte interesante) sunt cele alcătuite din diverse elemente metalice (plăcuţe, inele, lamele etc).

Cele mai multe le-am găsit grupate într-o curte de pe strada Jean Monet:

Dar am dat de ele şi în alte locuri:

Fără „lei, leişori, leuți” şi „pitici”, spuneam la început, dar nu m-am putut abţine când am dat de aceşti… elefănţei:

Am lăsat la sfârşit preferata mea de pe strada Roma nr. 16. De data asta, vorbim de o lucrare autentică: sculptura „Însingurare” a artistului Ion Mândrescu. Aşezată vizibil, lângă gardul casei, prin dimensiuni, ar fi mai mult o lucrare de interior, dar generozitatea (sau orgoliul) colecţionarului oferă astfel şi trecătorului obişnuit, câteva momente de bucurie vizuală.

ușile rămîn închise și azi

Au trecut 90 de ani de cînd Ilf și Petrov scriau asta.

„La Moscova, oamenilor le place să închidă ușile.

Intrările principale a mii de case sînt bătute pe dinăuntru cu scînduri și, pentru ca să ajungă la locuințele lor, sute de mii de cetățeni trebuie să se strecoare prin intrările de serviciu…

Trei mii de oameni trebuie să intre în zece minute la circ printr-o singură ușă, deschisă și aceea pe jumătate…

La teatre și cinematografe nu este îngăduit publicului să iasă decît în grupuri mici, chipurile pentru a evita înghesuiala. Dar această înghesuială ar putea fi evitată foarte ușor: deschizînd pur și simplu atîtea uși care există unde vrei și unde nu vrei. Dar în loc să facă lucrul ăsta, administrația folosește forța. Plasatorii se iau de mînă, formează un lanț și țin astfel publicul asediat cel puțin o jumătate de oră.

Iar ușile, celebrele uși, închise de pe vremea lui Pavel I, rămîn închise și azi.”

90 de ani mai tîrziu, oameni buni, undeva-n Rusia îndepărtată, au murit zeci de copii în foc, într-un mall. Ușile erau închise –

– pentru că nimic pe-acest pămînt nu-l scoate din minți pe „gospodarul” cel îngrămădit decît omul care umblă liber, omul care deschide ușa, omul care intră fără teamă pe ușa din față.

Cum zicea Sting, odată? „What might save us, me and you, is if the Russians love their children too”

un motiv îndreptățit să ocupăm Piața Victoriei

Piața Victoriei, din nou plină…

Și totuși nu se strigă, nu se urlă, nu-s megafoane, nu-s claxoane, n-auzi nici „huoooo”, nici „jos!”

Pentru că Piața e plină cu autocare parcate, sosite din toate colțurile Țării.

Ce caută aici atîta amar de oameni?

Ba chiar oameni veseli, cu ochi strălucitori?

Sînt copiii noștri: veniți la muzee, veniți la București, să vadă ceea ce nouă nici nu ni se mai pare interesant…

Este „săptămîna altfel” – evenimentul școlar în care elevii ies afară, fac vizite, învață alte lucruri…

… un motiv îndreptățit să ocupăm Piața Victoriei.

autotaxarea în presa vremii

de Ando și HM

Pe 20 August 1962 au început să circule-n București primele autobuze fără taxatoare – pe linia 35.

Te suiai, puneai banii-ntr-o cutie și-ți luai biletul. Nu mai era nevoie ca-n fiecare vehicul să șadă săraca taxatoare, încotinată pe roată, într-o coșmelie minusculă. În scurtă vreme sistemul s-a extins pe liniile 40, 46, 61, 63 și 133 și-n tramvaiul 5; cum ar veni, și pe linii centrale, dar și mărginașe.

Cetățenii au „primit cu interes” noutatea. Cred și eu – ia uite de ce!

 

Atît din foiletonul „Tărăboanța” din august ’68, cît și din știrea asta de la Timișoara, ne dăm seama că oamenii – de tip nou, dar cu metehne vechi – trăgeau sistemu-n piept, punînd ori bani mai puțini, ori nasturi și alte fleacuri în cutii. (Păi, ce – nu înflorise mai încolo și industria producătoare de „monede” chioare, din fier, odată cu punerea metroului în funcțiune spre marile platforme bucureștene?)

Cu toate astea, autotaxarea urma să revină; plănuită la mijloc de ani 70 și lăudată prin prisma eficienței; odată cu creșterea capacității de transport a autovehiculelor (articulate) și a fluxurilor de deplasare a călătorilor în ele, taxatoarea era o piatră de moară.

 

Așa că s-a trecut la autotaxarea care – în esență – se practică și azi, patru decenii mai tîrziu. De-acord, nu mai avem bilete, ci carduri; dar gheretele de vînzare au rămas, aidoma ca-n 1978.

Un an mai tîrziu – vigilentă ca-ntotdeauna – presa demasca pe cei ce nu-și „onorau obligația legală, cetățenească de a-și achita taxele de călătorie”.

Ce altceva să facă? Omul, deși de tip tot mai nou… se-ncăpățîna să reziste, retrograd, pîndarilor și controlorilor.

anii ’90 XXI – sluga

Cea mai mare realizare a slugii nu-i să devie stăpîn.

Ci s-ajungă să lucreze pentru cel mai mare stăpîn.

Asta-i toată treaba cu sluga, oameni buni; fiindcă sluga n-o să aibă niciodată cum să fie decît slugă; cea mai mare slugă; cea mai bună slugă; dar slugă mereu.

Cea mai propice perioadă pentru slugă a fost, în Țara noastră, imediat după mijlocul anilor ’90.

Trebuie să-nțelegem acea perioadă.

Se stinsese iureșul de după Revoluție. Încet-încet, se-așeza perioada aceea foarte proastă prin care oamenii treceau: fabrici oprite și șomaj prelungit. Se nășteau primele afaceri private mari, apăreau companii „sănătoase” cu clădiri strălucitoare și mașini multe și scumpe. Politica se-ntorcea cu susu-n jos.

Apăreau primii boși, primii stăpîni – cu bani mulți, cu bani jos, cu bani de dat.

Slugile i-au urmat iute-iute. Au primit nume noi: chief, manager, executive director.

Au primit oase bune, cu carne moale pe ele. Le-au molfăit și și-au pus dinți noi – albi și curați – ca să le roadă de tot.

Tot slugi erau, dar fericite că stăpînii le erau mari – pe cai mari! – și făceau lucruri mari.

Priviți cînd vreunul din stăpînii de-atuncea, azi ba prin pușcării, ba prin alte meleaguri mai însorite, mai povestește de haiduciile din „vremurile bune”. N-o să găsiți laude aduse slugilor… Stăpînii știau că slugile – măgari decorați! – trebuiau călărite și tîrîte.

Priviți cînd directorașii vremii mai scapă cîte-o amintire la moartea vreunui astfel de stăpîn. Pe lîngă invidiile de harem dintre trepăduși, găsiți nenumărate probe de umilire discreționară. Stăpînul – cu cît era mai jupîn! – nu trimetea șoferul după mici, ci pe directorul preferat: că d-aia-l făcuse director.

Sînt sute de astfel de povești, cu mult adevăr în ele.

Cunoaștem, azi, cine-au cam fost stăpînii-n acele timpuri.

E cuminte să nu uităm nici cine-au fost slugile lor.

scuaruri, ronduri, părculețe… (4)

pregătit de Ando și HM

… povestea merge mai departe; după prima, a doua și a treia parte a venit vremea să dăm iar roată – la propriu – feluritelor ronduri și scuaruri bucureștene…

Iată – cum să uităm de el? – părculețul ce-ar putea pune-n valoare Foișorul de foc, dac-ar fi ceva-ceva mai îngrijit.

Pe Maria Rosetti, colț cu Armenească și Logofăt Luca Stroici se ghicește un rond ocupat cu mașini; îl găsim, însă, în istorie mult mai elegant!

 

La nici 50 de metri, nu-i corect să nu punem pe listă ce-a rămas din fosta stație Peco!

Remarcăm ciudățenia acestei intersecții – cu Vasile Lascăr – care n-ar nici un colț simetric. Pe unul e fundătura asta, pe altul un triunghi, pe altul (un) nimic, și pe-al patrulea, un soi de limbă ce mărginește o mică bretea.

Păstrăm un pic specificul, și amintim o altă stație de combustibil pusă-ntr-un scuar – Eminescu cu Tunari. Mai încolo, la intersecția cu Aurel Vlaicu, zace un schelet ce-a răsărit într-un vechi părculeț…

Nu trecem cu vederea nici părculețul de pe Vasile Lascăr cu Viitorului, nici scuarul de la Piața Gemeni – deși nepus în valoare -, nici cel de la Ștefan cel Mare cu Tunari, dar ne-ntoarcem spre centru; continuînd pe Armand Călinescu, merită pomenit și cel creat de sistematizare la intersecția cu fostul bulevard Republicii.

Piațeta de pe Vasile Lascăr e aproape: o-ncrengătură de stiluri și, din păcate, doar o aglomerație urîtă de mașini…

Ce să mai vedem?

Sirenelor cu Sabinelor; Semicercului cu Grivița – doar o amintire a vechii configurații -; Miciurin Averescu cu Clucerului; și intersecția bulevardului Cuza cu Alexandru Cernat, unde în fața părculețului, s-a născut și-o parcare…

   

În Cotroceni, altă stație Peco ce-a luat locul unui părculeț – pe Carol Davila -; tot pe-acolo, vedem scuarul din Romniceanu într-o imagine istorică.

Tot istorice, și cele cu scuarul din fața vechii vame a poștei!

Nu lăsăm de-o parte nici piațeta din Drumul Sării, de pe strada locotenent Nicolae Găină.

Înapoi în Centru din nou! Un mic scuar în fața sediului A.C.R.

… iar la doi pași, cel din piața Lahovary – sau, cum am știut-o destulă vreme, Cosmonauților.

… o perspectivă pierdută a Catedralei, cu tăpșanul liber și cu o bucată din scuarul de la intersecția cu Nuferilor (pe-atunci nu Berthelot):

E momentul să înfățișăm cîteva scuaruri dispărute. Cum ar fi cele ce desenau vechea configurație a Pieței Unirii, continuîndu-se frumos pe Dealul Mitropoliei – o parte din ele încă și azi…

Unul, sus la Puișor – unde se găsea monumentul pompierilor care-i azi la „Marriott” în față…

… și două de pe strada Avram Goldfaden – înainte Colonel Orero – ce mai apar doar în poze. Primul, la intersecția cu Legislatorului, al doilea cu Dudești/Mircea Vodă. Nimic nu mai e pe-acolo-n picioare!

Mă rog, să nu trecem cu vederea scuarul de la intersecția Căii Călărașilor cu Mîntuleasa/Dunărea Albastră.

Ceva mai sus, în zilele noastre, mai găsim un scuar central umbros între Dudești și Vitan, pe strada fără nume ce mărginește Policlinica. Parc-ar fi fost o găzărie-ceva pe el, înainte vreme.

 

… or mai fi? Le-om mai găsi.