despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cîtă mizerie, în parcurile Bucureștiului

Așa cum cetățeanul n-ar trebui să simtă diferențele de locuire între sectoare

… diferențele de locuire dintre centru și periferie…

… tot așa, n-ar trebui să simtă diferențele dintre parcuri.

Cine merge în unele parcuri administrare de primării de sector, se poate minuna – pe bună dreptate! – de grija migăloasă (și costisitoare!) cu care iarba e cosită, aleile spălate, coșurile golite și schimbate cînd se strică, băncile înlocuite. Cu toate că deseori rezultatul e apăsător, nimeni nu prea poate pune-n discuție faptul că… curățenia e păstrată bine.

Dar ce diferență, cînd intrăm în parcurile administrate de mamutul orășenesc numit „Administrația parcurilor, lacurilor și locurilor de agrement”…

În Tineretului – bălării uriașe, fîntîni oprite… în Carol – bălării, putoare stătută… în Herăstrău – gropi, gunoaie… în Cișmigiu – paragină! Și lista – cum se zice – poate continua!

Nu zic că parcurile trebuie date-n adminstrarea primăriilor de sector; dimpotrivă – ci că standardul de administrare de către Municipalitate trebuie neapărat să se schimbe masiv.

vox populi IX

de la Ando

Cînd te chinuie talentul să scrii… talentul îi chinuie și pe ceilalți: care citesc.

altele

traversări periculoase

… cine merge-n „Orășelul Copiilor”, pe la Brîncoveanu, știe bine cît de aiurea-i să traversezi traficul de pe șoseaua Olteniței – mereu aglomerată, mereu gîtuită. Semafoarele, parcă, nici n-ar fi; zebrele, parcă nici nu se văd. Dar mai e un lucru care te necăjește tare.

Odată cu refacerea parcului, intrarea sa principală s-a mutat. Dacă, înainte, puteai merge direct, pe lîngă stația de metrou, acuma intrarea asta s-a mutat mai departe. Se vede pe harta noastră…

Așa că intrării cele noi nu-i mai corespunde nici o trecere de pietoni. Asta contează, asta deranjează – asta îndeamnă oamenii să facă traversări prostești și periculoase, ca să scutească ocolișul și statul la semafor (că pietonilor, săracii, nu le-ajunge niciodată verdele…) Ce bună ar fi, dacă stai să te gîndești, și-o ieșire din metrou pe partea cealaltă a șoselei, spre bulevardul Brîncoveanu – dar asta-i altă discuție.

Iar dacă treaba asta se mai poate-nghiți, vedem că următoarea trecere de pietoni este… este la 400 de metri (patru sute!!!) distanță – după stația de tramvai numită Opriș Ilie. O trecere la care semaforul este oprit.

Așa că oamenii iar fac lucruri prostești și periculoase, traversînd – ca să intre drept în parc – prin dreptul intersecției cu Stoian Militaru (urîtă intersecție!)

Cred că trebuie făcut ceva; e mai important confortul oamenilor decît traficul rutier. Și, pentru că-n parc merg, îndeobște, copii și bătrîni, pentru siguranța trebuie făcută încă o trecere de pietoni care să corespundă intrării din parc de la Stoian Militaru – una cu semafor!

cît de frumos

Cine-a ieșit din casă zilele astea – ieșitul din casă-i gratis! – a rămas uimit: oare ăsta-i orașul meu, mizeria mea pe care-o știam?

Fiindcă bucureșteanul s-a lovit de cu totul altceva decît îi obișnuit: de un oraș viu, vesel, deschis, cald! Cu oameni peste tot, cu chestii drăguțe întîmplîndu-se.

Nu ăsta-i Bucureștiul pe care-l știm, dar – cu siguranță – ăsta-i Bucureștiul pe care-l vrem.

Și nu-i Bucureștiul cu care chipurile ne-ar momi, șmecherește, Primăria: e Bucureștiul pe care-l putem face noi.

Fiindc-am uitat; Doamne, cît am uitat: avem nevoie să trăim în orașul care-i Capitală.

Avem – uitate și-ngropate – ambiții uriașe. Dacă ne uităm la administrațiile locale bune din Țară, vedem că una din cheile succesului lor e ambiția – acea ambiție de-a oferi locuitorilor și-o viață mai bună, și de-ai face mîndri, și de-a le da peste nas altora!

Cine-o veni, în București, și – călare pe ambiția și pe nevoia noastră de-a fi iar primii – va conduce un oraș care să merite să fie Capitală?

Eu nu cunosc încă ființa asta.

Hai la lupta cea mare, pentru locul de parcare… 4!

de la Ando

de data asta se lasă serios cu bătăi.

Mizerii prin piaţa Gemeni

scris de Ando

Oare ce minte de „artist” a avut nefericita idee să distrugă, în halul asta, iarba scuarului din faţa liceului Dimitrie Cantemir?

Primul gând e că n-au avut unde depozita europaleţii şi cauciucurile uzate, le-au dat o vopsea şi le-au trântit acolo. Decât aşa „street-art”, mai bine lipsă! Prefer iarba şi florile, pur şi simplu. Udate şi îngrijite arată de o mie de ori mai bine.

Probabil că, în sectorul 2, cineva a pus gând rău micilor fântâni arteziene pentru că şi fântâniţa din pâlcul de pomi din faţa pieţei (e adevărat, kitsch-ioasa rău, dar funcţională) e, ca şi cea din piaţeta Sf. Ştefan, descompletată, iar havuzul – rămas de izbelişte – a devenit, fireşte, … coş de gunoaie. 

 

Şi dacă tot suntem în zonă, vă informez că ruina Coleus-ului, de care pomeneam mai demult, e,  bine-mersi, tot acolo…

acum un secol eram mai deștepți

… iată dovada: nenorocita de dovadă!

După cum știți, nu putem da roată Herăstrăului fiindcă podul C.F.R. construit acum mai bine de zece ani la Băneasa, peste lac, nu-i prevăzut cu spațiu prielnic pietonilor și cicliștilor. Au murit oameni.

Podul ăsta a-nlocuit unul vechi și mai elegant:

Doar că, cu un veac în urmă…

Da: cu un veac în urmă, nenorocitul ăsta de pod C.F.R. era dublat de o pasarelă pentru oameni.

Imaginea cu pescarul e găsită pe Once upon a time in Bucharest; cealaltă de undeva din arhiva Railwayfan.

Bucureștiul verii noastre

Canicula-i deja aici: vară – așa cum o știm noi: grea, lipicioasă, violentă: neiertătoare. Ai face orice să dai și să fugi, oriunde altundeva decît în Capitală…

Și totuși, ce farmec are orașul nostru vara! Cît de mult avem nevoie de nebuneala lui dogoritoare!

Are parcuri; și-n fiecare parc se petrece cîte ceva; altceva – fiecare om își poate găsi ceva pe placul său: s-asculte tarafuri, să mănînce friptane, să bată toba pe-un tăpșan, să-și cumpere prostii!

Are piețe; și evenimente ce se petrec: concerte și pentru cei mulți, și pentru cei puțini; cultură gălăgioasă, dar și plăcută simțurilor!

Are Centrul vechi – plin de străini – și nenumărate grădini pitite (unele mai dichisite, altele șerpării pline de bozii și oțetari) pe străzi necunoscute, unde fiecare-și poate găsi ceva pe pofta inimii; e muzică, e bere, sînt fel de fel de mîncăruri, e și liniște dar și iureșul de care avem nevoie cu toții!

Cum naiba să nu-ți placă?

nu l-am stricat noi

… să ne uităm și pe-aproape, la mizeriile de lîngă casă – nu doar la cele din centru!

Pe frumoasa noastră cale a Rahovei, în fața clinicii „Hipocrat 2000” – cine să fi stricat pavajul prost pus de clinica însăși?

Noi, cu tălpile noastre încălțate-n teneși ori opinci? Noi, cu caii potcoviți cu care – știe toată lumea! – mergem de colo-colo?

Neah; mașinile clinicii; ele-au distrus pavajul. Mașinile, însă, se descurcă și-așa – noi, însă, ne rupem picioarele-n gropile lor.

Rămîne o porcărie udarea străzilor

Nu că nu-i nevoie să fie curat – cine vrea să trăiască-n praf și gunoaie?

Dar s-o faci dimineața, tîrziu, cînd toată lumea e-n trafic… încurcă.

Și mai e un lucru. Nu mărunt: stropind tîrziu, înseamnă că apa n-apucă să se scurgă bine. E plin de bălți (că din udătoarele primăriilor curge apa și cînd stau pe la vreun stop, unii dintre șoferi nu opresc jetul).

Și-i așa plăcut să iei, cu bicicleta, toate băltoacele, băltuțele astea! Și să mergi frumos pe trotuar și să treacă vreun zevzec aproape de bordură și să te ude!

NU: udarea străzilor trebuie făcută cu noaptea-n cap, pentru ca nimeni să nu fie murdărit de „curățenie”.