despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Case căzute 284 – Str. Roma 7

Ne-am ocupat, acum vreo doi ani, de vechile localuri ale percepțiilor fiscale bucureștene.

Cele mai multe seamănă între ele; motivul e simplu: arhitectul Statie Ciortan – președinte și a asociației arhitecților români – le-a proiectat cam în același timp, pentru același client, cum s-ar zice.

 

Soarta lor ni-i cunoscută; și astăzi se desfășoară aceeași nesuferită activitate a Statului în marea lor majoritate!

Mai puțin aici, pe strada Roma. Cît a decăzut clădirea, de un an și-un pic de cînd a fost închisă! Ce s-o alege de ea? – nu știm.

Dîndu-i ocol, pe străzile Oslo și Tokio, vedem cît s-a-ntins paragina.

Clădirea-soră ce dă în strada Londra este, în schimb, îngrijită și funcțională.

Au fost construite două clădiri – aici, pe Roma, era administrația financiară și dincolo, pe Londra, percepția fiscală; abordarea asta s-a mai practicat și cred că o putem întîlni și-n cazul clădirii de pe Moșilor care, în spate, are o clădire ce ține de Mîntuleasa – lîngă benzinărie.

Revenind la clădirile noastre, avem, în 13 Septembrie, o una închisă și „în reparații” de vreo 15 ani!

Alta a fost demolată odată cu întregul Uranus…

… a rămas una care ne sîcîie – cea de pe strada Barbu Văcărescu.

Este dispărută; am putea-o localiza acolo unde-ncep blocurile cele noi construite în pe sfîrșit de ani ’80, imediat ce treci de spitalul de pneumofiziologie aflat la intersecția șoselei Ștefan cel mare cu Barbu Văcărescu.

Cînd a dispărut – nu știm. Cum arăta – e un mister.

Dar ne-ntrebăm dacă în această imagine nu cumva e tocmai această clădire dispărută? Linia de tramvai din față corespunde; la vremea aceea circula pe Barbu Văcărescu – spre Tei – tramvaiul 9.

Legenda imaginii, din păcate, nu ne e disponibilă. A apărut în revista „Arhitectura” din octombrie 1935. Colecția revistei se găsește în biblioteca virtuală a Universității de Arhitectură.

mai multe despre Case căzute

în stație

Uite că se fac mai bine de 40 de ani de cînd am amintiri cu transportul nostru public. Precum a Jocurilor Olimpice, deviza sa putea să fie „citius, altius, fortius”: mereu mai iute, să prinzi autobuzul care nu te-așteaptă-n stație; mereu mai sus – sus de la scară! -; iar mai puternic, firește, trebuia să fii ca să-i împingi pe cei din fața ta.

Ce nu s-a schimbat niciodată, în toți acești ani e felul transportului – fiindcă nici felul nostru nu s-a schimbat – metehnele transportului nostru public îs aceleași.

Și azi, după ce faci cuie-n stație așteptînd să vină ceva și în sfîrșit reușești să te urci în primul mijloc de transport… apare „unul gol în spate”.

Firește, dacă lași să plece primul venit, contînd c-o s-apară altul gol după el… ghinion! Mai stai încă pe-atîta!

Așa-i la ITB… pardon… RATB… și înc-un pardon: STB – niciodată nu știi ce-o să vină și cînd.

Sigur, au fost vremuri oribile, cu adevărat oribile; de-abia din 1988 mijloacele de transport au început să nu mai plece din stații cu ușile deschise: pîn-atunci oamenii mergeau – și pe ploaie, și pe viscol – agățați pe scări.

Au fost vremuri cînd cei slabi – cei care nu-și permiteau să meargă pe scară – se vedeau nevoiți să meargă cîteva stații în sens invers ca să se poată urca într-un autobuz care să-i ducă la serviciu; mai ales pe liniile care deserveau pe traseu mai multe fabrici era cumplit.

Ce să mai spui că, uneori, șoferii nici nu mai opreau în stații să ia călători; pentru cei care aveau să coboare, se-ndurau să se-oprească vreo două sute de metri mai încolo…

Și, deși din fabrică ieșeau ele cu niște amărîte de radiatoare, niciodată, în nici o iarnă din timpul penuriei comuniste, nu a funcționat vreo sursă de căldură în autobuze, tramvaie și trolee: boieria asta a-nceput de-abia după Revoluție.

Iar desființările de trasee din anii ’80 survenite demolărilor și inaugurării transportului subteran lăsau, peste noapte, cartiere întregi fără legături cu centrul și cu restul Capitalei.

Erau și anii cînd se desființa și transportul de noapte.

În schimb, odată cu degradarea transportului obișnuit și brambureala traseelor, se întărea sistemul de maxi-taxi. Dubele – dube erau! – oferea legături directe, rapide între cartiere și centru, dar tarifele erau pe măsură: la vremea cînd biletul de tramvai era un leu, biletul de maxi-taxi era patru sau cinci. Cum să nu-i convină I. T. B. să înființeze linii de maxi-taxi, mai ales cînd aici banii se încasau direct de la fiecare călător, pe cînd în tramvai, troleu ori autobuz… mai mergeau oamenii și pe blat?

Condițiile neomenești în care-am circulat zeci de ani au lăsat sechelele știute; cu atît mai mult în ziua de azi, cînd nu ne mai e frică, ne lăsăm în moliciunea mitocăniei.

Sigur, nu toată perioada comunistă a fost o batjocură completă; s-a circulat și bine: au fost perioade în care au fost importate mijloace de transport moderne, fiabile și confortabile. În rarele momente în care transportul public părea că merge bine apăreau idei de îmbunătățire, de reglare, de civilizare. Au existat, în unele stații, chiar și unele gărduțuri-balustrade care să ordoneze călătorii care se strîngeau la urcare.

Pare greu de crezut, dar în vremurile acelea cazuri stațiile obișnuiau să fie acolo unde oamenii aveau nevoie de ele – lucru care astăzi nu-l mai putem asigura, ascunzîndu-ne ba după reglementări rutiere obtuze, ba după dezinteres. Nu există stație de autobuz și troleu la Piața Gemeni; troleele nu mai opresc în Piața Romană cînd vin de la Gară; troleele ce vin din Drumul Taberei și autobuzul 139 nu opresc după intersecția cu bulevardul Timișoara – acolo unde toată lumea are interes să meargă ba la mall, la „Afi”, ba la serviciu – ci înainte de această intersecție; în dreptul pieței 1 Mai nu mai opresc autobuzele; autobuzul 300 nu mai poate să întoarcă pur și simplu la Chibrit, ci ocolește un cvartal, stă la două semafoare și pune oamenii pe drumuri…

Cu atît mai mult mă bucur cînd văd întîmplîndu-se ceva bun cu transportul din orașul nostru – o idee bună, folositoare, o idee care ajută oamenii. Și pe oamenii mari, deși-i pentru oamenii mici: de mîine-ncolo școlarii merg gratis cu transportul în comun.

O cheltuială-n minus pentru părinți și un pas pentru civilizația pe care zicem că ne-o dorim.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

omenie pe jumate

… iată, în coasta bisericii Kretzulescu, o scară ce ajută pe cei ce vor să scurteze spre porticul unde se află librăriile.

Frumos, nu? Iată, se face ceva.

Dar ce păcat că în realitate și în viața cea adevărată… nu s-a făcut nimic.

Nimic: căci omul în scaun cu rotile sau omul care împinge un cărucior tot nu are cum să ajungă la librării decît coborînd cele trei trepte unde nu există nici azi o amărîtă de rampă.

pe șine vechi

În dreptul Talciocului de pe Valea Cascadelor încă se mai văd șinele de tramvai dezafectate ce deserveau liniile 47 și 48 spre CET Vest; o curiozitate e că acestea au fost amplasate nu pe mijlocul străzii, ci pe margini, lîngă trotuar.

Cine știe de ce s-a ales soluția asta? Poate a fost mai simplu, atunci cînd s-a decis să se tragă tramvai pe-aici, ca pentru acesta să nu se mai strice strada existentă, ci doar să se lărgească?

Soluția asta te duce cu gîndul la vechea șosea a Chitilei, care avea șinele puse nici pe mijloc nici pe margine… ci undeva – ca să ne facem o idee – cam pe banda a doua, banda a treia rămînînd liberă (poate fiindcă șoseaua să fi fost gîndită, la origine, cu scuar pe mijloc?)

Cine să știe?

  

Dacă tot n-avem ce face zilele astea, ne gîndirăm la cum merg tramvaiele noastre.

Regula bucureșteană e dintotdeauna că merg pe mijlocul străzii, nu?

Doar cînd ieșea din oraș tramvaiul avea calea lui separată, undeva la marginea șoselei. Așa mergeau fostul 29 spre Jilava; tramvaiul ce ajungea la I.M.G.B. precum și fostul 28 spre Gara Cățelu (aici, optimizarea era și mai mare, căci între stații era o montată o singură linie și tramvaiele se așteptau în stații, unde erau două linii).

Toate aceste linii au dispărut în zilele noastre…

Și tramvaiul 16 ocolea lacurile, mergînd spre Pipera, pe o cale separată. I-a permis dintotdeauna să aibă șinele montate precum cele ale trenului, ceea ce le conferea trăinicie și viteză; aici, de altfel, se testau și tramvaiele cele noi.

Aceeași soluție a fost aleasă și pe Trafic Greu, în anii ’80 – și dacă ne aducem aminte cît de prost mergeau tramvaiele pe bulevardele unde se folosiseră șinele încastrate în dalele prefabricate din beton (longrine), așezate pe pat șubred de pietriș, chiar nu credem că era o soluție rea.

Mai bine rezistaseră la trafic liniile cele vechi, montate în piatră cubică…

După cum știm, odinioară ne gîndeam de două ori cînd făceam un lucru; de aceea, în preajma unor bucle de întoarcere se construiau și linii separate, de staționare.

Aceeași bună idee a fost aplicată pe bulevardul Muncii (azi, Basarabia) unde a fost prevăzută o a treia linie suplimentară – avea rostul de a permite cît mai multor tramvaie să șadă acolo, pentru a duce acasă spectatorii care veneau la Stadionul 23 August!

Uneori, tramvaiele au o ditai calea, numai a lor – să ne uităm la strada Piatra Morii din Dămăroaia, unde linia e separată de restul străzii de ditai scuarurile, late, generoase!

Pe străzile cu sens unic șinele nu se puneau pe mijloc, ci oarecum spre prima bandă a străzii.

Porțiuni totalmente părăsite de tramvai, dar unde șinele au rămas încă, găsim pe strada Paleologu (vestigiu al ideii ceaușiste de-a duce tramvaiul spre zona Centrului Civic, spre Mircea Vodă); pe Ferdinand, spre Gara Obor; pe Dristorului, între Baba Novac și Camil Ressu; n-au fost scoase nici toate cele ale fostului tramvai 20 de pe Bucureștii-Noi.

Amintim și că pe Tunari-Barbu Văcărescu-Aviației tramvaiul 5 e oprit pentru încă multă vreme – cine știe cît o rămîne așa. Și din nou nu este folosită linia tramvaiului între Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe!

A rămas, deși nefuncțională, bucla de întoarcere din Lacul Tei-Doamna Ghica. Există și azi capătul de linie uriaș folosit de 41 pe bulevardul Expoziției în perioada lucrărilor de modernizare ale terminalului actual de la Piața Scînteii. A fost păstrată și bucla largă de la Piața Titan, din intersecția bulevardelor Ressu, Pallady și Grigorescu. Îmi pare rău că asemenea bucle „de rezervă” nu sînt și-n alte locuri din oraș; s-ar dovedi utile în cazuri nedorite de blocaje și avarii.

În cele din urmă, au dispărut șinele rămase în zona Circului-foamei de la Delfinului.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

cît de simplu ar părea

… este uluitor cum transportul nostru public rămîne o batjocură.

Linia de tramvaie 42 continuă să existe, deși nimeni nu merge cu ea. 42 funcționează doar ca să nu parcheze cineva între Piața Scînteii și Chibrit, fiindcă pe aici se retrag, spre depoul Bucureștii-Noi, o parte din tramvaiele liniei 41.

Pentru atîta lucru!

Pentru atîta lucru, s-ar găsi în depou o rablă ruginită care să se plimbe pe aici fără călători – și tramvaiul care mergea pe 42 să fie trimis pe altă linie unde oamenii stau în stații așteptînd minute-n șir degeaba să vină ceva.

– – – – –

Pe liniile 11 și 8 găsim în continuare tramvaie „Tatra” cu un singur vagon în care intră 100-și-ceva de călători; oamenii se chinuie, se înghesuie!

În tot acest timp liniile ce merg pe Ion Mihalache au tramvaie articulate cu capacitate de 300 de călători, care merg goale cu toate că vin la sfîntu-așteaptă.

Ai zice c-ar fi simplu ca tramvaiele care nu-s folosite aici să fie folosite dincolo; dar nu se poate, fiindcă singurul depou care „ține” Tatre e-n Militari; așa a rămas de 45 de ani.

– – – – –

De cînd lumea și pămîntul, autobuzul 117 pierde timp fiindcă trebuie să facă un ocol; ajungînd sus, la piața Coșbuc, în loc să cotească de-a dreptul spre strada Năsăud, se abate pe la Chirigiu.

De ce oamenii care se grăbesc trebuie să stea prizonieri în autobuz?

117 este o linie care unește rapid cartierul Sălaj de Centru și oamenii asta așteaptă de la ea: să meargă rapid.

– – – – –

Ușurința cu care nevoile călătorului sînt trecute cu vederea e grăitoare. Gîndiți-vă că vă aflați sus, la Sfînta Vineri și vreți să ajungeți jos, la Hanul lui Manuc, ca să luați un autobuz ce merge pe Splai, spre Eroilor; însă nu aveți stație de corespondență.

Gîndiți-vă că puteți merge cu autobuzul dinspre bulevardul Unirii spre Udriște, dar nu puteți merge dinspre Udriște spre bulevardul Unirii.

Gîndiți-vă că nu puteți merge cu nimic între Biblioteca Natională și Timpuri Noi.

Gîndiți-vă că nu puteți ajunge de la Rondul Coșbuc la Izvor.

Gîndiți-vă că de la Vasile Pârvan nu puteți ajunge la Puișor.

Gîndiți-vă cîte mici îmbunătățiri se pot face în București și cît de bine ne-ar putea fi.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Civilizație publică LX – havuzuri, fîntînițe

Nefericită piesă urbană, fîntînița! O ignorăm mereu, căci îi lipsește măreția fîntînii arteziene. O găsim uitată, secată, astupată, ba prin scuaruri și părculețe părăginite, ba prin funduri de fundături, dar și prin sumedenie de curți ale vreunor clădiri cu rost mai mult sau mai puțin public.

Cochetă și pusă-n valoare de nimfe și îngerași dolofani, fîntînița ar putea îmbogăți micile spații care-o găzduiesc.

Dar în realitate nu-i așa – știm bine. Te-apucă așa o tristețe cînd te-apuci să le numeri, cîte sînt așa de amărîte. Fîntînile din Parcul Carol zac de nenumărați ani în mizerie.

Fîntîna din părculețul de la Sfîntul Ștefan a fost distrusă.

Fîntînița din Cotroceni – din capătul intrării Costache Negri e oprită.

Ce să mai zici de acest bazin pe care-l găsim în părculețul de la răspîntia dintre Calea Rahovei veche cu Sabinelor?

… sau de fîntîna de pe Dionisie Lupu?

Sărmanul bazin cu leuț de pe colț, de pe Monetăriei, e dezafectat de zeci de ani.

El avea rost și de țîșnitoare; în vecinătate zace secată și-o fîntînă-n curtea bisericii Mavrogheni, căci săparea unei fîntîni cu apă bună a fost mereu un lucru care să rămînă-n urma unui suflet milos. Cîte asemenea fîntîni secate or mai fi, nici nu știm – una e sigur în curtea bisericii Amzei.

Nici nu mai socotim bazinele astupate peste care-am dat explorînd fundăturile!

 

… admirăm o fîntînă foarte reușită, din curtea interioară a unui bloc de pe Calea Victoriei, de vizavi de Amzei:

… și am colecționat și cîteva de prin curți. Toate-s dezafectate: apa-i scumpă, pompa consumă curent, curățarea lor nu mai are cin’ s-o facă…

Nu toate-s cu adevărat frumoase; cele vechi sînt, ca să zicem așa, cam standard. Avem și cuvenitele broscuțe – precum cea din Cișmigiu

… dar ea are și-o soră mai tînără pe care-am găsit-o mai demult în curtea blocurilor sovietice din coasta Academiei Militare.

Dacă cele vechi-vechi au drăgălășenia lor, pe măsură ce ne-apropiem de zilele noastre, vedem că devin tot mai urîțele…

… culminînd cu încropeli oribile, particulare, rămase pe domeniul public după dezafectarea unor terase de care lumea a și uitat

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

poate și el rîde de voi cînd vă vede bulucindu-vă pe Valea Prahovei.

Ca-n fiecare început de an, ne rîdem de ăi bătrîni care se pun la cozi, în prima zi lucrătoare, să-și plătească – cum se zice – dările.

Și ce rîset, ce dispreț.

Ce oameni ratați, ce vite nefolositoare.

Dar, of! Of, dragii mei, cît de puțin cunoașteți bătrînul.

De ce s-o grăbi el să se puie el la coadă-n frig să dea bani Statului?

Cunoașteți cît de mult contează pentru bătrîn să se știe cu dările plătite, cu socotelile aranjate?

E bătrînul împăcat că și-a pregătit hainele, prosoapele, lumînările pentru-ngropăciune: împăcat că – atunci cînd l-o lua Dumnezeu la el – moartea lui n-o să fie o povară pentru cei de lîngă!

E bătrînul cel cu minte care știe că, dacă și-a plătit azi impozitul și mîine pățește ceva, baba lui nu mai are nimica de dat anul ăsta.

Săracu’ bătrîn, în nopțile lungi la asta se gîndește; de-asta, prostul de el, stă la coadă azi.

Și mai stă cu-n soi de satisfacție mică – „uite c-am mai păcălit un an!”

… precum cei care-și dădeau întîlnire la bere, „după Război, la ora șase!”

Și – cine să rîdă de asta – s-o mai gîndi că, dac-a plătit pe tot anul ăsta… poate l-o duce cu bine pîn-la cap!

Hoții, cînd ajung la putere, se-ngrijesc de cei din închisori; doar noi – restul oamenilor buni – nu știm să ne uităm cu omenie-n jurul nostru.

N-are băncili bani, maică.

… acum vreo trei-patru ierni, mă uimea uriașa nesimțire a B. R. D., care – în Piața Victoriei – își de’zăpezise frumos parcarea, dar trotuarul pentru oameni… canci!

Iată-ne-n 2018, an în care continuăm să ne plîngem de Primărie… dar continuăm să ne doară-n dos de oamenii care merg pe jos.

N-or fi avut, bieții de ei, de unde să scoată o sută de lei pentru un sac de clorură de calciu s-arunce pe jos.

Cred că nu-s închipuite!

scris de C. D. Mocanu

Orice gând îndrăzneț devine realitate dacă pun umărul oameni sănătoși, educați și instruiți. În această ordine și nicicum altfel. Pentru asta sănătatea ar trebui să fie prioritatea absolută într-o strategie înțeleaptă de dezvoltare, de propășire a unei națiunii.

Problemele sistemului medical românesc sunt prezențe aproape zilnice în conversațiile pe care le am cu vecinii, colegii, cunoscuții, prietenii, sau cu membrii familiei. Bătrânețea e boală contagioasă, nimeni nu scapă. În acest context, îndrăzneala prietenului HM de a slobozi în lume „Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic” mi-a stârnit interesul și curiozitatea.

În primul episod, apărut joi, 6 decembrie 2018, tălmaciul poveștii Klingersporn von Orlea –, el însuși doftor, afirmă: „În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.” Și ca unul care n-am umblat prin spitale mi-am zis: Măi să fie! Chiar așa?

Au trecut doar câteva zile și un alt tânăr, de astă dată inginer, istorisește pe contul său de Facebook peripeția prin care a trecut în ziua de 10 decembrie 2018, atunci când împreună cu câțiva colegi, a mers la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova pentru a distribui copiilor internați la Oncologie câteva cadouri.

Iată textul transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, otografia și punctuația originale:

„Povestea începe cu o ușă de lift … la Spitalul Județean de Urgență Craiova. Încărcați cu 100 de plase cu cadouri și dulciuri pentru copiii de la secția de Oncologie, împreună cu colegii mei, am așteptat civilizat liftul pentru a urca la etajul 9. Nu din comoditate, ci din cauza greutății plaselor. Liftul ajunge, se deschid ușile și ne urcăm. Din prima secundă când am pus piciorul în lift … a început bătaia de joc și nesimțirea pe care nu am mai întâlnit-o la un asemenea nivel. O să încerc să expun conversația LIFTIEREI cu noi.

– Mie ce mi-ați adus? Ce plasă îmi dați? (Noi…am zâmbit… crezând că este o glumă…și am tăcut…fâstâciți…) Liftiera însă insistă:

– Haideți…nu îmi dați și mie o plasă? Ce…nu știți că de câte ori se vine aici cu cadouri … prima plasă se dă la liftieră? (noi…siderați…lăsați mască…fără cuvinte)

– Nu știam că așa trebuie … ce plasă doriți? Din aceasta cu pufuleți? (zice una din colegele mele … în glumă)

– Nu, nu … nu cu pufuleți … Păi ce … nepoții mei mănâncă pufuleți? Sunt de familie bună … ce mama … dr..

Între timp ajunge liftul la etajul 9….și coborâm unul câte unul pe lângă „duamna” care stătea pe scaun și se uita sfidător la noi că nu i-am dat nimic.

Apoi … nu a îndurat-o inima și ne-a aruncat ultimele vorbe:

– Sper să nu vă mai întoarceți să mergeți cu acest lift cât sunt eu aici … nesimțire …

Ușile s-au închis …

Această conversație s-a întâmplat astăzi 10.12.2018, ora 11:40 în liftul nr.9. Poate managementul spitalului o poate identifica și să îi facă raport de desfacere a contractului de muncă acestei „ființe”, dacă o putem numi așa … o persoană care cu toate că i-am zis că mergem la oncologie să facem niște copii sărmani fericiți, nu i-a păsat … ea vroia plasa ei … că și ea are nepoți …

Sunteți convinși că dacă a fost atât de directă cu noi … același lucru se întâmplă cu toată lumea? Probabil că trebuie să îi bagi 10 lei în buzunar dacă vrei să urci…

Nu înțeleg însă de ce această „duamnă” trebuie să fie plătită din banii noștri pentru a apăsa pe un buton. V-ați gândit că oricine poate apăsa în 2018 un buton de la lift și să meargă la ce etaj dorește? Se poate face prin control – acces acest lucru, fără ca oamenii să mai aibă de a face cu aceste sugative de liftiere…

Mesaj pentru LIFTIERĂ (nu am apucat să îi zic atunci nimic … eram mască):

– Ne cerem scuze „duamnă” că nu v-am lăsat o plasă. Am preferat să o dăm unui copil cu probleme al cărui zâmbet e mai important decât dumneavoastră și a dumneavoastră „familie bună”. Bănuiesc că ați făcut 3 facultăți dacă sunteți de „familie bună”, apoi ați dat concurs pentru postul de LIFTIERĂ și abia ați intrat, fiind concurență mai mare decât pentru posturile de doctori. No offense pentru acest job … dar m-a scos din sărite limbajul superior cu care ne-ați tratat.

Sper ca acest mesaj să îl vadă și Doamna Ministru al Sănătății și să ia măsuri în acest sens. Sunt convins că la Craiova, o mână se spală pe alta și toată povestea va fi tratată ca un lucru minor. Pentru noi însă contează!

PS: Știu că era lift de bolnavi … Sper să nu ne acuzați că am mers cu acel lift …. și vezi domne … trebuia să mergem pe scări, 9 etaje, cu 100 de plase. Doream să face un act caritabil, nu să fim tratați ca niște intruși.”

Întâmplarea a fost preluată ca știre și apoi rostogolită pe toate canalele confirmând cu vârf și îndesat afirmația, aparent fără vreo susținere credibilă, făcută de un Tânăr Medic.

Deși viața, care este un fenomen complex (!!), bate uneori cea mai năstrușnică imaginație, eu am început să cred că peripețiile doftorului nu-s închipuite!

Post Scriptum

În cursul zilei de 13 decembrie a.c., conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova a dat publicității un comunicat țâfnos și amenințător. Citiți și vă cruciți!

„Cu toţii ne dorim un sistem sanitar mai bun şi considerăm că putem reuşi doar împreună. Putem garanta că nu vom tolera niciun fel de abatere din partea salariaţilor, dar nici nu vom mai tolera anumite acuzaţii nefondate venite din mediul online. Facem un apel către toţi cei care sesizează anumite aspecte negative în incinta Spitalului Clinic Judeţean de Urgentă Craiova, de orice natură, să aibă curajul să vină să ne sesizeze oficial, nu doar să scrie pe Facebook poveşti, unele adevărate, altele nu. Deşi domnul care a făcut acuzaţiile pe o reţea de socializare nu a venit să depună o plângere oficială, ancheta internă în acest caz a continuat. Doamna şi-a prezentat demisia când a fost audiată în Comisia de disciplină. Vă aducem la cunoştinţă că liftiera acuzată în mediul online că ar fi pretins un cadou de la un grup de voluntari veniţi la spital să aducă daruri pentru copiii bolnavi şi-a prezentat în cursul zilei de astăzi, 13 decembrie, demisia.”

Niște ticăloși! „Menajerul” spitalului ar trebui să plece după apreciata lui angajată. Din nefericire se află în subordinea Consiliului Județean și acolo jocurile sunt făcute și nu vor fi desfăcute.

treabă bună din nou.

Doar cinci ani să fie de cînd gardul Splaiului a fost scos, curățat de rugină și vopsit!

… cum-necum rezistase de pe vremea „amenajării complexe” din anii ’80.

Dar de bine ce feroneria (urîtă, încărcată – tipic ceaușistă) a fost refăcută… se umpluse la loc de rugină, vopseaua se scorojise: te apuca jalea!

Prilej bun să se refacă treaba.

Altfel, la ce a fost demontat la loc?

Urîtă-i Gîrla noastră: arată a canal de irigații!

Podurile-s și azi neterminate; dar ce rost să îmbraci betonul chior cu plăci, cînd deja e nevoie să le repari structura de rezistență?