despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

o serie de intervenții urbane nefericite

Cu toate ambițiile lor, locul primăriilor mici – de sector – e tot la coada măturii.

Hai să facă ele treaba pe care cetățeanul o vrea făcută: să măture, să repare garduri, să strîngă gunoaie, să dreagă, să cîrpească, să se-ngrijească de mașini lăsate aiurea, să nu țină cetățeanul la coadă la ghișeu… atît! Atît, zău așa, e de-ajuns.

Doar că e mai de efect și mai lucrativ să se bage în prefaceri urbanistice: cu cît mai drastice, cu atît mai bine.

Nu asta-i treaba lor și – din păcate – exemplele bucureștene din ultimii ani o dovedesc.

Primăriile de sector nu se pricep, n-au resursele, strategia și perspectiva de a duce la capăt asemenea lucrări dezlînate ce schimbă fața și viața întregului oraș, nu doar a unui cartier și a unui sector. Costul beneficiului imediat e vătămarea civilizației și armoniei urbane unitare pe termen lung.

O transformare recentă a cochetei artere Maior Coravu a transformat-o într-o veritabilă parcare. Mașinile circulă pe o bandă, printre stîlpi, indicatoare, borduri și o colecție de tufe, copăcei și boschetăraie. Trotuarele însă au rămas meschine și chiar dacă riveranii se pot bucura că au unde să-și lase mașinile, ar fi fost mult mai potrivit ca refacerea stradală să cuprindă o pistă pentru biciclete.

La doi pași, bulevardul Decebal a trecut printr-un șantier intensiv: dedesubt s-a construit o parcare. Lucrările de refacere nu-s gata, dar putem deja să băgăm de seamă că o să fie mai puțini copaci – dar mai multe tufe – și că bulevardul a rămas inutil de larg; senzația de arteră socialistă s-a amplificat. Cît despre asfaltul așternut acum vreo trei săptămîni, e plin de valuri și denivelări: nu poți merge zece metri fără să te zguduie.

Ajungem pe șoseaua Olteniței. Fiecare centimetru pătrat liber a fost valorificat. Parcările de reședință s-au extins și peste tot sînt numai alei și alte alei de acces, marcate brutal și agresiv. Cel ce trece pe aici are în stînga gardul de apără linia tramvaiului și-n dreapta un alt gard din tablă care delimitează noile parcări care au ocupat fostele trotuare și spații verzi – nimic care să te facă să te simți bine, vesel, ca într-un oraș ce-și respectă oamenii.

Ne alegem cu un magazinaș cu de toate, dar cu nimica din ce avem nevoie.

Mai trece o iarna?

scris de Ando

Unul din lucrurile bune făcute de fostul primar Onţanu, prin 2008-2009, a fost repunerea în circuitul normal a pasajelor pietonale subterane din zona Bucur Obor. Este vorba, în primul rând, de cel de sub şoseaua Colentina care pleacă de lângă magazinul Bucur Obor şi iese în faţa blocului „A.C.R.” de pe Colentina, foarte important pentru că el are şi ramificaţii la staţiile tramvaiului 21 (cel de al doilea pasaj fiind cel care subtraversează Calea Moşilor, în cealaltă parte a intersecţiei). O lungă perioadă, aceste pasaje fuseseră deturnate de la scopul lor principal, devenind un fel de bazaruri subterane care adăposteau sumedenie de buticuri, chioşcuri etc. Din cauza forfotei şi a aglomeraţiei generate de acest gen de comerţ (loc prielnic şi pentru prezenţa masivă a hoţilor de buzunare), lumea evita să folosească pasajele pentru adevărata lor menire, adică traversarea în siguranţă. Aşa că foarte mulţi se aventurau în traversarea pe sus, pe carosabil, expunându-se la accidente.

Prin reamenajarea pasajului, dotarea lui cu scări rulante şi, în paralel, a montării de garduri de protecţie la suprafaţă, s-a reuşit – aproape în totalitate – disciplinarea pietonală din zonă. Spun „aproape în totalitate” pentru că mai sunt şi acum zgubilitici care se dau mari, escaladând gardurile de protecţie de pe marginea şoselei pentru a traversa.

In  primavara anului trecut ADP sector 2 a efectuat operaţiunea de schimbare a scărilor rulante de la pasaj. Pentru scoaterea scărilor vechi şi înlocuirea lor cu cele noi, evident, a fost nevoie să fie demontate cupolele de protecţie de la gurile de acces.

Acele cupole, deşi nu arătau prea grozav, îşi aveau rostul lor, adică fereau scările de acele elemente care pot face periculoase treptele: ploaia şi ninsoarea.  Plus că, sunt sigur, nici mecanismelor de acţionare de la scările rulante umezeala în exces nu le face bine.

Te gândeşti că un bun gospodar (că tot suntem în gură, toată ziua, cu „economiile”, cu „refolosirile”, cu „lipsa banilor” etc.) ar fi depozitat acele cupole şi le-ar fi montat la loc. Aşi!

Nu sunt atât de naiv să nu înţeleg şi dedesubturile: urma caiet de sarcini, cerere de ofertă, licitaţie etc. câştigă cine trebuie, montăm alte cupole de protecţie, dar… surpriză: deşi era timp căcălău pentru toată birocraţia, vechea garnitură a primăriei nu a făcut nimic! De ce? Habar n-am! Cert este că nici acum, la data articolului, nu există cupole de protecţie la gurile pasajului. Noroc că iarna trecută a fost una mai blândă, dar nu se ştie cum va fi cea care stă să vină. Asta, ca să trecem peste aspectul dezolant pe care-l oferă intrările în pasaj!

Acum, aştept să văd: îi bagă noul primar de sector „în viteză” pe cei de la ADP ca să termine ceea ce trebuia terminat demult?

din nou – vrăjeală

Neîndoios, folosul pe care-l trage Rahova de pe urma existenței „The Ark” nici nu poate fi luat în seamă.

Zero! Ciuciu!

Cu toate astea, din cînd în cînd, „The Ark” se mai trezește crezîndu-se un soi de far care luminează întunericul în care zac bietele împrejurimi.

„În ultimii ani cartierul a fost gazda mai multor proiecte de animare a spațiului urban, de activare comunitară și conștientizare publică, iar The Ark a fost inima multora dintre ele. A venit timpul unui proiect strategic de dezvoltare „de cartier” (comunitate, spații publice, autorități), sperăm să avem alături de noi cât mai mulți dintre „vecini” și în curând să vorbim din nou de un spirit al zonei.”

Bravogogule.

… da’ ceva-ceva tot a bunghit „The Ark” din cartier: vrăjeala!

Din fugă: „minunea” de pe Ferdinand

scris de Ando

De peste 3 (trei) ani zăcea abandonat, la cheremul homeless-ilor, acest chioşc din staţia de troleibuz (69 şi 85) „Mihai Bravu” de pe bd. Ferdinand, vizavi de liceul Iulia Hasdeu. Proprietarul, patronul, cine o fi fost, şi-a luat hangaralele şi a plecat.

Fierătania devenise, treptat, un focar de mizerie, dar nimeni de la ADP sector 2 nu mişca un deget. Chiar mă întrebam: băi, chiar nimeni de la ADP2 nu are drum pe aici, să-l vada, că de râmat au râmat, plantat şi modificat tot ce a fost verde primprejur: peluze, părculeţe? Cum de a scăpat neobservat, de exemplu, în primavară, când în perioada stării de urgenţă, fostul viceprimar D. C. Popescu se lăuda că el umblă şi dezinfectează cu echipe speciale tot sectorul, în lung şi’n lat?

Ei bine, vineri 20 noiembrie, am avut marea surpriză. Chioşcul a fost demolat, iar terenul eliberat de stratul de beton turnat acolo.

Bănuiala mea este că, din partea ADP2,  treaba mai dura – dar deh, avem primar nou şi trebuie să ne evidenţiem şi noi cu ceva acţiune!

fără lumini nu doar de Crăciun

… cu bani poate face oricine, iar fără bani – la fel – oricine poate să nu facă nimic; dar oamenii așteaptă de la primar să facă… cînd nu sînt bani: de-aia îl și aleg.

Ca să rămîie lucrurile lămurite, odată pentru totdeauna, să-nțelegem: oamenii aleg primar ca să facă.

Să facă, da? În sensul de „să facă treabă”, în caz că mai e cineva care nu s-a prins.

Nu aleg, de exemplu, pe unul care să facă mai puțină treabă decît cel de dinaintea lui – nici măcar.

Pînă una-alta, oamenii s-au ales – în București – cu doi primari care, cu voluptatea șefului de scară, la adăpostul „grijii pentru banul public”, nu mai pun în sectoarele lor lumini de Crăciun.

Primari de zi, cînd le ies pozele bune, în lumina naturală; primari care nu înțeleg că pentru bietul bucureștean, în fiecare an, nenorocitele alea de luminițe de Crăciun sînt singura șansă să meargă pe trotuar fără să-și rupă picioarele și fără să-i fie frică să i se dea una-n cap.

Bucureștiul e atît de întunecat și de înfiorător, acum că se face-ntuneric după cinci seara, dar nimănui, niciodată, nu-i pasă că trăim în beznă: felinarele publice sînt rare, cu becuri chioare, atît în centru cît și-n cartiere.

din zbor

Piața de flori de la Coșbuc își revine: odată cu schimbarea primarului din sectorul 5, comerțul se-ntoarce, cu tot cu mizeria sa binecunoscută.

nu mai repede – ci mai sigur

În toate aspectele vieții de zi cu zi există un „pas următor” – ceva ce presupune evoluție, reașezarea și îndreptarea lucrurilor care se dovedesc că nu aduc nici o mulțumire oamenilor.

Așa e și traficul auto din Capitală.

Bucuroși că avem mașini pe care le putem folosi, ne-am pomenit că fără ele sîntem neputincioși, ajungînd să le fim sclavi în orice deplasare.

Că nu mai merge așa, se vede la orice oră – dar ca să trecem cumva peste starea-n care ne găsim, e nevoie să ne gîndim la ce-i de făcut.

Sigur, îmbunătățirea transportul public, respectarea regulilor de circulație, creșterea deplasărilor trotineta și cu bicicleta îs rețete verificate și nu greu de pus în practică.

Dar traficul auto cu mașinile personale nu o să se reducă, nu-i așa?

Și atunci oamenii trebuie să se gîndească că mai trebuie ceva – ceva în plus: o schimbare de atitudine.

Traficul nu trebuie să fie rapid!

Scopul deplasării dintr-un punct într-altul nu e să ajungi mai repede dintr-un punct într-altul: în oraș lucrurile nu funcționează așa, fiindcă în oraș trăiesc nu șoferi, ci oameni.

În oraș scopul deplasării e să ajungi cît mai în siguranță dintr-un punct într-altul: siguranță pentru șofer, și pentru cei ce merg pe trotuar, ce traversează, ce așteaptă în stații; și prin siguranță înțelegînd nu doar limitarea pericolelor, ci și creșterea predictibilității deplasării.

Ce-ar fi să n-ai voie să-i dai mai mult de 40 la oră nicăieri prin oraș? Ce-ar fi dacă pe toate șoselele și bulevardele autoturismele ar avea la dispoziție cel mult două benzi, în loc de trei sau patru?

S-ar circula mai încet, dar s-ar ajunge mai sigur: iar asta e un cîștig pentru toți oamenii.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

din zbor

… o contradicție între ce zicem și ce facem. Bricheta trebuie să fie „child resistant”, întrucît nu e o jucărie; pe de altă parte, hai s-o fabricăm cît mai vesel, colorat și atractiv… taman ca pe-o jucărie.

Vitan – felurimi (IX) – Trei generaţii

scris de C. D. Mocanu

Mulţi se vor duce cu gândul la scriitoarea Lucia Demetrius şi la dramaturgia acesteia. Piesa „Trei generaţii”, care-i aparţine, a avut premiera în 1956. A fost jucată mulţi ani şi a adunat în diverse distribuţii nume mari ale teatrului românesc: Ştefan Ciubotăraşu, Fory Etterle, Tantzi Cocea, Beate Fredanov, Ileana Stana Ionescu, Dionisie Vitcu, Candid Stoica, Ica Matache, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu-Botez, Petre Gheorghiu, Dan Condurache, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Valeria Seciu, Colea Răutu, Octavian Cotescu, Melania Cârje, Rodica Negrea, ….

Autoarea şi lucrarea ei dramatică nu au nicio legătură directă cu Vitanul. Sunt alţi mari scriitori care şi-au purtat paşii prin acel colţ de Bucureşti şi au lăsat semne în operele lor.

Piesa Luciei Demetrius vorbeşte despre două generaţii ale unei familii burgheze distruse prin emanciparea celei de a treia, din aceeaşi familie, care aderă la deşteptarea ideologică impusă României în anii ʼ50.

O fericită potriveală face ca în cartierul Târcă-Vitan scăldat altădată „de ninsoarea înfloritelor grădini” să existe azi, unul lângă altul, trei blocuri de locuinţe din tot atâtea generaţii, aşa ca într-o familie.

Fiecare dintre ele îşi poartă povestea şi istoria se repetă. Două clădiri de sorginte comunistă sunt puse în umbră de o a treia, rezultatul unei alte deşteptări ideologice: emancipatul şi sofisticatul capitalism românesc. Viaţa îşi vede de ale ei!

Cele trei generaţii de blocuri sunt înghesuite în spaţiul delimitat de calea Vitan, str. Brânduşilor, str. Vlaicu Vodă, intr. Simbolului/Vlaicu Vodă, aleea Moruzzi Voievod, str. Alexandru Moruzzi Voievod, vizavi de Mall. Unele dintre aceste străzi nu mai există decât în amintirea celor care cunosc şi iubesc Vitanul aşa cum este şi mai ales cum a fost odată.

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor I

cu Sonia Ratatouille și HM

„Ce noroc a avut bucățica asta”, ai zice, gîndindu-te că-n jurul ei totul a fost distrus odată cu ridicarea Centrului Civic!

Dar ce ghinion, cu tot norocul ăsta – fiindcă, deși rămasă-n picioare, azi n-a mai… rămas mare lucru din ea.

Furiei demolatoare i-a urmat, în anii delăsării postrevoluționare, o uriașă degradare.

Casele s-au depopulat, au fost lăsate pradă intemperiilor, în multe s-au mutat oameni fără căpătîi: zona putea fi considerată periculoasă, sau cel puțin nefrecventabilă.

Rare au fost intervențiile majore, întrucît o lungă perioadă de vreme a fost foarte greu pentru oamenii obișnuiți să primească o autorizație pentru a demola și a construi altceva-n loc în acest sector bucureștean.

Desigur, odată ce impedimentul ăsta a fost înlăturat, s-a pornit tăvălugul rezidențial.

S-au curățat curți întregi, s-au mutat multe din familiile care locuiau fără voie și s-a construit: blocuri mari, lungi, pe măsura parcelelor generoase.

Micile magazine și-au tras obloanele; au rămas să funcționeze firme fel de fel, multe grădinițe particulare, o droaie de „hosteluri”; însă nu au prins deloc restaurantele.

Cine se plimbă azi pe aici – nu-i o plimbare frumoasă și nici una confortabilă, dar merită făcută – vede toate lucrurile astea bine.

Prea multe case care mai au un pic și cad pe ele: Acvila 34, Sirenelor 36, 57 și 70, Sabinelor 37 și 73…

   

… nu puține avînd un potențial imobiliar formidabil, precum bloculețul ascuns de pe Sirenelor 43, conacul din capătul fundăturii Acvila și proprietatea de pe Sabinelor 63!

 

Cum ne temeam, le regăsim în aceeași stare și pe cele despre care-am povestit deja în serialul „caselor căzute”: Luceafărului 11 și 12, Sabinelor 32, 57 și 103, Uranus 134:

Sabinelor 53 (unde fusese cooperativa de mucava „Stăruința”, urmată de un depozit al Întreprinderii de desfacere a produselor chimice) deja s-a demolat; și în prezent se construiește altceva pe Sirenelor 93 și pe întreg colțul intersecției acestor două străzi cu Cedrilor.

Vreo două intervenții și adaptări – dar nu mai multe – ba chiar ici-colea și-o veste care putea fi mai bună (dacă renovarea nu era cumplit de banală), precum pe colț, Acvila cu Sabinelor; la doi pași, pe Acvila 25 deocamdată s-a renovat doar gardul.

 

Una peste alta, e încîntător să-ți iasă-n față ba o prăvălie veche, ba o căsuță minusculă, ba cîte o proprietate îngrijită, ba chiar cîte una ce zici că se huruie – chit că fiecare e apăsată de noile blocuri… sau de uriașa catedrală ce se ițește la răspîntii.

 

Locuri virane peste care se apleacă noile clădiri și noile clădiri însele – unele banale, unele ușchite, unele cu mici dichisuri, unele căutînd să se-nghesuie de parcă le e frig…

   

Zona e împresurată de șantiere. Dinspre Tudor Vladimirescu și Gheorghieni (complexul care se ridică pe locul fostelor garaje e botezat „Catedral Residence”!) se construiește, dinspre Uranus vin alte hardughii – și o să mai vină.

   

Nu s-a schimbat mare lucru în segmentul de început al străzii Sabinelor – dinspre fosta fabrică de bere „Bragadiru” – unde clădirile fabricilor de ciorapi și textile au rămas în aceeași stare.

Măcar în părculețul de vizavi au rămas în picioare stîlpii care, fără tăgadă, sînt un monument istoric!

 

Tot istoric, și falnicul gard al Antrepozitelor – să nu uităm de el cînd dăm să plecăm!

Rămînem cu toate astea-n suflet și, firește, cu poveștile pe care căutăm să le deslușim – dar asta în episodul viitor.

… acesta este episodul XXXI din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici.