despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (V)

episodul I • episodul II episodul III  • episodul IV

… ce-mi place cînd zic c-am încheiat o treabă și-mi dau seama că nicidecum nu-i așa! Așa crezusem și despre seria noastră dedicată multitudinii chioșcurilor stradale vechi.

Zisesem… dar de bine ce zisesem că-i gata… uite că nu-i gata.

M-a stîrnit setul de poze surprins de Iliaș Duțescu de la Catedrală spre Luterană-n jos, undeva la-nceput de ani ’70. Ce lume, ce atmosferă, ce de mici comori reies de-acolo; și, printre ele… și un chioșc de ziare, pe colț, vizavi de Catedrală!

Păi nu era păcat să nu plec iar la vînătoare?

… deci, ce-am mai găsit?

Urma unui chioșc – poate doar pe post de suport de reclame – pe Bulevard; două din dispăruta zonă a Podului Izvor – unul cu un tramvai ce-i trece prin față -; unul pe-o stradă necunoscută, aflată în reparații, revedem chioșcul de ziare de la Piața Senatului; dar și unul fotografiat din vechiul rond de la Universitate; și mai încolo un chioșc care se-ntrezărește pe Batiștei, dar și cel (în altă versiune) de peste drum de blocul ARO – atunci în construcție; plus unu’ pe la Sfîntu-Gheorghe…

      

… un chioșc pe care-l vînam demult, dar nu se vedea bine în nici o altă poză e cel de lîngă vechiul bloc Scala; mai departe avem altul pe colțul Căii Victoriei cu Eforia, pe cînd nu se ridicase blocul actual ce ia fața Poliției; încă unul tot pe Calea Victoriei; unul din Piața Națiunii, altul din părțile vechii Hale a Unirii, unul aflat pe colțul dispărutei căi a Rahovei, de la Tribunal – dar și altul pe actuala cale a Rahovei, în stație la Chirigiu – fotografiat de Dan Vartanian acum 40 de ani! Și unul ce se ițește pe-un colț, în vechea piață a Victoriei. Și cele două pe care deja le-am mai văzut: de pe fostul bulevard 1 Mai și din Vitan…. dac-o fi din Vitan?

     

Surse: arhiva foto a agenției publice de presă, paginile de  facebook Pescaru lu peșteTurism de altădată, Bucureștiul în imagini

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

înghițim jeg toată iarna.

Ce i se mai poate reproșa – în plus! – Bucureștiului este uriașa-i lipsă de flexibilitate.

O știți – primăvara vine-n martie, dar montăm țîșnitorile-n mai; la anul-i programat un bulevard să fie asfaltat – deci pîn-atunci nu astupăm gropile de pe el; genu’ ăsta de mizerii…

Și – peste toate – mizeria de iarnă.

Ca să nu fim luați în surprindere de venirea zăpezii, ne pregătim îndelung… cu scuze plauzibile. Dar asta-i altceva.

Ce-i important e că din noiembrie și pînă-n martie, nu facem nimic altceva decît „să fim pregătiți” pentru iarnă.

Or, de multe ori… n-avem iarnă!

Uite, anul ăsta am ținut-o numai într-un ianuarie primăvărtec.

Uscat, însorit, vesel, numai prielnic să ieșim din casă la plimbare unde vedem cu ochii!

Și ce vedem cu ochii? Eternele margini de stradă pline de noroi necurățat, nesfîrșitele bulevarde nespălate, obișnuitele trotuare pline de jeg.

În loc să ținem salubritatea cu pușca la picior, „pregătită” de intemperia care nu vine, hai s-o scoatem pe stradă; hai s-o punem să păstreze curățenia orașului!

Fiindcă nu-i corect să-nghițim jeg pîn’la „curățenia” de primăvară.

pentru o înfrumusețare a axelor centrale

Să zicem că Bucureștiul – pe lîngă faptul că s-a mai și suit în trenul istoric greșit – a mai și pierdut alte trenuri bune.

Se vede cu ochiul liber! Distrugerea centrului, demolările nenorocite au schimbat ireversibil fața Capitalei. Și – în zilele noastre – lenea, ura și nepăsarea publică au stricat și mai mult.

E de-ajuns să te plimbi pe cele două mari axe centrale: de la nord la sud și de la est la vest (c-vem noroc, măcar, cu Calea Victoriei, a cărei amenajare a pus-o în valoare și i-a oferit o dimensiune omenească!)

Ce s-ar putea face – nu într-atît de costisitor și împovărător – ca să mai iasă ceva bun din șoselele astea centrale?

Să vedem, pas cu pas.

Axa nord-sud: Lascăr Catargiu

Avem norocul de-a avea, aici, un bulevard armonios, încîntător, cu scuar central care – deși îngust – e umbros, cu platani care încep să creasă frumos. Singurul ghinion e că trotuarele sînt folosite pentru parcarea riveranilor; dacă s-ar opri asta cu desăvîrșire, lățimea lor ar permite și circulația fără necaz a bicicliștilor.

Axa nord-sud: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu

Făcînd abstracție de toate cuvenitele plombe apărute în anii de după Război…

   

… frumusețea blocurilor interbelice este copleșitoare. La fel și decăderea lor, bine-nțeles! Cum pleci din Romană, treci pe lîngă trei-patru imobile părăsite, șubrede; mai departe te apasă urîțenia neîngrijirii clădirilor Aro și Ciclop. Este îmbucurătoare tendința recentă de-a reface o parte din blocurile părăginite, dar asta nu face aceste bulevarde cu mult mai prietenoase.

Ce supără omul aici este îngustimea trotuarelor și lărgimea carosabilului; supără lipsa arborilor pe margini. Avem, totuși, noroc că pe partea dreaptă – cum mergem spre Universitate – găsim bretea de parcare și trotuare duble, generoase. Nu putem să ne plîngem prea tare de reamenajarea lor din ultimii ani; dar ne putem plînge de felu-n care reamenajarea asta s-a păstrat…

Deoarece pe aici se circulă mult și cu viteză, zgomotul este uriaș, mersul pe trotuar este obositor, chinuitor. Cu siguranță n-ar fi un capăt de țară să renunțăm, cumva, la vreo două benzi de bulevard pentru a crea mai mult loc pietonului și biciclistului.

 

… ar fi de-ajuns? Le-ar face mai frumoase, mai prietenoase? Sau n-ar fi – poate – mai nimerit să se creeze pe mijloc un scuar pe care să fie plantați copaci, care să mai îndulcească brutalitatea inutilă a lărgimii bulevardului?

Știți? – se vorbește neîncetat de importanța descurajării tranzitului auto central; și dacă vrem asta chiar trebuie să îngustăm bulevardele Magheru și Bălcescu. Știm prea bine că ocolirea Centrului e o chestiune anevoioasă, întrucît așa-zisul „inel” nu e funcțional; dar Bucureștiul are încă o rețea de străzi secundare pe care s-ar putea circula mai bine dac-am începe să folosim cu cap spațiile risipite pentru parcarea și lăsarea mașinilor.

Axa nord-sud: Ion C. Brătianu

Nu cred că există vreo altă bucată de arteră mai pocită, mai neprietenoasă, mai proastă ca cea dintre Universitate și Unirii! Fiindcă acest bulevard s-a tăiat tîrziu, e neprietenos, nefericit, amestecat, nearmonios.

Iar între Colței și Lipscani trotuarul pentru oameni este o glumă proastă pe ambele părți!

Cele două lindicuri de scuaruri centrale sînt ridicole; chiar dacă s-au replantat copăcei, tot nu ajută defel la crearea unei aparențe omenești, prietenoase. Chiar nu știu de unde s-ar mai putea face loc pe-aici, dar e nevoie de loc pentru oameni; mai ales fiindcă ne aflăm în plină centru; mai ales fiindcă sîntem la intrarea-n zona de atracție turistică a Centrului vechi…

O reconfigurare curajoasă trebuie să îngusteze partea centrală a bulevardului de la două benzi pe sens la una singură; și spațiul cîștigat trebuie oferit bicicletei – fiindcă azi, practic, nu se poate merge pe două roți între piețele Unirii și Victoriei!

Axa est-vest: Carol I

O plimbare dinspre Calea Moșilor spre Universitate ar putea fi o încîntare… dacă n-ar frapa putoarea, zoaiele și gunoiul. Sînt de-acord că nu prea-i mare lucru de făcut pe-aici, din punct de vedere al infrastructurii. Bulevardul e deja potrivit de-ngust, trotuarele-s îndestulător de largi pentru pietoni; însă-i drept că nu știu cum e mai bine să facem ca să găsim loc bun și sigur pentru biciclete. În zona aceasta e mai importantă revitalizarea locuirii și curățarea imobilelor comerciale prăpădite și abandonate. Zona Pieței Rosetti ar putea oferi mai mult – în acest moment statuia din scuar este pur și simplu nimicită de stîlpii uriași ai rețelei de troleu. Clădirile ce mărginesc segmentul dinspre palatul Ministerului Agriculturii sînt uimitor de căzute, iar trotuarele prea mici față de lățimea bulevardului.

 

Axa est-vest: Elisabeta

Coborînd spre Cișmigiu, trecem pe lîngă clădiri spectaculoase, monumentale, intercalate de bucăți coclite de oraș. Cu oarece noroc, pare c-am avea trotuare mai late, dar ne supără lipsa copacilor frumoși și egali care-ar schimba aspectul știrb de azi. Dispariția scuarurilor din preajma celor patru statui de la Universitate e tristă, cumva – dar e foarte drept că s-a născut un spațiu liber, prielnic oamenilor care vor să șadă, să se adune, să piardă vremea; cu ceva mai multă stăruință s-ar putea păstra curat, elegant și folositor.

  

Să nu uităm, însă, că-n viitor metroul va trece pe-aici, pe dedesubt. Chiar dacă viitorul ăsta nu-i imediat, într-un fel, „n-are rost” să te-apuci de înfrumusețări, de investiții – dar partea proastă-i că în tot acest timp vom sta pe loc.

Și să nu uităm că ne aflăm în Centrul nostru unde se înfundă – ce rușine! – atîtea capete de tramvaie care nu-s nicidecum legate: Vasile Pârvan, Piața Unirii, Sfînta Vineri, Sfîntu Gheorghe. Și Sfîntu-așteaptă.

gărdulețe urîte și proaste în Piața Victoriei

Recent văzui că s-a renunțat la gărduțurile astea din preajma muzeului Antipa – din Piața Victoriei:

Era frapantă migala maniacală cu care fusese sudat numele ADP-ului de sector. Ei, le-au schimbat.

Cu altele.

Mai mari, mai înalte, mai urîte, mai neîngrijit puse, încadrînd colțurile aleilor tăiat cu barda, nu rotunjit cum ar trebui.

A – și deja, de bine ce-s puse, s-au strîmbat și stau să cadă.

La ce pizda mă-sii e nevoie de garduri? Ce pagubă se aduce orașului dacă lăsăm gazonul liber? Că cine vrea să sară gardul, o face!

Așa, cu gard, nu poți niciodată să cureți peluza, nu poți niciodată să ai un gazon elegant și uniform, mereu se vor strînge gunoaie și periodic va fi nevoie de vopsiri, de sudări…

… pe bune! Lasă să fie verde, lasă să fie simplu, lasă s-arate bine! Chiar nu contează așa tare cît de mult costă spațiile verzi – dacă e de risipit bani, se găsesc mijloace! – dar, măcar, fără asemenea garduri, ar arăta mai frumos.

start/stop… stop risipei.

După cum știe orișicine, ne pasă din ce-n ce mai tare de chestiunile care fac rău Pămîntului.

Reciclăm; încercăm să ne folosim de puterea vîntului, de căldura Soarelui; plănuim să ne-ncărcăm mașina la priză – nu la benzinărie.

Toate mașinile noi, ca să consume mai puțin și să polueze la fel de puțin, vin cu fel de fel de îmbunătățiri. Bunăoară, cînd stai la semafor, motorul se-oprește. Deja – asta – nu mai e demult o noutate.

Și, în toată întrecerea asta planetară, cineva șade toată ziua cu mașina pornită. Consumînd, poluînd.

Este vorba de mașinile Poliției Rutiere.

Motoarele mașinilor Poliției Rutiere nu se opresc, chiar mașinile cînd stau pe loc. Și stau pe loc destul! Uneori cu orele!

Nu-i vorba de-ntrebarea „de ce stau mașinile pe loc” – o avea Poliția socotelile ei, altcîndva și altcineva să le deslușească!

Nu-i vorba de-ntrebarea „de ce stau polițiștii rutieri la căldurică” – știm de mult că nu-i rost nici de corectitudine, nici de egalitate!

Întrebarea e: de ce, în lumea asta în care toți – dar toți! – ne preocupăm de pericolele poluării și de păstrarea rezervelor Pămîntului, Poliția noastră arde gazul de pomană?

mereu căcăcios!

După cum știți, după ce a murit fostul rege Mihai, Primăria s-a repezit să-l cinstească. Pîn-la urmă, s-au cadorisit cu numele lui parcul Herăstrău și-o bucată din Kiseleff.

Mi-e silă? Da’ cum! Mă mir? Deloc!

Că doar, așa cum știm, Bucureștiul a fost mereu căcăcios cînd e vorba de nume. Și nu numai pe vremea comuniștilor, cărora le plăcea să scrie și rescrie istoria.

Sigur; nu orice schimbare de nume a fost o nenorocire și justificări se găsesc mereu. Căile Plevnei, Rahovei, Griviței au fost botezate ca să ne crească simțămintele patriotice după Independență; aidoma și Calea Victoriei.

Și nenumărate străzi și străduțe au primit numele celor căzuți aparînd Patria.

Dar bulevarde mari, principale, precum Carol și Elisabeta au fost botezate după capetele noastre încoronate încă din viețile acestora. Ferdinand a primit bulevard cînd încă era doar principe în pole-position… Regina Maria, nici nu ținea socoteala cîte-i purtau numele…

Ce să mai zici de ăștia mai mici? Între Războaie, principele Nicolae avea șosea-nspre Tei. „Marele Voievod” Mihai era comună suburbană. N-am mai stat să-l caut și pe Carol al doilea, și el primise încă din pruncie – sigur – vreun cătun-ceva. Plus că parcul Herăstrău i-a purtat numele la-nceputuri.

Și-n plus, cu orice prietenie și-nțelegere externă nouă, cîte-o stradă se nimerea cu vreun patron vremelnic; ba vreun rege jugo-slav, ba vreun dictator fascist…

Ce să mai zici că nu se deschideau străzi, la cîte personalități ședeau la coadă – a fost o vreme cînd cele două splaiuri ale noastre aveau vreo zece nume, cîte unul de la un pod la altul… și alte zece pe malul cel’lalt!

Oamenii înșiși – purtați de năzuința lor de frumos – luptau pentru vremelnica nemurire. Micul propitar care-și parcela o fundătură căuta și el să-și lase numele pe hartă.

Ce să mai zici cu vecinii năpăstuiți de vreun botez nefericit? E plină de haz istorisirea bătrînului lingvist Alexandru Graur despre oamenii de pe strada Epicur care nu s-au lăsat pînă cînd primăria nu le-a schimbat numele străzii în… Epicol!

Și dup-aia au venit, știm bine, comuniștii – și totul s-a dat peste cap; și chiar nu merită să contabilizăm.

Dar merită să ne-nchipuim strădania administrației de-a găsi locul potrivit pentru un Lenin; bulevard? – cam puțin, și dacă nu îi găsim un bulevard demn de gloria lui, nu cumva se interpretează? Așa ca l-au făcut nume de raion.

Nici cu vremelnicul Stalin nu trebuie c-a fost ușor: ce să botezi, ca să nu pară nici mai prejos de Lenin? Tot un raion! Dar parcă era mai mic decît raionul Lenin; trebuia să-i mai dea ceva; o piață… o șosea… ajunge? Dacă n-ajunge? – ei, atunci, noroc cu Herăstrăul!

Da’ parcă pe toarșu Gheorghiu-Dej nu l-au făcut raion în timpu’ vieții, ca pe vremea lu’ regele…

Ei, nici nu prea mai conta așa tare toponimia stradală – puterea se arăta prin nume de fabrici, din industria de unde trebuia să se simtă că vine progresul.

Și după comuniști, cît de cît, am mai reparat una-alta, fără să fim ocoliți nici de nedreptate, nici de prostie…

Cîte schimbări! Peste cîte, cu haz, înțelepciune și vopsea proaspătă, s-a tras plapuma uitării!

Așa că, dragii moșului, stați liniștiți: este sută-n mie îndreptățită pățania de-acum a Herăstrăului – și, peste toate, justificată istoric.

parcare în loc de maidan infect, nu întrutotul cea mai proastă idee

Din bulevardul Tineretului, între drumul ce urcă spre Polivalentă și Palatul Pionierilor, se găsește un maidan lung, plin de bălării. Pe-o bucată din el ființa, demult, un mic poligon auto; din cînd în cînd se mai așează aci cîte-un circ ambulant.

În rest, infecție și mizerie – ceva ce numim „spațiu verde” și ne luptăm să nu se betoneze.

Cuminte ar fi să se extindă parcul adiacent, Lumea Copiilor. Estimp, Primăria din sectorul 4 l-ar vrea parcare…

Ei, ce să facem cu maidanul?

Hai să vedem ce-i aici – și de ce vine lumea aici.

Aici e un complex uriaș de parcuri: Tineretului și Lumea Copiilor (jos) și Orășelul Copiilor (sus). Mai ales în week-endurile însorite ale Primăverii, cînd tot omul iese din casă, parcurile sînt pline. Vin oameni de peste tot – și e normal să vină. Sînt cele mai atractive parcuri pentru familiile cu copii. Locuri de joacă nenumărate; tiribombe; gogoși; tîrguri și evenimente.

Chiar este un loc care te-atrage – și numărul atracțiilor crește; primăria actuală îndesește în disperare caruselele și tiribombele.

Cum ar veni, tot mai mulți oameni vin aici; și tot mai mulți vor veni pe viitor!

Actuala ofertă de locuri de parcare e depășită în weekend. Se produc gîtuituri – nervi, timp pierdut.

Deci, e nevoie de parcare, nu?

Deși parcarea asta ar fi folosită, cu adevărat, doar în momente de vîrf; în timpul săptămînii ar sta goală, toamna ar sta goală, iarna la fel… Sau, mă rog, poate-ar folosi-o locuitorii de peste drum, ce șed la blocuri.

Dar dacă extindem parcul pe maidan – sau construim un alt punct de interes și de atracție – înseamnă că vor veni și mai multe mașini… și că nevoia de parcare va fi și mai cumplită.

Nu-i o decizie ușor de luat!

Nu; pentru că nu putem cere nimănui să nu vină cu mașina-n parc. Nu atîta vreme cît acest parc uriaș este singurul din București dedicat copiilor. Nu atîta vreme cît nimeni nu poate fi silit să piardă trei sferturi de ceas, venind aici schimbînd două mijloace de transport în comun, în loc să facă zece-cinșpe minute cu mașina. Nu atîta vreme cît timpul nici unei familii nu e o resursă nelimitată și nimeni nu trebuie să se simtă prost pentru că vrea să petreacă cît mai mult timp făcînd lucruri împreună, în loc să aștepte tramvaie împreună. Nu atîta vreme cît aici vin oameni care n-au cum altfel – decît cu mașina lor – să iasă din cartierul în care stau.

completări…

de Ando și HM

… mereu se-ntîmplă să mai dăm peste lucruri interesante, pe care nu le-am dibuit atunci cînd am colecționat cîte ceva!

De pildă, o trecere-n trepte, aflată-n Colentina între străzile Magnoliei (strada de sus) și Bujorul Alb (cea de jos):

 

Găsirăm două chioșcuri, cu care completăm seria dedicată.

Primul se găsea pe bulevardul 1 Mai (azi Mihalache), lîngă IDEB; l-am prins în copilărie; al doilea-i în Vitan, fotografiat de Nicolae Ionescu:

 

Încă niște plăcuțe de-ale societăților de asigurări; după cum vedeți, se poartă recondiționarea grijulie, care sporește frumusețea imobilului…

 

E plin orașul de elemente geodezice și topografice fără moarte – și-am mai strîns vreo două:

 

De ce nu și cîteva bănci mai vechi? Mai ales că-n ultima poză chiar ne-aducem aminte de-o rămășiță a modelului aflat în multe parcuri!

despre lucrurile frumoase!

Cu toate rele ale sale… așa cum îl știm, așa cum ne mănîncă viața… să nu uităm nici măcar o clipă cît de frumos, cît de încîntător poate fi Bucureștiul!

E-o greșeală să ne-ndepărtăm de fața asta a Capitalei.

N-am cum să uit niciodată senzațiile descoperirii cotloanelor și minunilor ascunse; senzațiile cînd le vezi pentru prima dată!

Îmi amintesc de primele plimbări pe culmile Filaretului, urcușurile pe aleea Suter, coborîșurile pe strada-n trepte Xenofon, ori pe Lămîiței; prima dată cînd am străbătut dealul Mitropoliei și-am avut norocul să iau la pas și grădina – azi închisă – dinspre bulevardul Coșbuc. Apoi, nu-mi ies din cap descoperirile mărunte – ca trecerea pe sub clopotnița de la Sfîntu’ Silvestru, incursiunile dintre Vatra Luminoasă și Maior Coravu, la vremea cînd atmosfera cartierului-tip încă nu se pierduse.

Și cîte altele…

Sînt, desigur, locuri care trebuie văzute-ntr-o anume stare, ca să zic așa; într-o anume lumină, într-un anume anotimp și-un moment al zilei!

Ce sentiment, să fii primul care face potecă-ntr-un parc, dup-o ninsoare grea și frumoasă!

Sau să mergi pe bulevardele centrale, într-o seară udă, cețoasă, în care cocoașele acoperișurilor de-abia se ghicesc.

Sau secretele care ți se descoperă înțelegînd orașul într-o dimineață glorioasă de primăvară, cînd îți vine să crezi că totul – dar totul! – e minunat și c-o să meargă bine, că oamenii-s buni și fac numai lucruri frumoase…

Sau începutul unei zile de vară – pe care-o știi nesfîrșită și plină de promisiuni…

… ori lunga înserare tîrzie a aceleiași zile, cu miasmele ei grele, atît de bucureștene.

Ce să mai spui de lăcomia cu care te bucuri de-o dup-amiază de toamnă, știind că rezervele de cald și lumină-s pe sfîrșite?

Chiar și urîțenia iernii are marca ei, cu lăsatul înserării reci, vinete, sticloase, cu blocurile urîte-n care nu s-au aprins încă luminile la ferești; dar și splendidele fereste de Soare-n care deodată încălzesc oasele rebegite?

Să te bucuri și să-nțelegi chestii de-astea se obține lăsînd de-o parte ceva din confortul oferit de fuga de oameni. Trebuie să ieși din casă, să lași mașina pe dreapta; trebuie să-ndrăznești și să te sui într-un autobuz, într-un tramvai!

Căci și-așa, folosind transportul public, ce senzații, ce stări – de-a te lăsa purtat, ca printr-o gaură de vierme, dintr-un colț al altul al Capitalei. Mai ales undeva în afara orelor de vîrf, cînd te mai poți nimeri, poate, singur într-o remorcă de tramvai – atît de rar, însă, să mai ai norocul să pățești asta…

Să te-adăpostești de ploaie-ntr-un autobuz care se-ntîmplă să treacă prin fața ta, să sari în el ca s-ajungi oriunde altundeva…

Îmi pare așa de rău că autobuzele de azi nu mai au platformă-n spate, unde să stai în picioare, cu cotul scos afară pe geam într-o zi toridă, lăsîndu-ți aerul să pară că te răcorește.

Îmi dau seama c-au fost mari călătorii mici; și cred că și azi – pentru cine are cheful și largețea de-a dispune de timp – sînt voiaje bucureștene de făcut; voiaje care te-ajută să-nțelegi și să fii martor, de-o dată, la decădere dar și la frumusețe. Voiaje-n urma cărora înțelegi că Bucureștiul e același peste tot, deși fieștecare cartier își are și aer diferit, și feluri diferite de oameni.

Nu știu dacă se cade să recomand ceva; eu doar știu că nu pot spune că te poți da bucureștean fără să fi mers cu tramvaiul, fără să călătorești printre oameni, fără să simți că te freci de ei, fără să te chircești pe-un scaun, la caldură, și să cauți pe geam ce se plimbă-n fața ochilor.

Armistițiul nostru de Crăciun

Clipele magice ale Bucureștiului trec uite-așa, cît… clipești: dacă nu ești atent, le-ai pierdut!

Și-așa de puține!

Una dintre ele e dimineața Crăciunului.

Ce glorie, ce frumusețe!

În fiecare an aștept plimbarea de Crăciun.

În dimineața Crăciunului, Bucureștiul e doar al nostru.

În dimineața Crăciunului, pentru acea clipă magică de care ziceam, sîntem toți buni.

Pesemne avem nevoie să ne revenim din iureșul istovitor al cumpărăturilor și al pregătirilor, și să compensăm răul care ni l-a făcut.

În clipa minunată a armistițiului nostru de Crăciun, taximetristul se ia după biciclist ca să-i ceară iertare că oprise cîș mai devreme, popa pleacă ochii de rușine la cei cinci lei ai babei, nepotul adolescent își lasă telefonul acasă și iese la plimbare cu unchiul paravlagiu și ramolit.

Cum zice-n Carte – lupul și mielul, laolaltă.