despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

fără tramvaie la Sfîntu Gheorghe

Uite-o treabă interesantă: se desființează capătul tramvaiului de la Sfîntu-Gheorghe. Tramvaiul 21 – pe care-l știm de cînd lumea întorcînd aici –  se va duce la Sfînta Vineri.

Faptul că nu s-a mai circulat, de vreo zece ani, între Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri a fost o uriașă porcărie; una imensă!

E de bine?

Nu afectează prea mult pe cei care veneau, fiindcă nu-i mare distanța între stația nouă de coborîre și cea veche.

Pe cei care plecau de aici, sigur îi va enerva, fiindc-o să aibă de mers un pic pe jos – dar cîștigul de-a avea tramvaie care ajung la un nod de transport mai mare este de necontestat: la Sfînta Vineri avem și liniile de tramvai care vin pe Calea Călărașilor, dar și autobuzele ce deservesc Berceniul și Rahova…

Una peste alta, ai mai puțin de mers pe jos, dac-ai treabă cu Unirea – zic eu!

Probleme? Sigur: capătul de tramvai de la Sfînta Vineri nu-i taman optim gîndit și intersecția e greu de trecut la orele de vîrf; dar poate tramvaiele aduse aici o vor mai disciplina.

Să ne pară rău? Știu eu? Sfîntu Gheorghe nu mai era un nod de legătură ca-n vremurile în care pe bulevardul cel mare circulau autobuze și trolee.

Să ne pară rău pentru mizeria perpetuă de la Sfîntu Gheorghe! Cică zona se va „spăla”, va deveni pietonală: e o nevoie uriașă de a înfrumuseța locul și de a-l face frecventabil…

„Street delivery” 2018

Nu mi-am schimbat părerea despre alde „Street delivery”

Nu: n-aduce nici un folos; nu rămîi cu nimica-n urma lui – ca să nu mai zic că nu vine cu nimica nou de la an la an.

Cu toate astea…

Cum ar fi fără „Street delivery”?

Mai puțin simpatic, mai puțin vesel, mai puțin prietenos: și noi știm cîtă nevoie avem de asemenea lucrușoare care acoperă urîtul din Capitala noastră.

păstrați necurățenia orașului

Aș vrea foarte mult să se termine cumva cu mizeria făcută în parcuri taman de cei ce se-ngrijesc de parcuri.

Aș vrea să renunțe la containerele ascunse prin colțuri, unde colcăie șobolanii și se-adună dejecții; aș vrea să nu mai văd lăsate pe alei excavatoare: aș vrea să nu mai intre cu tractoarele peste gărduțuri și borduri; aș vrea să nu mai lase remorci abandonate pline cu gunoi în văzul oamenilor.

Poze din Kiseleff, Cișmigiu, Izvor:

un iarmaroc dezolant

N-am mai trecut de multă vreme pe la „Romexpo”.

Rămăsesem cu atmosfera aceea de sărbătoare pe care-o știam în copilărie, cînd aici se ținea „TIB”-ul, toamna – și oamenii care n-aveau acces la nimica din ceea ce societatea de consum apuseană căscau gura la reviste colorate și la aparate industriale care chiar funcționau…

Dar asta a fost demult, nu-i așa?

Azi totul de pe-aici e un iarmaroc fără glorie!

S-au construit două pavilioane noi, mari – uriașe – foarte bune pentru orice s-ar desfășura înăuntru.

Doar că pe dinafară arată a orice – a parc logistic de pe centură, a hală de sortare a coletelor, a fabrică, a hangar. N-au nimic special, n-au nimic atrăgător, n-au nimic care să facă să strige „aici e inima și sufletul expoziției românești!”

Și-n fața lor, alei largi, sparte și pline de gropi; un tăpșan bătătorit și ars de Soare pe care se țin concerte ori festivaluri de mîncare făcută-n dube și rulote. Și parcare neasfaltată, plină de praf, o rușine.

Este dezolant: pentru că acest spațiu uriaș a fost gîndit armonios ca un ceva unitar, care să beneficieze de pavilionul central și să-l și pună-n valoare totodată. Vechile pavilioane laterale, mai mici, aveau chichirezul lor; pînă și casele de bilete aveau un stil arhitectonic al lor! Anexele de alimentație publică fuseseră construite elegant, plăcut, modern.

din zbor

… e deja un lucru mărunt.

Dar tot trecînd peste aceste lucruri mărunte, uite unde-ajungem!

Avem un bulevard frumos, un rond drăguț, o statuie reușită.

Și tot ce sîntem în stare e să punem niște arbuști pletoși aiurea!

… să fie-ceva-acolo, mă-nțelegeți!

Felu-n care reușim să ne batem joc de ce-avem e formidabil.

La Rosetti e și mai rău.

dude dulci

E vremea dudelor!

Dulci, zemoase!

… pătînd trotuare, mașini, hainele oamenilor; putrezind urît, cu mirosuri grele: nimica nu-i perfect pe lume.

Omul gospodar știe ce să facă: le strînge de pe jos, nu le lasă să fie luate-n picioare.

Mai puțin omul „gospodar” de la noua clădire de birouri ce s-a construit pe Aviatorilor, lîngă Guvern: cea care-nconjoara Casa Oromolu.

La parter s-au deschis o droaie de cafenele și bistrouri: o plăcere să șezi la umbră, ferit de vuietul bulevardelor.

Dar nu-i duce, nene, mintea să măture dudele căzute pe jos: le lasă așa, să calce oamenii pe ele, să strice aspectul trotuarului… trotuarului lor.

Greu e cu omenia și civilizația.

ce poză bogată!

Sînt poze care chiar le au pe toate.

Cum ar fi asta – o știm prin cei de la Cartierul Uranus la expoziția deshisă la hotelul Marriott.

Ce poză! Ce belșug de detalii! Cîte povești de spus – povești mici, căci poveștile mari sînt legate de loc, de atmosfera distrusă; doar ne aflăm la Niță Stere, acolo unde Uranusul se-ntretăia cu 13 Septembrie.

Poate aerul trist și mohorît te-ar face să crezi că zonei îi lipsea viața – canci! Era foarte vie; ia doar să privim cît comerț se făcea aici, în fața micului scuar!

Avem în dreapta un chioșc-tip de înghețată! Ținea exclusiv de fosta Intreprindere de Industrializare a Laptelui (era-n Militari, unde s-a făcut Cora Lujerului). Știm cum în anumite zone unde magazinele se nimereau mai rare, în astfel de chioșc se vindea lapte, iaurt…

După el, unul mare de „loto-prono”; era mare deoarece puteai intra-n el, ca într-un magazinaș, să te așezi chiar în tihnă cît îți căutai inspirația să-ți alegi numerele norocoase. S-ar putea să mai fie vreunul prin București? Acum nu mulți ani încă-mi săreau în ochi!

Al treilea e de ziare – difuzarea presei; cît am povestit despre frații lui!

Ne sar în ochi și vreo două tarabe; cea din mijloc are clar un lacăt. Oare ce s-o fi vîndut la ele? Poate ceva covrigi, în cea albă din dreapta? Tot în partea dreaptă se mai vede o cutie; nu e tarabă, ci avea-n ea nisip pentru pus pe șine, să nu patineze tramvaiul – treceau vreo cinci linii pe-aici…

În colțul din stînga mai zac niște chestii care nu se pot identifica – ne mulțumim doar să le vedem, și atît.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

să nu consumi.

… ne ducem viața între lăcomie și chitroșenie – asta e.

Îi greu să treci peste metehnele vremilor trecute.

Mulți dintre noi am crescut cu fereala de-a consuma.

Înainte de Revoluție, fiindcă n-aveam ce… n-aveam unde și nici de unde! Lipsurile ne opreau să ieșim, să măîncăm în oraș – ni se părea prohibit!

Iar după Revoluție, fiindcă ne-am dat seama că… e pe bani!

… că viața-i frumoasă, da-i scumpă!

Și tot așa: stingînd tentația de-a consuma prin hipermarketuri, la salariu – ori prin mall, înainte de sărbători…

Consumul încă e mic-pitic; deși multe magazine-s ticsite, deși-i buluc prin centrele comerciale, deși-s destule restaurante pline-ochi, realitatea-i că toate astea-s interzise prea multor oameni – oameni care nici nu se gîndesc să consume: oameni pentru care faptul de-a merge la restaurant, la mall, la un eveniment e mult prea departe.

Civilizație publică XLIX – remorci și rulote

Ne-am obișnuit, de ceva vreme, cu imaginea rulotelor prin oraș. Că-s de recreere, că-s potrivite pentru muncitorii de pe șantiere ori că merg de minune pentru cei ce s-au apucat de ceea ce numim „street food”, le vedem tot mai des.

Descoperim, însă, că n-au fost vreo raritate nici în vremurile trecute. Așa că privim cîteva feluri de remorci închise – carosate – și rulote utilitare și istorisim despre ele.

Cu ce-ncepem? Cu un model de rulotă cu o singură osie foarte întîlnit în Capitală.

Astfel de mici rulote erau puse prin preajma piețelor, pe margini de bulevarde și-n ele se desfășura importanta acțiune de colectare a materialelor refolosibile, îndeobște maculatura. Înăuntru ședea cîte-un nene sau o tanti cu un cîntar – dacă te-mprieteneai cu ei poate mai puneai mâna și peste niscaiva reviste interesante. Programul era destul de lejer și nu rar le găseai cu lacăt pe ele.

Au funcționat pînă după Revoluție, cînd unele au făcut pași și-au ajuns prin piețe, pretîndu-se la comerțul cel nou; printre ultimele astfel de rulote în care chiar s-a făcut reciclare au fost cele de la Virgiliu, de pe colțul Berzei cu Dinicu Golescu; se ghicesc în spatele tramvaiului din poza de mai jos.

 

Nu știu cînd au apărut; în anii ’70 erau deja. Cu siguranță c-a fost o industrie care s-a ocupat sistematic de producerea lor; ca și de producerea altor modele de remorci mai mari – cu două osii -, cum ar fi cele de transport de persoane.

Le întîlneam pe șantiere, în agricultură: se legau de tractoare și mai rar de camioane. Erau tare incomode pentru pasageri, suspensiile fiind ca pentru cartofi.

 

Dată fiind existența din abundență a… lipsurilor socialiste, o bună parte au ajuns pe butuci, cauciucurile și alte piese fiind folosite pentru alte utilaje. În fapt, în astfel de remorci se țineau lucruri ori se mai încartiruiau niscai muncitori care n-aveau unde să doarmă.

Dar au existat și remorci destinate din fabricație locuirii!

… folosite la șantiere mai îndepărtate, prin țară. Pe cea de mai sus nu m-am învrednicit s-o pozez la vremea cuvenită și-așa că am mai găsit-o doar pe „street view”…

Bine-nțeles, întîlneam prin oraș remorci cu diferite aparate ori scule trebuincioase lucrărilor edilitare…

… plus cele de pe șantiere. Nu-s prea multe imagini oficiale cu ele, că nu poți zice că erau prea arătoase.

  

Au dispărut odată cu marile șantiere bucureștene, ajungînd la fier vechi, la țară, la stîne, ori transformate în magazii ori alte dependințe.

E momentul să coborîm mai mult în timp, și să menționăm că la vremea cînd s-au ridicat primele mari cartiere de locuit – precum Balta Albă – vînzarea alimentelor se făcea și din autobuze ori remorci transformate în magazine; asta fiindcă deși oamenii se mutaseră în blocuri, complexurile comerciale nu fuseseră încă terminate

Să revenim la ale noastre. Niște chestii mai mititele – cu o singură osie – se găseau pe străzi pe oriunde apărea cîte-un șantier de reparații ale „utilităților publice”.

    

În imaginile astea color mai apucăm să vedem și alte detalii interesante. Ca de pildă un camion de transport persoane – tot pentru muncitorii duși dintr-un loc într-altul – căruia-i lipsea confortul minim oferit de un autobuz și un „Buceag” carosat de I.T.B. și folosit pe post de depanare; ca el au fost multe.

Cine are chef să bată marginile bucureștiului o mai găsi, ruginite prin cine știe ce foste incinte de „coloane auto” ori de întreprinderi, droaște ruginite. Și poate s-or mai afla și printre blocuri, pe unde încă nu s-au apucat primăriile de desțelenit.

 

Uite, deci, că am mai reușit să descoperim o seamă de lucruri din trecut – din timpuri în care, surprinzător, coexistau atît penuria care ne silea să experimentăm troleibuze de marfă pentru aprovizionarea piețelor, dar și înțelepciunea de-a ține în funcțiune bibliobuze, care serveau drept biblioteci publice mobile.

surse foto: TramclubNorihiro Haruta • Cartierul EvreiescIliaș Duțescu • Cristian Malide • Aparu Ștefan-Daniel

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

să faci de drag.

În ziua de azi, se pare, dacă nu faci un lucru ca să fii cel mai bun făcîndu-l, îl faci degeaba.

Așa s-a zis cu plăcerea de-a face ceva simplu, de dragul de-a face, de dragul de-a te simți bine.

Nu „face” s-alergi prin parc, trăgîndu-ți pe tine niște budigăi hărtăniți și punîndu-ți în picioare tenișii ăia scîlciați care se-mput în fundul debaralei.

Ai putea fi luat de sărac!

… sau de ciudat; oricum e foarte, foarte rău!

Nu „face” să te dai cu bicla – să te plimbi! – căutînd să te-abați pe-o stradă mai umbroasă, mai liberă, mai lăturalnică, uite-așa: că-i, poate, mai frumos. Nu: dacă nu dovedești șoferului că faci cu trei minute mai puțin decît el pîn-la serviciu, degeaba te numești biciclist.

Ca orice lucru care ne reprezintă, și astea de mai sus încep din cea mai fragedă parte a vieții noastre.

Copiii ni-s la fel; fiindcă-i creștem aidoma noastră.

Îi „dăm la sport” nu de dragul de-a se simți bine, de-a asuda sănătos, de-a-ncepe să facă lucruri depînzînd de cel de lîngă ei.

Ci ca să „facă performanță”; să-și piardă sîmbete și dumineci treziți în crucea nopții, tîrîți la meciuri și concursuri de unde vin cu cîte-o tinichea legată c-o panglică tricoloră.

De dragul feluritor samsari de cluburi, copiii noștri – în loc să facă ceva de plăcere – se chinuie

Deoarece samsarii ăștia au nevoie de sute de figuranți – de umplutură! – ca să facă echipele în care să se-afirme mîna aia de copii talentați din care se va alege – poate – unul care chiar va face performanță…

Cam așa-i treaba; și cam așa ne vindem noi copiii.

De dragul de-a ne lăuda cu ei: de-a ști „că fac” și aia, și aia, și ailaltă.

… și mai ales, de lenea de-a ne mișca curu’ pentru a face noi lucruri împreună cu copiii noștri.