despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la ce bun?

Străduța asta e una din puținele aflate în aglomerația urbană dintre Rahova, Sebastian și 13 Septembrie unde mașinile chiar nu parchează pe trotuare.

…  asta este – credeți-mă – o raritate în zona asta.

Ba chiar trotuarele-s destul de-n regulă: largi cît să treacă oamenii-n liniște unul pe lîngă altul, comode de plimbat un căruț, fără gropi și alte obstacole.

Cu toate astea…

Trec pe-aici de două ori pe zi și de fiecare dată mă izbește faptul că pietonii merg pe stradă în loc să folosească trotuarele.

Și babe, și moși, și parinți cu copii – aș zice chiar mai ales babele, moșii și părinții cu copii.

La ce dracu’ să ne mai chinuim să facem „un oraș prietenos cu oamenii”, dacă oamenii înșiși n-au nevoie de asta?

un trotuar infect în fața ambasadei Marii Britanii

… după cum se știe, strada Jules Michelet este închisă traficului auto public, deoarece aici se află ambasada Marii Britanii. Să fie mai bine de 15 ani de cînd nu se poate circula – bucureștenii au înghițit-o și pe asta.

În general, bucureștenii înghit multe. Numai cine nu vrea, nu-și închide stradă – minister, patriarhie, procuratură, primărie și așa mai departe.

Pe lîngă faptul că strada-i închisă, bucureștenii trebuie să-nghită și mizeria din fața ambasadei.

Trotuarul din dreptul ei, pe care nu se poate circula nici pietonal, este plin – cu adevărat plin! – de buruieni: una din cele mai deplorabile imagini pe care le-am văzut în Capitală anul ăsta. Ziceam că le-am văzut pe toate, dar asta e prea de tot.

Fotografiatul este oprit, așa că n-am cum să vă arăt.

Mie-n general îmi plac ambasadorii – cînd îi văd cum se-apucă să-nțeleagă Țara, să-i prindă limba și obiceiurile. În cazul ăsta însă cred că britanicii s-au integrat mult prea bine-n spiritul Capitalei noastre.

Civilizație publică LIII – „concierge”

de Ando și HM

Nevoia de-a ne ști casa-n siguranță ne-a însoțit dintotdeauna, adaptîndu-se odată cu vremurile. De la cîinele din bătătură pîn’la sistemul de securitate cu senzori de mișcare și camere video e o lume distanță.

Odată cu viețuirea la oraș, în comun, oamenii au descoperit că nu-i simplu să fii sigur atuncea cînd șezi la bloc.

O clădire cu apartamente nu-i un lucru ușor, mai ales cînd a fost construită înainte de apariția unor facilități care par la îndemînă: are spații comune care se cer întreținute, are nevoia de-a fi alimentată sistematic cu combustibil pentru sistemul de încălzire și – de ce nu? – trebuie, cumva, păzită.

De-aceea băgăm de seamă, la o sumedenie de blocuri interbelice, existența a fel de fel de intrări secundare, folosite pentru evacuarea gunoiului și pentru aprovizionare. Găsim, de asemenea, o sumedenie de chițimii în care ședea personalul de serviciu: îngrijitori, fochiști…

Sigur, luxul de-a avea și „concierge” era o alegere: ușile principale se pot încuia și sonerii se pot monta. Și nu știm azi dacă acel portar avea doar rol de pază; sigur dădea cu mătura, se ocupa de întreținerea ascensorului; cine știe cîte mai făcea!

Dacă cineva crede că vreodată s-a construit cu larghețe, se înșeală. Să prevezi din proiect o cămăruță-n plus te pune la cheltuieli și nimănui nu-i plac cheltuielile. Așa că nu orice bloc vechi a avut și portar – și, cu siguranță, în ziua de azi spațiile gîndite pentru pază au fost converite în mini-garsoniere, ateliere, spații de depozitare. Ce să mai zici de ferestrele zidite ori astupate…

Un lucru-i sigur: pe-atunci conta mult să se construiască frumos; și eficiența să fie deghizată în eleganță. Cînd pătrunzi în vreun hol de bloc interbelic, găsești treaba asta aplicată c-o naturalețe ce ne uimește-n ziua de azi.

Habar n-avem dacă, în exemplele înfățișate mai departe, blocurile astea aveau sau nu cămăruțe de paznic. Știm doar că, în apropierea ușii, găsim ferestruici – mascate cu stil – de unde, la o adică, se putea vedea cine dă să intre. Le-am ales în special pe cele interbelice, pentru că atunci avîntul construirii de blocuri individuale a fost maxim.

               

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

cîte treceri?

Stai și te-ntrebi: de cîte ori poți revedea, poți revizita un loc, deslușindu-i de fiecare dată alt înțeles?

Slavă Domnului… de atît de multe ori cît ai chef!

De fiecare dată cu ochii după altceva, cu mintea la altceva!

Formidabil.

Iei – să zicem – o stradă și te gîndești cît de multe are-n ea.

Are case, are transport public, are trotuar… numere și plăcuțe… felinare… stîlpi… copertine… garduri… marchize… uși… sonerii… capace de canal… gunoaie aruncate… autobuz care nu mai trece de treizeci de ani… istoria unei clădiri… amintirea unui eveniment… rable ruginite… magazine… și asta nu-i decît o enumerare la repezeală.

Și la fiecare trecere-ți mai iese ceva nou în cale.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

e mai bine? e mult, mult mai bine.

S-a terminat – sper că odată pentru totdeauna! – cu batjocura și umilirea oamenilor care-au fost siliți să facă pașapoarte în Pipera.

An după an mi se rupea sufletul cînd vedeam, în arșița verii, familii întregi tîrîndu-se prin cîmp ori stînd în traficul din cea mai gîtuită zonă de „business” din Capitală…

De curînd pașapoartele s-au mutat în oraș, acolo unde li-i locul: mai aproape de oameni – la mall.

Cum s-a nimerit, cum s-a potrivit, cele două centre de pașapoarte funcționează în zonele cele mai populate ale Capitalei, deci cetățenilor li-i mai aproape de casă de-acuma.

Și ce bine că funcționează în malluri! Cine are mai multă nevoie de pașaport decît familiile cu copii? Pentru o familie mallul e locul cel mai prietenos. E și loc de joacă, e și loc de mîncat, e și loc de făcut pipi, e și loc de parcare. E locul cel mai puțin traumatizant pentru oricine trebuie să aibă de-a face cu administrația statului.

Sper să vină și ziua cînd din Pipera vor pleca și permisele și înmatriculările.

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.

Civilizație publică LII – intrări de serviciu

de Ando și HM

Frumusețea arhitecturii interbelice e copleșitoare. Detaliile la care ne oprim și azi cu admirație s-au păstrat, fiind făcute cu trăinicie.

Un imobil de locuințe comune – hai să-l numim bloc, că bloc e! – presupune existența unui anumit personal de întreținere: om de serviciu, portar, fochist, liftier.

Știm și că aceste blocuri s-au ridicat în alte timpuri, cînd împărțirea oamenilor era bătută-n cuie. Bogatul și săracul n-aveau ce căuta împreună. Stăpînul n-ar fi întins mîna servitorului.

Nu ne miră, deci, cînd descoperim la blocurile interbelice intrări secundare destinate serviciului. Pe undeva trebuia scos gunoiul, pe undeva intra băiatul de prăvălie cu tîrguielile, pe undeva se făcea alimentarea cu păcură ori cărbune a instalației de încălzire.

Pe cît de splendide ni se-arată intrările principale – adevărate opere de artă! – pe atît de modeste-s intrările acestea de serviciu. Cel mult, în ton cu arhitectura clădirii, li se permite un pic de asezonare; dar, în rest, sînt rușinate, joase, făcute să te strecori pe ele.

Am ales în articolul nostru – în pereche – cîteva exemple ca să ne facă să vedem mai bine cum erau treburile așezate atunci.

     

… și unde n-au încăput în poză amîndouă, le-am fotografiat separat.

 

 

 

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

cea mai tristă țîșnitoare

În Capitala unde țîșnitoarea publică e o raritate – mai ales în plin centru, unde dai cu tunul și nu te poți răcori gratis – zace cea mai tristă adăpătoare din lume…

Și anume unde? Undeva, în plin pustiul de pe Calea Plevnei: pe unde nu trece nimenea.

De ce zace acolo?

De-aia, fiindcă acolo-i un garaj de-al Companiei de apă… de-aia!

Și-or fi pus-o așa… de fală!

Nu i-ar sta mai bine undeva pe la Universitate, unde te usuci de sete?

Undeva în parcul Izvor, unde nu-i nici măcar o sursă de apă?

Tristă mai e batjocura asta.

din zbor

N-o să pot pricepe cum ni-i felul.

Uite-l pe nenea ăsta – avea loc de-ajuns să parcheze, cu toate astea și-a zis și să-ncalece bordura, și să se bage cu roata-n noroi.

Bașca, a trebuit să se crăcăneze cînd a deschis portiera ca să nu-și umple tălpile de mizerie.

Naiba știe; nici el nu știa de ce-a făcut asta.

cu Bobocul chițibușar

O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după vreo pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)…

Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții!

Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate.

Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit!

Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable.

Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule.

Chiar mai multe decît mă așteptam!

Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște.

Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani.

Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.