despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Civilizație publică LXVI – ceasuri

de Ando și HM

Nu-i prima oară cînd vorbim despre ceasurile publice bucureștene. Și nici măcar a doua oară, să știți! Dar de data asta însă plecăm și la vînătoare prin oraș – ca să ne fie mai ușor, împărțirăm ceasurile găsite pe căprării.

Începem cu ceasuri vechi care nu funcționează, unele de multă, multă vreme!

   

… dar continuăm cu ceasuri vechi care dau în continuare ora exactă!

Sigur că da, unele dintre ceasurile astea au fost reparate odată cu clădirea, ceea ce-i un lucru bun; și chiar putem vedea exemple destule de clădiri noi ori refăcute care au găsit foarte nimerit să-și pună ceasuri pe frontispiciu:

  

… Că n-or fi întotdeauna cine știe ce ceasuri frumoase, nu prea mai contează, nu? Hai să trecem și la cîteva ceasuri de reclamă ale unor magazine:

Categoria următoare e aceea a ceasurilor amplasate pe domeniul public, care pot fi – desigur – funcționale…

… sau rable ruginite, precum cele de la Stația de Salvare, Cuțitul de argint și Șoseaua Alexandriei:

Și terminăm cu cel mai cunoscut ceas dispărut din Capitală, cel de la Universitate, instalat după Război; iată-l în prima sa variantă:

… în varianta următoare, în anii ’70, se-nvîrtea; i-a urmat o una sărăcăcioasă, care-a dispărut în anii ’90:

 

… urma să-i ia locul un ceas în formă de cub-reclamă, care se-nvîrtea; dar pe care nu l-am regăsit pozat. Odată cu dispariția acestuia, n-am mai avut ceas pe colț, la Universitate; cîțiva ani a fost altul în mijlocul rondului (arăta și timpul rămas pînă la intrarea în Uniunea Europeană; după eveniment, a fost mutat la intersecția de la Budapesta).

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

și aici tot banii noștri sînt.

Cîtă supărare cînd vedem cum administrația publică aruncă cu banii în sus și-n jos pe borduri, stîlpi și garduri! Doar îs banii noștri acolo, bani care-ar putea fi, desigur, cheltuiți mai bine, mai cu minte!

Banii noștri, da?

Dar cînd vedem cum un privat, un particular, face fix la fel – aruncînd bani pe aceleași costisitoare și nefolositoare lucruri – de ce nu aplicăm aceeași măsură și aceeași judecată?

Ai cui sînt banii?

Nu-s tot ai noștri, oare? – traduși în prețuri mai mari pe care le plătim noi, prețuri care vin din cheltuieli mai mari de întreținere și amenajare.

Tot noi plătim: întotdeauna.

Dar noi ce avem de gând?

scris de Ando

Zilele trecute am fost, întâmplător, martor la o mică altercaţie izbucnită în urma unei uşoare coliziuni dintre un electro-trotinetist şi o doamnă, undeva pe trotuarul din faţa complexului Intermacedonia din Piaţa Iancului, trotuar îndeobşte destul de aglomerat.

Trotinestul, în mers, a lovit cu cotul – venind din spate – pe doamna respectivă. Din fericire, lovitura nu a fost violentă, părţile mărginindu-se la un scurt „dialog”, fiecare apărându-şi… dreptatea. Doamna că: „ce caută ăla cu trotineta pe trotuar”, trotinetistul replicând cum că: „e dreptul lui pentru că mergea pe pista de biciclete trasată pe trotuar”.

Cum spuneam, totul s-a terminat repede, nefiind timp să apară nelipsiţii „specialişti” de ocazie ca să-şi dea şi ei cu părerea.

Totuşi, cred că trebuie să ne aşteptăm curând la evenimente mai serioase, mai ales dacă ne gândim la perioada imediat următoare. Revin şcolarii, revin studenţii, corporatiştii… oraşul, per ansamblu, vrând-nevrân, revine „la viaţă”, după perioada vacanţelor. Trotineta electrică este lăudată peste tot ca una din soluţiile de transport alternativ-ecologice viabile în oraşele aglomerate (mă rog, personal, cred că e invers, adică sunt mult mai utile în localităţile mici, fără trafic aglomerat).

Trebuie şi e bine de menţionat, că „explozia” acestui mijloc de sharing-transport a provocat şi destule probleme, în marile oraşe ale lumii. Relatările din presă abundă pe acest subiect. Peste tot însă, autorităţile s-au implicat pentru diminuarea, pe cât posibil, a efectelor colateral-negative, impunând spre respectare, atât companiilor de sharing cât şi utilizatorilor, seturi clare de reguli.

Iată, de exemplu, oraşul Montreal, intrat abia din luna trecută pe harta oraşelor cu trotinete electrice. De la început, analizând ceea ce s-a petrecut în alte oraşe mari (Paris, Lisabona), adminstraţia oraşului canadian a pregătit terenul şi a impus o serie de reguli menite să protejeze atât utlizatorii cât şi pe ceilalţi participanţi la traficul urban.

Or, la noi, „la Bucureşti”, se circulă cu trotineta electrică într-o veselie: când pe carosabil, când pe trotuar, când pe trecerile pentru pietoni! Ce cască, ce vestă reflectorizantă! Astea-s poveşti. Nu mai vorbim de felul total aiurea în care, uneori, găseşti lăsate trotinetele după utilizare, sau despre cum cei de la „Lime” înșiși pun trotinetele pe trotuar, blocând trecerea pietonilor!

Aşa că întrebarea din titlu are o noimă: când se vor trezi şi autorităţile noastre să elaboreze acel set minimal de reguli pentru folosirea trotinetelor electrice?

gospodărind.

Năucitoare, într-adevăr, lăcomia oricărei primării de-a băga bani în lucrări noi, costisitoare, strălucitoare.

Știm prea bine, noi, că-s alegeri și-ncepem a-ngrășa porcu-n ajun; știm și cîți bani se-nvîrt la lucrările astea…

Dar în timp ce nu-nțelegem de ce nu-i mai simplu să păstrăm, să reparăm, să administrăm: adică, pur și simplu, să avem grijă de lucrurile pe care le aveam deja și care-ar mai putea fi folosite, uităm să aruncăm o privire la obiceiurile noastre omenești.

Noi înșine sîntem lacomi; noi înșine cumpărăm mai mult decît avem nevoie și-aruncăm apoi lucrurile nefolosite; noi înșine nu mai păstrăm pentru simple reparații bunuri care-ar mai ține mult timp, preferînd să ne știm cu casa plină de lucruri noi.

Noi înșine ne-aruncăm să schimbăm în loc să păstrăm

Noi înșine, deci, ne umplem de bucurie și mîndrie cînd ne putem lăuda că facem și ne luăm

… și-apoi cerem Statului și Administrației să nu fie la fel ca noi!

Civilizație publică LXV – lumina de la intrare

Dintre toate frumusețile ce-mbogățesc o clădire, am admirat, de-a lungul vremii, copertine, marchize, felinare și alte felinare, dragoni și alte arătări ornamentale, sonerii, suporturi de steaguri, catarge, uși și alte uși, suporturi pentru firme, grilaje și… și altele.

Ne uităm azi, cu drag și interes, la felu-n care constructorul interbelic reușea să rezolve cu atîta eleganță banala… lumină de la intrare.

 

… pare-a fi, și de data asta, o știință astăzi pierdută. În anii ’60 din secolul trecut încă o aveam.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (IV)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua partea treia parte

Căutând urmele prezenței bucureștene, mai vechi sau mai noi, a corpului de iluminat, tonconic, din sticlă albă (opal) venit la noi tocmai din țara lui Wilhem Tell și botezat „model Zürich”, am ajuns ….

În preajma unor clădiri publice monumentale importante

Esplanada și spațiile pietonale din fața Casei Scânteii erau iluminate în 1956 cu lămpi „model Zürich”, varianta dâmbovițeană, instalate pe stâlpi „lampadar” metalici „din două bucăți”.

 

Din aprilie 1960 corpurile astea de iluminat, simbol capitalist îmbrăcat în haine proletare, au conviețuit mulți ani în fața Casei Scânteii cu statuia lui Lenin. Fotografia a fost făcută în ziua de 25 aprilie 1989.

Momentul surprins de Willy Pragher în fața Palatului Regal este, fără îndoială, unul foarte important pentru istoria națională. Ziua de 22 iunie 1941 marchează intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice. Imaginea păstrează (pentru cei interesați) felul în care la vremea aceea erau iluminate peluza dinspre Calea Victoriei a palatului și spațiul pietonal adiacent. Felinarele montate pe stâlpii ornamentali ai gardului purtau însemnul regalității – coroana.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, în martie, bucureștenii (și nu doar ei) aduceau un ultim omagiu lui Gheorghe Gheorghiu – Dej care își încheiase socotelile cu viața pe pământ (19 martie 1965).

Felinarele regale dispăruseră și locul le fusese luat de corpuri de iluminat „model Zürich” fabricate departe de Elveția natală, pe meleaguri mioritice.

Și au rămas acolo mulți ani. Iată-le în 1968 văzute de pe peluza palatului.

Fără să vrea, Cristian Malide le-a fotografiat în 1974. Utilizau ca sursă de lumină lampa cu descărcări în vapori de mercur de înaltă presiune, cu balon fluorescent, tip LVF 125, echipată cu balast tip BVA 125 și cu condensator. Accesoriile erau „ascunse” în soclul stâlpului.

În 1986 erau încă neclintite pe poziție. Aripa modernizării trecuse peste ele aducându-le o nouă sursă de lumină. Este vorba de lampa cu vapori de sodiu de înaltă presiune, cu balon cu strat difuzant, tip LPN 175, echipată cu accesoriile specifice – balast BNA 175, dispozitiv de amorsare DA 05 și condensator.

Plecați din nord, cu un popas în centru, iată-ne ajunși în sudul orașului, sus pe deal, la Palatul Patriarhiei. Clădirea monumentală finalizată în 1907 a fost construită după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu.

A găzduit până în 1947 Adunarea Deputaților, componentă a parlamentului bicameral al României. Zona deschisă circulației publice (pietonale, rutiere) era iluminată de lămpi specifice epocii montate pe stâlpi „lampadar”. Ambele componente fuseseră desenate și se  fabricau în atelierele primăriei sau ale U.C.B. Administratorii clădirii nu au simțit nevoia de a-i ilumina suplimentar fațada.

După ’47, parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Națională, legislativ unicameral, organ suprem al puterii de stat care, până în 1989, a avut sediul în palatul din Dealul Mitropoliei.

Noul locatar s-a apucat gospodărește de schimbări, modificări și adaptări. Iluminatul public din întregul complex a fost înlocuit cu unul mai „discret”. În plus, intrarea principală a fost împodobită cu două aplice care aveau ca piesă de bază dispersorul difuzant tronconic din sticlă albă (opal) „model Zürich” și accesoriile de fixare – etanșare adaptate la noua soluție de susținere. Fotografiile sunt din anii ’70.

Printre alte „binefaceri” ale democrației pogorâte peste România după evenimentele din decembrie 1989 se află și parlamentul ca expresie a voinței și puterii poporului, „organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării”. Camera Deputaților, componentă a acestuia, s-a întors în palatul care îi fusese destinat încă de la începutul secolului XX. A funcționat acolo până în 1996 când s-a mutat alături de Senat în Casa Poporului.

La data de 28 octombrie 1996 clădirea a fost cedată spre folosință Bisericii Ortodoxe Române care a transformat-o în Palatul Patriarhiei.

După ce a trecut în proprietatea Bisericii (6 decembrie 2010), edificiul a intrat într-un proces combinat și susținut de restaurare, renovare, reabilitare, finalizat în 2016 odată cu sfințirea acestuia de către Preafericitul Părinte Daniel (6 iunie 2016). Cele două aplice au depășit cu bine deranjul și au rămas să înfrumusețeze fațada clădirii. Nu arăta rău! Fotografiile au fost făcute în perioada 2010 – 2013.

 

Câțiva ani mai târziu, în iarna 2018 – 2019, corpurile de iluminat „model Zürich” nu mai înnobilau Palatul Patriarhiei. Au fost înlocuite cu niște sticle de lampă ceva mai domnești decât suratele lor care se înfrățesc și azi cu fitilul și cu gazul pentru a produce lumina. Un Dorel din administrația laică a Patriarhiei, înghesuit probabil de lipsa pieselor de schimb, a decis să înlăture elegantele „elvețience” purtătoare de istorie și să așeze pe fațada mândrului și emblematicului palat niște feștile triste care se potrivesc ca nuca-n perete.

Aici se termină călătoria noastră pe urmele unui simbol al civilizației publice bucureștene, parte din fascinanta și atât de puțin cunoscuta poveste a orașului.

Consideram subiectul închis și deja mă gândeam la altceva când neastâmpărata curiozitate m-a pus să văd ce face…

Lampa model Zürich la ea acasă

Adică în Elveția. Am găsit-o cu ușurință la Berna și n-am mai insistat. Să o vedem!

Impresionant, nu? Fotografiile sunt de prin 2015 – 2016, poate chiar mai recente. Elvețienii prețuiesc și cinstesc valorile trecutului. Corpul de iluminat decorativ echipat cu „glob” dispersor difuzant, tronconic, din sticlă albă (opal) născocit chiar de ei este încă, după atâția ani, o prezență discretă, elegantă, utilă pe străzile localităților helvete. Pentru asta nu sunt suficiente bunul gust și priceperea. Ce au ei și nu avem noi? De ce ei păstrează și conservă urmele trecutului iar noi le distrugem cu frenezie?

În loc de încheiere

Stâlpul Mannesmann „tip lampadar” cu soclu din fontă și manșon ornamental a fost special desenat pentru „lampa model Zürich” astfel încât ansamblul să fie armonios. Uneori, în zone periferice, mai dosnice, au fost utilizați stâlpi din seria normală, puțin mai înalți decât cei dedicați.

Și unii și ceilalți au dăinuit mulți ani fiind asociați, în funcție de posibilități sau de fantezia celor implicați, mai ales în anii ’50 – ’60, cu alte corpuri de iluminat.

Pe malul Lacului Floreasca, într-o zonă pietonală mai puțin frecventată, corpul de iuminat tronconic fusese înlocuit cu unul sferic fabricat la rându-i tot din sticlă albă. Deși puțin înclinat sub povara neglijenței și nepăsării, stâlpul „lampadar” Mannesmann autentic se ține bine. Elementele caracteristice pot fi identificate cu ușurință. Era anul 1968.

Cam tot pe atunci (1966), în parcul Herăstrău, un stâlp Mannesmann de rețea găzduia și el un glob.

Pentru rigoare trebuie spus că, în ambele cazuri, nu era vorba de un nou corp de iluminat ci de o combinație, o găselniță dâmbovițeană. Baza lămpii, cea care se fixa pe stâlp și care permitea montarea fasungului, a dispersorului și a garniturilor de etanșare, provenea de la „modelul Zürich” căruia i s-a înlocuit elementul difuzant tronconic cu unul sferic.

Estetic vorbind, rezultatul nu era chiar rău. Dealtfel corpurile de iluminat echipate cu globuri din sticlă opal nu erau o noutate. Au existat în peisajul bucureștean interbelic fiind promovate de Primărie sau de U.C.B. care le și produceau în atelierele proprii. Nu au avut viață prea lungă din cauza unei hibe foarte greu de înlăturat. Capacitatea de evacuare a căldurii produse de becul cu filament incandescent era foarte redusă. Supraîncălzirea afecta durata de viață a sursei de lumină, a elementelor de contact electric și a celor de etanșare.

***

Zonele centrale și rezidențiale, parcurile, grădinile, terasele, spațiile pietonale, peluzele, esplanadele Bucureștiului de dinainte de 1948 au fost puse în valoare și de iluminatul general realizat cu lămpi decorative, de obicei difuzante, susținute de stâlpi „lampadar”, altele decât cele „model Zürich”.

Iată, doar așa pentru a stârni curiozitatea, câteva dintre acestea:

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (III)

scris de C. D. Mocanu

prima partea doua parte

Dintre toate corpurile de iluminat public/stradal care au înfrumusețat, după 1930, Bucureștiul și care și-au făcut datoria mulți – mulți ani, singurul despre care nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată este cel tronconic, din sticlă albă (opal), „model Zürich”.

Târziu, documente fotografice mi-au dovedit fără tăgadă că în anumite perioade de timp m-am aflat în preajma lui, în principal ca om al rețelelor electrice. Și totuși la vremea aia nu mi-a stârnit interesul, nici măcar pe cel profesional. Sâcâit de această scăpare i-am luat urma de-a lungul timpului. Să vedem rezultatul!

Prin grădini, parcuri, ștranduri, baze sportive

Pe malul Lacului Herăstrău. Grădina restaurantului Pescăruș surprinsă în 1941 de Willy Pragher.

Aceeași grădină în 1962.

Și un an mai târziu.

Lângă Gigantul lui Paciurea din parcul Carol în 1966. La vremea aceea parcul era al Libertății.

În 1942 la ștrandul Floreasca. Odată cu apariția unui nou ștrand (Floreasca 1) spre capătul dinspre Bordei al lacului, cel din fotografie a devenit Floreasca 2.

Mi-am petrecut verile copilăriei și ale adolescenței „pe ștrand”, la Floreasca. Semnam, aproape zilnic, condica chiar în zona inspirat fotografiată de Willy Pragher. O fi fost și „elvețianca” pe acolo? Posibil! Nu aveam ochi pentru astfel de mărunțișuri. Altele erau tentațiile!

În 1962 pe malul lacului, la baza de sporturi nautice de la Herăstrău înființată de „Asociațiunea sportivă Metropola” a funcționarilor și lucrătorilor din Societatea generală de Gaz și de Electricitate București și din Uzinele Comunale București. Acolo Metropola avea un pavilion (sală de mese, vestiare, două săli cu cabine de duș, spații pentru adăpostirea și întreținerea ambarcațiunilor), un debarcader, terenuri de tenis și de volei.

Prin cartierele Bucureștiului și nu numai

Anii ’50. Pe bulevardul Nicolae Bălcescu (fost I.C. Brătianu) în preajma blocului Malaxa – Burileanu. Câteva lămpi „model Zürich” originale susținute de stâlpi lampadar Mannesmann echipați ca la carte cu soclu din fontă „tip platou” și cu manșon ornamental.

La marginea orașului, în Bucureștii Noi, luminând drumul către „Înfrățirea între popoare”. Cinematograful adică!

În 1959 blocurile cartierului aveau doar câțiva ani de existență. Importurile unor produse occidentale erau interzise. Așa se face că pentru iluminatul aleilor au fost folosite componente asimilate de industria României: „corpuri de iluminat tronconice cu glob” și stâlpi metalici „din două bucăți” – două tronsoane de țeavă, cu diametre diferite, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale.

Cam tot pe atunci, Groapa Floreasca era transformată într-un modern cartier de blocuri. Imaginea înfățișează strada Glinka Mihail Ivanovici așa cum arăta în 1961. Iluminatul stradal, cam sărăcăcios după părerea mea, era realizat cu aceleași elemente autohtone ca și cel din Bucureștii Noi.

Iată-ne ajunși într-o altă margine de București, pe strada Baba Novac a anilor ’60, în zona din apropierea intersecției cu strada Dristorului, pe aleea din spatele Policlinicii. Stâlpul din beton tip TB a luat locul celui metalic „din două bucăți”. Rezultatul a fost probabil eficient. Cu siguranță însă, nu bucura ochiul și sufletul. Începuseră vremurile în care „mofturile” estetice nu prea contau. Doar să se aprindă lumina!

La intersecția șoselei Mihai Bravu cu șoseaua Iancului a fost construit, odată cu blocurile din zonă, un complex comercial a cărui piesă grea era un restaurant mare, modern și cu oarecare ștaif. Se numea Mediaș. În 1968 spațiul pietonal din jurul acestuia era iluminat cu varianta indigenă a „lămpii model Zürich” montate pe un stâlp lampadar mai sofisticat, din categoria „ornamental”. Nu arăta rău!

După ce a fost asimilat în producție de către tânăra industrie românească de profil, corpul de iluminat tronconic din sticlă albă (opal) și-a început călătoria prin țară. În 1953 ajunsese într-un nou cartier muncitoresc construit pentru cei care produceau autocamioane la uzina Steagul Roșu din Orașul Stalin. Așa se numea atunci Brașovul. Stâlpul „lampadar” metalic, de inspirație locală, ieșit din tipare, arată mult mai bine decât cel din beton tip TB.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXII – Zürich (II)

scris de C. D. Mocanu

Se va rotunji în toamnă la cincizeci numărul anilor de când viața mea profesională, începută de timpuriu într-un liceu industrial, a avut în centrul preocupărilor rețelele electrice, inclusiv pe cele destinate iluminatului public. Întreținerea și exploatarea celor din urmă nu m-au pasionat niciodată. Erau considerate activități secundare, cu un grad redus de complexitate, care nu necesitau o calificare peste medie. Altfel, importante pentru nivelul de civilizație și confort al localităților mari sau mici.

Așa stând lucrurile, n-am agonisit decât cunoștințele strict necesare fără să pun atunci la socoteală valoarea istorică a unora dintre elementele componente (stâlpi, corpuri de iluminat, surse de lumină, accesorii). Aveam să o descopăr spre sfârșitul carierei. Deși cam târziu, am recuperat repede pentru că după atât amar de ani cu ceva tot am rămas. Știu unde să caut!

Scotocind în cuferele arhivei personale dar și în cele ale memoriei am găsit Fișa tehnologică FL – 16, Executarea lucrărilor de iluminat public, întocmită de un colectiv de la Întreprinderea Electromontaj București din cadrul Trustului Electromontaj, coordonat de inginerul Gh. Eșanu și publicată în 1973 la Centrul de Documentare Energetică.

Lucrarea tratează „executarea lucrărilor de iluminat electric al străzilor, al trecerilor de pietoni, al piețelor, grădinilor, parcurilor și scuarurilor în orașe”. și  prevederile acesteia nu se aplică „la alte tipuri de lucrări de iluminat exterior ca reclame luminoase, iluminatul fațadelor clădirilor etc.” sau „la rețelele aeriene de distribuție de joasă tensiune și iluminat public montate pe stâlpi comuni foarte mult folosite la sate, în orașe de provincie și în cazuri speciale chiar în orașele mari”.

Capitolul „Elemente constructive” conține informații valoroase despre totalitatea componentelor care alcătuiesc instalațiile de iluminat exterior așa cum sunt ele definite în „Domeniul de aplicare”. Am aflat astfel cu surprindere și bucurie că în 1973 „lampa model Zürich” era încă de actualitate.

Și cum Fișa tehnologică FL – 16 nu poate fi găsită în bibliotecile publice, după primul episod dedicat „elvețiencei” se impunea continuarea demersului pentru a pune la dispoziția celor interesați detalii tehnice și imagini suplimentare.

 ***

Lucrările pentru asanarea bălților de pe cursul Colentinei și transformarea lor în lacuri cu o folosință complexă, executate de U.C.B. în anii ’30 ai secolului trecut, au adus în peisajul bucureștean o prezență discretă și elegantă menită să asigure iluminatul spațiilor publice apărute de-a lungul salbei acvatice care este și azi mândria orașului.

Inspirata punere laolaltă a unui stâlp nemțesc, tip „lampadar”, fabricat de Mannesmann cu un corp de iluminat, decorativ, tronconic, difuzant (care răspândește lumina în toate părțile), din sticlă albă (opal), venit din Elveția și având ca sursă de lumină becul cu filament incandescent, s-a răspândit apoi în toate zonele centrale și în cele rezidențiale (parcuri, spații pietonale, grădini, terase, peluze, esplanade, ștranduri, baze sportive, etc.). Numită spre aducere aminte „model Zürich”, eleganta „lampă” a răzbit prin timp, cu modificările și adaptările impuse de vremuri, ajungând într-o formă sau alta până în primul deceniu al secolului XXI.

Stâlpii de tip „lampadar” sunt stâlpii utilizați exclusiv pentru a susține una sau mai multe lămpi (corpuri de iluminat) ca parte a instalațiilor de iluminat public din parcuri, grădini, terase, baze sportive, peluze, spații destinate circulației pietonale, etc. Au înălțimea totală de 4–5 m. și înălțimea utilă deasupra solului de 3–4 m.

Pot fi confecționați din țeavă sau din alte profile metalice (simpli sau tronsonați), din beton sau din diverse materiale compozite (ex. poliester armat cu fibră de sticlă – PAFS). Toți însă, cel puțin teoretic, trebuie să arate bine, să se integreze în peisaj, să fie plăcuți ochiului și sufletului.

Stâlpul metalic format din două tronsoane inegale, cu secțiune circulară care, la începuturi, făcea pereche cu lampa model Zürich era fabricat dintr-o singură bucată prin procedeul Mannesmann. Avea ca elemente ornamentale un soclu din fontă și un manșon care masca zona de trecere de la un tronson la celălalt.

Produși în Germania, în Austria sau în Ungaria, stâlpii lampadar Mannesmann au fost înlocuiți după 1948 cu o variantă indigenă, mai ieftină, mai simplă și mai puțin prezentabilă.

Metalurgia României producea țeavă de uz general și astfel soluția a fost inevitabilă. Criteriile estetice nu au mai contat. Țevi simple sau tronsonate, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale care să le înnobileze aspectul, (Fig. 19) au devenit, cu ceva reținere, suporți pentru lămpile model Zürich dar și pentru născocirile care le-au urmat. Au trecut peste ani și pot fi aflați încă prin parcurile mărginașe sau printre blocurile construite în perioada avântului locativ de dinainte de ’89.

Stâlpii metalici din categoria lampadar, confecționați din profile zincate, se utilizează și în prezent. Cei cu secțiune circulară sunt tronconici iar cei cu secțiune hexagonală sau octogonală au profilul unui trunchi de piramidă.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din  ziua de 26 octombrie 1950 a aprobat „Planul de electrificare a țării și de folosire a apelor”. Având durata de zece ani acesta s-a derulat în perioada  1951–1960 și a condus, printre altele, la o dezvoltare uluitoare, greu de repetat, a rețelelor de distribuție a energiei electrice. Creșterea exponențială a numărului de stâlpi metalici, de toate categoriile, necesari în mediul urban a adus în prim plan volumul de muncă și cheltuielile necesare pentru întreținerea acestora (lucrări periodice de protecție anticorozivă – vopsitorie). Nu erau nici pe departe rezonabile. Betonul a devenit astfel o soluție de compromis tehnico – economic pusă în practică cu inteligență și pricepere de specialiștii români.

Proiectarea, fabricarea și utilizarea stâlpilor de beton armat au fost la vremea aceea probleme inginerești serioase, dificile. Exista și ceva experiență anterioară, nu prea multă dar temeinică și valoroasă.

În 1913 a fost pusă în funcțiune prima linie electrică aeriană (L.E.A.) din România construită pe stâlpi de beton. Funcționa la tensiunea de 1.500 V c.c. ca linie de contact a căii ferate Arad– Ghioroc–Pâncota–Radna (58,4 km.), prima cale ferată electrificată, cu linie de contact, din țară.

Cu ocazia lucrărilor de modernizare și de extindere a surselor de apă pentru București, tânărul inginer Ion S. Antoniu din cadrul Serviciului de studii – electrificări rurale al Societății Generale de Gaz și de Electricitate a proiectat și a coordonat, în perioada 1930–1931, realizarea instalațiilor pentru electrificarea stațiilor de pompare din zona Arcuda–Ulmi. Linia electrică aeriană 15 kV Grozăvești–Arcuda–Ulmi și derivațiile acesteia au fost construite pe stâlpi de beton armat vibrat – prima rețea electrică de acest tip din Sistemul Energetic Național. La începutul anilor ’80 erau încă la datorie.

Autorul acestei isprăvi avea să ajungă profesor doctor inginer, membru corespondent al Academiei, unul dintre marii noștri specialiști în electrotehnică și electroenergetică.

Fabricarea industrială a stâlpilor de beton armat centrifugat pentru rețele electrice a început în 1953 la Fabrica Titan din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Nomenclatorul de produse conținea și varianta „lampadar”  tip TB, TB5, TB6 (Fig. 16) a căror utilizare s-a extins cu repeziciune. Cele mai frumoase zone din orașele României s-au umplut cu pari din beton.

Indigenizarea unor produse, mai ales a celor venite de la odioșii capitaliști, acțiune oarecum justificată în condițiile poltico – economice de la începutul anilor ’50, a atins și „lampa model Zürich”. Devenită „corp de iluminat tronconic cu glob” a fost asimilată de industria națională. Ceva mai bondoacă, a păstrat totuși profilul  originalului și restul detaliilor constructive care o făceau rezistentă și sigură în funcționare.

Cu adaptările și modificările determinate de evoluția  surselor de lumină, de la becul cu filament incandescent inventat în 1879 de Thomas Alva Edison, la becul cu vapori de mercur (LVF) sau de sodiu (LPN) de înaltă presiune și la modernul bec fluorescent compact (CFL), ambele variante au îmbogățit până mai ieri peisajul bucureștean și nu numai. Le vom lua urma în episoadele următoare.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

nu-i mai bine așa?

Bucata dintre Buzești, Polizu și Griviței e, de mai bine de trei decenii, o pîrloagă uriașă. Afectată de construcția metroului și a arterei ce duce spre Berzei, încet-încet capătă oleacă de scliviseală. S-au ițit vreo două clădiri noi de birouri care trag în sus locul.

Pe Polizu, oarecum peste drum de Politehnică, a fost multă vreme un soi de autogară-loc viran-parcare care, de curînd, s-a transformat în altceva: ceva mai vesel, mai curat, mai civilizat. Se cheamă „Mercato comunale”, dacă vreți să știți: dacă nu – nu.

Cîteva „food vanuri”, umbrare, mese și scaune și zici că ești oriunde altundeva…

… și nu-i bine? Ba e bine: mult mai bine.

Lunea-i închis.

Strada Armenească

Trece vremea! Festivalul comunității armene e deja un eveniment așteptat în fiecare mijloc de vară.

Azi e ultima zi. Merită să vii aici. Vesel, drăguț, gălăgios – plin de viață.

Mîncarea e foarte bună – ai ce incerca.