despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Un mural şi câteva întrebări

scris de Ando

Coborând, acum câteva zile, din autobuz, la staţia Matei Basarab de pe bd. Mircea Vodă, am dat cu ochii de acest acest mural, aflat peste drum.

Este, dacă vreţi şi mai precis, chiar pe unul din colţurile intersecţiei dintre bd. Mircea Vodă şi Matei Basarab. Practic, lângă acel calcan al hotelului a rămas un teren golaş, un mic maidan de pământ cu câteva tufişuri şi ceva smocuri de iarbă arsă, acum înconjurat de gard cu plasă. Dau eu roată, bag un ochi printr-o gaură a plasei, dar nu vad nimic care să explice apariţia acelei picturi. Fac câteva poze şi plec cu gândul că m-am ales, totuşi, cu nişte fotografii mai deosebite pe care să le punem, eventual, pe blog, cum am mai făcut.

Acasă, uitându-mă mai atent la fotografii, am reţinut semnatura de pe colţul din stânga-jos al graffiti-ului: Platon 21. Imediat, tastându-i „temă” de cercetare ( Platon+mural+Matei Basarab) lui „google”, acesta şi-a făcut datoria şi, astfel, am aflat ce şi cum s-a ajuns la această lucrare. Cel mai bine ne lămureşte chiar textul comunicatului MapN (boldările îmi aparţin):

Secretarul de stat și șef al Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, Marius Bălu, va participa joi, 1 iulie, ora 11.00, la evenimentul de lansare a lucrării „Metamorfoza Icarilor, realizată de artistul Obie Platon pe calcanul Hotelului Mojo, situat în Bulevardul Mircea Vodă nr. 7, din București.
Pictura murală este dedicată generalului-locotenent Ion Dobran, în vârstă de 102 ani, ultimul pilot din cel de-Al Doilea Război Mondial rămas în viață, care va veni la activitate într-o limuzină 1947 Rolls-Royce SilverWraith  by Hooper.
Evenimentul este organizat de Asociația Alături de Eroi, în parteneriat cu Ministerul Apărării Naționale și Asociația E.D.I.T.

* * *

În lucrarea „Metamorfoza Icarilor”, artistul plastic Obie Platon transpune plastic bătălia aeriană din 6 iunie 1944, când pilotul american Barrie Davis, la manșa unui avion Mustang P-51, a fost doborât de comandantul Escadrilei 48, Grupul 9 Aviație Vânătoare, locotenentul de aviație Ion Dobran, care pilota un avion de vânătoare Messerschmitt Bf-109.
În pictura “Metamorfoza Icarilor”, cei doi piloți sunt reprezentați ca doi arhangheli, două personaje mitologice aflate într-o confruntare deasupra Caraimanului, cunoscutul monument „Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial” fiind reprezentat în lucrare de un avion de luptă, în poziție verticală, recuperând ideea de cruce în forma avântată a avionului.
Barrie Davis și Ion Dobran se întâlneau pentru prima dată la sol 66 de ani mai târziu, în cadrul unui eveniment organizat la Muzeul Aviației din București, ocazie cu care Barrie Davis i-a mulțumit pilotului român că i-a cruțat viața: „Ai făcut o treabă excelentă pe 6 iunie 1944: mi-ai făcut avionul bun de aruncat la gunoi. Îți mulțumesc însă că ținta ta a fost avionul, și nu viața mea”.
Barrie Davis a murit în data de 19 august 2014, la vârsta de 90 de ani, amintindu-ne peste timp că „există speranță pentru umanitate, dacă foștii inamici pot fi prieteni”.

Să completăm emoţionanta evocare cu imagini de la întâlnirea de la Bucureşti, din 2010, a celor doi piloţi de vânătoare:

Bineînţeles că nu-i mare scofală ce am făcut eu până aici. A fost doar o punere în temă. De fapt, acum am ajuns la ceea ce mă interesează: care este pasul următor? Sigur, meritoriu gestul şi efortul tuturor celor care s-au implicat în realizarea şi inaugurarea lucrării de pe acel calcan, dar există şi o intenţie, un proiect pentru amenajarea ulterioară a unui mic memorial pe acel colţ de intersecţie? Altfel, cum vor înţelege viitorii privitori neavizaţi (cazul meu) semnificaţia acelei picturi? De asemenea, nu mă pricep, dar bănuiesc, de exemplu, că acel graffiti trebuie împrospătat periodic. Culorile se estompează de la soare, ploaie etc. Sau rămânem doar cu „sclipiciul” momentului festiv şi ne trezim şi aici cu o altă „golănie” arhitectonică ca cea de vizavi.

după o lună-jumate din viața noastră.

Merge treaba… ceva de speriat. În două săptămîni s-a reușit să se scoată dalele de beton ale liniei de tramvai între Apaca și calea ferată de după Apaca; mai departe, pînă la mall-ul Afi, s-au scos doar șinele.

Firește, pe porțiunea de mai jos de Apaca, unde șinele și dalele au fost deja scoase, nu s-a întîmplat nimic altceva; dacă vă gîndiți că poate cineva lucrează la montatul celor noi, vă-nșelați.

Poze de joi, 8 iulie. Pe scurt: într-o lună de „muncă” nici măcar încă nu s-au putut scoate de tot liniile vechi. Cumplit.

300, 381.

Ca la fiecare dispariție a unei linii cunoscute a transportului public bucureștean, încercăm să-i facem un soi de mică istorie.

Iată, de curînd am pierdut linia de autobuz 300; ea a fost înlocuită cu 381 pe un traseu prelungit, între Berceni și Chibrit.

O linie relativ tînără a Capitalei, 300 s-a înființat pe la sfîrșitul anilor ’70 – habar n-am cînd precis – iar traseul ei a fost mereu de la Chibrit, pe 1 Mai, Ana Ipătescu și Magheru, deservind toate piețele mari: Victoriei, Romană, Universitate și Unirii, și mai apoi pe Magistrală, întorcînd la Șincai. Nu mai țin minte dacă avea regim „rapid” – tot ce se poate; oricum sprijinea bine de tot autobuzul 134, cu care împărțea traseul pîn’la Unirea. E la mintea cocoșului că odată cu inaugurarea magistralei a doua a metroului, linia a fost desființată, laolaltă cu toate traseele centrale de troleu și autobuz.

După Revoluție a fost printre primele linii reînființate – reparații istorice care reuneau cartiere cu centrul: 103, care cobora din Rahova și 313, care scurgea rapid Berceniul. Însă 300 n-a mai ajuns niciodată la Șincai, ci a rămas să-ntoarcă la galeriile Orizont.

Uite că-n zilele noastre poți să mergi din nou cu autobuzul de la Chibrit la Șincai… ba chiar să rămîi în el și să te duci în Berceni.

Să vedem ce-i cu linia 381. E urmașa primei liniii expres din București, care a apărut în vara lui 1991; atunci se foloseau niște autobuze primite de milă din Paris – ce-i drept, o țîră mai confortabile decît cele cu care eram noi obișnuiți. După ani buni de exploatare, Regia noastră de transport și-a călcat pe inimă și-a transformat linia expres în linie obișnuită, și așa a intrat 381 în viața noastră.

Mai mult ce să zicem? Iată o linie gigantică – mai iute de trei sferturi de ceas n-ai cum s-o străbați – care, aparent, nu circulă chiar rău; ba chiar putem spune că pe segmentul pe care funcționa fostul 300 se așteaptă parcă mai puțin în stații.

Cu toate astea, e nemulțumitor că n-am fost în stare niciodată să transformăm vechiul traseu 381 în linie de troleibuz: cît de simplu, ecologic și bine-venit ar fi fost.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • foto: Andrei Pandele (1984)

din zbor (290)

Cald de crăpi; doar e vară. N-ar fi nevoie de țîșnitori? Aș zice că da: mai mult ca sigur.

Uite, însă, că țîșnitorile montate acum vreo doi-trei ani în sectorul 5 în preajma cam tuturor bisericilor n-au fost puse la loc. Și nici anul trecut n-au fost.

În restul orașului, da: sînt țîșnitori. Alea pe care le știm – nici dese, nici unde e nevoie de ele – dar sînt.

fără 300, dar de ce?

Nu-s sigur că-i cea mai bună idee!

E vorba de desființarea liniei de autobuz 300 și lungirea lui 381 pe traseul liniei desființate.

Cum ar veni, iată un traseu mamut, din curu’ Berceniului pîn’ la doi pași de Podul Constanța.

Pe bune!

Giumbușlucul ăsta nu-i făcut pentru binele călătorului, ci doar pentru că societatea de transport n-are suficiente autobuze în funcțiune.

Mi-e teamă că urmează și alte „eficientizări” dintr-astea de pe urma cărora tot amărîtul de călător o să tragă ponoasele. Și o să stea ca prostu-n stații tot mai mult.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Civilizaţie publică LXXXI – Iluminatul căilor de circulaţie – gânduri

Sau de unde se vede că entuziasmul nu este suficient

scris de C. D. Mocanu

Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze,  fântâni, terenuri sportive…) gândit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora, alte accesorii, dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, are două funcţii.

Una estetică, expusă tuturor şi al cărei rezultat poate fi apreciat de toată lumea după criterii, evident, subiective.

Cealaltă este o funcţie tehnică. Efectul acesteia îi conferă iluminatului public utilitatea care poate fi evaluată în mod obiectiv de oamenii domeniului, după norme precise vizând:

  • Nivelul de luminanţă şi de iluminare;
  • Distribuţia uniformă a luminanţelor şi a iluminării;
  • Gradul de orbire;
  • Felul în care sunt percepute obstacolele şi detaliile, etc.

Principalul beneficiar, publicul, poate sesiza, atunci când lucrurile au fost bine făcute, doar confortul vizual. Abia atunci iluminatul şi-a îndeplinit menirea.

Altfel spus, calitatea unei astfel de instalaţii nu este dată nici de forma corpului de iluminat, nici de caracteristicile lui optice, nici de sursa de lumină, nici de aspectul stâlpului, nici de materialul din care este  confecţionat…, ci de parametrii realizaţi de  ansamblul acestora la nivelul suprafeţei pe care trebuie să o scoată din întuneric. Aşa se explică de ce un iluminat făţos, elegant şi mândru rămâne uneori cu atât, nefiind bun de nimic.

Pentru a marca Centenarul Marii Uniri, la Oradea a fost inaugurat în decembrie 2018 un pod peste Crişul Repede, punte trainică şi deosebit de folositoare între străzile Plevnei şi Szigligeti Ede, denumit, cum altfel, Podul Centenarului. Tablierul acestuia, susţinut cu hobane de două grinzi metalice, în arc, încastrate în maluri, fără piloni în albia râului este prevăzut cu cale rutieră (două benzi de 3,5 m.), trotuare laterale şi benzi pentru biciclişti. Cel mai nou pod al Oradei are 80 m. lungime. O lucrare inginerească şi edilitară interesantă, o premieră naţională în domeniu. Orădenii, inclusiv administraţia locală, au, pe bună dreptate, cu ce se mândri.

Ca orice alt spaţiu public, a fost înzestrat cu o instalaţie de iluminat care trebuia să fie specială deoarece şi condiţiile impuse prin normele tehnice pentru poduri sunt speciale.

Fotografia Simonei Popoviciu ne oferă primele indicii despre ce a ieşit. A fost postată şi pe contul de facebook al unui grup de pasionaţi ai „iluminatului stradal” care adună cu entuziasm, în devălmăşie, fără aparat critic, fără criterii de clasificare, o arhivă fotografică, altfel utilă şi valoroasă.

Soluţia găsită pentru ansamblul suport – corp de iluminat este ingenioasă, plăcută ochiului. Dar aşa cum spuneam, nu împlinirea estetică a peisajului este menirea iluminatului public. Dacă se întâmplă şi asta, cu atât mai bine, însă imaginea a declanşat un semnal de alarmă preventivă pentru că îndoielile mele erau susţinute fără echivoc de ceea ce vedeam.

Ca urmare, am cercetat atent şi alte câteva fotografii găzduite de îngăduitorul mediu on-line:

Fără a intra în detalii, iată constatările:

• Lămpile asimetrice, cu repartiţie directă, de la capetele celor două şiruri de stâlpi arcuiţi iluminează suprafaţa superioară a grinzilor şi nu carosabilul sau trotuarele aşa cum este firesc. Celelalte iluminează zona de sub grinzi fără să producă un efect util ci doar unul decorativ.

• Nivelurile de iluminare şi de luminanţă la sol (carosabil şi trotuare) sunt scăzute în condiţiile în care pentru poduri sistemele de iluminat trebuie să asigure o luminanţă medie cu cel puţin 50% mai mare decât cea a căilor de circulaţie între care acestea sunt amplasate. Dacă podul este în semiîntuneric, cum o fi pe restul drumului?

• Iluminarea şi luminanţele sunt distribuite neuniform. Umbrele şi petele alternante lumină-întuneric produc un efect stroboscopic deranjant pentru conducătorii auto.

• Iluminatul ornamental de sub grinzi, montat deasupra solului, nu este indicat. Poate produce orbirea participanţilor la trafic (pietoni, biciclişti, conducători auto).

• În zona de sub pod Crişul este mai bine şi mai corect iluminat decât spaţiul de deasupra destinat circulaţiei publice.

În concluzie:

Iluminatul stradal realizat pe Podul Centenarului din Oradea este în realitate un iluminat festiv-ornamental cu o utilitate estetică admirabilă, dar cu una practică nesemnificativă.

Podul este un succes. Iluminatul este un eşec.

Mă aşteptam să ia foc facebook-ul aţâţat de vijelia pasionaţilor entuziaşti. La multele dezamăgiri înfruntate până acum s-a mai adăugat una. Nici măcar un comentariu. Nimic!

De unde se vede că entuziasmul nu este suficient chiar dacă acesta se însoţeşte cu postări ironic-maliţioase de genul „Marele… a scris un nou articol despre…”. Când te pricepi doar la „A-uri”, „B-uri” şi alte „PVC-uri”, adică eşti cam subţire la meserie, smerenia aducătoare de folos este o obligaţie. Altfel…

À bon entendeur, salut!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

din zbor (288) – un maldăr de moloz

Clădirea autogării Rahova s-a demolat și ea.

Case căzute 1 – Bd. Dacia 97 a căzut…  „la datorie”

scris de Ando

Aşadar, ne întoarcem aici, pe bd. Dacia, ca a să anunţăm finalul clădirii, previzibil încă de acum şase ani.

 

mai multe despre Case căzute

după o lună din viața noastră.

Să recapitulăm!

Tramvaiele care circulau pe la Apaca au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai.

Lucrările, însă, au început de-abia pe 8 iunie.

Să vedem ce s-a făcut de-atunci – că asta ne interesează: ce s-a făcut în două săptămîni de muncă!

Joi, pe 24 iunie, șinele-s scoase de jos, cam din dreptul benzinăriei și pînă înainte de Apaca – cam vreo 300 de metri. Între Apaca și Afi nu s-a întîmplat nimic în afară de demontarea gardurilor ce separau tramvaiul de traficul rutier.

  

După cum vedeți, nu se lucrează nicăieri – e drept c-a plouat cîinește și că-i caniculă; însă… pe alte șantiere din București munca n-a stat și nu stă pe loc.

Ce mai tura-vura! A trecut o lună de cînd oamenii nu mai pot folosi tramvaiul și-n luna asta, practic, nu s-a făcut nimic.

transportul public e mai prost

Nu, nu merge mai bine; nimic nu merge mai bine în transportul public din București. Să tragem linie, deși de adunat n-avem ce… doar de scăzut:

  • Toate vin mai rar.
  • Toate vin mai aglomerate.
  • Orarul se respectă din ce în ce mai puțin.
  • Nici un tramvai și nici un troleibuz nu-i mai curat.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici