despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Civilizație publică LXX – Pridvoare… sau între copertine şi mansarde

scris de Ando

Dacă marchizele şi copertinele veneau ca o completare (mai mult sau mai puţin reuşită) la intrările caselor, de data asta vom vorbi despre o soluţie integrată total în structura clădirii. Aşa cum ne-a sugerat amicul nostru, Adrian, cele prezentate mai departe, o să le numim – generic – „pridvoare” pentru că, privind şi citind despre celebra Casa Lahovary, nu e greu să ne dăm seama de provenienţa lor comună.

Realitatea de pe teren este, ca de obicei, complexă, dar ne-am încumentat să facem o oarece clasificare, cu observaţia că, din ce am văzut, de regulă, acest gen de pridvor este amplasat pe unul din colţurile caselor.

Pornim, aşadar, cu modelele „clasice”, cele mai răspândite şi cele mai apropiate de modelul din arhitectura tradiţională.

Cu timpul, din varii motive, au apărut şi alte variante. Unele simplificate:

Altele, mai sofisticate, mai elaborate:

La unele clădiri, mai cu ştaif, pridvoarele s-au metamorfozat în adevărate mini galerii, mărginite spre exterior, de arcade elegante.

În paralel, am găsit cu mare plăcere, acest gen de pridvor, spectaculos adaptat şi, mai ales, păstrat la câteva clădiri mari:

Şi, pentru că veni vorba de clădiri mari, am găsit şi câteva blocuri cu acest gen de pridvor, bineînţeles mult simplificat.

Nu-i mai puţin adevărat că, la multe blocuri, după 1989, aceste pridvoare au fost închise de locatari, în general cu tâmplărie metalică şi, acum, e greu de identificat aspectul iniţial, dar, pentru ce am încercat noi să prezentăm aici, asta nu-i o mare pierdere.

Pentru încheiere, am păstrat această superbă clădire de pe Aleea Dealului Mitropoliei, clădire care sintetizează cam tot ce am vrut să spunem în modestul nostru expozeu.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizație publică LXIX – cum să „termini” un stîlp

de Ando și HM

A venit vremea să ne uităm la felul simplu în care putem valorifica un stîlp: cu un ornament, cu un felinar, cu o jardinieră; efectul e frumos!

         

Ei, și chiar dacă stîlpul e mai bont și fără nici un chichirez, deodată ni se-arată altfel cînd se urc-o mîță-n vîrf.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

cetățenii între ei

Treabă serioasă, gunoiul! Nu te joci: îngrăditura pubelelor de la colțul blocului are accesul controlat.

 

În lipsa coșului de gunoi, suportul acestuia a devenit un strașnic „organizator” de mucuri, sîmburi și cocoloașe.

Așa că ce mă mai distrează îndemnurile astea inutile ale primăriilor!

Da, m-am uitat în toate părțile… mai puțin în jos! C-acolo dau de un alt rahat cetățenesc,

dar noi ne dorim mult, mult, ca Statul să funcționeze bine

Avem o lume bună, nu-i așa? O lume despre care zicem că eficiența-i tot ceea ce contează.

Nu-i taman adevărat.

Lumea asta-i autosuficientă și croită în așa fel, încît odată întrat în ea totul e căldicel, mediocru: nimeni nu pleacă nemulțumit!

… a dispărut zbaterea micului întreprinzător, cel căruia o decizie proastă ori un ghinion neașteptat îi pune capăt visului – aici se plimbă de colo-colo active, bunuri, asseturi de grija cărora nimeni nu-și pierde somnul.

… mereu cineva finanțează, sponsorizează, donează – totul, aici, se amortizează! O lume cu plata la 90 de zile: start-up-uri, veșnic noi afaceri de succes care nu prind al doilea an.

Pare incredibil numărul uriaș de idei care dau chix; dar incredibil e că, de pe urma lor nimeni nu-și pune capăt zilelor, copleșit de datorii precum micul comerciant. Proaspăt, rebrănduit și pe o firmă nouă, întreprinzătorul se pregătește pentru viitorul exit de la anul.

Dar în acest timp noi ne dorim mult, mult de tot ca doar Statul să funcționeze, să fie eficient, să fie chibzuit, să aibă grija celui mai mic bănuț.

V V C XXVI

Ce-a mai rămas din capătul de linie de la Aeroportul Băneasa, unde-a întors troleul 81 pe vremuri. Trainic, mozaicul! Odată cu lărgirea șoselei și construcția pasajului subteran, copertina inițială a peronului de așteptare a dispărut; iar aici, unde era cabina șoferilor și ghișeul de bilete, stau niște oameni prăpădiți.

Tot o mostră de arhitectură reușită veche. În Orășelul Copiilor au rămas fel de fel de căsuțe vesele unde se vindeau și se făceau fel de fel de lucruri. Asta, în formă de „A”, chiar are chichirezul ei.

Ne miră imaginea telefoanelor publice dezafectate de amar de vreme, ici-colo, uitate pe cîte-un perete mărginaș; cabinele, însă, au dispărut aproape cu desăvîrșire. Tot am mai găsit una.

 

O rămășiță a fabricii de ulei „Solaris” – gardul personalizat; dacă tot am văzut deunăzi o droaie de garduri bucureștene.

Pitită-ntr-un dos al clădirii „Crucii roșii”, o monogramă specifică.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Reveniri, lămuriri, constatări, întrebări

scris de Ando

Platforma Pipera, lărgirea şoselei Fabrica de Glucoză, despre care am scris pe larg în martie. Se poate spune acum, că începe să se contureze traseul viitoarei artere.

Rămâne de văzut dacă se va respecta termenul de finalizare trecut pe panoul de şantier (29 ianuarie 2020). Părerea mea e că va fi valabil celebrul dialog dintre Papa Iulius II şi Michelangelo, din filmul „Agonie şi Extaz”. Papa, care se interesa permanent când va fi gata pictura de pe tavanul celebrei Capele Sixtine întreba: „Când e gata?”, la care Michelangelo răspundea, în doi peri: „Când o s-o termin!”.

Deocamdată, aici se circulă pe un singur fir, sens unic, dinspre Şoseaua Petricani spre Barbu Văcărescu şi Calea Floreasca.

La mică distanţă, mare şantier pe strada Doamna Ghica. Sunt lucrările pregătitoare pentru construirea pasajului suprateran peste Şoseaua Colentina. Acum, strada e îngustată şi va fi, cel puţin o iarnă de chin pentru locuitorii şi pentru circulaţia din zonă…

Revenim pe strada Thomas Masaryk 11. Avem deja imaginea clădirii refăcute. N-a ieşit rău dar, din păcate, conform unui păgubitor obicei, s-au sacrificat arborii din curte.

Mai vechea noastră cunoştinţă, clădirea de pe strada Londra 21, este şi ea aproape gata.

Nimic deosebit, stilistic vorbind, dar măcar respectă regimul de înălţime al zonei, spre deosebire de namila ridicată la numai doi paşi, chiar pe colţul cu strada Washington.

Nu demult, remarcam ceva… mişcare la scheletul de pe strada Arcului. În ciuda ostilităţilor a două mici potăi oploşite lângă buticul vecin, m-am apropiat mai mult şi am putut vedea că, da, se lucrează, iar de pe afişul de pe peretele construcţiei aflăm că aici va fi sediul „aparatului central al Adminstraţiei Naţionale a Penitenciarelor”

Am lăsat la final farmacia Hotăranu.

Acum doi ani, clădirea acesteia, de pe Vasile Lascăr, a fost cumpărată de Colegiul Farmaciştilor, prin casa de licitaţii Artmark: „Fostul proprietar și, totodată, moștenitorul celebrului farmacist Gheorghe Hotăranu, și-a exprimat încântarea în fața destinului pe care îl va avea acest imobil, întrucât Colegiul Farmaciștilor din București are în proiect transformarea farmaciei istorice în Muzeul Național al Farmaciei”. Frumoasă intenţie, dar deocamdată, nicio mişcare! Privind imaginile din interiorul farmaciei, nu ne rămâne decât speranţa că, totuşi, mai devreme sau mai târziu, ea va deveni muzeu.

un alt dedesubt mai vesel

… precum guturaiul, se propagă și ideile bune.

Primăria Sectorului 4 a înveselit dedesubtul pasajului de la Mihai Bravu.

Iată că și Primăria Sectorului 6 face cîteva lucruri drăguțe sub Basarab.

Din mașină, din tramvai pare într-adevăr mai bine; dar oamenii tot printre gunoaie trebuie să meargă: asta nu s-a schimbat!

Și, din păcate, partea Basarabului care ține de Sectorul 1 e și mai decăzută.

Parcarea de pe Titulescu, de sub pod, e închisă în continuare.

Sus, pe pod – în stația tramvaiului – merg lifturile și scările rulante, dar ți se face silă de cît de murdar e totul.

Vespasiene vechi în București

Puține, dovezile fotografice bucureștene care atestă civilizația de odinioară în domeniul toaletelor publice! Cu toate că-n interbelic, prin stăruința U. C. B. s-au construit atîtea, încît ar fi ajuns – puse, una după alta, pe-o străduță – să umple un cartier întreg de căsuțe.

Dar, de! Așa sîntem noi, mai pudici. Nu ne-am îngrămădit să le pozăm, deși nu erau chiar la fereală – le găseam în intersecții, scuaruri, acolo unde omul avea nevoie de ele: mai degrabă au scăpat fotografiate – în trecere – cele subterane, ale căror coloane păstrează și azi dovada unei discrete eleganțe.

 

În lipsa dovezilor directe, ne mulțumim, ca de obicei, cu cele ce reies întîmplător din arhive. Și, ca de atîtea ori, ceva-ceva ne-a stîrnit interesul: anume din nou pagina de facebook John d’Orbigny Immobilier, unde am găsit, de curînd, o serie de vespasiene foarte vechi din Paris.

Păi, dacă ne gîndim că nu o dată – ca bucureșteni – am luat o droaie de lucruri pariziene… nu cumva am avut și noi pisoare, vespasiene dintr-astea? Ba bine că nu; iată cîteva care se văd foarte clar!

… le-am colecționat, laolaltă, cu sumedenia de felurite chioșcuri din București pe care le-am înfățișat în mai multe episoade.

altă hoinăreală de toamnă

… hai că destule zile însorite, de-a dreptul splendide fură toamna asta; cum să nu fi ieșit la plimbare?

Și ce plimbare o fi aia fără Cișmigiu? – atît de cunoscut, atît de bătut, și-atît de plin de frumusețe; și locul unde dai de adevărate găuri în cer… și ce mai cer, acum toamna!

 

… acum, cînd totul cade și decade-n jur, e vremea potrivită să găsești și vechituri uitate agățate pe ici-colo…

… să te miri de cîți ani zace nefolosit bazinul fostei fîntîni arteziene din spatele fostului complex cu restaurant și cofetărie „Perla”…

Da’ mai faci și haz – ia, cum ar veni, de felia asta de casă.

E toamnă; da, natura cade, pică, moare; dar știi așa de bine că tot natura-i căpoasă.

pas cu pas din Bucureștiul „rămas”

… sînt, în București, demolări celebre; unele – puține! – oprite-n ultima clipă chiar.

Dar să nu ne amăgim; după ce pleacă acasă și reporterul, și activistul civic, noaptea se poate-ntîmpla să dea pe-acolo dacă nu un buldozer, măcar cineva c-o sticlă de benzină – și, cu voie ori fără voie, clădirea istorică a doua zi nici nu mai e clădire…

Dar nu despre demolări celebre, nu despre exproprieri cu cîntec e vorba acum – ci de sutele de clădiri amărîte, necuprinse-n nicio listă de monumente, negăsite nici în cine știe ce zonă protejată.

Se demolează la greu, intensiv, sistematic; și, de la un an la altul, te pomenești că nu mai recunoști locul pe unde-ai trecut.

De-odată se ridică ditai „rezidențialul” – cu blocuri la fel de înghesuite precum cele ale lui Ceaușescu!

Ce n-a apucat nebunul să termine, se rezolvă azi, în timp ce vorbim; în spatele canionului de blocuri ridicate la bulevard acum juma’ de secol, cartierul de case e înlocuit, pas cu pas, de blocuri, bloculețe, ansambluri de blocuri și bloculețe!

„Se curăță zona!” ai zice, cînd vezi cum își iau tălpășița familii sărace, murdare, ce ocupau case dărăpănate, insalubre, periculoase; grozav ce se curăță!

Mergeți, așadar, curioși prin Bucureștiul „rămas”; căci n-a mai rămas chiar așa mare lucru din el.