despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

un oraș de capul lui

Orizontul Capitalei s-a schimbat pentru totdeauna.

… unde privești – de oriunde privești – zarea-i străpunsă de clădiri noi, lucitoare.

Chit că nu le mai bagi în seamă – c-așa sîntem noi, cine se mai uită-n jur! – ele-s acolo.

Cînd stai într-un parc și vezi cum, peste linia copacilor, se ițesc clădiri, blocuri!

Cînd te urci pe-un delușor și privești Centrul, nu-ți mai sare-n ochi „Intercontinentalul”, ca odinioară, ci zeci de alte cutii zvelte!

Cînd te avînți pe-un pasaj rutier și vezi că nu mai e aruncat peste-un peisaj rural, ci că șerpuiește printr-un canion compact de sticlă și aluminiu!

Este Capitala noastră, noua noastră Capitală: așa cum ne-o dorim, așa cum a crescut singură… de capul ei!

Vremea marilor lucrări urbane planificate – ele însele adăugiri perspectivei vechi ale orașului – s-a oprit acum 10-15 ani; de-atunci încoace totul s-a petrecut de la sine, fără control, fără stavilă, cu lăcomia unui copilandru scăpat de părinți.

Priviți poza aleasă: le are pe toate. Are comerț – comerț mare în inima orașului, cu parcări, cu reclame -; are clădiri noi de birouri; are rămășițele vechii industrii; are apăsătoarea mărturie a umilirii orașului, care-i Casa Republicii; și mai are și silueta aurie și semeață a ambiției noastre de-a ne construi din nou ceva măreț.

Așa-i orizontul Capitalei noastre azi: să ridicăm ochii și să-l înțelegem, ca să-nțelegem viitorul.

stăm bine!

Dacă stau să mă gîndesc eu bine, nu mi s-a mai întîmplat de tare multă vreme să mănînc prost în vreun restaurant.

Nici să mănînc prost și nici să fiu servit prost!

Bag-sama, a apus vremea-n care clientul era așa, tolerat, cînd călca ușa restaurantului: ce ne mai freacă și ăsta la cap?

N-am de unde să știu cum vine treaba-n restaurantele scumpe, cu bucătari celebri și cu meniuri interesante; Butunoiu zice că stăm bine și-aici, și n-am motive să nu-l cred la trebușoara asta.

Dar știu – și văd asta-n viața de zi cu zi – că experiența clientului bucureștean este mai mult decît mulțumitoare!

Ajută mult faptul că marile restaurante din clasa medie fac parte din lanțuri, ceea ce le facilitează bune practici, stocuri, instruiri și platforme prietenoase de interacționare cu clientul (mai rămîne să se poată adăuga și bacșișul la plata cu cardul, și nu mai e nimic de reproșat).

Pare ciudat, în ziua de azi, să parcurgi meniul într-o clipă, fără să mai răsfoiești cărțulii soioase cu zeci de pagini: restaurantul modern restrînge sortimentul, mulțumindu-se să introducă sezonier și experimental cîte ceva nou.

Da: meniul standard de azi pare destul de sărăcuț, da’ e fix ce cere omul; și omul n-are decît să caute fără mare osteneală vreun restaurant mai special pentru gusturile sale speciale.

Pare dezamăgitor să nu mai primești blide pline-ochi cu haleală, dar de fiecare dată am plecat sătul de la masă; și n-aș putea zice că nu-s mîncăcios!

Și dacă la ce-i pe masă, parcă, saltul calitativ nu-i atît de vizibil, la ce se-ntîmplă-n jurul mesei ne bucurăm să putem lăuda adevăratele schimbări: servirea rapidă, veselă, prietenoasă, isteață și fără mofturi de azi e la ani-lumină depărtare de cea post-comunistă, în care clientul simțea că-i face patronului un mare favor.

A ajutat enorm faptul că Bucureștiul a devenit un oraș turistic, molipsit de ușurința de-a vedea lucrurile a omului curios și fără grijă; și a ajutat la fel de tare și bucureșteanul care-a-nceput și el să călătorească, să compare și să ceară…

E bine, e reconfortant, e civilizat să simți că oriunde te-ai abate pentru o masă, nu ieși defel în pierdere.

Stăm bine! Și stăm mai bine decît credem în domeniul restaurantelor-mîncătorii de cartier. Pe cît de ternă e mîncarea de prînz produsă industrial pentru miile de angajați bucureșteni, pe atît de reușită e cea pregătită pentru obișnuiții cartierului. Din capul străzii mele pot comanda un platou uriaș cu aripiore, șnițelașe și cartofi prăjiți de-ți lingi deștele la un preț absolut decent; și tot de-acolo-mi iau niște papanași mai buni ca oriunde. N-am nici un motiv să nu cred că fiecare cartier abundă de asemenea locșoare cinstite!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Civilizație publică LXIII – mici plăcuțe cu numere

de Ando și HM

Scriam despre plăcuțele cu numele străzilor și istoria lor încă de-acum zece ani. Revenind asupra subiectului, tot n-am apucat să-l epuizăm

Am strîns, de astă dată, plăcuțe vechi cu numere de case care conțin – scris mititel – și numele străzii. Mici bijuterii emailate, trainice, înfruntînd de mai bine de-un veac intemperiile: aproape fiecare o mică lecție de istorie a Orașului.

             

Frumoase, dragele de ele! Și cîte ne povestesc! Strada Robert de Flers nu mai există de cînd hăul; azi poartă numele logofătului Luca Stroici. Pe aceeași suprafață minusculă de tablă a intrat ba „Nic. Filipescu”, ba „Nicolae Filipescu fostă Scaune”. În alt caz, scrie ba „strada Puțul de piatră”, ba „st. Puțu de piatră”. Ba Caragiale, ba Carageale. „Dimineței” e-n grafia veche; aleea Alexandru e ortografiată „alea. Strada Stupinei e, azi, Constantin Kirițescu. Zidarului, preot Chiriac Bidoianu…

Deși materialul folosit și epoca e alta, am cules și-o plăcuță mai dinspre zilele noastre (nu că n-o fi, totuși, de juma’ de secol, stați liniștiți!), fiindcă are și ea șarmul ei!

Și hai să mai privim odată și niscai plăcuțe stradale strînse laolaltă care și azi ne-nvață că oamenii trebuie ajutați să se orienteze nu doar prin locuri, dar și prin timpuri.

        

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

iese Soarele, putem porni aerul condționat!

Și veni Primăvara, și dete Soarele, drăguțul.

Cît de dor ne-a fost de vremea frumoasă, care-ți încîntă sufletul, se vede-n poza asta!

Ședem cu storurile trase, să nu ne bată soarele-n cap…

… și cu becurile aprinse!!!

Halal oameni mai sîntem!

Cred că-i momentul să-i rugăm pe arhitecți să nu se mai chinuie desenînd clădiri cu geamuri generoase!

… să nu-i mai rugăm nici pe ingineri să le gîndeasă într-așa fel încît să nu mai consume curent.

N-avem nevoie de clădiri „verzi”, nouă ne place să fugim de aer, de soare, de viață și de oameni.

Civilizație publică LXII – Zürich

scris de C. D. Mocanu

Nu! Nu va fi vorba despre cel mai mare oraș elvețian ci despre o prezență discretă care, începând de prin 1930 până spre sfârșitul anilor ’50 (pe ici–pe colo chiar mult după aceea, până dincolo de începutul secolului XXI), a înfrumusețat  Bucureștiul. Există totuși o legătură cu frumoasa capitală a cantonului Zürich.

De acolo a ajuns și pe meleagurile noastre o lampă pentru iluminatul public al parcurilor, grădinilor, teraselor, peluzelor, zonelor destinate exclusiv circulației pietonale… Pentru a-i marca obârșia a fost botezată „lampă model Zürich”.

În toamna anului 1933 (13 noiembrie), Uzinele Comunale București (U.C.B.), aflate sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil, au început la Buftea lucrările de asanare a bălților de pe cursul Colentinei și transformarea acestora în lacuri cu o folosință complexă. Visul îndrăzneț al directorului Caranfil, transformat în realitate de o mână de excepționali ingineri (Dorin Pavel, D. R. Corbu, Gh. Vladimirescu, A. G. Vuzitas, Theodora Curelea, Al. Aricescu), a îmbogățit zestrea Bucureștiului cu lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Pantelimon, Cernica așa cum le știm azi. Pe malurile acestora au apărut zone verzi destinate publicului (parcuri, grădini, ștranduri, terase, baze sportive) care trebuiau iluminate pe timp de noapte.

Specialiștii Societății Generale de Gaz și de Electricitate din București (S.G.G.E.B.) împreună cu cei ai U.C.B. au ales utilizarea unui stâlp metalic tronsonat de 4,50 m. confecționat din țeavă trasă, cu un soclu ornamental din fontă, produs de cunoscuta companie germană Mannesmann. Acesta se livra „la pachet” cu un corp de iluminat, tronconic, din sticlă albă, „model Zurich”.

Lacul Herăstrău a fost umplut în septembrie 1935, concomitent cu amenajarea parcului dimprejurul acestuia, denumit Parcul Național. Acolo și-a început lunga carieră românească alăturarea simplă și elegantă dintre o „elvețiancă” și un „neamț” care a înnobilat apoi alte zone ale orașului. Iat-o pe malul Herăstrăului, la Pescăruș, în jurul anului 1940:

Și tot atunci în Cotroceni, la Academia militară:

După 1948, Parcul Național, cu numele schimbat în I. V. Stalin, a devenit parc de cultură și odihnă. Doar vestigiile capitaliste care îi iluminau aleile, stâlpii Mannesmann și lămpile Zürich, au supraviețuit un timp luminii venite de la Răsărit.

Printre alte binefaceri, anii ’50 i-au adus României și reducerea importurilor din vestul potrivnic. Soluția tehnică, adaptată realităților vremii, nu a fost abandonată. Stâlpii se produceau în țară, din țeavă autohtonă sau adusă din U.R.S.S., după un procedeu oarecum primitiv, mai puțin elaborat. S-a renunțat la soclul ornamental și astfel elegantul stâlp Mannesmann a fost redus la un pălimar terminat cu o frumoasă pălărie luminoasă. Mica industrie a Republicii Populare Române a căpătat și ea de lucru începând să fabrice lampa model Zürich.

Unul dintre beneficiari a fost Parcul de cultură și sport „23 August” construit cu ocazia celui de Al III-lea Congres Mondial al Tineretului și a celui de Al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie care s-au desfășurat la București în perioada 25 iulie – 16 august 1953.

Iată rezultatul! Aici lângă Ciupercă, în apropierea Teatrului de păpuși:

Și aici pe terasa care mărginește malul lacului, lângă Patinoar:

În timp ce copiile își croiau drum, Bucureștiul ocrotea cu generozitate vechiturile. Din 1956, fotograful german Peter Richard ne-a lăsat o mărturie…. ca la specificația tehnică:

După 1957, anul finalizării Casei Scînteii, o carte poștală ilustrată care surprinde terasa restaurantului Pescăruș ne arată că o „elvețiancă” își făcea încă datoria:

Tehnica și tehnologia producerii surselor de lumină făceau pași mari înainte. Pe la jumătatea anilor ’50, specialiștii români, inspirați de realizările altora dar și de propriile căutări, încercau să pună în valoare tuburile fluorescente pe care ne pregăteam să le producem. Și au născocit Corpul de iluminat tronconic.

În scurt timp acesta a înlocuit, chiar și în Herăstrău, fățoasa lampă Zürich.

Până la utilizarea lui generalizată nu a mai fost decât un pas. Câteva adaptări tehnice și modificări ale aspectului (variațiuni pe aceeași temă), menite să-l aducă la nivelul unor pretenții sau al unor posibilități mereu schimbătoare, i-au asigurat viață lungă.

***

În Dealul Mitropoliei, pornind de la terasa de lângă aripa stângă a Palatului Patriarhiei, o scară monumentală coboară către strada Ienăchiță Văcărescu. Scurtează drumul celor care intenționează să ajungă în cartierul vechi de la poalele dealului. Eu nu am mai trecut pe acolo din 1973–1974. Eram în semestrul de practică din anul V al Liceului Industrial Energetic și făceam parte din echipa care avea în grijă alimentarea cu energie electrică a  Palatului Marii Adunări Naționale. Scara, păzită de o santinelă, nu era deschisă circulației publice. Ni se permitea utilizarea ei „în interesul serviciului”.

Și dacă eu nu am mai vizitat locul, a făcut-o în august 2007 bulgarul Anton Angelov. În plus, a și fotografiat:

Ce surpriză! Este unul dintre cele patru lampadare care însoțesc scara.

Gândul că în greu încercatul meu oraș, după atât amar de ani, cineva nu a uitat „lampa model Zürich” îmi încălzește sufletul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

vești de la nebuni

Acești dumnezei locali bucureșteni – adicătelea primarii de sector – devin, pe zi ce trece, tot mai periculoși și discreționari.

Puterea și țîfna lor este fără limite: fiecare dintre ei are drept de viață și de moarte asupra cetățeanului care are ghinionul să locuiască-n sectorul lor.

Cu un deșt, primarul de sector decide – aidoma lui Ceaușescu – ce se construiește și ce se dărîmă.

Iată sectorul 4: Primarul Băluță mută, pe rînd, grădinițele la mall – la Grand Arena, la capătul Berceniului. Scopul este neîndoios bun: pe durata mutării, grdinițele închise vor fi consolidate, renovate, reutilate. Nu e rău; nu e rău asta!

Dar oamenii care – cine știe cîtă vreme – o să fie siliți de două ori pe zi să se trambaleze în afara cartierului și – mai ales! – împotriva direcției lor de deplasare spre serviciu? E o distanță de cinci stații între grădinițele închise și cea deschisă la mall!

O oarecare eșalonare a lucrărilor peste vremea vacanțelor de vară, o mutare temporară a copiilor în spațiile grădinițelor din vecinătate ar fi scutit chinul oamenilor nevinovați. S-a mai făcut în București, anii trecuți… și a mers!

Nu, nu poți face omletă fără să spargi ouăle: dar la adăpostul acestui „argument” monștrii locali se dedau nestingheriți oricăror excese pe spinarea oamenilor.

Mi-aș dori foarte mult, în tot acest timp, să regăsesc pe agenda zilnică a Opoziției reacții, idei și propuneri legate direct și imediat de excesele administrației!

Fiindcă opoziție locală nu-nseamnă să scoți, din trei în trei luni de zile, cîte-o masă pe trotuar ca să strîngi semnături pentru cine știe ce cauză; opoziție-nseamnă să bați strada, să vezi ce se-ntîmplă, să-nțelegi ce au nevoie oamenii.

Opoziție-nseamnă și ca oamenii să se regăsească, în sfîrșit, pe agenda cuiva!

Civilizație publică LXI – umbrare și copertine

Un obicei uitat: acela de-a monta copertine mari, generoase, de pînză deasupra vitrinelor spațiilor comerciale. Chiar și-n ziua de azi, în care ni se pare așa comod să reglăm temperatura dinăuntru cu-n singur buton, ar prinde bine!

Pe vreme de vară, dacă ne gîndim noi bine, vine mai ieftin să răcești un spațiu în care nu bate soarele prostește-n geam; ba chiar ai mai scuti din aerul fierbinte zvîrlit afară de aparatele puternice de aer condiționat… Țăranul nostru știa mai bine cînd construia prispe largi, cu streașini: îi apăra casa și de cald, și de vînt, și de ploaie!

… și omului de pe stradă i-ar fi mai plăcut să circule pe trotuar, fără să-l bată soarele-n cap; și pe vreme de ploaie s-ar putea adăposti, la o țigară…

Din poze ce n-au mai mult de un secol, găsim un București isteț, omenos și plăcut; ne surprind suprafețele uriașe ale acestor copertine și nu ne miră că erau veritabile spații publicitare!

Și ne aducem aminte că moda acestor plăcute și utile adăugiri urbane nu apucase să dispără nici în vremea comunismului.

Copertina stradală, din păcate, e o excepție-n ziua de azi. Ici-colo mai dăm peste cîte-un mecanism ruginit de acționare și trebuie să-l privim cu respect.

 

articol actualizat cu imagini de la Dragoș Bora

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Case căzute 284 – Str. Roma 7

Ne-am ocupat, acum vreo doi ani, de vechile localuri ale percepțiilor fiscale bucureștene.

Cele mai multe seamănă între ele; motivul e simplu: arhitectul Statie Ciortan – președinte și a asociației arhitecților români – le-a proiectat cam în același timp, pentru același client, cum s-ar zice.

 

Soarta lor ni-i cunoscută; și astăzi se desfășoară aceeași nesuferită activitate a Statului în marea lor majoritate!

Mai puțin aici, pe strada Roma. Cît a decăzut clădirea, de un an și-un pic de cînd a fost închisă! Ce s-o alege de ea? – nu știm.

Dîndu-i ocol, pe străzile Oslo și Tokio, vedem cît s-a-ntins paragina.

Clădirea-soră ce dă în strada Londra este, în schimb, îngrijită și funcțională.

Au fost construite două clădiri – aici, pe Roma, era administrația financiară și dincolo, pe Londra, percepția fiscală; abordarea asta s-a mai practicat și cred că o putem întîlni și-n cazul clădirii de pe Moșilor care, în spate, are o clădire ce ține de Mîntuleasa – lîngă benzinărie.

Revenind la clădirile noastre, avem, în 13 Septembrie, o una închisă și „în reparații” de vreo 15 ani!

Alta a fost demolată odată cu întregul Uranus…

… a rămas una care ne sîcîie – cea de pe strada Barbu Văcărescu.

Este dispărută; am putea-o localiza acolo unde-ncep blocurile cele noi construite în pe sfîrșit de ani ’80, imediat ce treci de spitalul de pneumofiziologie aflat la intersecția șoselei Ștefan cel mare cu Barbu Văcărescu.

Cînd a dispărut – nu știm. Cum arăta – e un mister.

Dar ne-ntrebăm dacă în această imagine nu cumva e tocmai această clădire dispărută? Linia de tramvai din față corespunde; la vremea aceea circula pe Barbu Văcărescu – spre Tei – tramvaiul 9.

Legenda imaginii, din păcate, nu ne e disponibilă. A apărut în revista „Arhitectura” din octombrie 1935. Colecția revistei se găsește în biblioteca virtuală a Universității de Arhitectură.

mai multe despre Case căzute

în stație

Uite că se fac mai bine de 40 de ani de cînd am amintiri cu transportul nostru public. Precum a Jocurilor Olimpice, deviza sa putea să fie „citius, altius, fortius”: mereu mai iute, să prinzi autobuzul care nu te-așteaptă-n stație; mereu mai sus – sus de la scară! -; iar mai puternic, firește, trebuia să fii ca să-i împingi pe cei din fața ta.

Ce nu s-a schimbat niciodată, în toți acești ani e felul transportului – fiindcă nici felul nostru nu s-a schimbat – metehnele transportului nostru public îs aceleași.

Și azi, după ce faci cuie-n stație așteptînd să vină ceva și în sfîrșit reușești să te urci în primul mijloc de transport… apare „unul gol în spate”.

Firește, dacă lași să plece primul venit, contînd c-o s-apară altul gol după el… ghinion! Mai stai încă pe-atîta!

Așa-i la ITB… pardon… RATB… și înc-un pardon: STB – niciodată nu știi ce-o să vină și cînd.

Sigur, au fost vremuri oribile, cu adevărat oribile; de-abia din 1988 mijloacele de transport au început să nu mai plece din stații cu ușile deschise: pîn-atunci oamenii mergeau – și pe ploaie, și pe viscol – agățați pe scări.

Au fost vremuri cînd cei slabi – cei care nu-și permiteau să meargă pe scară – se vedeau nevoiți să meargă cîteva stații în sens invers ca să se poată urca într-un autobuz care să-i ducă la serviciu; mai ales pe liniile care deserveau pe traseu mai multe fabrici era cumplit.

Ce să mai spui că, uneori, șoferii nici nu mai opreau în stații să ia călători; pentru cei care aveau să coboare, se-ndurau să se-oprească vreo două sute de metri mai încolo…

Și, deși din fabrică ieșeau ele cu niște amărîte de radiatoare, niciodată, în nici o iarnă din timpul penuriei comuniste, nu a funcționat vreo sursă de căldură în autobuze, tramvaie și trolee: boieria asta a-nceput de-abia după Revoluție.

Iar desființările de trasee din anii ’80 survenite demolărilor și inaugurării transportului subteran lăsau, peste noapte, cartiere întregi fără legături cu centrul și cu restul Capitalei.

Erau și anii cînd se desființa și transportul de noapte.

În schimb, odată cu degradarea transportului obișnuit și brambureala traseelor, se întărea sistemul de maxi-taxi. Dubele – dube erau! – oferea legături directe, rapide între cartiere și centru, dar tarifele erau pe măsură: la vremea cînd biletul de tramvai era un leu, biletul de maxi-taxi era patru sau cinci. Cum să nu-i convină I. T. B. să înființeze linii de maxi-taxi, mai ales cînd aici banii se încasau direct de la fiecare călător, pe cînd în tramvai, troleu ori autobuz… mai mergeau oamenii și pe blat?

Condițiile neomenești în care-am circulat zeci de ani au lăsat sechelele știute; cu atît mai mult în ziua de azi, cînd nu ne mai e frică, ne lăsăm în moliciunea mitocăniei.

Sigur, nu toată perioada comunistă a fost o batjocură completă; s-a circulat și bine: au fost perioade în care au fost importate mijloace de transport moderne, fiabile și confortabile. În rarele momente în care transportul public părea că merge bine apăreau idei de îmbunătățire, de reglare, de civilizare. Au existat, în unele stații, chiar și unele gărduțuri-balustrade care să ordoneze călătorii care se strîngeau la urcare.

Pare greu de crezut, dar în vremurile acelea cazuri stațiile obișnuiau să fie acolo unde oamenii aveau nevoie de ele – lucru care astăzi nu-l mai putem asigura, ascunzîndu-ne ba după reglementări rutiere obtuze, ba după dezinteres. Nu există stație de autobuz și troleu la Piața Gemeni; troleele nu mai opresc în Piața Romană cînd vin de la Gară; troleele ce vin din Drumul Taberei și autobuzul 139 nu opresc după intersecția cu bulevardul Timișoara – acolo unde toată lumea are interes să meargă ba la mall, la „Afi”, ba la serviciu – ci înainte de această intersecție; în dreptul pieței 1 Mai nu mai opresc autobuzele; autobuzul 300 nu mai poate să întoarcă pur și simplu la Chibrit, ci ocolește un cvartal, stă la două semafoare și pune oamenii pe drumuri…

Cu atît mai mult mă bucur cînd văd întîmplîndu-se ceva bun cu transportul din orașul nostru – o idee bună, folositoare, o idee care ajută oamenii. Și pe oamenii mari, deși-i pentru oamenii mici: de mîine-ncolo școlarii merg gratis cu transportul în comun.

O cheltuială-n minus pentru părinți și un pas pentru civilizația pe care zicem că ne-o dorim.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

omenie pe jumate

… iată, în coasta bisericii Kretzulescu, o scară ce ajută pe cei ce vor să scurteze spre porticul unde se află librăriile.

Frumos, nu? Iată, se face ceva.

Dar ce păcat că în realitate și în viața cea adevărată… nu s-a făcut nimic.

Nimic: căci omul în scaun cu rotile sau omul care împinge un cărucior tot nu are cum să ajungă la librării decît coborînd cele trei trepte unde nu există nici azi o amărîtă de rampă.