despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

omenie pe jumate

… iată, în coasta bisericii Kretzulescu, o scară ce ajută pe cei ce vor să scurteze spre porticul unde se află librăriile.

Frumos, nu? Iată, se face ceva.

Dar ce păcat că în realitate și în viața cea adevărată… nu s-a făcut nimic.

Nimic: căci omul în scaun cu rotile sau omul care împinge un cărucior tot nu are cum să ajungă la librării decît coborînd cele trei trepte unde nu există nici azi o amărîtă de rampă.

pe șine vechi

În dreptul Talciocului de pe Valea Cascadelor încă se mai văd șinele de tramvai dezafectate ce deserveau liniile 47 și 48 spre CET Vest; o curiozitate e că acestea au fost amplasate nu pe mijlocul străzii, ci pe margini, lîngă trotuar.

Cine știe de ce s-a ales soluția asta? Poate a fost mai simplu, atunci cînd s-a decis să se tragă tramvai pe-aici, ca pentru acesta să nu se mai strice strada existentă, ci doar să se lărgească?

Soluția asta te duce cu gîndul la vechea șosea a Chitilei, care avea șinele puse nici pe mijloc nici pe margine… ci undeva – ca să ne facem o idee – cam pe banda a doua, banda a treia rămînînd liberă (poate fiindcă șoseaua să fi fost gîndită, la origine, cu scuar pe mijloc?)

Cine să știe?

  

Dacă tot n-avem ce face zilele astea, ne gîndirăm la cum merg tramvaiele noastre.

Regula bucureșteană e dintotdeauna că merg pe mijlocul străzii, nu?

Doar cînd ieșea din oraș tramvaiul avea calea lui separată, undeva la marginea șoselei. Așa mergeau fostul 29 spre Jilava; tramvaiul ce ajungea la I.M.G.B. precum și fostul 28 spre Gara Cățelu (aici, optimizarea era și mai mare, căci între stații era o montată o singură linie și tramvaiele se așteptau în stații, unde erau două linii).

Toate aceste linii au dispărut în zilele noastre…

Și tramvaiul 16 ocolea lacurile, mergînd spre Pipera, pe o cale separată. I-a permis dintotdeauna să aibă șinele montate precum cele ale trenului, ceea ce le conferea trăinicie și viteză; aici, de altfel, se testau și tramvaiele cele noi.

Aceeași soluție a fost aleasă și pe Trafic Greu, în anii ’80 – și dacă ne aducem aminte cît de prost mergeau tramvaiele pe bulevardele unde se folosiseră șinele încastrate în dalele prefabricate din beton (longrine), așezate pe pat șubred de pietriș, chiar nu credem că era o soluție rea.

Mai bine rezistaseră la trafic liniile cele vechi, montate în piatră cubică…

După cum știm, odinioară ne gîndeam de două ori cînd făceam un lucru; de aceea, în preajma unor bucle de întoarcere se construiau și linii separate, de staționare.

Aceeași bună idee a fost aplicată pe bulevardul Muncii (azi, Basarabia) unde a fost prevăzută o a treia linie suplimentară – avea rostul de a permite cît mai multor tramvaie să șadă acolo, pentru a duce acasă spectatorii care veneau la Stadionul 23 August!

Uneori, tramvaiele au o ditai calea, numai a lor – să ne uităm la strada Piatra Morii din Dămăroaia, unde linia e separată de restul străzii de ditai scuarurile, late, generoase!

Pe străzile cu sens unic șinele nu se puneau pe mijloc, ci oarecum spre prima bandă a străzii.

Porțiuni totalmente părăsite de tramvai, dar unde șinele au rămas încă, găsim pe strada Paleologu (vestigiu al ideii ceaușiste de-a duce tramvaiul spre zona Centrului Civic, spre Mircea Vodă); pe Ferdinand, spre Gara Obor; pe Dristorului, între Baba Novac și Camil Ressu; n-au fost scoase nici toate cele ale fostului tramvai 20 de pe Bucureștii-Noi.

Amintim și că pe Tunari-Barbu Văcărescu-Aviației tramvaiul 5 e oprit pentru încă multă vreme – cine știe cît o rămîne așa. Și din nou nu este folosită linia tramvaiului între Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe!

A rămas, deși nefuncțională, bucla de întoarcere din Lacul Tei-Doamna Ghica. Există și azi capătul de linie uriaș folosit de 41 pe bulevardul Expoziției în perioada lucrărilor de modernizare ale terminalului actual de la Piața Scînteii. A fost păstrată și bucla largă de la Piața Titan, din intersecția bulevardelor Ressu, Pallady și Grigorescu. Îmi pare rău că asemenea bucle „de rezervă” nu sînt și-n alte locuri din oraș; s-ar dovedi utile în cazuri nedorite de blocaje și avarii.

În cele din urmă, au dispărut șinele rămase în zona Circului-foamei de la Delfinului.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

cît de simplu ar părea

… este uluitor cum transportul nostru public rămîne o batjocură.

Linia de tramvaie 42 continuă să existe, deși nimeni nu merge cu ea. 42 funcționează doar ca să nu parcheze cineva între Piața Scînteii și Chibrit, fiindcă pe aici se retrag, spre depoul Bucureștii-Noi, o parte din tramvaiele liniei 41.

Pentru atîta lucru!

Pentru atîta lucru, s-ar găsi în depou o rablă ruginită care să se plimbe pe aici fără călători – și tramvaiul care mergea pe 42 să fie trimis pe altă linie unde oamenii stau în stații așteptînd minute-n șir degeaba să vină ceva.

– – – – –

Pe liniile 11 și 8 găsim în continuare tramvaie „Tatra” cu un singur vagon în care intră 100-și-ceva de călători; oamenii se chinuie, se înghesuie!

În tot acest timp liniile ce merg pe Ion Mihalache au tramvaie articulate cu capacitate de 300 de călători, care merg goale cu toate că vin la sfîntu-așteaptă.

Ai zice c-ar fi simplu ca tramvaiele care nu-s folosite aici să fie folosite dincolo; dar nu se poate, fiindcă singurul depou care „ține” Tatre e-n Militari; așa a rămas de 45 de ani.

– – – – –

De cînd lumea și pămîntul, autobuzul 117 pierde timp fiindcă trebuie să facă un ocol; ajungînd sus, la piața Coșbuc, în loc să cotească de-a dreptul spre strada Năsăud, se abate pe la Chirigiu.

De ce oamenii care se grăbesc trebuie să stea prizonieri în autobuz?

117 este o linie care unește rapid cartierul Sălaj de Centru și oamenii asta așteaptă de la ea: să meargă rapid.

– – – – –

Ușurința cu care nevoile călătorului sînt trecute cu vederea e grăitoare. Gîndiți-vă că vă aflați sus, la Sfînta Vineri și vreți să ajungeți jos, la Hanul lui Manuc, ca să luați un autobuz ce merge pe Splai, spre Eroilor; însă nu aveți stație de corespondență.

Gîndiți-vă că puteți merge cu autobuzul dinspre bulevardul Unirii spre Udriște, dar nu puteți merge dinspre Udriște spre bulevardul Unirii.

Gîndiți-vă că nu puteți merge cu nimic între Biblioteca Natională și Timpuri Noi.

Gîndiți-vă că nu puteți ajunge de la Rondul Coșbuc la Izvor.

Gîndiți-vă că de la Vasile Pârvan nu puteți ajunge la Puișor.

Gîndiți-vă cîte mici îmbunătățiri se pot face în București și cît de bine ne-ar putea fi.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Civilizație publică LX – havuzuri, fîntînițe

Nefericită piesă urbană, fîntînița! O ignorăm mereu, căci îi lipsește măreția fîntînii arteziene. O găsim uitată, secată, astupată, ba prin scuaruri și părculețe părăginite, ba prin funduri de fundături, dar și prin sumedenie de curți ale vreunor clădiri cu rost mai mult sau mai puțin public.

Cochetă și pusă-n valoare de nimfe și îngerași dolofani, fîntînița ar putea îmbogăți micile spații care-o găzduiesc.

Dar în realitate nu-i așa – știm bine. Te-apucă așa o tristețe cînd te-apuci să le numeri, cîte sînt așa de amărîte. Fîntînile din Parcul Carol zac de nenumărați ani în mizerie.

Fîntîna din părculețul de la Sfîntul Ștefan a fost distrusă.

Fîntînița din Cotroceni – din capătul intrării Costache Negri e oprită.

Ce să mai zici de acest bazin pe care-l găsim în părculețul de la răspîntia dintre Calea Rahovei veche cu Sabinelor?

… sau de fîntîna de pe Dionisie Lupu?

Sărmanul bazin cu leuț de pe colț, de pe Monetăriei, e dezafectat de zeci de ani.

El avea rost și de țîșnitoare; în vecinătate zace secată și-o fîntînă-n curtea bisericii Mavrogheni, căci săparea unei fîntîni cu apă bună a fost mereu un lucru care să rămînă-n urma unui suflet milos. Cîte asemenea fîntîni secate or mai fi, nici nu știm – una e sigur în curtea bisericii Amzei.

Nici nu mai socotim bazinele astupate peste care-am dat explorînd fundăturile!

 

… admirăm o fîntînă foarte reușită, din curtea interioară a unui bloc de pe Calea Victoriei, de vizavi de Amzei:

… și am colecționat și cîteva de prin curți. Toate-s dezafectate: apa-i scumpă, pompa consumă curent, curățarea lor nu mai are cin’ s-o facă…

 

Nu toate-s cu adevărat frumoase; cele vechi sînt, ca să zicem așa, cam standard. Avem și cuvenitele broscuțe – precum cea din Cișmigiu

… dar ea are și-o soră mai tînără pe care-am găsit-o mai demult în curtea blocurilor sovietice din coasta Academiei Militare.

Dacă cele vechi-vechi au drăgălășenia lor, pe măsură ce ne-apropiem de zilele noastre, vedem că devin tot mai urîțele…

… culminînd cu încropeli oribile, particulare, rămase pe domeniul public după dezafectarea unor terase de care lumea a și uitat

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

poate și el rîde de voi cînd vă vede bulucindu-vă pe Valea Prahovei.

Ca-n fiecare început de an, ne rîdem de ăi bătrîni care se pun la cozi, în prima zi lucrătoare, să-și plătească – cum se zice – dările.

Și ce rîset, ce dispreț.

Ce oameni ratați, ce vite nefolositoare.

Dar, of! Of, dragii mei, cît de puțin cunoașteți bătrînul.

De ce s-o grăbi el să se puie el la coadă-n frig să dea bani Statului?

Cunoașteți cît de mult contează pentru bătrîn să se știe cu dările plătite, cu socotelile aranjate?

E bătrînul împăcat că și-a pregătit hainele, prosoapele, lumînările pentru-ngropăciune: împăcat că – atunci cînd l-o lua Dumnezeu la el – moartea lui n-o să fie o povară pentru cei de lîngă!

E bătrînul cel cu minte care știe că, dacă și-a plătit azi impozitul și mîine pățește ceva, baba lui nu mai are nimica de dat anul ăsta.

Săracu’ bătrîn, în nopțile lungi la asta se gîndește; de-asta, prostul de el, stă la coadă azi.

Și mai stă cu-n soi de satisfacție mică – „uite c-am mai păcălit un an!”

… precum cei care-și dădeau întîlnire la bere, „după Război, la ora șase!”

Și – cine să rîdă de asta – s-o mai gîndi că, dac-a plătit pe tot anul ăsta… poate l-o duce cu bine pîn-la cap!

Hoții, cînd ajung la putere, se-ngrijesc de cei din închisori; doar noi – restul oamenilor buni – nu știm să ne uităm cu omenie-n jurul nostru.

N-are băncili bani, maică.

… acum vreo trei-patru ierni, mă uimea uriașa nesimțire a B. R. D., care – în Piața Victoriei – își de’zăpezise frumos parcarea, dar trotuarul pentru oameni… canci!

Iată-ne-n 2018, an în care continuăm să ne plîngem de Primărie… dar continuăm să ne doară-n dos de oamenii care merg pe jos.

N-or fi avut, bieții de ei, de unde să scoată o sută de lei pentru un sac de clorură de calciu s-arunce pe jos.

Cred că nu-s închipuite!

scris de C. D. Mocanu

Orice gând îndrăzneț devine realitate dacă pun umărul oameni sănătoși, educați și instruiți. În această ordine și nicicum altfel. Pentru asta sănătatea ar trebui să fie prioritatea absolută într-o strategie înțeleaptă de dezvoltare, de propășire a unei națiunii.

Problemele sistemului medical românesc sunt prezențe aproape zilnice în conversațiile pe care le am cu vecinii, colegii, cunoscuții, prietenii, sau cu membrii familiei. Bătrânețea e boală contagioasă, nimeni nu scapă. În acest context, îndrăzneala prietenului HM de a slobozi în lume „Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic” mi-a stârnit interesul și curiozitatea.

În primul episod, apărut joi, 6 decembrie 2018, tălmaciul poveștii Klingersporn von Orlea –, el însuși doftor, afirmă: „În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.” Și ca unul care n-am umblat prin spitale mi-am zis: Măi să fie! Chiar așa?

Au trecut doar câteva zile și un alt tânăr, de astă dată inginer, istorisește pe contul său de Facebook peripeția prin care a trecut în ziua de 10 decembrie 2018, atunci când împreună cu câțiva colegi, a mers la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova pentru a distribui copiilor internați la Oncologie câteva cadouri.

Iată textul transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, otografia și punctuația originale:

„Povestea începe cu o ușă de lift … la Spitalul Județean de Urgență Craiova. Încărcați cu 100 de plase cu cadouri și dulciuri pentru copiii de la secția de Oncologie, împreună cu colegii mei, am așteptat civilizat liftul pentru a urca la etajul 9. Nu din comoditate, ci din cauza greutății plaselor. Liftul ajunge, se deschid ușile și ne urcăm. Din prima secundă când am pus piciorul în lift … a început bătaia de joc și nesimțirea pe care nu am mai întâlnit-o la un asemenea nivel. O să încerc să expun conversația LIFTIEREI cu noi.

– Mie ce mi-ați adus? Ce plasă îmi dați? (Noi…am zâmbit… crezând că este o glumă…și am tăcut…fâstâciți…) Liftiera însă insistă:

– Haideți…nu îmi dați și mie o plasă? Ce…nu știți că de câte ori se vine aici cu cadouri … prima plasă se dă la liftieră? (noi…siderați…lăsați mască…fără cuvinte)

– Nu știam că așa trebuie … ce plasă doriți? Din aceasta cu pufuleți? (zice una din colegele mele … în glumă)

– Nu, nu … nu cu pufuleți … Păi ce … nepoții mei mănâncă pufuleți? Sunt de familie bună … ce mama … dr..

Între timp ajunge liftul la etajul 9….și coborâm unul câte unul pe lângă „duamna” care stătea pe scaun și se uita sfidător la noi că nu i-am dat nimic.

Apoi … nu a îndurat-o inima și ne-a aruncat ultimele vorbe:

– Sper să nu vă mai întoarceți să mergeți cu acest lift cât sunt eu aici … nesimțire …

Ușile s-au închis …

Această conversație s-a întâmplat astăzi 10.12.2018, ora 11:40 în liftul nr.9. Poate managementul spitalului o poate identifica și să îi facă raport de desfacere a contractului de muncă acestei „ființe”, dacă o putem numi așa … o persoană care cu toate că i-am zis că mergem la oncologie să facem niște copii sărmani fericiți, nu i-a păsat … ea vroia plasa ei … că și ea are nepoți …

Sunteți convinși că dacă a fost atât de directă cu noi … același lucru se întâmplă cu toată lumea? Probabil că trebuie să îi bagi 10 lei în buzunar dacă vrei să urci…

Nu înțeleg însă de ce această „duamnă” trebuie să fie plătită din banii noștri pentru a apăsa pe un buton. V-ați gândit că oricine poate apăsa în 2018 un buton de la lift și să meargă la ce etaj dorește? Se poate face prin control – acces acest lucru, fără ca oamenii să mai aibă de a face cu aceste sugative de liftiere…

Mesaj pentru LIFTIERĂ (nu am apucat să îi zic atunci nimic … eram mască):

– Ne cerem scuze „duamnă” că nu v-am lăsat o plasă. Am preferat să o dăm unui copil cu probleme al cărui zâmbet e mai important decât dumneavoastră și a dumneavoastră „familie bună”. Bănuiesc că ați făcut 3 facultăți dacă sunteți de „familie bună”, apoi ați dat concurs pentru postul de LIFTIERĂ și abia ați intrat, fiind concurență mai mare decât pentru posturile de doctori. No offense pentru acest job … dar m-a scos din sărite limbajul superior cu care ne-ați tratat.

Sper ca acest mesaj să îl vadă și Doamna Ministru al Sănătății și să ia măsuri în acest sens. Sunt convins că la Craiova, o mână se spală pe alta și toată povestea va fi tratată ca un lucru minor. Pentru noi însă contează!

PS: Știu că era lift de bolnavi … Sper să nu ne acuzați că am mers cu acel lift …. și vezi domne … trebuia să mergem pe scări, 9 etaje, cu 100 de plase. Doream să face un act caritabil, nu să fim tratați ca niște intruși.”

Întâmplarea a fost preluată ca știre și apoi rostogolită pe toate canalele confirmând cu vârf și îndesat afirmația, aparent fără vreo susținere credibilă, făcută de un Tânăr Medic.

Deși viața, care este un fenomen complex (!!), bate uneori cea mai năstrușnică imaginație, eu am început să cred că peripețiile doftorului nu-s închipuite!

Post Scriptum

În cursul zilei de 13 decembrie a.c., conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova a dat publicității un comunicat țâfnos și amenințător. Citiți și vă cruciți!

„Cu toţii ne dorim un sistem sanitar mai bun şi considerăm că putem reuşi doar împreună. Putem garanta că nu vom tolera niciun fel de abatere din partea salariaţilor, dar nici nu vom mai tolera anumite acuzaţii nefondate venite din mediul online. Facem un apel către toţi cei care sesizează anumite aspecte negative în incinta Spitalului Clinic Judeţean de Urgentă Craiova, de orice natură, să aibă curajul să vină să ne sesizeze oficial, nu doar să scrie pe Facebook poveşti, unele adevărate, altele nu. Deşi domnul care a făcut acuzaţiile pe o reţea de socializare nu a venit să depună o plângere oficială, ancheta internă în acest caz a continuat. Doamna şi-a prezentat demisia când a fost audiată în Comisia de disciplină. Vă aducem la cunoştinţă că liftiera acuzată în mediul online că ar fi pretins un cadou de la un grup de voluntari veniţi la spital să aducă daruri pentru copiii bolnavi şi-a prezentat în cursul zilei de astăzi, 13 decembrie, demisia.”

Niște ticăloși! „Menajerul” spitalului ar trebui să plece după apreciata lui angajată. Din nefericire se află în subordinea Consiliului Județean și acolo jocurile sunt făcute și nu vor fi desfăcute.

treabă bună din nou.

Doar cinci ani să fie de cînd gardul Splaiului a fost scos, curățat de rugină și vopsit!

… cum-necum rezistase de pe vremea „amenajării complexe” din anii ’80.

Dar de bine ce feroneria (urîtă, încărcată – tipic ceaușistă) a fost refăcută… se umpluse la loc de rugină, vopseaua se scorojise: te apuca jalea!

Prilej bun să se refacă treaba.

Altfel, la ce a fost demontat la loc?

Urîtă-i Gîrla noastră: arată a canal de irigații!

Podurile-s și azi neterminate; dar ce rost să îmbraci betonul chior cu plăci, cînd deja e nevoie să le repari structura de rezistență?

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (1)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

La douăzeci și șase de ani timpul începuse brusc să se miște. Exact în acea zi de noiembrie care îl apăsa cu toată greutatea norilor cenușii, înfigând doi genunchi umezi între umerii lui, a auzit cum timpul se pune în mișcare. A auzit fără greș cum balamalele și arcurile neunse, anchilozate, ale mașinăriei care îi măsoară viața se deplasează fiecare în alt sens ca orice roți dințate bine calculate, cu scrâșnet lung de metal pe metal, de rugină pe rugină, doar pentru a-l îmbrânci spre partea aia inevitabilă a existenței, partea de unde nu mai avea cale de întoarcere.

Era bucureștean și încă unul get-beget. Cunoaștea orașul ca pe buzunarul lui și îl iubea așa cum iubești o femeie mai în vârstă care ți-a arătat pentru prima oară câte universuri poate crea simpla atingere dintre un bărbat și o femeie. Bucureștiul îi arătase câte vieți pot fi trăite de un singur om dacă învață din timp să ghicească gândurile și trăirile unui oraș mare. Cu toate astea, strada pe care se afla spitalul nu îi era cunoscută așa că își lăsă mașina pe bulevard și porni pe jos să o caute.

A găsit-o repede. Găurile din asfalt și mașinile parcate de-a valma pe ambele sensuri o făceau să arate ca o gură știrbă îndesată până la refuz cu mâncare de mâna unui om lacom și suferind. Ulterior avea să afle că aproape toate mașinile erau ale pacienților sau ale familiilor acestora. Din cauza lipsei unei parcări speciale în curtea interioară a spitalului, se descurcau cum puteau. Adică parcau în stradă, îngustând singura cale de acces spre spital și spre blocurile învecinate. Asta producea adesea conflicte verbale cu specific bucureștean între cei mânați pe acolo de interese sau de ghinion. Mașinile care aduceau cazuri grave sau pacienți incapabili să se deplaseze pe picioarele lor erau lăsate să ajungă până la intrarea în spital. Pentru această îngăduință se plătea portarului o „taxă” de zece mii de lei. Apoi trebuiau să părăsească imediat curtea și să parcheze unde or nimeri.

Printre alte lucruri folositoare învățate în facultatea de medicină era și acela că o donație cât de cât generoasă depusă în buzunarul încăpător al portarului îți rezolvă instantaneu problema locului de parcare, de cele mai multe ori în detrimentul vreunui rezident mai nou, nehârșit într-ale sistemului, care nu are obrăznicia  să se ia la harță cu portarul. În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.

În capătul acestei străduțe înghesuite care purta fără să vrea, zi de zi, atâta suferință câtă nu poartă bulevardele mari ale orașului în ani întregi, se afla spitalul, animal cenușiu, chircit la adăpostul unor copaci de acum desfrunziți și comatoși, rânjind la el cu colți îngălbeniți de atâtea destine roase, gata să îl înghită ca pe atîția alții înainte, fără remușcări și regrete. Un pic mai târziu, noaptea, în timpul gărzilor, obișnuia să se plimbe prin măruntaiele acestei dihănii ancestrale imaginându-se un Iona modern prizonier într-o balenă. Alesese să fie închis și nu era sigur că vrea să scape. Aceast animal uriaș avea să îi hotărască viața, cariera, avea să îl filtreze și pe el printre fanoanele lui și abia apoi îl va lăsa singur, în derivă, pe oceanul medicinei.

Trece de o barieră. Merge pe mijlocul aleii sărind peste gropile pe care ploaia de mai devreme le umpluse cu apă. Noiembrie e o lună frumoasă în București, dacă nu plouă. Îi plăcea să se plimbe în noiembrie, cînd încă nu ninge dar frigul îți disecă obrajii cu bisturie fine, prin orașul vechi, pe Smîrdan sau pe Franceză, să urce spre Universitate și apoi mai departe spre Romană. Cred că știți ce spun iar dacă sunteți bucureșteni sigur închideți acum ochii și vă amintiți: noiembrie, nu ninge, nu bate vântul, felinarele din Bucureștiul vechi se împiedică din zece în zece metri și își varsă laptele peste piatra cubică a caldarâmului. E doar frig, un frig care te sufocă, te strivește dar te ține în viață, mai exact îți ține spiritul în viață. Încă o barieră, în dreapta ghereta portarului. Nimeni nu-l întreabă ce vânt îl aduce pe acolo. Pare unul dintre bolnavii care își plimbă necazurile la spital. Curtea are peluze cu iarbă și ceva boscheți, acum mai degrabă vreascuri fără viață.

Urcă treptele primei intrări pe care o găsește. Zece. Holul e luminat prost. La ora aia medicii sunt la raportul de gardă, inclusiv Profesorul care probabil conduce ostilitățile. Se așează pe un calorifer și numără plăcile pătrate de granit ale podelei. Cineva folosește bancomatul plasat stategic în stânga intrării.  Brusc se deschide ușa și un fluviu de costume multicolore inundă holul. Trece impasibil ca orice apă curgătoare peste bolovani. Doar că de acestă dată e vorba de pacienți, de cei care cu un teanc de documente în mână încearcă în zadar să oprească pe unul sau altul dintre medici, pentru a-i capta atenția cu problema lui. Se gândește că și el arată ca un pacient dar nu încearcă să oprească pe nimeni, ar fi nepoliticos. Medicii se duc în secția de terapie intensivă să vadă cum evoluează cazurile operate ieri. Pentru cei ignorați fățis  pare lipsă de interes sau pur și simplu nesimțire dar ei nu înțeleg. Toate se întâmplă într-un anumit fel, toate au o ordine, râul acesta curge într-un singur sens iar piatra, în miliardele de ani de când practică filozofia stoicilor nu poate să nu fi învățat că oricât de mare și dură ar fi, apa va trece până la urmă peste, pe sub sau prin ea, rozând inteligent și răbdător însăși legăturile minerale ce îi formează sufletul și tăria. Așa că așteaptă în continuare sprijinit de calorifer cu ochii la o plantă schiloadă, un fel de ficus pus într-o găleată care inițial conținuse lichid pentru sterilizarea instrumentarului. Cineva s-a îngrijit să aducă o pată verde, optimistă, în peisajul ăla dezolant.

Are emoții. N-ar fi cinstitit să se mintă și să nege evidența. De fapt aici, în închisoarea asta pentru ucenicii de doctori, își va petrece următorii cinci ani, aici va învăța meserie. Ușile vechi despart încăperile spitalului, camere din anii șaizeci – șaptezeci cu dotări din anii șaizeci – șaptezeci. Dacă te uiți atent găsești încă planurile originale de evacuare în caz de incendiu desenate la vreun institut de proiectare la care e foarte posibil să fi lucrat și tatăl lui.

Apare Profesorul urmat de un stol ciripitor de rezidenți și specialiști tineri, toți aspiranți la titlul de preferat al șefului și viitor urmaș. Toată lumea știe că acest urmaș e de mult stabilit pe criterii fără nicio legătură cu medicina. Cineva îi recomandase să lucreze cu doctorul X. Acum avea nevoie doar de aprobarea Profesorului pentru a se apuca de treabă. Pe doctorul X îl întâlnise o singură dată în urmă cu trei luni, înainte de a face un stagiu special într-o clinică de pediatrie.

Foarte obositor. De cum deschizi ușa secției construite de comuniști după cutremurul din ’77, cu saloane despărțite de pereți din sticlă pe care sunt pictate cu vopsele de ulei personaje de desene animate, auzul îți este agresat de un zumzet general care nu înceteză niciodată cât timp ești acolo. Uneori te urmărește și acasă. Copiii urlă mereu, le e frică și pe bună dreptate. Părinții îi învață că dacă nu sunt cuminți îi vor duce la doctor să le facă injecție. Acum încearcă să consulți un asemenea copil isterizat de vederea unui halat alb. Dă din picioare, urlă, mușcă și se zbate până apare asistenta cu douăzeci de ani vechime care pune două mâini butucănoase pe el, moment în care ființa aceea firavă înțelege că dramoleta ei s-a încheiat și că de fapt nu mai e nici o scăpare. Va trebui să suporte orice i se face fără să poată riposta. Vezi asta în ochii lui și atunci poți trece la treabă, de cele mai multe ori cu instrumente demodate, vechi, care în țările Europei civilizate nu se mai folosesc, tocmai pentru că produc discomfort. Ce sărăcie! Ca în mai toate spitalele pe care le văzuse, și aici, la copii, oamenii salvau secția, sau mă rog, ce se mai putea salva. Sigur că și ei luau șpagă pentru că altfel nu aveau din ce trăi dar măcar le făceau bine copiilor cu ce aveau la îndemână.

Profesorul nu i-a acordat prea multă atenție. A semnat hârtia și a fost îndeajuns de curtenitor cât să îl prezinte preferatului său, așa zisa mână dreaptă, probabil succesorul la tron.

Timpul continua să se miște.

Va urma!

Pista de alergare

scris de Florin

Se pare că în cartierul Bucureștii Noi toate problemele au fost rezolvate și rămăsese în afara Secolului XXI Parcul Bazilescu.

Deși mașinile parcate pe linia fostului tramvai 20 fac din traversarea bulevardului o adevărată aventură chiar și pentru cei mai siguri pe forțele și piciorele din dotare(asta de parcă „Terminalul Multimodal Străulești” ar fi încă la fundații) primarele s-a gândit că mai importantă decât montarea unor semafoare este o pistă de alergare construită din câte am înțeles de-a lungul perimetrului parcului. Că așa a cerutără unii cetățeni ai cartierului! Ca unul care trece măcar de 3 ori pe săptămână prin respectivul parc la diverse ore, vă spun că mai mult de doi alergători nu am văzut niciodată. Probabil nu nimeresc eu plutonul și dau mereu peste „evadați”.

Bine măcar că avem de ales între pachetul de bază la 70 000 € și cel full option la 400 000 €. Probabil că în momentul dării în folosință locuitorii își vor da seama că ar mai trebui unul sau două chioșcuri cu lichide hidratante, un mic centru comercial de unde la sfârșitul alergării să se aprovizioneze și, de ce nu, un complex hotelier de enșpe etaje care să pună în valoare frumusețea parcului. Să acordăm totuși „prezumția de nevinovăție” edilului punând sub semnul întrebării atât proiectul cât și costurile lui.

Iată și spațiul public (ușa blocului unde stau) de unde am pescuit cele de mai sus.

PS – oare nea Tudorache o fi reușit să cumpere Rapiduletzul!?