despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Civilizație publică LVIV – la poartă

de Ando și HM

Poarta se cade a fi pe măsura casei, atunci cînd te numești gospodar și ai și oarece gust. Găsim în București – pe lîngă case încîntătoare – și intrări aidoma.

Am mai remarcat cîte-o poartă mai frumoasă, de-a lungul vremii – precum cea de pe Kogălniceanu, din preajma intersecției cu Vasile Pârvan. Are, locul, o poveste – demult a fost acolo o unitate de pompieri!

 

Ne-a sărit în ochi și poarta fostei fabrici de trăsuri – și garajului – Hermann J Rieber de pe Romulus

Ei, așa că ne-am pus pe treabă: să strîngem niscaiva intrări așa, mai monumentale, mai deosebite, mai de ținut minte – și, mai ales, de admirat. Să le admirăm!

   

După cum le vedeți, unele-s mai meșteșugite, altele-s mai simple; la unele primează eficiența, la altele aspectul impresionant; unele-s doar pentru un om, altele-s pentru ditai mașina… Trecem în vedere, cu ocazia asta, și intrări cu rost de mic gang ori legătură între clădiri…

… cîteva porți-porți mai interesante…

Nu uităm trecerea sub clopotnița bisericii Sft. Silvestru – cea de care ne povestea, demult, Alexandru Dinu; și ne aducem aminte și de poarta veche de sus, de la Mitropolie…

Și, fiind cinstiți pînă la capăt, punem și cîteva intrări mai de Doamne-ajută cu care se făleau blocurile „sovietice” ridicate după Război.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Hai la lupta cea mare, pentru locul de parcare… 5!

scris de Ando

Problema parcărilor din oraş este una foarte serioasă, care capătă, uneori, chiar accente dramatice. De aceea, e reconfortant să vezi cum încearcă unii să-şi protejeze locurile din faţa firmei… cu un dram de umor!

Civilizație publică LVIII – monograme din metal

scris de Ando

Pe unul din traseele mele preferate de week-end, mă opresc deseori să admir această vilă de pe strada Dr. Burghele. Normal că o aşa clădire are şi un gard pe măsură, iar pe gard sunt postate aceste spectaculoase monograme, cu uşor aer medieval.

   

La o altă plimbare, mi-a atras atenţia placa de pe acest bloc Art Deco, de pe Schitu Măgureanu, vizavi de Cişmigiu: Horia şi Ion Creangă, arhitecţii clădirii. Ridicând însă privirea, am observat că acea mongramă de pe placa de marmură se repetă şi pe grilajul balcoanelor:

  

… reîntâlnim monograma, „marcă” a celor doi Creangă, și la toate elementele de feronerie ale unui bloculeț încîntător de pe strada Delavrancea:

 

Ei bine, ăsta a fost momentul care a declanşat „vânătoarea” prin oraş. Sigur, ideal ar fi fost să aflu câte ceva şi despre ce nume stau în spatele acestor litere, mai mult sau mai puţin măiestrit contorsionate şi îmbârligate. Totuşi, o poveste am aflat-o. Pozând frumoasa clădire de pe strada Nicolae Filipescu (actualmente sediul Secretariatului de Stat pentru Culte), am remarcat pe grilajele balcoanelor, perechea de litere L şi G.

Spre plăcuta mea surpriză chiar pe site-ul instituţiei este prezentat istoricul clădirii de unde aflăm, printre alte multe detalii, că arhitectul Ion Berindei a proiectat respectiva clădire pentru „Leonida Gussi, bogat antreprenor şi proprietar”.

Sigur, am dat şi peste alt gen de monograme, uşor de descifrat, unele chiar banale, ele fiind postate pe chiar pe gardurile unor stabilimente îndeobşte cunoscute:

Legat de categoria asta, îmi amintesc că – înainte de ’89 – pe porţile şi chiar pe gardurile majorităţii întreprinderilor, tronau, aproape  obligatoriu, replicile din metal fie ale siglei, fie ale mărcii de bază cu care se mândrea respectiva unitate. Iată, spre exemplu, o poză  preluată dintr-un articol al prietenul nostru, C.D Mocanu, unde vedem, încă păstrat, un grilaj cu monograma întreprinderii „Timpuri Noi”; și alta unde ghicim inițialele fostei fabrici de Ulei „Muntenia” pe strada Spătarului…

 

Nu-mi rămâne, aşadar, decât să vă prezint în continuare o parte din trofeele adunate:

 

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Dă-ţi un cap în gură!

scris de Ando

Aveam în liceu un coleg hâtru, zis şi „Bilă”, al cărui suprem „argument”, cu care încerca să pună capăt unei discuţii mai stânjenitoare sau chiar perdantă pentru el, era replica: „Băi, ia dă-ţi un cap în gură!”. Mi-am adus aminte de el şi de îndemnul lui sentenţios şi ilogic, când am găsit acest anunţ postat pe o poartă:

un pas înapoi

… o minune care a ținut patru luni de zile: aceea cu tramvaiele 16 și 21 care au întors la Sfînta Vineri și nu la Sfîntu Gheorghe.

Iată că au revenit la Sfîntu Gheorghe – și o văd ca un pas înapoi.

Da: tramvaiele trebuie să circule pe această bucată nenorocită de traseu, pe acești amărîți de 300 de metri dintre Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe!

Tramvaiele trebuie să ajungă la Sfînta Vineri, acolo unde-s legăturile cu alte tramvaie, cu autobuzele.

Însă înțeleg de ce n-a mers și ce-ar trebui făcut ca să meargă.

Acest uriaș cap de linie de la Sfînta Vineri – una din cele mai mari investiții noi în infrastructura tramvaiului bucureștean de după Revoluție – trebuie refăcut și regîndit, laolaltă cu refacerea și regîndirea fluxurilor și traseelor celorlalte mijloace de transport în comun ce ajung aici.

Stațiile de coborîre ale tuturor tramvaielor care ajung la Sfînta Vineri n-ar fi bine să revină pe amplasamentul lor istoric, adică înainte de intersecție?

După mai bine de 20 de ani autobuzele care ajung aici ar n-ar putea fi și ele optimizate oleacă?

Și – mai presus de toate – n-ar fi, în sfîrșit, momentul să-ncepem să mai închidem traficului auto cîte-o stradă-două dintr-astea înguste, pe care se chinuie tramvaiul?

frecventabil

Bucureștiul a căpătat un loc nou pentru oameni.

Un loc dintr-acelea vii, unde oricine se poate strînge, pierde vremea, tîndăli: un loc necesar, un loc cum vedem cu jind în alte orașe, mai prietenoase cu omul.

După inaugurarea fîntînilor de la Unirea, cît de mult s-a schimbat în bine tot parcul!

Brusc, a devenit frecventabil – nu doar un deșert urban traversat în fugă.

De-o dată, iată că atît bucureșteanul, cît și turistul au cum să șadă undeva, să-și dea întîlnire, să se rupă de Oraș!

Și să se bucure de-un loc frumos, fără îndoială.

Atît de simplu e totul – și atît de mare e, în realitate, nevoia de-a beneficia de asemenea locuri unde Oamenii să fie împreună.

Nici nu ne dăm seama cîtă nevoie avem unii de alții.

să facem oameni din dobitoace

Cred că a sosit vremea să facem încă un pas mic pentru civilizație: anume, să-i învățăm și pe cei „de la privat” să nu mai trateze clientul ca pe vită.

Știu că legendele-s cu totul altele, dar realitatea momentului e că angajații de la Stat au devenit – cu greu, cu timpul – mai amabili și mai drăguți. „Bună ziua”, „luați loc aici”, „vă rugăm să aia, să ailaltă…”, „ne pare rău că nu avem acum…”

De foarte multe ori am plecat plăcut surprins din interacțiunile cu un reprezentant al Administrației!

Fiindcă mitocănia din societatea noastră trebuie să se menție, cumva, constantă, asta se contrabalansează prin mitocănia crescută a angajatului „de la privat”.

M-a ferit Dumnezeu de păcatul de-a trata oamenii ca pe servitori. Vînzătorii, angajații de la relații cu clienții, agenții de pază nu-s sclavi; cel puțin nu sclavii mei.

M-a ferit Dumnezeu și de păcatul de-a fi arțăgos, sîcîit, chițibușar…

… dar dacă-ți zic „bună ziua” și nu-mi răspunzi, crede-mă: ziua ta n-o să mai fie bună.

… dacă-ți fac loc, te ajut, și nu te duce capul să-mi mulțumești, am grijă să-ți aduc aminte ce nu te-a-nvățat mă-ta cînd aveai trei ani.

… dacă nu te duce mintea să ceri iertare cînd m-ai făcut să aștept, o să te duci peste juma’ de oră la farmacie să-ți iei ceva pentru dureri de cap.

… dacă ești vreun șefuleț și-ți zici că nu mai e nevoie să pui și tu mîna la treabă cînd oamenii se strîng la coadă, sau că te faci că plouă cînd un coleg nu face față, zic să te gîndești mai bine.

M-am cam săturat de angajații „de la privat” cu privire bovină și cu lipsuri comportamentale elementare. De dobitoace!

M-am cam săturat de țîfna că trebuie să lucreze și sîmbăta și duminica și de tendința să mă pedepsească pe mine pentru că patronul nu-i tratează cum se cuvine.

Și m-am cam săturat de angajații ăștia care nu pun mîna să-nțeleagă ce vrea și ce așteaptă omul care interacționează cu ei.

Odată cu depersonalizarea comerțului, vînzătorii buni s-au pierdut; dacă vedeți o casieră de supermarket că știe să ia clienții, că-i rezolvă și că se mișcă repede e o mare șansă ca ea să fi lucrat înainte la un butic, la un magazin de cartier: acolo a învățat cum să se descurce cu oamenii.

Fiindcă cei mai mulți dintre noi n-avem nici timp și nici chef să le facem reclamații – asta e, lăsăm de la noi! – dobitoacele rămîn tot dobitoace. E greșit.

și eficient, și frumos; și prost, și nesimțit

În sfîrșit, ceva s-a mișcat în Capitala noastră. Ceva s-a făcut bine: ceva care să transforme tramvaiul din cenușăreasă în ceea ce trebuie să fie: mijlocul de transport eficient și rapid care taie orașu-n două.

S-au îngrădit liniile de tramvai, aia s-a-ntîmplat: s-au îngrădit pe Colentina – și 21 fuge de rupe. S-au îngrădit pe Ștefan cel Mare, pe la APACA – și 1 zbîrnîie. Asta, cînd nu se defectează vreun tramvai sau nu se blochează vreo intersecție. Căci au rămas încă zone și trasee care încă-s omorîte de traficul auto… și răbdăm!

Nu poți spune c-arată frumos – e vorba, totuși, de garduri! – dar nici haosul de pe șine nu era frumos; dimpotrivă.

Cu alte cuvinte, putem sacrifica ceva din ale esteticului, ca să tragem pe noi plapuma eficienței. Tramvaiele merg mai iute; chiar dacă în continuare vin la fel de rar, măcar merg.

Asta nu-nseamnă cîtuși de puțin că trebuie să-nghițim urîtul. Iată: după sectorul 3, începem să punem iarbă verde peste bolovanii dintre șinele de tramvai și-n sectorul 5.

Cît de mult contează să ieși pe stradă și să vezi că e frumoasă, că e curată, că-n loc de cale ferată dai de o peluză!

Dar și-o idee atît de bună poate da chix. Pe Calea Rahovei s-a dovedit că gazonul e prea înălțat pe segmentele de linie cu șinele strîmbe, pe unde tramvaiele dansează și agață iarba. Și e nevoie de refacerea gazonului…

Dar nu se ia nimeni de adevărata problemă din Rahova – adevărata problemă nu e iarba, ci faptul că șinele sînt strîmbe, denivelate, ondulate, lăsate. De ani de zile, Regia de transport le-a neglijat; de ani de zile tramvaiul 32 dansează ca barca pe valuri!

Ideea-i că tramvaiul să devină nu doar frecventabil, ci și ales – și pentru asta e nevoie și de eficiență, și de siguranță, și de încredere, și de confort, și de cît mai puțină urîțenie.

unu, doi, trei, patru!

Învățăm să numărăm!

Azi nu mai numărăm țîșnitorile lipsă din București! Cele care lipsesc din Centrul Vechi, de pe la Universitate, de la Ateneu, de pe Calea Victoriei și restul bulevardelor centrale!

Azi numărăm țîșnitorile din… Piața Unirii!

Odată cu refacerea fîntînilor (frumos au ieșit – bravo!) compania de apă a montat PATRU țîșnitori.

PATRU!

Nu una, nu două, nu trei – ci patru, să fie!

… două cîte două, la margine de bulevard; să bea tot poporul apă gratis.

Frumoasă risipă, frumoasă bogăție: în timp ce-n restul orașului mori de sete, aici ai patru țîșnitori.

așa ar trebui să fie toată gîrla!

Bucureștiul n-are nici un cîștig de pe urma Dîmboviței.

N-ai pe unde să te plimbi, seara, de mînuță, s-admiri asfințitul; n-ai pe unde să te-aduni, lîngă apă, și să stai cu prietenii; trotuarul splaiului e lat de-un metru, plin de bălării-ntr-o parte – și-n cealaltă cu mașinile care gonesc pe lîngă tine, năucindu-te.

Cît despre albia de beton, ce să zici? Elegantă! … pentru un canal de irigații.

Să faci o plimbare cu bărcuța? Să se țină evenimente drăguțe nu doar odată-n an? Ar ajuta: dar n-avem.

Și totuși, pe-o bucată de cîteva sute de metri – cale de-o stație de autobuz – gîrla a devenit un spațiu încîntător.

Copaci, trotuar lat, loc de tîndălit pe mal, terase discrete una după alta – cu burgeri mari, limonade la borcan și chelneri care fac glume – mai mare dragul să te abați pe-aici în ceas de seară.

 

De la Unirii pînă-nspre Biblioteca Națională, gîrla e așa cum ar putea – și ar trebui! – să fie și-n restul orașului: vie, veselă, atrăgînd Oamenii.