despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

1968 – legea ilicitului în presa vremii

de Ando și HM

Acum 50 de ani și-o săptămînă Marea Adunare Națională vota celebra lege 18 – cea care-a transformat „ilicitul” într-o vorbă pe buzele tuturor.

Era, deci, legea privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobîndite în mod licit – iat-o mai jos.

Era nevoie? Statul zicea că da – același stat care de-abia ce lăsase mînă liberă comerțului își dădea seama că unii se-mbuibau prea tare.

A urmat fireasca vînătoare de vrăjitoare; sutele de gestionari puși la răcoare; ecouri hazlii, sigur, găsim cu nemiluita-n presă.

    

Zece ani mai tîrziu, în decembrie ’78, legea era un pic înăsprită:

Nouă ne rămîn poantele din ziare la care rîdem și-acum: fiindcă lăcomia omului n-a ținut seama, niciodată, de regim politic.

                                        

Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

mici dispariții

… mă bucur de fiecare dată cînd văd că se mai deschide cîte-o mică afacere: un mic magazinaș, un atelier – cineva care are curaj să-nceapă ceva.

Fiindcă mă uit cu tristețe-n jur și număr cîte-au tras obloanele. Mă gîndesc cum era cu ani în urmă, cînd m-am pomenit în cartier; pe strada mea se găseau vreo patru mici buticuri: acuma mai e doar unul. Pe străzile din jur țin minte cîte-un atelier de cizmărie, cîte-o croitorie mică; le găsesc cu lacăt pus la ușă…

Știți și ce altceva n-am mai văzut de ceva vreme?

Corturile acelea care se mutau de colo-colo, pe maidane, prin parcări și-n care se vindeau haine, încălțăminte și-o droaie de lucruri mici: ciorapi, chiloți, pijamale.

Erau bune – folositoare.

Dispariția lor nu-i un pas înainte spre comerțul „civilizat” – nu totul trebuie să fie impersonal, monopolizat și nu totul se poate face dindărătul tastaturii.

„La cort” găseam mereu și mici producători, și mici comercianți care se pricepeau să aducă chestii pe care cei mari le ignoră.

Mare păcat.

o glumă proastă de trotuar

Aș vrea tare mult să se-ntîmple ceva aici.

Sîntem pe Sebastian, la intrarea-nspre centrele comerciale Kaufland și Vulcan.

Se fac aproape nouă ani de cînd Kauflandul a venit și-a deschis și drumul ăsta. Și patru ani de cînd tot pe-aici vin și cei care-au treabă la Vulcan – unde-i Carrefour.

Să vă uitați cu atenție la trotuar.

E o glumă proastă de trotuar; o mizerie – și, peste toate, o zonă periculoasă: uitați la ce distanță de gard merg mașinile.

Da – să ne batem joc în continuare de cei care n-au cum să vină la cumpărături decît pe jos – de bătrîni, de oameni cu sacoșe cu rotile.

să nu consumi.

… ne ducem viața între lăcomie și chitroșenie – asta e.

Îi greu să treci peste metehnele vremilor trecute.

Mulți dintre noi am crescut cu fereala de-a consuma.

Înainte de Revoluție, fiindcă n-aveam ce… n-aveam unde și nici de unde! Lipsurile ne opreau să ieșim, să măîncăm în oraș – ni se părea prohibit!

Iar după Revoluție, fiindcă ne-am dat seama că… e pe bani!

… că viața-i frumoasă, da-i scumpă!

Și tot așa: stingînd tentația de-a consuma prin hipermarketuri, la salariu – ori prin mall, înainte de sărbători…

Consumul încă e mic-pitic; deși multe magazine-s ticsite, deși-i buluc prin centrele comerciale, deși-s destule restaurante pline-ochi, realitatea-i că toate astea-s interzise prea multor oameni – oameni care nici nu se gîndesc să consume: oameni pentru care faptul de-a merge la restaurant, la mall, la un eveniment e mult prea departe.

să mai și dăm ceva înapoi

Vrem și că ne place s-avem puzderie de malluri, de centre comerciale și de hipermarketuri în inima orașului.

Ne cumpărăm de toate ușor; ne cumpărăm orice iute-iute; și sîntem gata să acceptăm prețul – anume, acela de-a trăi mai anevoios, chinuiți de traficul și de iureșul produs de mașinile cu care mergem „la cumpărături”.

Că nu e chiar bine, știm și noi – dar am înghițit gălușca, din lăcomie.

Lăcomie nu doar a comerciantului care deschide cît mai multe magazine uriașe în oraș, dar și lăcomie a cumpărătorului care le vrea în oraș.

Cu toate astea, în sinea noastră știm că e, pe undeva, greșit.

Cred c-ar fi momentul ca acest comerț care ne năpădește să se-apuce să mai dea ceva și omului, cetățeanului.

Aș vrea să văd, de exemplu, marile parcări ale hipermarketurilor folosite și pentru alte lucruri – nu doar pentru corturi cu vînzări sezoniere, alde „tîrguri tradiționale”, circuri ambulante și cu inerentele mașini vîndute de samsari.

Ar fi bine!

Ar fi bine să poți veni la cumpărături și înainte să-ți umpli portbagajul cu pungi și plase, să ți-l poți goli de gunoaiele sortate în casă, bune de reciclat. Ar fi minunat să se dezvolte stații publice de bike-sharing, ca să-ți poți lua o bicicletă aproape de casă. Ar fi așa cuminte să se transforme un colțișor din betoanele așternute într-un loc unde să se strîngă cei din zonă, să bată mingea.

Ar fi bine, deci, ca marele comerț să-nceapă să facă lucruri mici, dedicate oamenilor – nu doar acțiuni de PR, dintr-acelea care dau frumos la televizor dar nu se traduc în nici o utilitate.

De ce? Fiindcă – dacă tot am acaparat bucăți uriașe dinlăuntrul orașului – ar cam fi bine să mai și dăm ceva înapoi.

din zbor

Nu-i rea lauda asta de sine, de pe punga de napolitane: „produs în Timișoara de peste 20 de ani”…

 

… fiindcă napolitanele astea – Joe – dinainte să fie preluate și produse de Nestlé – au fost una din cele mai bune lucruri făcute-n Țara noastră după Revoluție. Se numeau Joe I.B.C. și cele cu vanilie se vindeau în ambalaj albastru și cele cu cacao-n ambalaj auriu. Pe sfîrșit de ani ’90 erau delicioase. Și – tot pe-atunci – napolitanele glazurate Dănuț (marcă tradițională, încă de pe vremea industriei socialiste) făceau toți banii; nu le-am mai văzut apoi pe nicăieri.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Civilizație publică XLVI – prăvălii vechi

de Ando și HM

Una din mărcile Capitalei noastre a fost dintotdeauna comerțul. Nu doar fiindcă – vrînd-nevrînd – așa se-ntîmplă-n inima Țării, ci și pentru că așa a fost mereu firea bucureșteanului.

Nemulțumit, nestatornic, neobosit – mereu c-o idee-n cap.

Ne-o fi frapat atmosfera efervescentă de după Revoluție, în care au apărut puzderie de buticuri, magazinașe, chioșcuri, tarabe – dar era doar o reîntoarcere la făgașul tradițional. Bucureșteanul s-a-mpăcat greu cu îngrădirile comunismului – și avea nevoie doar de-un îndemn ca să se-apuce de trebușoarele sale: ia, să ne aducem aminte de perioada de relaxare din vremea mandatarilor

Dacă ne plimbăm pe străzile liniștite și așezate din orice cartier bucureștean cu case, o să ne sară și azi în ochi sute de prăvălii. Cele mai multe, desigur, pe colț, dar nu numai. Mai mici: doar cu un ochi de geam și-o ușă; mai mari: adevărate magazine. Construite – cele mai multe – în anii dintre cele două Războaie.

Jumătate de secol au funcționat ca magazine de stat ori de-a cooperației, ca centre de pîine, ca ateliere meșteșugărești – păstrînd grilaje, storuri și feronerii montate „pe vremuri”. Cu dușumele scîrțîind din ce-n ce mai tare și mirosind a gaz – parchet pus să ție-o viață. Azi, picate, cele mai multe, în mizerie și uitare – nemaifiind căutate din cauza vechimii și-a șubrezimii clădirilor. Pe unele le știm deja, fiindcă-s în case căzute despre care-am tot scris.

Am cules și-am ales – din cele mai amărîte, mai îndeosebi. Ca să nu uităm Bucureștiul nostru vechi – la fel de neliniștit ca cel de azi.

                    

Civilizație publică: lista episoadelor

fractură logică

din zbor

…. fel de fel de mesaje simpatice care-ncearcă să te facă să te-oprești. Uneori funcționează.

se-ntoarce „Lîna de aur”

… chiar nu m-așteptam!

„Lîna de aur” revine la locul său, pe Calea Victoriei, vizavi de „Capșa”.