despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

se-ntoarce „Lîna de aur”

… chiar nu m-așteptam!

„Lîna de aur” revine la locul său, pe Calea Victoriei, vizavi de „Capșa”.

mizeria continuă

Mizerie cu „M” mare: toaletele restaurantelor unde-s montate fel de fel de reclame cu conținut sexual clar. Sigur că-s – în capul publicitarilor – „atrăgătoare”; dar în toaletele astea intră nu doar adulți, ci și copii: de ce trebuie forțați copiii să vadă fotografia unei pule agățată pe perete?

————-

…. un nou set de reclame scîrboase de la „Hornbach” – taman cînd ești pe cale să crezi că mai scîrbos decît scîrbosul nu este. Te-nșeli: este!

Nu vi le arăt: e plin orașul de ele, ba le vedem și la televizor. Un nene care-ncropește o coșmelie care cade pe el și care iese dintre dărîmături cu capul spart, rîzînd ca tîmpitul de bucurie că poate s-o ia cu bricolatul de la capăt… o tanti care ciumpăvește o tufă de trandafiri, toată numai răni – n-a dus-o capul să se deie cu spirt și să-și puie niște leucoplast pe deasupra… și mai sînt – mai sînt!

Da: bucuria de a face treabă, ați zice!

Da’ de unde; e mizeria de-a face treabă urît, fără cap; niște reclame nemțești la o atitudine atît de românească…

Reclama Ci-Co

de Ando și HM

Pe Pache – pe la intersecția cu Mătăsarii – știe toată lumea că-i o reclamă vopsită pe-o clădire:

Acuma, înainte de-a-nfrunzi pomii, poți s-o vezi mai bine; cît nu s-a spălat de ploaie și șters de vînt… Bine făcută – reclama – la o băutură gustoasă și răcoritoare care bătea cu mult Fanta de azi. Ohoo! – Ci-Co avea un gust așa bun de portocale; se făceau lucruri reușite.

Și, fiindcă știți cît de mult ne plac vestigiile astea șterse – că-s ele îndemnuri electorale, urme de firme industriale vechi, reclame sau lozinci – o înfățișăm azi.

Și ne-ntrebăm: oare de ce s-a vopsit tocmai aici, pe calcanul ăsta, reclama la Ci-Co? Nu-i tocmai un vad fantastic pentru o reclamă – nici măcar pentru vremea comunistă. Poate, sub ea, o fi fiind fost scris altceva, și Ci-Co a acoperit vechea inscripție? Habar n-avem.

Prăvălie… premium!

… începe, nu știu de ce, să-mi fie dor de anii ăia de-nceput – de după Revoluție – cu toate „impexurile” și „eximurile” de la fieștecare colț de stradă: cu nume noi, ușchite și pompoase.

Azi, vede oricine, dădurăm în cealaltă extremă, păstrîndu-se găunoșenia, desigur: magazinele caută să-și convingă clienții prin concepte dichisite

Așa și ăsta: prăvălie… premium!

Astea-s firmele! Și mai avem destule-n colecții – aiciaiciaici.

„Lîna de aur” călătorește

Aidoma legendei, căutarea „Lînii de aur” bucureștene-i o-ntreagă epopee…

Magazinul s-a mutat iar, tot pe Vraca, dar pe colț cu Aristide Demetriade.

de-a cîrciumarii… în presa vremii

… ca gen jurnalistic, foiletonul a degenerat în anii socialismului; dintr-o rubrică ținută cu har și haz de scriitori și reporteri, a ajuns un soi de pastilă chinuită care nu putea fi articol, nici caricatură nici măcar un soi de pamflet

Dar în ’45, foiletonul încă era simpatic, cu toate că-n spatele lui se-ntrevăd lipsurile și greutățile vremii. Avea să fie mult mai rău; și nu doar pentru crîșmari

„România liberă” – 22 Septembrie 1945.

călător în timp în București…

… călare pe-un pateu cu brînză: dugheana asta – care încă nu s-a deschis – deja are 15 ani.

Tot vine ziua Poetului, ce să mai zicem? „Era, pe cînd nu s-a deschis”…

mai avem o croitorie de la 1718, covrigi din 1939 – sau brîncovenești – pateuri din 1960 ori kebab din ’44.

„Lîna de aur” s-a mutat

„Lîna de aur” e unul dintre cele mai longevive magazine bucureștene.

Cîte-au supraviețuit și vremurilor, și schimbărilor obiceiurilor de cumpărare și a nevoilor oamenilor? – mi-e teamă să fac o socoteală… dă cu minus!

O veste tristă…

„Lîna de aur” nu mai e pe Calea Victoriei, peste drum de Capșa: clădirea ce-l adăpostește e șubredă.

Magazinul s-a mutat – nu departe, dar la dos – pe Brezoianu, colț cu Vraca și Matei Millo.

  

… dar ce tîrg frumos răsare!

… aproape incredibil – dar adevărat!

Nu mai trebuie să ne facem planuri cu fosta șină de tren ce-nsoțește cursul șoselei Progresului (cunoscută ca Trafic Greu) – jocurile sînt făcute!

img_8337 img_8329 img_8332 img_8335 img_8331

Ia te uită, cumetre, ce se plănuiește-acilișa, pe Trafic Greu, de la-ntersecția cu Năsăudu-nspre Spătaru Preda: Iarmarocul lu’ Cristina!

mici curiozități

c8Cînd explici lucruri și lămurești curiozități îți dai seama că multe din cele luate de la sine-nțelese au, în spate, o istorie. Că-s mărunte, nu contează – se cade a fi deslușite, pas cu pas.

… privind motocicleta asta, ne-am adus aminte de ce interesanta amplasare a numărului de înmatriculare pe aripa din față nu se mai folosește. De-aia; pentru că, în caz de Doamne-ferește, tabla ar fi o adevărată spadă, hăcuind pe oricine.

bilete-tramclub-tr

… azi, biletul nu mai există – ne folosim de carduri magnetice în transportul public. Bucata asta de hîrtie are și ea istoria ei, nu? Merită menționat felul-n care s-a trecut, odată cu raționalizările dinspre anii ’80, de la biletul pentru o călătorie la cel de două călătorii. Economie de hîrtie, ceea ce facem și azi; dar noi, oamenii, o simțeam atunci ca pe-o neputință a sistemului de-a asigura resurse. Biletele duble nu se mai puteau composta exact în căsuțele tipărite, acestea fiind mai mici.

Biletele se vindeau și-în „cotoare” – puteai să-ți cumperi unul de zece, să ai la-ndemînă. Cotoarele vechi erau legate cu ață. Cel mai enervant era cînd unele aparate de compostat îți înghițeau biletul, dacă nu-l țineai bine; nu prea mai puteai să-l scoți.

Ne-aducem aminte din nou faptul că pînă după Revoluție o călătorie cu tramvaiul era ieftină – un leu – una cu troleul mai scumpă – un leu și 50 de bani – și că autobuzul, consumînd motorină, costa un leu și 75 de bani; se simțea diferența!

img_7860

Pe Tramclub sînt arătate nenumărate modele de bilete vechi, din diferite vremuri, cu diferite prețuri.

… trecînd pe lîng-un magazin cu nume ciudat, ne-am oprit. Ce scria? „Furnituri pentru încălțăminte”. Nu prea mai folosim nici cuvîntul, și nici conceptul: e desuet. Micii meșteri au dispărut; micile ateliere de producție la fel; iar zona tradițională a comerțului cu furnituri s-a cam închis.

Unde era ea? În spatele Cocorului, pe segmentul de-nceput al Căii Moșilor, pîn-la intersecția cu Sfînta Vineri, la uitata piață Decebal: era frumos să intri pe-aici, în micile magazine mirosind a cauciuc, perlandez și alte chimicale, pline cu tălpi, tocuri, fețe de pantofi, ținte… Azi mai e doar un magazin care se ocupă și de asta pe-acolo; curios însă cum locul s-a reprofilat pe articole pentru drumeție, munte și altele de-astea.

Nu-i rău nici că mai sînt scoase la lumină și clădirile – renovate chiar binișor!