despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Vești de la „Vinul Nostru”

Am dat start proiectului CRAMA MOBILA, conform vremurilor pe care le trăim.
Pentru ca de multe ori am auzit ca digitalizarea este viitorul și pentru a veni in sprijinul dumneavoastră, ne-am mutat in online.

Pentru  a beneficia de preturile aplicabile clienților cu tradiție trebuie sa introduceți cupoanele de reduceri:
• pentru produsele de 5 litri respectiv – PROMO5
• pentru produsele de 3 litri respectiv – PROMO3

Valoarea transportului va fi afișata în comanda, dar pentru clienți cărora le livram pe o raza de 3 km fata de locația fostului depozit de vinuri din strada Cpt Octav Cocarascu, va fi GRATUIT. Pentru clienții dinafara ariei de 3 km găsim impreuna o varianta optima.

din zbor

Piața de flori de la Coșbuc își revine: odată cu schimbarea primarului din sectorul 5, comerțul se-ntoarce, cu tot cu mizeria sa binecunoscută.

din zbor

… o contradicție între ce zicem și ce facem. Bricheta trebuie să fie „child resistant”, întrucît nu e o jucărie; pe de altă parte, hai s-o fabricăm cît mai vesel, colorat și atractiv… taman ca pe-o jucărie.

hai că-i prea mult

O vreme o fi fost simpatic, să cauți fel de fel de nume care să-ți descrie afacerea: „ciorbărie”… „clătitărie”… „burgerie”…

Dar cred că-i de ajuns – ne putem opri aici; „cicletărie” deja-i… porcărie.

E vremea pentru un „upgrade” II

… nu acum, nu pe loc, dar se va-ntîmpla: cîndva, cumva, o să ne dăm seama cît spațiu zace aiurea, folosit prost, în toate fostele complexuri comerciale bucureștene.

N-au toate „norocul” să devină Mega Image; și chiar dacă primăriile au început să valorifice o parte din spațiile ca sedii de direcții și birouri pentru public, problema existenței lor rămîne.

Nu toate trebuie să dispară, dar aproape toate trebuie să treacă printr-o transformare prin care să nu mai fie insule de mizerie și decădere publică.

Și nu-s doar banalele complexuri dintre blocuri, mai sînt și cîteva hardughii imense al căror scop comercial a fost ratat din prima, iar reconvertirea lor nu s-a mai petrecut: „Circurile foamei” de la Delfinului și din Băneasa precum și dosul celui de la Sfînta Vineri.

Știți bine că așa e.

E vremea pentru un „upgrade”

Cît ne-am bucurat să avem comerț la doi pași de casă: supermarketuri, hipermarketuri, complexuri comerciale, malluri!

Pe lîngă prețul cuvenit pe care-l plătim – anume, traficul, aglomerația, gălăgia – am început deja să ne confruntăm cu aparența demodată și deranjantă a primelor hipermarketuri bucureștene.

Jenantă!

În mijlocul orașului: hale de tablă – nimic altceva decît hale proaste de tablă – care urîțesc.

Da, am evoluat de 15-20 de ani încoace! Centrul comercial „Orhideea” arată – copleșit, mai ales, de toate proiectele de infrastructură din jur – provincial, prăfuit, meschin. Magazinul „Kaufland” de la Obor ni se-nfățișează ca un angro nouăzecist. La Lujerului, „Cora” se-ntinde ca o hală de producție rămasă nedemolată…

Nu că cele construite mai încoace ar fi opere de artă: „Kauflandul” de la Basarab nu-i cu nimic peste un depou de-al gării, iar„Lidl” inaugurează la periferie magazine mai elegante decît cele dinăuntrul orașului!

E nevoie de renunțarea la „ieftinelile” astea și aducerea lor vizuală-n prezentul urbanistic.

din zbor

Din primăvară s-a cam terminat cu țigănia așa-zisei Piețe de flori de la Coșbuc: bate vîntul pe-aici.

Desigur, comerțul floral nu și-a luat de tot tălpășița – trotuarele vechii Rahove au rămas pline de buchete, coroane și găleți.

JYSK – mai bine

S-au mai schimbat în bine, cu timpul, lucrurile cu magazinele „JYSK”. Partea cu livrarea s-a mai spălat – dar asta fiindcă s-au îmbunătățit condițiile generale ale firmelor de curierat (cu care se lucrează, „JYSK” neavînd nici acum serviciu propriu de livrare).

Produsele rămîn bune, la fel de ușor de asamblat (sau de greu, depinde cîte mîini stîngi ai) ca cele din „IKEA” și nu fac rabat la trăinicie. Chiar nu!

E bine că magazinașele „JYSK” sînt risipite peste tot, la-ndemîna tuturor; și cel mai bine e că foarte des apar felurite promoții, care se pot dovedi de mare folos.

Ce-i complicat – fără să fie neapărat vina firmei – e ridicarea personală a mobilei; de obicei se face din depozitul care se află-n dosul centrelor comerciale în care-s magazinele și pentru asta te poți învîrti aiurea, dînd roată parcărilor gîndite prost și încurcîndu-te alegînd ieșirile greșite – dar te înveți, n-ai ce să faci.

Fragmente din memoria unui ziar (6)

scris de Ando

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Epilog

Nu putem pune capăt periplului nostru, fără a aminti că ziarul Libertatea s-a apropiat, încă de la primele sale apariţii, de ceea ce putem numi, într-un singur cuvânt, cultură – cu multiplele ei faţete: teatru, muzică, film, literatură etc. Şi a făcut-o într-un stil propriu, atractiv, fără patimă, acoperind chiar multe subiecte fierbinţi (dar, oare ce nu „frigea” în România acelor ani?). Incă mirosea a praf de puşcă în Bucureşti şi, în numărul din 29 decembrie 1989, apărea un prim semnal de alarmă: „S.O.S. Cultura!” – iar, peste câteva zile, pe 3 ianuarie 1990, chiar pe prima pagină, acolo între titlurile apăsate, gen „lozincă”, îşi găsea loc un omagiu la centenarul morţii marelui nostru Ion Creangă, semnat de criticul Alexandru Piru sub titlul „Triumful valorilor”.

Şi tot Libertatea a pornit, din 4 ianuarie 1990, publicarea „în foileton, a uneia dintre cele mai celebre (interzisă la noi) cărţi ale literaturii de „political fiction“ de după război: „O mie nouă sute optzeci şi patru“ de George Orwell”.

A urmat apoi, acea frumoasă perioadă a „recuperărilor”…. regizorii Andrei Şerban şi Lucian Giurchescu, dirijorul Sergiu Celibidache, graficianul Eugen Mihăescu, scriitorul Petru Popescu sau coregraful Constantin Duţu – am ales doar câteva din multele nume grele care reveneau în ţară după perioade de tristă şi forţată absenţă din peisajul nostru cultural.

Să mai precizăm că graficianul Eugen Mihaescu, viitor membru de onoare al Academiei, va deveni chiar consilierul artistic al ziarului.

Cum e firesc, din toptanul de articole, interviuri, anchete sau cronici publicate de ziar, am preluat (recunosc, de-a valma şi subiectiv) doar unele secvenţe cu care am încercat să creionez preocuparea reală şi consistentă a ziarului pentru subiectele din domeniu.

P.S. Trist este că, după ce am recitit articolul unde Octavian Andronic spune:Această fractură dintre Libertatea și mine m-a făcut ca acum să donez Bibliotecii Municipale colecția Libertatea din 22 decembrie până în 1995. Am salvat-o atunci când era pe cale să fie dată la reciclare când ne-am mutat din strada Brezoianu”, ne întoarcem – fatalmente – la mizeria… digibuc!

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Fragmente din memoria unui ziar (5)

scris de Ando

Citiți primul primul episodcitiți al doilea episod citiți al treilea episod citiți al patrulea episod

Neapărat trebuie să amintim că, în acei ani, ziarul „Libertatea” s-a implicat cu multă determinare în brambureala care cuprinsese viaţa comercială a oraşului. Apăreau şi dispăreau magazine, unele mai cu ştaif, altele simple dughene dar, cele mai multe, fără respect pentru estetica stradală şi, uneori, faţă de clienţi.

Aşa a apărut pagina „Cu bastonul prin prăvălii” unde magazinele primeau, după merit, Coroana sau se prăvăleau la… Tomberon.

Iar de aici, până la apariţia, la 21 iulie 1990, a rubricii TOPUL Restaurantelor bucureştene a fost un pas, aparent, mic dar important atât pentru cititori (în calitatea lor de potenţiali clienţi) cât şi pentru unităţile aparţinătoare breslei. Să vedem, aşadar, împrejurările şi intenţiile cu care pornea la drum acest „serviciu public”, dacă putem să-i spunem astfel:

Peste nici un an de la lansare, TOP-ul avea să primească şi un aliat oficial: departamentul de specialitate din Ministerul Comerţului care introducea şi la noi sistemul de brevetare, adică licenţa de funcţionare pentru restaurante.

TOPUL Restaurantelor a fost un demers jurnalistic original şi reuşit, iar plăcerea cititorului era completată de faptul că fiecare TOP lua în colimator, la final, un anume restaurant, însoţind-ul cu un comentariu volubil dar şi consistent argumentat – „pro sau contra”- după caz. Nu am aflat însă niciodată, cine era cel care împărţea stelele şi verdictele, adică misteriosul „Inspector L”!

va urma