despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări

scris de Ando

Fără îndoiala că cine va descâlci zbuciumata istorie a sălilor de cinema din Bucureşti poate fi numit… doctor. Să ne amintim numai ce zbatere a fost până am depistat unde se afla grădina cinematografului LIRA!

Iată un alt exemplu. Avem două programe de filme: unul din 1967, celălalt e chiar din 22 decembrie 1989.

 

Vizibil, numărul cinematografelor diferă substanţial, chiar dacă ţinem socoteala că, în respectivul interval de timp, unele săli vechi fuseseră deja demolate. De fapt, mai ales după 1980, se mergea… pe blat. Pentru că şi acea întreprindere de difuzarea filmelor trebuia să-şi îndeplinească planul de încasări, la unele săli se băgau filme vestice (chiar dacă mai vechi, dar de success la public), dar care săli nu erau trecute în programul de la ziar!

Ţin minte că aveam o listă de telefoane şi astfel mă interesam ce film rulează la cutare cinematograf sau grădină!

Acestea fiind zise, publicăm două interesante liste, primite de la arh. Cristian Brăcăcescu, liste care aduc o rază de lumină şi ne mai scot din încurcătură.

Prima cuprinde situaţia extinsă a cinematografelor active înainte de 1950, dar şi a sălilor de cinema care, fie au căpătat o altă destinaţie, fie pur şi simplu au fost demolate.

Cea de a doua prezintă situaţia cinematografelor active la nivelul anilor 1987-1988. Bineînţeles că, lucrurile fiind în mişcare, apar enumerate şi cinematografele nou construite: Luceafărul, Modern, Flamura, Griviţa, Excelsior, Favorit, Melodia, Gloria, Floreasca.

Asta nu înseamnă nicidecum că am scăpat de încurcături. De exemplu: sala Înfrăţirea între popoare din Bucureştii Noi nu apare pe niciuna din liste!?

Deci, până la… doctorat, hai să vedem şi câteva anunţuri la filmele care rulau prin sălile anilor 1946-47.

   

vizigotu

Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu

În dosul blocurilor de pe Decebal, între Delea Nouă și Speranția, e o străduță care se cheamă „Anestinelor”. Nimeni nu știe ce înseamnă, puteți căuta și pe internet, tot degeaba. Așa se face că denumirea a supraviețuit valurilor care au spălat fără milă numele străzilor din București în anii 48-49, ai luptei de clasă, în anii 60, după destalinizare, în anii 80, ai demenței ceaușiste, și încă o dată după 1989.

Străduța e croită strâmb, nu-i vezi capătul dintr-o parte în alta, intri pe ea și nu știi pe unde și dacă o să mai ieși. O adevărată enclavă medievală: fără electricitate, fără apă curentă, zoaiele aruncate peste gard se scurgeau pe mijlocul drumului pietruit cu bolovani de râu și era locuită exclusiv de țigani. Nici miliția nu se încumeta să intre pe Anestinelor. A rămas de pomină un episod epico-burlesc: după o banală încăierare între copii, puradelul caftit a chemat în ajutor un frate mai mare, care l-a bătut pe învingător. A doua zi tatăl acestuia l-a pândit pe vlăjgan și i-a muiat oasele. Au intervenit părinți, unchi, vecini, și timp de trei zile a fost război general. Se fugăreau pe stradă și se tăiau cu cuțitele, din curți zburau pietre și topoare, iar milițienii stăteau pasivi la capetele uliței și nu-i lăsau pe bătăuși să iasă la drumul mare.

Altminteri nu era o zonă de nestrăbătut. Nu era singura stradă cu țigani din cartier, aveam colegi și la școală, jucam fotbal – cu mingea noastră, binențeles, ei nu aveau niciodată – ne mai certam, ne-mpăcam și ne vedeam de-ale noastre.

Până la școală mergeam trei stații cu tramvaiul 19, pe Theodor Speranția, și încă cinci minute pe jos. Uneori, pentru bani de semințe, făceam blatul. Odată era s-o-ncurc. La prima stație văd că se urcă o echipă de controlori. Abia am avut timp să sar jos înainte de a se-nchide ușile. Singura șansă ca să nu întârzii era s-o iau la picior pe Anestinelor, ca să scurtez drumul. La cotitură, văd că-mi aține calea  Bijică. Era în clasă cu mine, deși mai mult nu era, dar avea cu trei-patru ani mai mult ca noi, fiind campion la repetenție.

–  Un-te grăbești așa, ia stai să te-ntreb o chestie.

–  Lasă-mă să trec, am prima oră cu Vizigotu.

Vizigotu era spaima școlii, responsabil cu toate pedepsele și cu exmatriculările. Cenzura uniforme, măsura părul băieților și fustele fetelor, pândea fumători, ascuns în closetul elevilor. Ideea de a mă expune unui conflict cu Vizigotu l-a întărâtat pe Bijică.

–  No-no-no, stai așa, nu trece nimeni pe-aici fără vamă. A scos din buzunar un briceag, l-a desfăcut și mi l-a fluturat prin față. O sculă ieftină, dintr-un oțel ordinar, care se ascuțea bine pe piatră și tăia ca lama de ras, cu mânerul turnat artistic în formă de pește. Se nasolea treaba, era în stare să mă cresteze nițel, așa, în glumă. Am scos din buzunar banii mei de tramvai pe trei zile:

–  Ce vamă băi, na, asta-i tot ce am.

–  Mă piș pe ei, ăștia-s bani ? și scoate un șomoiog de bancnote boțite. Ia de colea, să ai și tu de țigări.

–  Nu-mi trebuie, hai te rog, lasă-mă să trec.

–  Ia bă d-acilea, n-auzi, i-am făcut ieri la barbut.

–  Hai mă Bijică, dă-mi drumu să trec, nu mă băga în colimator la Vizigotu.

–  Da ce ți-e așa frică de el ?

–  Nu băi, da mi-e târșă să-i dau apă la moară împuțitului ăla.

–  Vrei să-l fac să nu mai facă rău la nimenea ? Ia scoate o foaie ca la extemporal și scrie mare pe ea: Vizigotu.

Am rupt o pagină din maculator și m-am executat. Cu peștele-briceag a făcut câteva tăieturi  și a răsucit din ea un fel de păpușă.

– Ai foc ?  n-ai, de unde să ai tu foc.

A scos o brichetă, a aprins și a început să bălmăjească un descântec pe țigănește. După ce-a ars un picior, dreptul, flacăra s-a stins. Bijică a pus cuțitul jos, ca s-o aprindă din nou. Am dat un șut în cuțit și am rupt-o la fugă. Până să-și recupereze ceacâia, că dac-o lăsa-n drum n-o mai găsea, eu eram deja înapoi în strada mare. Am luat-o încetișor la pas, că oricum era prea tîrziu. Când am ajuns la școală, băieții jucau fotbal în curte.

– Da unde-i Vizigotu ?

– A lunecat pe scară, s-a-mpiedicat în catalog și a făcut o entorsă.

– La ce picior ?

– Parcă la dreptu. Da de ce-ntrebi ?

Nu i-am răspuns. Mă gândeam, cu o cruzime de școlar, ce-ar fi fost dacă ardea hârtia până la capăt.

ceața

Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu

Mergeam cu tramvaiul 14 pe Călărași, către Bariera Vergului. De la un timp vatmanul încetinea tot mai mult, dar n-am băgat de seamă, pentru că nu mă uitam pe fereastră. Eram fascinat de peisajul interior, dominat de o fată care-și purta frumusețea cu ușurința și nepăsarea cu care un hamal din port ar duce pe umăr un coș cu fructe. Avea niște sandale de vară din curele împletite, o fustă mini de blugi și un tricou alb, anonim. Între sandale și fustă unduiau două picioare svelte, bronzate vag de soarele unei primăveri timpurii. Unduirile creșteau incitant pe sub fustă și pe sub bluzon, din care ieșea un gât de amforă clasică.

Apoi tramvaiul s-a oprit de tot. Un snop de voci agitate mi-a sucit privirea spre geam. Ceață, s-o tai cu cuțitul. Vatmanul a deschis ușile, dar n-a îndrăznit nimeni să coboare, că nu vedeai pe ce pui piciorul. Putea fi un peron de stație, o băltoacă, un rahat de câine, un șanț, o prăpastie, orice. Și mai ales oriunde, că nu puteai vedea cam pe unde-am ajuns. Din apropiere, vătuite de ceață, veneau spre noi sunete ciudate: tropot de cai, strigăte guturale într-o limbă incertă, scandinavă sau turcică, pocnete ca de cearceaf scuturat pe plajă (steaguri de luptă ?), vaiete, fanfare, toate amestecate și topite în cele din urmă într-un huruit amorf. Parcă eram la un cinema de cartier, unde proiecționistului i se arsese becul, iar sonorul mergea înainte. Atâta doar că întunericul era alb.

– Ce facem șefule, ne mai ții mult aici ?

– Stăm, ce să facem. Nu pot să-i dau drumul, că nu se vede nimic. Are curent, da aveți răbdare să se mai ridice dracului ceața asta.

Și profeția i s-a împlinit. Încet-încet ceața s-a diluat, s-au proiectat pe ea umbre de stâlpi, de case, de oameni, până s-a risipit de tot. Vatmanul a închis ușile, a tras de manetă și a pornit. Urcam încet pe Uranus, pe lângă Asenalul Armatei, hăt, în partea cealaltă a orașului, dar ce căuta pe aici tramvaiul 14?

Când am întors iar capul, fata nu mai era, dispăruse Dumnezeu știe pe unde, că doar eram între ea și ușile pe care nimeni n-a coborât.

actorul

Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu

Vagoanele aveau la capete și lângă ușa din față numărul și traseul scrise cu negru, iar seara trăgeau la depou. Mai puțin tramvaiul 26, scris cu roșu, care făcea toată noaptea ture prin oraș, pe un traseu inelar, fără cap și fără coadă.

Era mult după miezul nopții, mă-ntorceam de la un ceai dansant cu fete multe și băutură puțină, n-aveam nici grabă, nici somn. A oprit la peron un 26 luminat a giorno, aproape gol. În vagonul-remorcă, pe primul scaun lângă ușă, un singur pasager: Radu Beligan. Luat cam pe nepusă-masă, am salutat din reflex. Mi-a înapoiat un bună seara cu zâmbet. I-am cerut scuze, nu mă cunoștea, poate nu s-ar fi cuvenit să-l inoportunez, dar așa m-a-nvățat mama, când văd pe cineva cunoscut să dau bună ziua.

– Transmite mulțumiri mamei dumitale.

–  Nu mai e pe aici.

– Atunci am să-i transmit eu, acolo, când o văd, și a ridicat un deget. Șezi aici, lângă mine, doar n-o să stăm eu într-un capăt și mata în celălalt al tramvaiului, ar fi caraghios. După vârstă și miros, pari a veni de la un chef.

– Păi de unde, la ora asta ? Dar dumneavoastră ?

– De la plimbare. Un obicei deprins în tinerețe, nu mă pot dezbăra. Ziua mă oprește la fiecare pas câte cineva și-mi pierd șirul gândurilor. Dar noaptea e liniște și profit de insomnie. Studinte ?

– … în drept și publicist ? nu tocmai. Filologie clasică și dansuri moderne, la Casa Studenților.

– Nostimă combinația, felicitări. Eu am să cobor aici, la Roma, locuiesc pe Washington. Mata până unde mergi?

–  Bariera Vergului.

– Oho, mai ai ceva drum. Uite, ca să nu te plictisești. A scos din buzunar o cărțulie, a mângâiat-o și a împins-o către mine. Les Chansons de Bilitis, poeme apocrife ale unei curtezane din Lesbos.

Am încercat să refuz, dar a insistat:

– Te rog, păstreaz-o. Și sa nu-mi ceri autograf. Am pix, dar îmi displace ritualul.

Fântâna Lahovary – completare

scris de Ando

Spuneam, spre finalul articolului scris în ianuarie, că fântâna „la fel cu Monumentul Pompierilor de pe Uranus, a avut noroc de oameni care au conservat-o şi, după 1989, au amplasat-o pe scuarul din faţa blocului Gioconda

Şi iata că unul dintre amicii blogului nostru, arhitectul Cristian Brăcăcescu, care a participat nemijlocit la demontarea fântânii, ne-a trimis câteva precizări, însoţite şi de două imagini.

Să-i dăm, aşadar, cuvântul:

(Fântâna)… „a fost demontată prin 1985, în chiar ziua în care s-a demolat Opereta. Nu găsesc pozele originale, am scanat nişte copii xerox vechi şi recopiate…. Impreună cu două colege de la Oficiul de Patrimoniu, Speranţa Diaconescu şi Doina Mândru, căpătasem, prin insistenţă şi milogire de la ICRAL, o automacara şi câţiva muncitori cu care am demontat fântâna şi am dus-o în curtea muzeului Obedenaru, unde era secţia de pictură a Muzeului Municipiului. Prin 1995-1996 am regăsit componentele pe Calea Văcăreşti, în apropierea bisericii Dobroteasa, în curtea arhitectului Dan Petreanu, care s-a ocupat de remontarea monumentului.”

Mulţumim!

Ecoul

Din cartea „Povestiri cu tramvaie” de Cristian Brăcăcescu

La Hala Traian, tramvaiele dinspre Foișor se adună cu cele de pe Călărași formând un cârnat leneș care până la Sfânta Vineri abia se mișcă. Dacă sunt mai grăbit abandonez tramvaiul și o scurtez pe niște străzi întortocheate care mă scot la Teatrul Evreiesc. Într-o bună zi – cum zice la evanghelie – trecând prin dreptul unei fundături (intrarea Valaori, cred) a răsunat în stânga mea un Hapciu! sonor. Din reflex, mi-a scăpat cu voce tare: Noroc! Cuvântul mi s-a ntors imediat dintre case, puțin înfundat: Noroc! Am strigat tare: Hei! Și ecoul străduței a răspuns: Hei!

Mi-am văzut de drum, dar chestia m-a intrigat și câteva zile am fost obsedat să-i găsesc o explicație științifică. Am ajuns la concluzia că o capricioasă așezare a caselor conduce sunetul pe un traseu zigzagat și-l face să revină exact în locul de unde a fost emis. Descoperisem un fenomen fizic inedit, îl botezasem „Ecoul urban” și mă vedeam în posesia unui brevet de inventator. Însă până acolo mai erau câțiva pași de făcut. Am întocmit chiar și un plan de bătaie:

1. Să fac rost de o ridicare topografică al zonei, pe care să depistez cu echerul și cu raportorul traiectoria sunetului, de ce pereți se izbește, sub ce unghi, cum se reflectă și pe unde se întoarce după două secunde.

2. Să înregistrez ecoul pe un casetofon de împrumut, nu erau telefoane mobile pe atunci, că altfel cine să mă creadă? Dar înainte de toate trebuia să verific dacă e într-adevăr un ecou, o farsă, o întâmplare sau altă drăcie. În dimineața următoare m-am postat în dreptul intrării Prof. Iuliu Valaori (am notat exact numele aleii) și am început experimentul:

– Holari-ho !

– …larihooo.

– Salut, ecoule!

– …ouleee.

– Am descoperit ecoul urban!

La care Ecoul mi-a răspuns din ceruri, de la un balcon: Prostule!