despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

așa cum sînt

… mai de fiecare dată cînd ne pomenim prin oraș – la cuvenitele plimbări – ni se-ntîmplă să intrăm în vreo librărie, vreun anticariat. C-or fi, ele, și buticuri de săpunuri, ceaiuri și cadouașe, e altceva; noi intrăm ca să vedem cărțile.

Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele.

Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit.

Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții.

De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi.

Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele.

„39 de trepte”

logo-Sonia

scris de Sonia Ratatouille

O piesă de teatru amuzantă. Ce să zic? E o comedie de râââzi…

Ei, să trecem la subiect:

O asociație de naziști vrea să plece din țară. Richard Hannay, acuzat de crimă, salvează lumea. Pe parcurs, le întâlnește pe Annabella Schmidt, pe țărăncuță și pe Pamela.

În piesă apar patru actori, care schimbă rolurile. Este o chestie grea. Au fost foarte bine îmbrăcați, că parcă nu-ți dădeai seama care cum este. A fost foarte frumos, dar dădeau senzația de roman polițist. Suspans, pentru a afla ce este „39 de trepte”. Așa că țineți-vă bine și aveți încredere în mine.

Este o comedie!

Distracție plăcută!

Ooooo, și piesa este la Teatrul Nottara.

inovație pentru tradiție

Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.

Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.

… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.

De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.

În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!

Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.

Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.

„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.

Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!

Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…

Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!

Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.

E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.

din zbor

… din galeria Orizont n-a mai rămas mai nimica; două treimi din ce mai era e de-acum Huawei.

Nu c-aș fi genul care să verse o lacrimă pentru starea artei, da-n „stație la Orizont” e, așa, un soi de reper care-a dăinuit prin ani. Atît.

„Străinii” Bucureştiului – avem o nouă statuie

scris de Ando

Uite aşa, într-o frumoasă zi de octombrie, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, Bucureştiul s-a „căpătat” cu o nouă statuie: cea a prinţului de Monaco – Rainier al III-lea – probabil, cea mai  scumpă din serialul început de noi aici şi completat pe parcurs.

Indiferent de ce s-a rostit la inaugurare, e foarte greu de identificat ce au în comun fostul prinţ monegasc şi cetatea lui Bucur. Mă rog, dacă e să ne luăm după textul înscris pe postamentul statuii şi după realităţile dâmboviţene, elementul de legătură ar fi, totuşi… circul! Aici le dăm clasă: festivalul de la Monte Carlo e anual, pe când la noi spectacolul se derulează…tot anul!

Revenim. Este vorba de o lucrare mai amplă, „un monument de for public”- cum zice comunicatul P.M.B.- amplasată în capătul aleii pietonale din dreapta, care duce la Circul Globus. Statuia în sine este banală, dar estimez că zona cu personajele culese din arta circului va avea mare succes la copii. Când am facut pozele, deşi era dimineaţă, deja câţiva prichindei foşgăiau entuziaşti printre statui.

La cei peste două miloane de euro (preţul lucrării), măcar ei să se bucure!

 

Teatrul în stradă

scris de Sonia Ratatouille

Teatrul este la statui la Universitate. Păsări, roboți, toboșari punk, dansatoare pe picioroange și o dresoare spectaculoasă. Totul e minunat!

Ei pleacă pe Calea Victoriei. Îi vedem la Odeon, la Palatul Regal, la Sala Palatului.

În fiecare weekend până la sfârșitul lunii. Puteți merge cu copiii sau cu prietenii, pentru că este distractiv.

 

la Bucharest Jazz Festival!

Doamne, cîtă nevoie a avut bucureșteanul de festivalul ăsta de jazz!

Ne-obișnuisem, cu toții, să-l avem pe primii pași ai verii – seară după seară, în piața de lîngă Ateneu; că anul trecut a fost toamna tîrziu, la Universitate.

Și s-a-ntors, aici, unde-i e locul.

… și imediat oamenii setoși de atmosfera încîntătoare s-au întors la festival cu cea mai mare bucurie.

Bucharest Jazz Festival e una din cele mai frumoase evenimente publice gratuite din Capitala noastră.

Merg aici cu drag.

… care-i rostul?

… nu s-a schimbat nimica, din păcate.

A trecut – cît? – mai bine de un deceniu și chestia asta-i la fel de tristă ca la-nceput; ca mereu.

„Street delivery”… care-i rostul?

Și știți ce-i și trist – dar trist rău! – și ironic?

Că ideea asta frumoasă – de a-nchide o stradă traficului și de-a o da oamenilor – nu le-a ieșit niciodată organizatorilor acestui eveniment…

… și că i-a ieșit din prima Primăriei, care, cînd închide Calea Victoriei, reușește să facă ceva frumos, drăguț și folositor pentru oameni!

Nenorocirea de la Cotroceni în presa vremii

Mare fast, mare sărbătoare! Pe 8 iunie 1936 – pica într-o zi de luni – toată Țara sărbătorea Restaurația.

N-avea-ncotro; ne aflam în dictatura a lui Carol al II-lea și ziua asta marca întoarcerea regelui la putere din urmă cu șase ani.

Ca oaspeți de onoare veniseră capii statelor Micii Antante din care făcea parte România – președintele cehoslovac și prințul regent jugoslav.

Pe cîmpul din spatele Cotrocenilor – pe unde-or fi azi căminele de vizavi de Apaca – s-au ținut demonstrațiile Strajei Țării. Lume, ca la urs: mereu bucureștenilor le-au plăcut distracțiile și serbările!

S-au construit mari tribune din lemn pentru curioși. Una – în plină demonstrație – s-a dărîmat.

Au murit trei oameni (cunoaștem numele funcționarului Anton Vartonovici și al căpitanului Ioan Zamfirescu) și spre 400 au fost răniți destul de grav – necesitînd spitalizare; alți 300 au scăpat cu zgîrieturi și sperieturi (în tribună – după măsurători – mai mult de 1800 de oameni n-ar fi încăput).

De ce? D-aia, pen’că fușereala ne-a fost și-atunci caracteristică, deși ne-am obișnuit să privim cu nostalgie vremurile frumoase din trecut.

Primarul Alexandru Donescu n-avea, însă, nici o grijă – vinovați se vădeau ajutoarele sale, Vasile Vasilescu și Alexandru Popescu-Necșești: ei semnaseră.

Comisia Minsterului de Interne descoperea, la cald, că avizele tehnice fuseseră false; că materialele folosite vechi și de slabă calitate; că antrepenorul Marin Druțu – constructorul tribunei care s-a prăbușit – nu avea autorizație pentru asemenea lucrări (era tinichigiu!) și că comisia de licitație ar fi-nchis ochii la asta. Tribuna n-a fost clădită pe tălpi, ci așezată direct pe pămînt, s-au folosit doar cuie la îmbinări și scoabele au fost mai subțiri decît trebuia. Ce mai, nici măcar nu fuseseră recepționate lucrările…

S-au operat, firește, arestări. Medicul Capitalei a fost decorat pentru felu-n care răniții au fost preluați și-ngrijiți în spitalele cele mari. Regele însuși – incognito și-n civil – i-a vizitat pe răniții de la Spitalul Militar (acolo au fost cei mai mulți internați), interesîndu-se starea lor. A aruncat o privire pe plăcile lor radiografice și i-a tratat cu țigări și șocolată. Rămăseseră pierdute peste o sută de pălării și berete, plus pantofi stingheri, umbrele, rujuri, piepteni, oglinzi…

 

Ecourile-s înfățișate-n edițiile ziarului „Adevărul” din 12 și 13 Iunie. Imaginile – proaspete – vin din „Realitatea Ilustrată” apărută chiar pe 10; o săptămînă mai departe, revista publica altele:

 

Au trecut ani…

În 1940, regele era pe făraș. Se simte din spicuirile publicate în „Urbanismul”, monitor al Uniunii orașelor din România; în fapt, un periodic în care Cincinat Sfințescu își publica ideile. Era cunoscută ciuda profesorului față de megalomania lui Carol al II-lea și a administrației bucureștene care-i cîntase-n strună.

„Cartea oglinzilor”

… nu prea se-nghesuie lumea să vorbească despre cartea lui Chirovici, dar, desigur, e de-nțeles. Cînd nu ne convine ceva, mereu ne facem că lucrul ăla nu există.

Pîn’la urmă, e, desigur, multă invidie la mijloc: omului i-a ieșit.

Iar nouă ne place mai mult cel căruia nu-i iese, pentru că mereu e ceva care l-a-mpiedicat: ghinionul, pilele altuia, contextul geocultural și c-a fost operat de polipi cînd era mic.

„Să bem pentru cel căruia îi iese!” e un citat din Ilf, dintr-o epocă care n-a dispărut niciodată…

Cu siguranță Chirovici n-o să ia vreun Nobel, și nici nu cred c-o să devie putred de bogat – nu-i decît o carte meșteșugită binișor, agreabilă și cinstită. Dar i-a ieșit.

Nu mă pricep la recenzii. Are minusurile ei; și stîngăcii, și mici scăpări, și detalii care-ncarcă, și mai ales drămuială de farmacist; dar nu te-aștepți, frate, la altceva. E-o carte plăcut de citit într-o dup-amiază liniștită și caldă de primăvară.

Îmi pare bine c-am cumpărat-o.