despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

„Străinii” Bucureştiului – avem o nouă statuie

scris de Ando

Uite aşa, într-o frumoasă zi de octombrie, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, Bucureştiul s-a „căpătat” cu o nouă statuie: cea a prinţului de Monaco – Rainier al III-lea – probabil, cea mai  scumpă din serialul început de noi aici şi completat pe parcurs.

Indiferent de ce s-a rostit la inaugurare, e foarte greu de identificat ce au în comun fostul prinţ monegasc şi cetatea lui Bucur. Mă rog, dacă e să ne luăm după textul înscris pe postamentul statuii şi după realităţile dâmboviţene, elementul de legătură ar fi, totuşi… circul! Aici le dăm clasă: festivalul de la Monte Carlo e anual, pe când la noi spectacolul se derulează…tot anul!

Revenim. Este vorba de o lucrare mai amplă, „un monument de for public”- cum zice comunicatul P.M.B.- amplasată în capătul aleii pietonale din dreapta, care duce la Circul Globus. Statuia în sine este banală, dar estimez că zona cu personajele culese din arta circului va avea mare succes la copii. Când am facut pozele, deşi era dimineaţă, deja câţiva prichindei foşgăiau entuziaşti printre statui.

La cei peste două miloane de euro (preţul lucrării), măcar ei să se bucure!

 

Teatrul în stradă

scris de Sonia Ratatouille

Teatrul este la statui la Universitate. Păsări, roboți, toboșari punk, dansatoare pe picioroange și o dresoare spectaculoasă. Totul e minunat!

Ei pleacă pe Calea Victoriei. Îi vedem la Odeon, la Palatul Regal, la Sala Palatului.

În fiecare weekend până la sfârșitul lunii. Puteți merge cu copiii sau cu prietenii, pentru că este distractiv.

 

la Bucharest Jazz Festival!

Doamne, cîtă nevoie a avut bucureșteanul de festivalul ăsta de jazz!

Ne-obișnuisem, cu toții, să-l avem pe primii pași ai verii – seară după seară, în piața de lîngă Ateneu; că anul trecut a fost toamna tîrziu, la Universitate.

Și s-a-ntors, aici, unde-i e locul.

… și imediat oamenii setoși de atmosfera încîntătoare s-au întors la festival cu cea mai mare bucurie.

Bucharest Jazz Festival e una din cele mai frumoase evenimente publice gratuite din Capitala noastră.

Merg aici cu drag.

… care-i rostul?

… nu s-a schimbat nimica, din păcate.

A trecut – cît? – mai bine de un deceniu și chestia asta-i la fel de tristă ca la-nceput; ca mereu.

„Street delivery”… care-i rostul?

Și știți ce-i și trist – dar trist rău! – și ironic?

Că ideea asta frumoasă – de a-nchide o stradă traficului și de-a o da oamenilor – nu le-a ieșit niciodată organizatorilor acestui eveniment…

… și că i-a ieșit din prima Primăriei, care, cînd închide Calea Victoriei, reușește să facă ceva frumos, drăguț și folositor pentru oameni!

Nenorocirea de la Cotroceni în presa vremii

Mare fast, mare sărbătoare! Pe 8 iunie 1936 – pica într-o zi de luni – toată Țara sărbătorea Restaurația.

N-avea-ncotro; ne aflam în dictatura a lui Carol al II-lea și ziua asta marca întoarcerea regelui la putere din urmă cu șase ani.

Ca oaspeți de onoare veniseră capii statelor Micii Antante din care făcea parte România – președintele cehoslovac și prințul regent jugoslav.

Pe cîmpul din spatele Cotrocenilor – pe unde-or fi azi căminele de vizavi de Apaca – s-au ținut demonstrațiile Strajei Țării. Lume, ca la urs: mereu bucureștenilor le-au plăcut distracțiile și serbările!

S-au construit mari tribune din lemn pentru curioși. Una – în plină demonstrație – s-a dărîmat.

Au murit trei oameni (cunoaștem numele funcționarului Anton Vartonovici și al căpitanului Ioan Zamfirescu) și spre 400 au fost răniți destul de grav – necesitînd spitalizare; alți 300 au scăpat cu zgîrieturi și sperieturi (în tribună – după măsurători – mai mult de 1800 de oameni n-ar fi încăput).

De ce? D-aia, pen’că fușereala ne-a fost și-atunci caracteristică, deși ne-am obișnuit să privim cu nostalgie vremurile frumoase din trecut.

Primarul Alexandru Donescu n-avea, însă, nici o grijă – vinovați se vădeau ajutoarele sale, Vasile Vasilescu și Alexandru Popescu-Necșești: ei semnaseră.

Comisia Minsterului de Interne descoperea, la cald, că avizele tehnice fuseseră false; că materialele folosite vechi și de slabă calitate; că antrepenorul Marin Druțu – constructorul tribunei care s-a prăbușit – nu avea autorizație pentru asemenea lucrări (era tinichigiu!) și că comisia de licitație ar fi-nchis ochii la asta. Tribuna n-a fost clădită pe tălpi, ci așezată direct pe pămînt, s-au folosit doar cuie la îmbinări și scoabele au fost mai subțiri decît trebuia. Ce mai, nici măcar nu fuseseră recepționate lucrările…

S-au operat, firește, arestări. Medicul Capitalei a fost decorat pentru felu-n care răniții au fost preluați și-ngrijiți în spitalele cele mari. Regele însuși – incognito și-n civil – i-a vizitat pe răniții de la Spitalul Militar (acolo au fost cei mai mulți internați), interesîndu-se starea lor. A aruncat o privire pe plăcile lor radiografice și i-a tratat cu țigări și șocolată. Rămăseseră pierdute peste o sută de pălării și berete, plus pantofi stingheri, umbrele, rujuri, piepteni, oglinzi…

 

Ecourile-s înfățișate-n edițiile ziarului „Adevărul” din 12 și 13 Iunie. Imaginile – proaspete – vin din „Realitatea Ilustrată” apărută chiar pe 10; o săptămînă mai departe, revista publica altele:

 

Au trecut ani…

În 1940, regele era pe făraș. Se simte din spicuirile publicate în „Urbanismul”, monitor al Uniunii orașelor din România; în fapt, un periodic în care Cincinat Sfințescu își publica ideile. Era cunoscută ciuda profesorului față de megalomania lui Carol al II-lea și a administrației bucureștene care-i cîntase-n strună.

„Cartea oglinzilor”

… nu prea se-nghesuie lumea să vorbească despre cartea lui Chirovici, dar, desigur, e de-nțeles. Cînd nu ne convine ceva, mereu ne facem că lucrul ăla nu există.

Pîn’la urmă, e, desigur, multă invidie la mijloc: omului i-a ieșit.

Iar nouă ne place mai mult cel căruia nu-i iese, pentru că mereu e ceva care l-a-mpiedicat: ghinionul, pilele altuia, contextul geocultural și c-a fost operat de polipi cînd era mic.

„Să bem pentru cel căruia îi iese!” e un citat din Ilf, dintr-o epocă care n-a dispărut niciodată…

Cu siguranță Chirovici n-o să ia vreun Nobel, și nici nu cred c-o să devie putred de bogat – nu-i decît o carte meșteșugită binișor, agreabilă și cinstită. Dar i-a ieșit.

Nu mă pricep la recenzii. Are minusurile ei; și stîngăcii, și mici scăpări, și detalii care-ncarcă, și mai ales drămuială de farmacist; dar nu te-aștepți, frate, la altceva. E-o carte plăcut de citit într-o dup-amiază liniștită și caldă de primăvară.

Îmi pare bine c-am cumpărat-o.

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.

sărmana Cultură

… mizeria, oameni buni, se ascunde-n spatele vorbelor frumoase. „Artă”… „cultură”… „mesaj”…

… și vede orișicine că nu-i nici artă, nici cultură, nici mesaj – doar concepte goale scuipate-nspre public.

Pînă și cel ce smîngălește zidurile Orașului își închipuie „c-are ceva de spus”…

Cîte dintr-astea am văzut – și cîte-or mai fi cele la care ne-am întors, plictisiți, privirea…

Dar greșim cînd le vedem doar pe astea, deși avem, într-adevăr, scuza că-s prea la nivelul ochiului nostru.

La fel de mare-i și mizeria celor care șed și „apără” cultura; cultura aia despre care se vorbește pios, cultura aia cu „C” mare…

Cu ceva vreme-n urmă, ascultam un mic reportaj despre pățania rușinoasă dintr-un oraș de provincie, unde niște lăutari – peste noapte, după ce cinstiseră paznicul și pompierul – au intrat în Templul Culturii și-au spurcat Sfînta Scîndură a Scenei, filmîndu-și un clip. Se sufocau de indignare apărătorii artei – cum de fusese posibil așa ceva? Cum de acest Dumnezeu care ne iubește a lăsat să se-ntîmple asta?

…. era îngrozitor – cu adevărat Îngrozitor – cum lăutarii și-au bătut joc de Cultură!

Dar ăștia care-au lăsat Cultura să fie păzită, peste noapte, de doi bețivi nu-și vedeau paiul din ochi.

atunci și acum – 36 de ani

de Ando și HM

… au trecut 36 de ani, dar unele lucruri au rămas aproape la fel. În Martie ’81 Christian d΄Auchamp schița acest centru de pîine de pe strada Mihai Eminescu:

… și-ar putea face-o și azi!

Locul zici că-i neatins. Bine –  „pîinea” e-nchisă.

„București văzut de un străin” prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte •  a șasea parte

București văzut de un străin (VI – ultima parte)

pregătit de C. D. Mocanu

      

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte