despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

ăștia se iau în serios!!!

puneți sacu-n cap dizainului.

«Romanian Design Week» s-a-ntors… și lovește rău!

Ce mi se pare înspăimîntător e că ăștia chiar se iau în serios!

Trebuie să mergeți; trebuie să vedeți; trebuie să vă convingeți!

Trebuie să fiți acolo.

«Romanian Design Week» se ține, anul ăsta… într-un hol!

Într-un hol, fraților!

La asta s-a ajuns: să nu fim în stare să ne fălim cu ce ne iese din cap și să nu fim în stare decît să punem decît niște chestii într-un hol!

Într-un hooooool!!!!

Atît design avem.

Știm fiecare dintre noi oameni deștepți, isteți, creativi; dar „designul românesc” are de arătat doar niște chestii într-un hol.

NIȘTE. CHESTII. ÎNTR-UN. HOL.

Dar să nu fiu chiar de tot cîrcotaș: la ediția din anul ăsta n-am mai văzut nimic făcut din paleți.

din zbor

… ceva vreme a fost în renovare Muzeul Țăranului.

Schelele-s date jos acum.

Clădirea arată ceva-ceva mai proaspăt.

Cînd s-o scoate și gardul ce-mprejmuia șantierul o să fie și mai bine.

Din păcate, la muzeul ăsta leopardu-i în continuare înăuntru: plictisitor, ieftin și fușerit.

… nimica nu-ți rămîne după ce-l vizitezi și nimica nu te-ndeamnă să-i calci iar pragul.

Cotrobăială urbană

scris de Ando

Unde dai şi… unde crapă, bună zicală! Cam aşa păţesc şi eu de multe ori: adică plec în preumblări prin oraş, chitit pe ideea de a mai prinde ceva noutăţi pentru serialele noastre (fie o căzătura de casă, fie o rablă uitată pe cine ce ştie ce stradă sau maidan, etc.) şi mă întorc în tolbă cu alt gen de „trofee”. Aşa că, data asta, o să vă prezint o adunătură de statui, statuete şi figurine pe care fie le-am dibuit printre ulucile şi găurile de garduri, fie le-am găsit expuse chiar „la vedere” în diverse curţi, pe ziduri sau în firidele caselor.

Mai distractiv în toată povestea, e că pe unele le-am remarcat târziu, deşi trecusem de nenumărate ori pe acolo (aici nu pun la socoteală episodul „punct ochit, punct lovit”, cel cu bustul lui George Georgescu din strada Povernei).

Cu menţiunea că am eliminate, din start, categoria „lei, leişori, leuţi” precum şi piticii de grădină, să pornim, aşadar, la drum.

Fireşte, nu te prinde mirarea când găseşti o astfel de galerie în curtea somptuoasei clădiri Ghika-Grădişteanu de pe Calea Victoriei, colţ cu Nicolae Iorga.

Surpriza e când dai de genul ăsta de statui în curţile unor case mai puţin impozante, situate pe străzi, oarecum, mai ferite:

– pe strada Iancu Căpitanu

 

– pe strada Rabat

– pe strada Aurel Vlaicu

Sau, cum e cea din curtea de pe strada Plevnei, pe care am prins-o în două ipostaze: întreagă şi descompusă.

Altele, însă, sunt, cum s-ar zice: „la liber”, la vederea trecătorului:

– ca ornament de fântână, undeva în Cotroceni

 

– sau cum este compoziţia statuară de pe strada Gârlei, amplasată acolo, pe malul lacului Băneasa… habar n-am de ce:

Din când în când, cu precauţia de rigoare, ca să nu dăm în gropile trotuarelor, e bine să mai aruncăm privirea şi pe sus pentru că pe sub streaşini, pe copertine, ori pitite în firide, putem dibui câte ceva interesant:

Nu puteau lipsi din această galerie câteva „capete” uneori aruncate fără noimă, alteori acoperite de frunze:

Un alt gen de lucrări (unele, în opinia mea, foarte interesante) sunt cele alcătuite din diverse elemente metalice (plăcuţe, inele, lamele etc).

Cele mai multe le-am găsit grupate într-o curte de pe strada Jean Monet:

Dar am dat de ele şi în alte locuri:

Fără „lei, leişori, leuți” şi „pitici”, spuneam la început, dar nu m-am putut abţine când am dat de aceşti… elefănţei:

Am lăsat la sfârşit preferata mea de pe strada Roma nr. 16. De data asta, vorbim de o lucrare autentică: sculptura „Însingurare” a artistului Ion Mândrescu. Aşezată vizibil, lângă gardul casei, prin dimensiuni, ar fi mai mult o lucrare de interior, dar generozitatea (sau orgoliul) colecţionarului oferă astfel şi trecătorului obişnuit, câteva momente de bucurie vizuală.

timorați și mediocri

Cred că nu-i o noutate.

Bucureștiul duce lipsă de multe. Ne lovește – întîi de toate – lipsa civilizației, a lucrurilor simple care ar trebui să meargă. Frapează neputința de-a face – și aici includ neputința și nepăsarea autorității dar și neputința și neștiința oricărei forme a opoziției.

Dar astea-s lucruri vizibile, clare, ce sar în ochi!

Ce nu vedem că lipsește – dar simțim – este măreția; puterea de-a deschide drumuri; de-a fi o Capitală!

Este imposibil să fim o Capitală dacă sîntem timorați și mediocri, nu-i așa?

Așa sîntem!

Ca să conduci – ca să ajungi undeva conducînd – trebuie să lași de-o parte frica; să nu te sinchisești de „ce-o să zică lumea”.

Bucureștiul și-a trăit momentul de glorie la-nceput de ani 2000, cu un Primar care rîdea-n fața oricui și care nu se temea să-și ducă la capăt ideile: în patru ani-jumate a tras afară Capitala din mocirla cleioasă în care adăsta; și încă vreo trei ani după ce n-a mai fost Primar, orașul a respirat și, mai ales, a visat la proiecte fezabile, la planuri ambițioase.

Nu-i nici o mirare că venirea lui Oprescu a fost însoțită de planuri ușchite! – ne-obișnuisem cu toții că putem face orice, dacă ne dorim.

Dar articolul ăsta nu e despre infrastructură, despre proiecte, despre investiții.

E despre altceva: despre motivul pentru care Orașul nostru-i așa de mediocru.

Fiindcă, încet-încet, a ajuns pe mîna mediocrilor, fricoșilor, nepregătiților, neștiutorilor.

Aștia-s oamenii care se tem să facă ceva, ca să nu rîdă lumea de ei că nu le iese.

Ăștia-s oamenii care n-au nici puterea, nici anvengura și nici… nonșalanța să conducă și să ducă Capitala undeva.

Mediocrii și semidocții se tem mereu. Se tem de Om, se tem de rîsul și de scîrba lui. Și de-aia tot ce vine de la ei nu poate fi decît pompos, găunos, festiv și oficial. Ei nu știu de nevoia de-a lua ceva ușor, de-a face ceva drăguț, de-a face ceva cu acea autoironie a omului deștept, umblat și bazat.

Uitați-vă-n jur: în București nu se mai țin de ani buni de zile evenimente publice controversate și interesante.

Arta, bunăoară, s-a refugiat prin subsoluri, hale și poduri. Da – am rîs și-am privit cu silă zeci și zeci de evenimente „artistice”… dar le-am văzut; le-am înțeles; le-am putut folosi mesajul.

Parade nu se mai țin; nici fel de fel de festivaluri ori zile ce marchează vreun fapt simpatic. Nici nu ne dăm seama cîte-au fost și nu mai sînt.

S-au stins prea multe lumini în Capitală.

Recomandare (III)

scris de C. D. Mocanu

Am primit deunăzi  spre lectură (la mâna a doua) câteva reviste literare, de cultură și de istorie. Se întâmplă de câteva ori pe an având astfel ocazia practicării unei profitabile îndeletniciri.

Autori cu notorietate, profesioniști de vârf, oamemi de ispravă, știuți și recunoscuți între hotarele României și dincolo de ele, academicieni, profesori, scriitori, slujitori ai bisericii, ziariști, istorici, alături de autori mai puțin cunoscuți dar, cu știință de carte, aștern în pagină „povești” pentru mintea și sufletul cititorului.

Celor dispuși să-și ridice ochii din calculator, din tabletă sau din telefonul de ultimă generație (care trebuie musai mângâiat pentru a funcționa), câteva dintre publicațiile primite de mine le vor răsplăti îndrăzneala! Iată-le:

Pentru a marca Centenarul Marii Uniri, Agenția Națională de Presă AGERPRES, cea mai  veche, cea mai puternică și mai serioasă instituție de profil, a realizat  documentarul video „Marea Unire – România la 100 de ani” și albumul fotografic „România: Evoluție”. Lansate cu ceva timp în urmă, ambele sunt demne de laudă.

Albumul, tipărit în condiții grafice de excepție, este astfel prezentat chiar pe prima sa pagină: „Imaginile din Arhiva Fotografică AGERPRES, pe care vă invităm să le descoperiți, sunt adevărate opere de artă, care vă vor conduce printr-o călătorie în timp, spre istoria României.”

Și chiar așa este! Încercați să-l găsiți! Merită efortul!

A apărut la începutul lui octombrie trecut săptămânalul CERTITUDINEA, revistă de „cultură, identitate, atitudine”, varianta tipărită a revistei  online cu același nume, Este girată și asumată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din Romania. Își propune să susțină „demnitatea de a fi român în locul rușinii de a fi român”. Dificilă misiune și mai ales importantă! De urmărit! Veți descoperi abordări interesante, deslușiri argumentate ale realităților frământatei noastre democrații.

„Magazinul actualității culturale românești”, revista CLIPA, apare de opt ani și a ajuns la numărul cincizeci și nouă. Este editată de Arhiepiscopia Râmnicului și de Fundația  Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”. Director fondator: Dinu Săraru.

Publicația, de o impecabilă ținută intelectuală, nu are nevoie de prezentare. Citiți-o doar! Veți descoperi comori de cuget românesc. Varianta tipărită se distribuie gratuit dar, poate fi găsită și în varianta  online.

Revista „DACOROMANIA” Serie nouă apare din anul 1999 fiind editată de Fundația „Alba Iulia 1918 pentru unitatea și integritatea României”.

Puțin cunoscută în București, publicația ține vie flacăra istoriei și a simțirii românești în orașul Marii Uniri dar și în Republica Moldova, în Ucraina, în Transnistria sau în Ungaria. O revistă de istorie care merită mai mult. Măcar să se știe că există!

Ratatouille la Caro Emerald

scris de Sonia Ratatouille

La Sala Palatului, miercuri, a fost un concert Caro Emerald, preferata mea.

Caro a cântat „Tahitian Skies”, „Stuck”, „Watchugot” și multe alte melodii. A avut alături și orchestra ei, Grandmono, de obicei prezentată la începutul videoclipurilor. Caro Emerald cântă un fel de jazz.

Cea mai cunoscută melodie a ei este, după cum cred, „A night like this”.

În deschidere a cântat Irina Rimes.

A fost excepțional de frumos, excelent de minunat!

Caro a fost de nota 10!

Sala a fost plină și publicul, încântat.

Eu știam toate versurile.

Caro mi-a oferit cel mai frumos mărțișor. Sper să se întoarcă curând în România!!!!

Str. Povernei 16 – bustul lui George Georgescu

scris de Ando

Ca să fiu sincer, am trecut de multe ori prin dreptul acestei curţi. M-am oprit, am privit acel bust şi am plecat mai departe, culmea, fără să-l pozez!? Până nu demult, când mi-a căzut în mână cartea „Bucureştii sufletului”, de unde am aflat şi trista istorie a statuii.

 

Aşa că am dat din nou o fugă pe Povernei ca să-mi repar greşeala.

Sigur, povestea nu este atât de spectaculoasă ca cea a Neptunului” de pe Ştefan Furtună, dar,  zic eu, merită cunoscută, mai ales că lucrarea despre care vorbim zace totuşi într-un inexplicabil anonimat.

Despre dirijorul George Georgescu şi despre sculptorul Ion Jiga, puteţi citi detalii aici, respectiv aici.

„Cugetări”… culese de pe ziduri

scris de Ando

Mă mir cum rezistă tencuiala la „greutatea” atâtor cugetari!

Pute orașul de atâta „filosofie”!

   
 

… Pavlovič!!!

Bă, fraților!

Bă, pe cetățeanu’ ăsta nu-l cheamă așa cum ați scris voi pă copertă!

E rus săracu’ …

… nu sîrb!

Noi zicem Pavlovici.

Nu Pavlovič și nici măcar Pavlovich.

… Pavlovici!

așa cum sînt

… mai de fiecare dată cînd ne pomenim prin oraș – la cuvenitele plimbări – ni se-ntîmplă să intrăm în vreo librărie, vreun anticariat. C-or fi, ele, și buticuri de săpunuri, ceaiuri și cadouașe, e altceva; noi intrăm ca să vedem cărțile.

Așa cum îs ele editate, traduse… se cheamă că-s cărți; și niciodată nu m-a lăsat baltă curiozitatea, cheful și bucuria de-a pune mîna pe ele.

Și ce noroc: dacă-mi iese mie din cap să mai deschid ușa librăriei, fii-mea mă trage de mînecă; ea-i mîndră de carnetul ei, în care-și trece, titlu după titlu, cărțile pe care le-a citit.

Și, departe de vuietul străzii, ne-afundăm în liniștea cărții.

De-asta, probabil, se fac deja ani buni de cînd n-am mai trecut pe la vreun tîrg de carte. E-atîta lume acolo, atîta iureș, atîta… iarmaroc… lipsește taman tihna aia minunată de-a citi, de-a răsfoi, de-a te pierde printre rafturi.

Pentru că-i plăcut – așa de plăcut! – să fii în oraș, să te plimbi, să-ți iei ceva de ciugulit, să te uiți la lucruri și la oameni și – de-o dată! – să te hotărăști să intri să te uiți și la cărți; de-asta ne plac librăriile; așa cum sînt ele.