despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

După 6 luni

scris de Dan

De ce am emigrat nu cred că are vreo importanţă acum: realitatea este că de 6 luni locuiesc în Republica Irlanda iar despre România (şi Bucureşti) aflu de pe forumuri sau discutând cu cei rămaşi în ţară. Concediul de sărbători mi-a oferit însă o oportunitate interesantă: ce-ar fi să încerc să iau „de noi” lucrurile cu care m-am confruntat (până la obişnuinţă) în cei 15 ani de Bucureşti? Sau în general, în ţara în care m-am născut?

Poate a ieşit doar o colecţie de impresii dezlânate; nici nu mi-am propus mai mult, de fapt…

* * *

Avioanele Tarom au îmbătrânit; de fapt s-au uzat – uzura aceea din exces de utilizare fără a se cheltui prea mulţi bani pe întreţinere. Au fost cumpărate de noi acum 7-8 ani, însă nu cred că de atunci compania a fost vreodată pe plus, financiar.

Aparate de comandă taxi pe OTP? Wow. De două ori wow. E un prin semn al faptului că noi, ca societate, am început să căutăm soluţii proprii şi să nu mai importăm modele perfect funcţionale din exterior dar inaplicabile aici. Prin ţările civilizate taxiurile stau la coadă, primul venit fiind primul servit, din ambele puncte de vedere, al clientului şi al furnizorului de servicii, model care la noi nu are cum să funcţioneze în condiţiile unei pieţe relativ slab reglementate unde tariful poate fi stabilit discreţionar într-o marjă de la x la 3x. Iar modelul estic, al abordării turistului de la coborârea din avion, parcă şi-a cam trăit anii dacă vrem să ne integrăm în civilizaţia occidentală mai mult decât cu numele.

* * *

Pe Kiseleff în absenţă frunzelor se văd tot felul de lucruri interesante: Muzeul Satului e impresionant; la fel şi Mănăstirea Caşin. La Arc au dispărut lanţurile care blocau accesul auto pe sub monument – sper că nu am dat idei cuiva!

* * *

Muzeele au panouri informative mari in faţă; am intrat în rândul lumii şi cu asta!

* * *

În Bucureşti sunt foarte multe maşini pe străzi – nu atât în circulaţie cât mai ales parcate peste tot. Cu „noii ochi” nu pot să spun decât că e mult prea ieftin să ai maşină în Bucureşti şi în România în general: parcarea e gratis sau aproape gratis iar amenzi iau doar ghinioniştii. Plus că se vede că şoferii votează: Calea Victoriei ar putea deveni un simbol al oraşului prin transformarea într-o arteră pur pietonală.

Străzile din Bucureşti chiar sunt mai late decât cele din vest; benzile de circulaţie sunt de-a dreptul generoase, îmbie la viteză. Marcajele în schimb sunt la limita inferioară: prost gândite, prost executate.

* * *

Zona periurbană de la noi seamănă până la identificare cu ce se vede în filmele cu accidente din Rusia, la fel şi multe obiceiuri negative ale unora dintre „partenerii de trafic”. Cred că diferenţa între noi şi ruşi e dată doar de număr: au mai multe străzi şi mai multe maşini, implicit evenimentele excepţionale – accidentele – se petrec mult mai des.  Din punctul de vedere al fondului cultural nu suntem prea departe unii de alţii – nici noi şi nici ei nu avem în reflex cuvinte gen „te rog” sau „îmi pare rău”, de asemenea prin România nimeni nu zâmbeşte pe stradă.

пиздец блять... vorba rusului

Iarna pe uliţă: miroase a iarnă, se vede că e iarnă… Stop! Satele româneşti sunt acoperite iarna de o pâclă albicioasă iar mirosul de iarnă de la bunici e doar rezultatul lemnelor arse prin sobe. E secolul 21 iar ruralul românesc a rămas în Evul Mediu; nu mă gândesc neapărat la poluare, la tăierea pădurilor sau la combustibili alternativi: realitatea este că nicăieri în lumea civilizată nu se mai ard lemne în sobă. Atât.

* * *

În prima seară am deschis televizorul la ştirile ProTV: au început cu două crime având ca victime români stabiliţi în străinătate. Politica pare să fi dispărut din peisajul media – cel puţin de Crăciun – fiind înlocuită cu manele, bingo, programul lui Becali la puşcărie, filme în reluarea reluării şi foarte, foarte multă umplutură. Mă întreba doamna – „ce ţi se pare aşa de interesant la BBC World sau la BBC Entertainment că numai la asta te uiţi de când ai venit”? Dar oare ei ce i se părea interesant în celelalte 100 şi ceva de canale – sau mai grav, oare ce mi se părea mie interesant până acum 6 luni?

* * *

Problema majoră a hotelurilor din România nu e spaţiul de cazare – de bine de rău camerele sunt îngrijite şi curge apa caldă. Aţi ghicit, mă refer la restaurant, la spaţiul de servit masa, iar aici sunt două probleme: mâncarea şi ambientul. Mâncarea ca mâncarea – însă cum poţi să ai pretenţii de local stilat cu un televizor cu Kiss TV pe perete? De ce ţi-ai asezona micul dejun sau cina cu un televizor din care urlă o emisiune de pe Antena 3?

* * *

Apa din Bucureşti e plină de calcar; în 6 luni uitasem complet de detartrant, calgon, oţet şi de alte nebunii. Primul duş mi-a lăsat o senzaţie foarte ciudată pe piele, plus că apa are presiune destul de mare inclusiv la etajele superioare (da, oare de ce avem inundaţii la bloc în Bucureşti? de ce folosim cânepă şi nu silicon? de ce îngroparea sau mascarea ţevilor de apă e aproape tot timpul o idee proastă? de ce durata reală de viaţă a oricărei instalaţii de apă e mult mai scurtă decât durata de viaţă a clădirii? etc, etc)

* * *

Cald în casă: prea cald. Luxul suprem al oricărui român este să aibă 24 de grade iarna în locuinţă; iarna trecută în Bucureşti mi se părea normal, acum am simţit că mă sufoc. E aproape comun la noi să ţii în casă atât de cald încât să transpiri doar cât pui toate hainele pe tine înainte de a ieşi în frigul de afară. Recunosc, am avut multe discuţii pe seama reglării termostatului, fiind de fiecare dată învins cu majoritate de voturi în ciuda faptului că factura de gaze e plătită din salariul meu.

Ziua plecării: avionul de Londra plin până la refuz, cel către insula vecină a plimbat aer. Sau poate şi avionul de Londra a plimbat aer către București? Pe Heathrow n-am văzut niciun parlamentar sau vreun ziarist în vânătoare de imigranţi, dar asta este deja din alt serial, cu alţi actori…

Explorând heliopauza Bucureștiului

scris de Dan

Orice sistem solar are o heliopauză; de ce nu ar avea şi Bucureştiul una? Nu, faptul că Bucureştiul nu e un sistem solar conform cu definiţia de manual nu ar trebui să ne oprească la primul paragraf: în fond cu toţii trebuie că ne gândim la faptul că există acea graniţă imaginară în stânga căreia banii „radiaţi” de marele oraş contează mai mult decât ierburile comestibile care cresc în partea dreaptă. Sau invers.

Unde e heliopauza asta Bucureşteană? Nu mai e de mult vis-a-vis de ultimele blocuri sau de ultimele fabrici de la periferie; lumea s-a modernizat odată cu vilele noilor îmbogăţiţi precum şi cu ridicarea halelor metalice monstruoase numite generic „hypermarket”. De asemenea prin comunele fostului Sector Agricol Ilfov locuiesc împreună navetişti, agricultori, pierde-vară şi mici comercianţi, un mix care nu a ajuns încă în faza de decantare.

Şi totuşi cum arată heliopauza Bucureşteană? Poate ar trebui să iau punct cu punct şi să notez concluziile plimbărilor săptămânale din ultimele câteva luni:

Nu există un peisaj uniform; nu există nici măcar asemănări pe criterii de vecinătate. Fiecare comună a intrat în 2013 cu un bagaj istoric de 1-200 de ani iar influenţa unor oameni precum Dumitru-Marinescu Bragadiru este şi acum extrem de vizibilă. Actualul oraș Bragadiru, de fapt toată zona periurbană până la Mihăileşti, pare să conţină deja mugurii unei dezvoltări urbane paralele de oraş autonom, satelit al Bucureştiului, pe modelul oraşelor satelit din jurul metropolelor occidentale. Nu am văzut acest model în Voluntari; acolo oamenii au votat pentru a deveni sectorul 7, abandonând ideea unei căi urbane proprii.

Există localităţi rămase în Evul Mediu; în Jilava înghesuiala maximă părea să fie lângă magazinul care vindea seminţe şi îngrăşăminte; Măgurele, dacă excludem „zona fizicienilor”, este o localitate rurală absolut banală.

Proximitatea căilor naționale de transport contează, însă nu neapărat direct; centrele logistice de la marginea autostrăzii spre Piteşti nu par să fi scos din ruralitate o comună precum Ciorogârla. De asemenea lipsa unei ieşiri intermediare de pe Autostrada Soarelui în zona Brăneşti a „mutat” centrele logistice şi fabricile în proximitatea unor zone locuite din comuna Pantelimon, trimiţând astfel dezvoltarea rezidenţială şi turistică mai degrabă spre Cernica. O dezvoltare în direcţia industrială se conturează însă şi în zona Mogoşoaia-Buftea, cu efecte mult mai grave pe termen lung ţinând cont de distrugerea potenţialului turistic al zonei.

Există individualităţi cauzate de imigrare; zona Colentina-Voluntari-Afumaţi este „colorată” de către comunităţi provenind din Turcia şi China, această zonă fiind de recomandat pentru găsirea unui restaurant cu specific. Surprinzător, zona s-a curăţat mult faţă de acum câţiva ani, poate şi ca urmare a deschiderii unei căi alternative de acces către centrele comerciale.

Există peste tot opere de artă: după primul război mondial s-au ridicat o mulțime de monumente cu tematică militară; în prezent prin centrul multor sate din Vechiul Regat sunt de găsit statui de militari eroi sau pur și simplu memoriale închinate localnicilor care s-au sacrificat în război. În jurul Bucureştiului există statui în Clinceni şi în Tunari; poate şi prin alte locuri. De asemenea în câteva locuri există şi monumente de arhitectură brâncovenească… poate şi ruine de conace boiereşti. Doar că prea puţini oameni le caută.

Bula imobiliară de acum câţiva ani pare istorie; judecând după asfaltul încă aproape impecabil pe care l-am găsit prin sate în 2013 şi care nu exista atunci când Google Street View ne-a pozat, nu pot să concluzionez decât că sezonul camioanelor şi al transporturilor de materiale de construcţii s-a cam terminat. Pe de altă parte oamenii încep să se simtă ca acasă pe câmpurile patriei, chiar dacă unii dintre ei încă se luptă cu noroiul; în multe locuri începe să ajungă pe uliţă canalizarea, apa şi gazul. Sunt curios cum va fi peste 10 ani.

Expansiunea lanţurilor de retail a ajuns la faza pe comună: celebrul deja Mega Image e de găsit acum aproape peste tot în jurul Bucureştiului, fiind de facto magazinul central al unor localităţi intrate de ceva vreme în faza de dezumflare imobiliară precum Popeşti, Domneşti, Mihăileşti, Pipera sau Chiajna.

Legea pneurilor de iarnă a transformat fiecare mic întreprinzător în proprietar de vulcanizare. Numărul mare de maşini ieşite din garanţie sau cumpărate la ocazie se vede foarte clar la marginea străzii: avem peste tot service-uri auto, magazine de piese sau vânzători de asigurări.

Cei trei „paraziţi” spun despre România că este o ţară de băncifarmaciicazinouri şi şaormării; bănci nu prea sunt de găsit prin sate, poate câte o agenţie mică sau un bancomat pe lângă un cartier rezidenţial. Farmacii sunt însă multe, ceea ce denotă existența unei adevărate industrii a suplimentelor alimentare sau a reţetelor compensate. „Cazinourile” sunt săli de jocuri sau de pariuri şi sunt de găsit în fiecare comună, de asemenea fenomenul fast food practic a explodat. De fapt expansiunea culturala a valorilor occidentale de influenţă americană se vede deja peste tot: nu mai putem scrie „magazin” pe firmă ci „market” şi orice siglă trebuie asezonată cu un brand iar în lipsa uneia dintre mărcile mari de răcoritoare merge uneori şi o bere ieftină. Revenind, despre cârciumi, baruri, restaurante, grătare sau magazine mixte care vând pe caiet şi fac profit doar din comerţul cu alcool şi ţigări probabil că nu e nici măcar de vorbit.

Oare ar mai fi ceva concluzii de adăugat? Poate faptul că orașul nostru nu se va extinde niciodată până la Ploieşti. De fapt nu are potenţialul de a se extinde organizat în nicio direcţie, în ciuda visurilor imobiliare care ni s-au vândut până acum câţiva ani. Vor mai trece poate ani până când se va pune un pic de ordine în haosul generat de bula imobiliară, reţelele mari de magazine vor începe să trimită în faliment micii comercianţi inclusiv prin sate iar obezitatea indusă de fast food şi de mâncarea de proastă calitate va începe să se vadă pregnant pe uliţele care vor fi primit între timp canalizare şi o mână de asfalt. Dar mai e până atunci!

Pe şoseaua de centură, am fost… pentru a consuma benzina

scris de Dan

Centura Capitalei; de ce te-ai duce acolo? De ce ai circula pe acolo? … fiindcă există? Nu, nu e un motiv suficient, trebuie să existe şi o componentă de tip „obligaţie” la mijloc, nu de alta dar persoanele care au trimis acest drum naţional în folclorul urban s-au mutat de mulţi ani prin moteluri sau pe Internet. Ce se poate totuşi găsi în această periferie a pierzaniei, în locul unde mii de şoferi au pierdut şi pierd în continuare timp şi bani – probabil că nu e nicio enigmă la mijloc, doar că nimeni până acum nu s-a dus să descopere.

Eu am ales să parcurg toţi cei 72 km într-o zi de duminică; am făcut-o cu camera pe parbriz şi cu aparatul GPS pornit. Nici măcar nu a fost o experienţă despre care să trimiţi scrisori acasă; proiectul cartografic la care particip a fost cu siguranţă principalul beneficiar însă am simţit nevoia să aştern pe hârtia digitală câteva concluzii care poate vor servi şi altora în planificarea vreunor călătorii viitoare.

Prima concluzie: nu putem vorbi de un singur drum naţional din punctul de vedere al „personalităţii”; peisajul este extrem de eterogen, la fel şi traficul. În partea de sud şoseaua de centură este o stradă periferică a unor localităţi limitrofe (unele la ani lumină de civilizaţie) iar în nord a devenit un bulevard urban cu tot ce presupune asta. Dacă ar fi însă să facem o împărţeală subiectivă, am avea:

1. „centura de fiţe” aproximativ între Chitila şi Afumaţi, în partea de nord a oraşului. După ani de zile de reabilitări avem acum un drum expres de 20 km; faptul că nu prea ai unde să opreşti să repari vreo pană (mă refer atât la spaţiile laterale de parcare cât şi la vulcanizări) e compensat probabil de faptul că asfaltul e suficient de bun încât să nu rişti să faci vreuna.

2. „centura tiriştilor”, aproximativ de undeva din partea de sud (Jilava, zic eu) până spre Chitila, cale de aproape 23 km. Cea mai aglomerată porţiune a centurii, dar şi cea mai bine „echipată” pentru pierdut timpul sau reparat probleme pe drum. Există parcări, moteluri, restaurante, pensiuni, vulcanizări, service-uri… şi există intersecţia de la Domneşti care a mâncat săptămâni din viaţă prea multor oameni – da’ i-a obligat cineva să o ia pe acolo?

3. „centura uitată” – restul centurii, din zona Afumaţi prin est până spre Jilava. Trafic mai puţin intens ca în rest, puţine puncte de interes pe drum, şoseaua e ceva mai virajată iar senzaţia este de drum naţional oarecare, fără mare legătură cu aglomeraţia urbană din imediata vecinătate.

Unde poţi să te cazezi pe centură? În zona de fiţe (între Mogoşoaia şi Otopeni) există „Phoenicia Express” şi „La Conac”, ambele cu multe stele şi pretenţii. Ceva mai încolo spre Pipera-Tunari încă există clădirea abandonată a fostului motel, semn a unei evoluţii neiertătoare. În sud, aproape de intersecţia cu drumul spre comuna Berceni există complexul Mioriţa cu căsuţe şi teren de tenis, orientat se pare pe petreceri corporatiste la preţ redus. Pe centura tiriştilor există pensiunea Danacris, motelul Bucharest West (ah, am găsit un fluturaş pe maşină cu tarifele la acest motel, oferă explicit cazare cu ora) şi cele 2 moteluri de o parte şi de alta a autostrăzii spre Piteşti, cu intrarea în bretelele care conectează autostrada la centură.

Unde poţi să opreşti să mănânci? Foarte probabil în oricare dintre locaţiile menţionate mai sus. Există însă şi restaurante de tip popas la aproape fiecare intersecţie, unele dintre ele având şi parcarea dimensionată pentru camioane. Ceva mai multă agitaţie am văzut pe lângă Casa Iacob la intersecţia cu DN4 (Olteniţa) şi la intersecţia „Domneşti” unde trona o reclamă imensă cu celebrii mici (au devenit deja celebrii? … probabil s-a ajuns ca aşteptarea la semnul „stop” să echivaleze cu o pauză de masă şi de odihnă). Am observat şi o creştere în amploare a fenomenului fast food, dar asta este deja un fenomen aproape general pe drumurile româneşti; mă refer la prezenţa unor dughene pe care scrie explicit „fast food” şi în care vreun ghinionist serveşte zi-lumină prăjeli sau şaorme.

Benzinării? Multe, din toate reţelele naţionale plus ceva particulari. Cred că sunt poziţionate la maxim 5km una de alta pe toată lungimea centurii. În zona de nord unde centura este „lipită” de calea ferată accesul la benzinării este însă un pic mai dificil din cauza parapetului de beton.

Distracţie şi relaxare pe centură? Asta probabil ţine de fiecare, deşi cred că majoritatea şoferilor ar avea alt gen de cuvinte…

Cam atat. Sper să ajute cuiva!

articolul a apărut şi pe Am fost acolo