despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbări în Bucureşti XXXIII – două perechi de străzi

Cine-și face curaj să treacă mai departe de degradarea ce se găsește în preajma intersecției de la Chirigiu, întîlnește – ținînd tot înainte pe Calea Rahovei – case părăginite și prăvălii lăsate de izbeliște.

 

… dar și, poate, unele din cele mai interesante perechi de străzi bucureștene: Rădiței–Popeia și Anul 1821–Petre Marinescu.

Hai să le vedem mai bine.

Prima pe care ne băgăm nasul este Petre Marinescu. Zic bine, nasul: cam atît și-ncape aici! Deși – în teorie – practicabilă, riveranii o folosesc ca pe o fundătură-parcare. Unii reușesc chiar să-și strecoare mașina-n curte, deși aici totul – stradă, case, curți – e liliputan.

 

Nici măcar nomenclatorul stradal nu ne lămurește prea mult cu privire la Marinescu; aflăm că a fost profesor și publicist și că s-a născut în 1877: dar atît!

De ce-i strada asta într-atît de îngustă? Ne ajută Andrei Răzvan Voinea: „Parcelarea de case-tip care astăzi ocupă străzile 1821 și Marinescu, între Calea Rahovei și Tudor Vladimirescu apare pe harta Bucureștiului pe undeva pe la începutul anilor 1930, fără a se știe exact când. Dacă prima stradă, 1821 (fostă Aslan), poate poza drept cale de acces cu funcția de stradă, cea de a doua cu greu se poate încadra în această categorie și reprezintă, de altfel, și cauza ilegalității în jurul căreia se învârte parcelarea. Din pricina lărgimii care face insuficientă prezența simultană a două căruțe, nici autorii hărții din 1940 nu o consideră demnă de a o pune pe hartă, și nici mașina google streetview nu se sinchisește să intre.
Pe terenul aflat la dispoziție pe Calea Rahovei 218, dezvoltatorul primise avizul deschiderii unei singure străzi, pe care urma să construiască 15 case cuplate, pe ambele părți. Însă dezvoltatorul a decis să mai deschidă încă o stradă paralelă, pentru a mai construi încă un rând de case, spate în spate, mărind numărul caselor și, implicit, profitul. Lărgimea străzilor era reglementată de Regulamentul de Construcțiuni și Alinieri din 1928, care prevederea o lărgime de cel puțin 8 m pentru străzile mai lungi de 100 m, respectată aproximativ în strada 1821 și încălcată copios pe str Marinescu.” 

„Strada” corespunde, desigur, în Tudor Vladimirescu; de acolo ne-ntoarcem în Calea Rahovei pe cealaltă stradă a micuței parcelări – Anul 1821, botezată-n ton cu șoseaua adiacentă.

Pe 1821 deja ne bucurăm de mai mult spațiu; iar casele-tip se văd oleacă mai bine – cîteva chiar sînt de valoare. Partea dinspre Rahova e mai decăzută și mai murdară; loturile minuscule nu-i îmbie pe cumpărători să investească.

Sistematizarea comunistă nu ar mai fi lăsat nimic din străzile astea două; dar au scăpat – și așa puchinoase au rămas, pentru totdeauna.

După ce trecem de actualul complex comercial „Chirigii”, vedem cealaltă pereche de străzi, unde atmosfera e cu totul alta! La-nceputul anilor ’30 se ridica aici prima parcelare modernistă din București: Aron Mayer.

Prima stradă poartă numele colonelului Corneliu Popeia, căzut în Primul Război (pe una din case, cineva chiar a pus și-o placă memorială). Doar cîteva din case mai aduc aminte de început; oamenii le-au adaptat, renovat și reconstruit după plac, nevoi și posibilități. În ultimii ani strada și-a pierdut tot mai mult din ceva-ul ei; casele neafectate de transformări sînt, însă, destul de bine îngrijite. Plimbarea rămîne plăcută, întrucît sensul unic dinspre Rahova spre Tudor Vladimirescu face ca doar riveranii să intre pe aici.

     

Perechea este Rădiței; aici casele-tip sunt doar pe o parte și nici măcar pe toată lungimea străzii; vizavi găsim obișnuita amestecătură arhitecturală bucureșteană – dacă ne uităm pe hărți, vedem că asta e cea mai veche arteră dintre cele pe care le-am străbătut. La orele de vîrf se poate întîmpla chiar să întîlnim ambuteiaje, întrucît șoferii-s obișnuiți să folosească strada asta ca scurtătură. Dacă ne grăbim, nici nu remarcăm că-s destule imobile mici, în stare proastă.

    

Călătorul curios poate continua un pic plimbarea: înspre Trafic Greu se mai găsesc pitite cîteva case de pe vechile străzi Stan Tabără și Dincă Ștefan; o stație mai departe, e interesantă și Parcelarea Rahova, cu străzile Tocilescu şi Poenaru construite pentru funcţionarii Poştei; iar o privire în trecutul acestei bucăți din Calea Rahovei, de asemenea, nu strică.

O imagine de la mijlocul anilor ’30 ne arată strada Rădiței în plină campanie de pavare; aproape de anii ’80 recunoaștem în detaliul fotografiei făcute de Dan Vartanian trăinicia lucrării. La aceeași distanță între imagini, e uluitor și cum s-a „păstrat” specificul local pe care-l aminteam la începutul articolului.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Moise Nicoară – străduţa surpriză

scris de Ando

La finalul lui decembrie, anul trecut, mi-am zis că e cazul să ajung şi într-o zonă a oraşului pe care nu o ştiam decât superficial. Auzisem de nume de străzi ca Theodor Speranţia, Valeriu Branişte sau Turturelelor dar, mărturisesc, nu păşisem efectiv pe acolo. Şi uite aşa, am dat de această discretă străduţă, Prof. Moise Nicoară, de care, efectiv, m-am îndrăgostit… „la prima vedere”!

Nu ştiu când şi cum a apărut sau cum arăta la începturi. A făcut parte din parcul Valeriu Braniște, unde – împreună cu străduța paralelă, dar mai banală, ce poartă nume memorandistului Daniil (Daniel) Bărcianu – se numea doar Aleea B; pe hărți apare mai mult ca o fundătură.

Mai multe detalii găsim, mai degrabă, despre clădirile adiacente de pe Valeriu Braniște ce se-ntind, în fapt, de-a lungul străzii Turturelelor: ele au fost construite începînd cu anii ’20 în folosul funcționarilor Băncii Naționale. Detaliile reies dintr-o monografie a parohiei și bisericii Hagiu, de care ținea zona aceasta. („Un colț de oraș și un sfânt lăcaș”, de preotul Grigore N. Popescu, 1935):

  

Tăierea noului bulevard Unirii a dus şi în această zonă la mutaţii evidente. Au apărut drumuri noi, alte străzi au fost „căpăcite”, devenind intrări etc. Aşa se face că acum, în doi timpi şi trei mişcări, am ajuns din Piaţa Alba Iulia chiar pe… Moise Nicoară. De fapt, pe o alee care şerpuieşte prin rândul doi de blocuri de la bulevard şi care, firesc, trebuia să primească şi ea un nume, să fie o adresă.

Trecând rapid pe lângă anonimele şi repetabilele blocuri de aici, ajungem la străduţa veritabilă. O autentică desfătare vizuală! Pe nici 100 de metri, rămâi încântat de varietatea de stiluri ale clădirilor. Una nu seamănă cu alta, dar toate la un loc creează o senzaţie de tihnită armonie. Una-două stridenţe cromatice sau o poartă mascată cu plexigas nu reuşesc să strice imaginea generală. Chiar şi cele două bloculeţe din capul de sud al străzii au personalitate şi nu fac notă discordantă. În rest: retragere aliniată de la gard, înălţime aproape constantă a clădirilor şi, mai ales, gardurile, acele garduri joase, neagresive cu privirile trecătorului, şi care, acum vara, aproape dispar năpădite fiind de tufele de caprifoi, şi da: multă verdeaţă, copaci, flori. Toate astea, adunate, creează acea atmosferă de care vorbeam.

Dar să lăsăm imaginile să vorbeasca mai departe.

… acesta este episodul XXIX din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

prin fundături L – gata.

… ajunse-ntr-o fundătură taman serialul despre fundături. Sigur c-au rămas destule locuri de luat la picior – cum nu? – dar nu ne-am apucat să facem un recensămînt, ci doar o seamă de plimbări cu foloase, din care reușirăm să scoatem 50 de episoade! Cine se gîndea?

Iată, azi, la sfîrșit, cîteva intrări rămase pe dinafară, cum ar fi una ce se face din segmentul curat al Căii Moșilor din spatele Cocorului: pe ea ajungi la bisericuța Sfîntu Gheorghe-vechi.

Tot unei biserici dăm tîrcoale și-n continuare: este Popa Rusu, a cărei curte s-a întins blocînd o legătură dintre strada ce poartă numele bisericii și Marin Serghiescu:

Fluierului e o stradă ce se-nfundă – ciudat! – în zona Mătăsarilor dintre Ferdinand și Pache. Cel’lalt capăt dă-n spatele unui bloc din Mihai Bravu, dar nu-i blocat.

Descoperirăm, la numărul 47 al Căii Dorobanților, o fundătură cochetă, unde mai rezistă bucăți de pavaj vechi și-un rond inclus ulterior în curtea proprietății din capătul sacului:

O surpriză adevărată este supraviețuirea – între Nerva Traian și Mircea Vodă, bulevarde ceaușiste care-au ras bucăți uriașe din orașul de dinainte – drăguței intrări Traian Demetrescu. Cin’ să știe ce premiant șezuse aici, de-au scăpat demolării casele astea!

Dar pe unde n-am mai ajuns? Nu ne-am mai băgat între Splai și Politehnică, unde-i o veritabilă încrengătură de străduțe gîtuite și nici între Vitan și Timpuri Noi; străduțe-nguste, pieptișe, curbate și gata-gata să fie înghițite de blocuri noi – tot mai multe blocuri noi. De asemenea, așa cum ne-am promis de la-nceput, n-am explorat cartiere mărginașe, cu multe intrări și drumuri ce se-opresc în cine știe ce foste obiective industriale.

Vă mulțumim.

prin fundături XLIX

de Ando și HM

Continuăm cu „restanțele” din sezoanele trecute. Am mai dat și peste micuța intrare ȘtirbeyVodă, ce se ițește din segmentul aflat între Berzei și Constantin Cristescu…

Amintim intrarea Witting (Witing) care nu-i mai mare decît o curticică deschisă..

A venit și vremea să ne ocupăm și de cele două fundături-pereche dintre Panduri și Trafic Greu: Buturugeni și Barbu Urleanu. Prima se duce-ntr-un gard; a doua, însă, a scăpat de el, fiindcă acuma – cu barieră – servește drept acces la niște blocuri noi, ridicate la șină. Oricum, din ambele aveai, odată cu construirea blocurilor din ansamblul ceaușist, cum să te duci în stînga-dreapta pe felurite alei.

 

Barbu Urleanu a fost „căpitan de panduri din oastea lui Tudor” – tare multe străzi mici de pe-aici sînt legate de el.

… la final, fiindcă, odată-n plus, chiar nu ai cum să le știi pe toate – detem și peste intrarea Domnești, adiacentă străzii Corbeni; te păcălește c-ar fi doar un gang din Moșilor.

prin fundături XLVIII

de Ando și HM

Ne-am obișnuit – ca pe lîngă fundăturile autentice, chit că poartă nume au ba – să ne mai băgăm nasul și printr-o seamă de curți mai interesante.

Iată una, peste drum de Biserica Amzei, cu nimic mai prejos ca o veritabilă intrare.

Pînă ne-om mai urni prin zone-n care n-am pus de mult timp piciorul, să le mai epuizăm pe cele pe lîngă care-am trecut nepăsători, în episoadele mai vechi.

Două fundături găsim de-o parte și de alta a cimitirului evreiesc de pe 1 Mai. Una chiar se-oprește-n gardul acestuia, dinspre strada Iordache Golescu, după ce cotește spre Gala Galaction:

Cealaltă se ițește, discret, din strada ce-l cinstește pe Barbu Vlădoianu; deși tăblița-l pomenește ca „general”, noi s-ar cuveni să-l ținem minte ca pe un primar de toată isprava!

Capătul fundăturii este spatele Institutului Ana Aslan.

Ne-ntoarcem spre Piața Victoriei.

O deschidere ciudată, în fața unui garaj dărăpănat – ai zice că-i o piețișoară, dar nu-i așa.

 

Este vechea albie a străzii Doctor (DumitruSergiu, ce se desprindea din Doctor Felix, ajungînd în Buzești în preajma actualei intersecții cu Grigore Alexandrescu. Pe-aici au trecut tramvaie pînă-n anii ’80. Strada a fost distrusă odată cu redesenarea zonei Buzești survenită construirii metroului și-a dorinței de a continua bordarea cu blocuri aidoma celor masive din ansamblul Piața Victoriei-Titulescu.

După Revoluție zona a rămas nevalorificată mult timp. La început, clinica Sanador a avut o parcare care ocupa strada, însă din 2010 strada a fost redeschisă – mai puțin pe traseul ei istoric unde s-a ridicat o casă de cult a Adunării Creștine.

Și, ca să mai completăm povestea, pe undeva unde-i azi parcarea privată care-ți ia 9 lei pe sfertul de oră, se găsea o mică fundătură – din Dr. Sergiu se făcea și tot așa se și numea.

prin fundături XLVII

de Ando și HM

Ne-am obişnuit deja. Deseori, apariţia noilor blocuri a golit de conţinut noţiunea clasică de intrare sau fundătură. Harta sau indicatoarele n-au mai ţinut nici ele pasul cu realitatea. Aşa se face că, din strada Maior Coravu, cea care duce la intrarea principală a stadionului Naţional, avem, scriptic, intrarea Caporal Nicolae Cergă.

Şi pe teren, denumirea de „intrare” e atestată cu vârf şi îndesat: sunt cel puţin 6 plăcuţe cu această adresă, fixate numai pe blocul de pe lateral!

In fapt, după cum se vede, este o alee destul de largă cu două căi de acces în strada principală. Culmea e că una din aceste ieşiri în Maior Coravu are şi denumire: strada Motorului, dar nu apare pe harta google! Ca să nu mai spunem că, în capătul „intrării” noastre mai există şi corespondenţă (şi ea circulabilă auto) cu o altă stradă: Slt. Pompiliu Manoliu. Complicat! Cine mai ştie care şi cum a fost vechea configurare din zonă?

Acelaşi aspect îl întâlnim şi în strada Avalanşei, în apropiere de staţia de metrou Timpuri Noi. Găsim aici, lângă un mic grup de blocuri cu patru nivele, un indicator pentru intrarea Albiliţei. Fostă Fluturilor, practic, exceptând singura casă aflată chiar în capăt, acum avem de-a face cu o simplă alee de bloc.

Iată şi intrarea Grindul Mare. Trecută pe hartă ca un firicel, poţi trece de zeci de ori pe strada Inişor, de unde se formează, până s-o dibuieşti, mai ales acum când vegetaţia e în toi.

E de fapt doar un gang – bine marcat, e adevărat – spre intrările în curţile a trei case.

prin fundături XLVI/plimbări în București XXVIII

de Ando și HM

Avem iar un episod formidabil! Pretext să și facem o plimbare frumoasă, acum cît toamna-i încă bună cu noi.

E nevoie doar să ne dăm jos din tramvai la Lizeanu și să ne-ncumetăm pe strada asta.

Zicem că-i ultima stradă vie a Bucureștiului – nicăieri altundeva nu mai găsim atîta mic-comerț. Trotuare-nguste, magazinașe prăpădite, pompe funebre, ateliere, mîncătorii și alai de mașini și tramvaie 16 care se chinuie să treacă de Ștefan cel Mare. Trebuie văzut și simțit, nu se poate trage-n poză ce-i aici!

Pe mîna stîngă se fac patru fundături – fără nimic, dar nimic interesant în sine: Depoului, Silozului, Brădetului și Vagonului.

 

… Depoului corespunde-ntr-una din troacele setebiste ce se-ntind pe-aici (de la ele-și și trage numele); Silozului și Brădetului se-nfundă de-a dreptul. Silozului trebuie c-are ceva de-a face cu vechile acareturi ale Morii lui Assan, azi într-o uriașă decădere. Numele unei străduțe din apropiere – Vaporul lui Assan – ce-a mai rămas din ea; „vaporul” era, firește, mașina cu aburi a morii, prima din București.

Intrarea Vagonului, însă, are ceva al ei, care trebuie văzut mai de-aproape.

Nu pentru că-i accesul spre depou și atelierele S.T.B. – ci pentru că bucata asta-i o urmă a vechii căi ferate industriale ce traversa Capitala: o legătură directă dinspre Herăstrău-Aviației (pe o parte din traseul liniei tramvaiului 5) și Gara Obor.

Vedem și-n ziua de azi pe hartă o intrare a Vagonului care se prelungește de la Lizeanu spre dosul Parcului Circului! Și o să pornim puțin pe urmele ei – este traseul vechii șine, desigur.

Acest traseu feroviar să tot fi apărut pe la 1904; nevoia sa era impresionantă. Să ne gîndim la toate fabricile care ființau deja în zonă și care trăgeau folos de pe urma transportului pe drum de fier: Tonola (1865 – de cărămizi, pe locul ei și-a gropii aferente apărînd, înspre zilele noastre, Circul de Stat cu parcul său); morile – azi demolate și devenite „rezidențiale” – Olmazu (1862) și Viața (1892) ; Atelierele S. T. B. (apărute la 1909 pe locul unei alte cărămidării, mărite cu mai bine de trei hectare prin ’27); Moara și fabrica de ulei Assan (1853 – extinsă spre secolul XX cu fabrică de vopseluri); Manutanța Comunală (1878 – de la ea-și trage numele strada Mașina de pîine, cea care trece pe sub un bloc); tabloul se-ntregește mai încoace – spre lacuri – cu fabrica de glucoză și spirt; mai încolo – după șoseaua Colentina – cu cea de săpun Stella (pe la 1883-84)… și să nu uităm de Spitalul Colentina, apărut la 1858!

Dar chiar spre anii ’20 deja se se înțelegea că trenurile nu mai aveau ce căuta într-atît de înăuntrul orașului.

De fapt, în orașul modern care-și dorea să fie Bucureștiul, însăși industria care de dezvoltase aici nu mai avea cum să-și găsească locul.

Linia nu fusese doar pentru mărfuri; în prima ei jumătate de veac au circulat trenuri de călători. Apoi traficul a fost doar industrial, tot mai redus, tot mai local; traseul feroviar dinspre Herăstrău a fost scos din uz după mijlocul anilor ’80. Înainte de asta, odată cu lărgirea și modernizarea șoselei Colentina, se dezafectase traversarea feroviară spre dosurile Oborului.

Cînd spui cale ferată, spui barieră; spui macaz; spui canton. Vedem și azi unul aici, la intersecția străzii Lizeanu cu Vagonului/Reînvierii:

Firește că-i abandonat, dar ne aduce aminte că pe-aici trecea trenul, traversînd strada Lizeanu și mergînd spre Colentina, pe lîngă cimitir.

Azi e linie de tramvai pe Reînvierii; ea s-a pus pe la mijlocul anilor ’70, pentru ca tramvaiele să ocolească prin Lizeanu-Turmelor intersecția cea mare de la Obor, unde se construia pasajul subteran. Mai circulă 36 pe-aici, din an în Paște; rar vine!

Ne-ntoarcem la calea ferată: o ramificație deservea, mai încolo, Moara Assan. Mai departe, alta ducea-nspre Manutanță. În direcția opusă, o altă ramificație se făcea pentru folosul Atelierelor S. T. B. – trenul însă nu cotea, ci trebuia să dea cu spatele ca să intre spre ateliere.

Noi, însă, o să urmărim șina-nspre Circ; pentru asta-i nevoie să mergem pe strada Pîrgarilor: nu mult – și unde se ițește, într-o curte, alt canton părăsit, știm că pe-aici traversa strada calea ferată! După oprirea traficului, șinele au mai putut fi văzute cîțiva ani buni; urmele lor în asfalt s-au mai ghicit și-n urmă cu-n deceniu.

Regăsim traseul șinei mai departe, la intersecția străzilor Șoltuzului cu Sfîntul Niceta. Un alt fost canton, tot într-o curte; dar mai dichisit.

Nu prea-s urme ale șinei între Șoltuzului și Pîrgarilor; cel mult vreo două curți mai ciudate ne lasă impresia că trecuse pe-aicea. Linia era dublă, pentru ușurarea manevrelor, a garării și-a aprovizionării.

Dar, dacă te-ndrepți mai departe, o să vezi o cărăruie. Dac-o apuci pe ea, te afli iar pe traseul vechii căi ferate – azi trecut pe hartă tot ca intrarea Vagonului. Cărarea se lărgește și-i plină de mizerii!

Odată ce te obișnuiești cu mizeria, începe să ți se pară pitoresc și privești cu interes droaștele vechi ce zac prin buruiene.

La doi pași, trece strada Sfînta Ana, dar nu corespunde intrării Vagonului. În nici trei minute, am și ajuns în strada Turnătorilor; după ce trecem de ea, ajungem numaidecît în Județului.

De-aici, șina se ducea mai departe, prin spatele Parcului Circului; un ultim canton e, pesemne, transformat radical într-o casă de locuit extinsă. Aici, a fost, foarte demult, o ramificație pentru deservirea feroviară a fostelor mori și fabrici OlmazuViața și Tonola.

Calea ferată străbate, deci, cartierul în diagonală; trama stradală era de dinaintea punerii șinelor. Străzile, la-nceput, purtau mai toate nume de sfinți: mai apoi – între Războaie – au fost botezate după felurite denumiri de dregătorii. Doar strada Turnătorilor și-a păstrat numele peste timp; doar că prima dată se chema Turnătoriei, după cine știe ce făbricuță pesemne.

Canalizarea s-a introdus aici în 1934-35; după aceea au urmat fireștile lucrări de pavare.

Spre deosebire de alte segmente ale căilor ferate ce străbăteau Capitala, această bucată nu merita nici păstrată, și nici reconvertită într-un coridor urban destinat ori transportului public, ori traficului auto. Cu oareșce osteneală însă, s-ar găsi, pe-acest traseu al intrării Vagonului, rost de-a crea o pistă de biciclete către Parcul Circului.

Face mult s-alegi o zi frumoasă pentru plimbarea pe-aici; altminterea-i tare, tare urît!

Fiindcă orice plimbare-i și una printre amintiri, ne-aducem aminte că sînt – pe forumuri – și poze cu șina, de cînd încă nu dispăruse. Cele alb-negru sînt de prin 1983, cele color de prin ’85.

 

Odată terminată treaba și ieșiți din bălării, e cazul să ne uităm în tihnă la tot cartieru-n care ne găsim. Bulevardul Ghica-Tei (o stradă, în fapt, numele e cam lăudăros!) și străzile adiacente, cu case-tip (nu prea mai găsești două la fel azi) au o atmosferă cuminte; ieșind din parcelarea tipizată născută înainte de al doilea Război, dăm și peste căsuțe amărîte, și peste bloculețe cochete, și peste viluțe cu-n strașnic aer de conac! Cînd ajungi în Maica Domnului, o să te mire puzderia magazinelor cu piese electronice; e un paradis cunoscut pentru pasionații de șurubăreală.

Și nu te-oprește nimeni să mai cauți și alte fundături – chiar mai sînt vreo două: Scheiului, din strada Scheiul de Jos (e și strada Scheiul de Sus) și Pîrgarilor, acolo unde strada cu-același nume face cot cu Județului.

 

… acesta este episodul XXVIII din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

prin fundături XLV

de Ando și HM

Ce sărbătoare a fundăturilor avem azi! Nici nu știm cîte sînt!

Prima dintre ele e… e mai multe! N-are absolut nici un nume, deși din ea se ramifică vreo alte zece intrări, de-o parte și de alta.

Nici ele n-au nume. Întregul cvartal – ia priviți pe hartă cît de mare e! – ține de șoseaua Mihai Bravu și are numărul 227.

Cum s-or împărți pe-aici casele, apartamentele – mare aiureală! Ciudat, tare ciudat cum de s-a întîmplat să rămînă așa, fără nume, fără nici un Dumnezeu!

Casele, îngrămădite și fără vreo mare năzuință de-a fi confortabile – trebuie c-o fi fost vreo parcelare de-a vreunei mari fabrici; poate vreun I. O. R. sau altceva. Habar n-avem; dar nu se putea să nu pomenim curiozitatea asta urbană.

Ai putea spune c-ar fi simplu să pătrunzi aici și dinspre partea străzilor Alexandru Magatti / Gheorghe Petrașcu (de ce nu i-or fi păstrat ăsteia numele care-l cinstea pe caporalul Ruică?) dar străduța sergent Gheorghe Vârtej se-nfundă…

La doi pași de parcelarea asta – aproape lipită de ea din punct de vedere geografic, dar fără corespondență – dăm de o alta, la fel de interesantă: cea de pe intrarea Sectorului!

Aici, măcar, vedem că o parte din aleile de pe partea nordică corespund bulevardului Basarabia. Nici una din aleile ramificate (o droaie, și-aici) n-are nume, dar măcar casele au, fiecare, număr poștal. Găsim pe ele pavatură veche cu-n mic canivou improvizat drept scurgere, găsim și-un scuar central cu ceva pretenții de eleganță; nu-i ceva cu care să nu ne mai fi întîlnit: ba sus pe la Mărțișor, ba jos prin Regie am tot dat de genul ăsta de așezare de case.

Aglomerația de mașini e dată și de vecinătatea clădirii „Registrului Comerțului”. Adiacent mai găsim niscai fabrici lăsate-n paragină.

Dacă ne dăm, așa, un pas mai în spate, vedem cu întreaga asta parte de oraș a fost un loc prielnic parcelărilor interesante și experimentale. Parcelarea Cățelu ne intrigă și azi; peste drum, spre Vatra Luminoasă, micro-cartierul cochet dintre Basarabia și Coravu precum și parcelările propriu-zise din Vatră; și dincoace de Mihai Bravul, avem Raionul.

prin fundături XLIV

de Ando și HM

Reluăm serialul dedicat fundăturilor și-ncepem sezonul său de toamnă cu niscai restanțe: intrări pe care le-am trecut cu vederea.

Cum ar fi ciotul străzii Praga, dintre Washington și vechiul depou Bonaparte

Sau legătura închisă traficului auto dintre G-ral Christian Tell și străpungerea bulevardului Dacia

Ori micuțul ăsta apendic al străzii drăguțe și puțin știute Căpitan Mircea Vasilescu – undeva între 11 Iunie și Coșbuc

Și – în Cotroceni – o îngustime de-un metru pe care nici n-ai ghici-o, dar merită s-o iei în seamă!

… șerpuiește din străduța General Doctor Emanoil Mihail Severin și-i poartă același nume:

prin fundături XLIII

de Ando și HM

Ne cam pregătim să ne luăm tălpășița din zona distrusă de Ceaușescu între piețele Unirii și Alba Iulia. Mai avem, însă, o fundătură de bifat: Clucereasa Maria.

O găsim prin cvartalul adiacent Teatrului Evreiesc, rămas cumva în picioare pe sfîrșit de ani ’80. Bloculețele – din păcate părăginite – fac dovada stilului zonei. Clucereasa Maria a fost mereu fundătură, dar odată cu prefacerile ceaușiste a primit o deschidere mititică spre noua arteră largă numită Sfînta Vineri.

 

La doi pași de această fundătură, i se găsea o pereche numită Olteni; a dispărut după Revoluție, odată cu-nceperea construirii unei biserici noi, în locul celei demolate de la Sfînta Vineri.

Schimbăm binișor zona! Ajungem iar între Grivița și 1 Mai. Mai jos de vechea Cuțaridă, din strada Lainici te poți băga pe fundătura Lotru: ea se-oprește-ndărătul blocurilor ce bordează Calea Griviței.

Mai trecem la socoteală vreo două curți-intrări care ne-au sărit în ochi; una pe strada Jules Michelet – stradă care-i ea însăși închisă traficului, întrucît are ghinionul să adăpostească ambasada Marii Britanii…

… și cealaltă găsită pe strada Răspîntiilor.