despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

prin fundături XLVIX

de Ando și HM

Continuăm cu „restanțele” din sezoanele trecute. Am mai dat și peste micuța intrare ȘtirbeyVodă, ce se ițește din segmentul aflat între Berzei și Constantin Cristescu…

Amintim intrarea Witting (Witing) care nu-i mai mare decît o curticică deschisă..

A venit și vremea să ne ocupăm și de cele două fundături-pereche dintre Panduri și Trafic Greu: Buturugeni și Barbu Urleanu. Prima se duce-ntr-un gard; a doua, însă, a scăpat de el, fiindcă acuma – cu barieră – servește drept acces la niște blocuri noi, ridicate la șină. Oricum, din ambele aveai, odată cu construirea blocurilor din ansamblul ceaușist, cum să te duci în stînga-dreapta pe felurite alei.

 

Barbu Urleanu a fost „căpitan de panduri din oastea lui Tudor” – tare multe străzi mici de pe-aici sînt legate de el.

… la final, fiindcă, odată-n plus, chiar nu ai cum să le știi pe toate – detem și peste intrarea Domnești, adiacentă străzii Corbeni; te păcălește c-ar fi doar un gang din Moșilor.

prin fundături XLVIII

de Ando și HM

Ne-am obișnuit – ca pe lîngă fundăturile autentice, chit că poartă nume au ba – să ne mai băgăm nasul și printr-o seamă de curți mai interesante.

Iată una, peste drum de Biserica Amzei, cu nimic mai prejos ca o veritabilă intrare.

Pînă ne-om mai urni prin zone-n care n-am pus de mult timp piciorul, să le mai epuizăm pe cele pe lîngă care-am trecut nepăsători, în episoadele mai vechi.

Două fundături găsim de-o parte și de alta a cimitirului evreiesc de pe 1 Mai. Una chiar se-oprește-n gardul acestuia, dinspre strada Iordache Golescu, după ce cotește spre Gala Galaction:

Cealaltă se ițește, discret, din strada ce-l cinstește pe Barbu Vlădoianu; deși tăblița-l pomenește ca „general”, noi s-ar cuveni să-l ținem minte ca pe un primar de toată isprava!

Capătul fundăturii este spatele Institutului Ana Aslan.

Ne-ntoarcem spre Piața Victoriei.

O deschidere ciudată, în fața unui garaj dărăpănat – ai zice că-i o piețișoară, dar nu-i așa.

 

Este vechea albie a străzii Doctor (DumitruSergiu, ce se desprindea din Doctor Felix, ajungînd în Buzești în preajma actualei intersecții cu Grigore Alexandrescu. Pe-aici au trecut tramvaie pînă-n anii ’80. Strada a fost distrusă odată cu redesenarea zonei Buzești survenită construirii metroului și-a dorinței de a continua bordarea cu blocuri aidoma celor masive din ansamblul Piața Victoriei-Titulescu.

După Revoluție zona a rămas nevalorificată mult timp. La început, clinica Sanador a avut o parcare care ocupa strada, însă din 2010 strada a fost redeschisă – mai puțin pe traseul ei istoric unde s-a ridicat o casă de cult a Adunării Creștine.

Și, ca să mai completăm povestea, pe undeva unde-i azi parcarea privată care-ți ia 9 lei pe sfertul de oră, se găsea o mică fundătură – din Dr. Sergiu se făcea și tot așa se și numea.

prin fundături XLVII

de Ando și HM

Ne-am obişnuit deja. Deseori, apariţia noilor blocuri a golit de conţinut noţiunea clasică de intrare sau fundătură. Harta sau indicatoarele n-au mai ţinut nici ele pasul cu realitatea. Aşa se face că, din strada Maior Coravu, cea care duce la intrarea principală a stadionului Naţional, avem, scriptic, intrarea Caporal Nicolae Cergă.

Şi pe teren, denumirea de „intrare” e atestată cu vârf şi îndesat: sunt cel puţin 6 plăcuţe cu această adresă, fixate numai pe blocul de pe lateral!

In fapt, după cum se vede, este o alee destul de largă cu două căi de acces în strada principală. Culmea e că una din aceste ieşiri în Maior Coravu are şi denumire: strada Motorului, dar nu apare pe harta google! Ca să nu mai spunem că, în capătul „intrării” noastre mai există şi corespondenţă (şi ea circulabilă auto) cu o altă stradă: Slt. Pompiliu Manoliu. Complicat! Cine mai ştie care şi cum a fost vechea configurare din zonă?

Acelaşi aspect îl întâlnim şi în strada Avalanşei, în apropiere de staţia de metrou Timpuri Noi. Găsim aici, lângă un mic grup de blocuri cu patru nivele, un indicator pentru intrarea Albiliţei. Fostă Fluturilor, practic, exceptând singura casă aflată chiar în capăt, acum avem de-a face cu o simplă alee de bloc.

Iată şi intrarea Grindul Mare. Trecută pe hartă ca un firicel, poţi trece de zeci de ori pe strada Inişor, de unde se formează, până s-o dibuieşti, mai ales acum când vegetaţia e în toi.

E de fapt doar un gang – bine marcat, e adevărat – spre intrările în curţile a trei case.

prin fundături XLVI/plimbări în București XXVIII

de Ando și HM

Avem iar un episod formidabil! Pretext să și facem o plimbare frumoasă, acum cît toamna-i încă bună cu noi.

E nevoie doar să ne dăm jos din tramvai la Lizeanu și să ne-ncumetăm pe strada asta.

Zicem că-i ultima stradă vie a Bucureștiului – nicăieri altundeva nu mai găsim atîta mic-comerț. Trotuare-nguste, magazinașe prăpădite, pompe funebre, ateliere, mîncătorii și alai de mașini și tramvaie 16 care se chinuie să treacă de Ștefan cel Mare. Trebuie văzut și simțit, nu se poate trage-n poză ce-i aici!

Pe mîna stîngă se fac patru fundături – fără nimic, dar nimic interesant în sine: Depoului, Silozului, Brădetului și Vagonului.

 

… Depoului corespunde-ntr-una din troacele setebiste ce se-ntind pe-aici (de la ele-și și trage numele); Silozului și Brădetului se-nfundă de-a dreptul. Silozului trebuie c-are ceva de-a face cu vechile acareturi ale Morii lui Assan, azi într-o uriașă decădere. Numele unei străduțe din apropiere – Vaporul lui Assan – ce-a mai rămas din ea; „vaporul” era, firește, mașina cu aburi a morii, prima din București.

Intrarea Vagonului, însă, are ceva al ei, care trebuie văzut mai de-aproape.

Nu pentru că-i accesul spre depou și atelierele S.T.B. – ci pentru că bucata asta-i o urmă a vechii căi ferate industriale ce traversa Capitala: o legătură directă dinspre Herăstrău-Aviației (pe o parte din traseul liniei tramvaiului 5) și Gara Obor.

Vedem și-n ziua de azi pe hartă o intrare a Vagonului care se prelungește de la Lizeanu spre dosul Parcului Circului! Și o să pornim puțin pe urmele ei – este traseul vechii șine, desigur.

Acest traseu feroviar să tot fi apărut pe la 1904; nevoia sa era impresionantă. Să ne gîndim la toate fabricile care ființau deja în zonă și care trăgeau folos de pe urma transportului pe drum de fier: Tonola (1865 – de cărămizi, pe locul ei și-a gropii aferente apărînd, înspre zilele noastre, Circul de Stat cu parcul său); morile – azi demolate și devenite „rezidențiale” – Olmazu (1862) și Viața (1892) ; Atelierele S. T. B. (apărute la 1909 pe locul unei alte cărămidării, mărite cu mai bine de trei hectare prin ’27); Moara și fabrica de ulei Assan (1853 – extinsă spre secolul XX cu fabrică de vopseluri); Manutanța Comunală (1878 – de la ea-și trage numele strada Mașina de pîine, cea care trece pe sub un bloc); tabloul se-ntregește mai încoace – spre lacuri – cu fabrica de glucoză și spirt; mai încolo – după șoseaua Colentina – cu cea de săpun Stella (pe la 1883-84)… și să nu uităm de Spitalul Colentina, apărut la 1858!

Dar chiar spre anii ’20 deja se se înțelegea că trenurile nu mai aveau ce căuta într-atît de înăuntrul orașului.

De fapt, în orașul modern care-și dorea să fie Bucureștiul, însăși industria care de dezvoltase aici nu mai avea cum să-și găsească locul.

Linia nu fusese doar pentru mărfuri; în prima ei jumătate de veac au circulat trenuri de călători. Apoi traficul a fost doar industrial, tot mai redus, tot mai local; traseul feroviar dinspre Herăstrău a fost scos din uz după mijlocul anilor ’80. Înainte de asta, odată cu lărgirea și modernizarea șoselei Colentina, se dezafectase traversarea feroviară spre dosurile Oborului.

Cînd spui cale ferată, spui barieră; spui macaz; spui canton. Vedem și azi unul aici, la intersecția străzii Lizeanu cu Vagonului/Reînvierii:

Firește că-i abandonat, dar ne aduce aminte că pe-aici trecea trenul, traversînd strada Lizeanu și mergînd spre Colentina, pe lîngă cimitir.

Azi e linie de tramvai pe Reînvierii; ea s-a pus pe la mijlocul anilor ’70, pentru ca tramvaiele să ocolească prin Lizeanu-Turmelor intersecția cea mare de la Obor, unde se construia pasajul subteran. Mai circulă 36 pe-aici, din an în Paște; rar vine!

Ne-ntoarcem la calea ferată: o ramificație deservea, mai încolo, Moara Assan. Mai departe, alta ducea-nspre Manutanță. În direcția opusă, o altă ramificație se făcea pentru folosul Atelierelor S. T. B. – trenul însă nu cotea, ci trebuia să dea cu spatele ca să intre spre ateliere.

Noi, însă, o să urmărim șina-nspre Circ; pentru asta-i nevoie să mergem pe strada Pîrgarilor: nu mult – și unde se ițește, într-o curte, alt canton părăsit, știm că pe-aici traversa strada calea ferată! După oprirea traficului, șinele au mai putut fi văzute cîțiva ani buni; urmele lor în asfalt s-au mai ghicit și-n urmă cu-n deceniu.

Regăsim traseul șinei mai departe, la intersecția străzilor Șoltuzului cu Sfîntul Niceta. Un alt fost canton, tot într-o curte; dar mai dichisit.

Nu prea-s urme ale șinei între Șoltuzului și Pîrgarilor; cel mult vreo două curți mai ciudate ne lasă impresia că trecuse pe-aicea. Linia era dublă, pentru ușurarea manevrelor, a garării și-a aprovizionării.

Dar, dacă te-ndrepți mai departe, o să vezi o cărăruie. Dac-o apuci pe ea, te afli iar pe traseul vechii căi ferate – azi trecut pe hartă tot ca intrarea Vagonului. Cărarea se lărgește și-i plină de mizerii!

Odată ce te obișnuiești cu mizeria, începe să ți se pară pitoresc și privești cu interes droaștele vechi ce zac prin buruiene.

La doi pași, trece strada Sfînta Ana, dar nu corespunde intrării Vagonului. În nici trei minute, am și ajuns în strada Turnătorilor; după ce trecem de ea, ajungem numaidecît în Județului.

De-aici, șina se ducea mai departe, prin spatele Parcului Circului; un ultim canton e, pesemne, transformat radical într-o casă de locuit extinsă. Aici, a fost, foarte demult, o ramificație pentru deservirea feroviară a fostelor mori și fabrici OlmazuViața și Tonola.

Calea ferată străbate, deci, cartierul în diagonală; trama stradală era de dinaintea punerii șinelor. Străzile, la-nceput, purtau mai toate nume de sfinți: mai apoi – între Războaie – au fost botezate după felurite denumiri de dregătorii. Doar strada Turnătorilor și-a păstrat numele peste timp; doar că prima dată se chema Turnătoriei, după cine știe ce făbricuță pesemne.

Canalizarea s-a introdus aici în 1934-35; după aceea au urmat fireștile lucrări de pavare.

Spre deosebire de alte segmente ale căilor ferate ce străbăteau Capitala, această bucată nu merita nici păstrată, și nici reconvertită într-un coridor urban destinat ori transportului public, ori traficului auto. Cu oareșce osteneală însă, s-ar găsi, pe-acest traseu al intrării Vagonului, rost de-a crea o pistă de biciclete către Parcul Circului.

Face mult s-alegi o zi frumoasă pentru plimbarea pe-aici; altminterea-i tare, tare urît!

Fiindcă orice plimbare-i și una printre amintiri, ne-aducem aminte că sînt – pe forumuri – și poze cu șina, de cînd încă nu dispăruse. Cele alb-negru sînt de prin 1983, cele color de prin ’85.

 

Odată terminată treaba și ieșiți din bălării, e cazul să ne uităm în tihnă la tot cartieru-n care ne găsim. Bulevardul Ghica-Tei (o stradă, în fapt, numele e cam lăudăros!) și străzile adiacente, cu case-tip (nu prea mai găsești două la fel azi) au o atmosferă cuminte; ieșind din parcelarea tipizată născută înainte de al doilea Război, dăm și peste căsuțe amărîte, și peste bloculețe cochete, și peste viluțe cu-n strașnic aer de conac! Cînd ajungi în Maica Domnului, o să te mire puzderia magazinelor cu piese electronice; e un paradis cunoscut pentru pasionații de șurubăreală.

Și nu te-oprește nimeni să mai cauți și alte fundături – chiar mai sînt vreo două: Scheiului, din strada Scheiul de Jos (e și strada Scheiul de Sus) și Pîrgarilor, acolo unde strada cu-același nume face cot cu Județului.

 

… acesta este episodul XXVIII din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

prin fundături XLV

de Ando și HM

Ce sărbătoare a fundăturilor avem azi! Nici nu știm cîte sînt!

Prima dintre ele e… e mai multe! N-are absolut nici un nume, deși din ea se ramifică vreo alte zece intrări, de-o parte și de alta.

Nici ele n-au nume. Întregul cvartal – ia priviți pe hartă cît de mare e! – ține de șoseaua Mihai Bravu și are numărul 227.

Cum s-or împărți pe-aici casele, apartamentele – mare aiureală! Ciudat, tare ciudat cum de s-a întîmplat să rămînă așa, fără nume, fără nici un Dumnezeu!

Casele, îngrămădite și fără vreo mare năzuință de-a fi confortabile – trebuie c-o fi fost vreo parcelare de-a vreunei mari fabrici; poate vreun I. O. R. sau altceva. Habar n-avem; dar nu se putea să nu pomenim curiozitatea asta urbană.

Ai putea spune c-ar fi simplu să pătrunzi aici și dinspre partea străzilor Alexandru Magatti / Gheorghe Petrașcu (de ce nu i-or fi păstrat ăsteia numele care-l cinstea pe caporalul Ruică?) dar străduța sergent Gheorghe Vârtej se-nfundă…

La doi pași de parcelarea asta – aproape lipită de ea din punct de vedere geografic, dar fără corespondență – dăm de o alta, la fel de interesantă: cea de pe intrarea Sectorului!

Aici, măcar, vedem că o parte din aleile de pe partea nordică corespund bulevardului Basarabia. Nici una din aleile ramificate (o droaie, și-aici) n-are nume, dar măcar casele au, fiecare, număr poștal. Găsim pe ele pavatură veche cu-n mic canivou improvizat drept scurgere, găsim și-un scuar central cu ceva pretenții de eleganță; nu-i ceva cu care să nu ne mai fi întîlnit: ba sus pe la Mărțișor, ba jos prin Regie am tot dat de genul ăsta de așezare de case.

Aglomerația de mașini e dată și de vecinătatea clădirii „Registrului Comerțului”. Adiacent mai găsim niscai fabrici lăsate-n paragină.

Dacă ne dăm, așa, un pas mai în spate, vedem cu întreaga asta parte de oraș a fost un loc prielnic parcelărilor interesante și experimentale. Parcelarea Cățelu ne intrigă și azi; peste drum, spre Vatra Luminoasă, micro-cartierul cochet dintre Basarabia și Coravu precum și parcelările propriu-zise din Vatră; și dincoace de Mihai Bravul, avem Raionul.

prin fundături XLIV

de Ando și HM

Reluăm serialul dedicat fundăturilor și-ncepem sezonul său de toamnă cu niscai restanțe: intrări pe care le-am trecut cu vederea.

Cum ar fi ciotul străzii Praga, dintre Washington și vechiul depou Bonaparte

Sau legătura închisă traficului auto dintre G-ral Christian Tell și străpungerea bulevardului Dacia

Ori micuțul ăsta apendic al străzii drăguțe și puțin știute Căpitan Mircea Vasilescu – undeva între 11 Iunie și Coșbuc

Și – în Cotroceni – o îngustime de-un metru pe care nici n-ai ghici-o, dar merită s-o iei în seamă!

… șerpuiește din străduța General Doctor Emanoil Mihail Severin și-i poartă același nume:

prin fundături XLIII

de Ando și HM

Ne cam pregătim să ne luăm tălpășița din zona distrusă de Ceaușescu între piețele Unirii și Alba Iulia. Mai avem, însă, o fundătură de bifat: Clucereasa Maria.

O găsim prin cvartalul adiacent Teatrului Evreiesc, rămas cumva în picioare pe sfîrșit de ani ’80. Bloculețele – din păcate părăginite – fac dovada stilului zonei. Clucereasa Maria a fost mereu fundătură, dar odată cu prefacerile ceaușiste a primit o deschidere mititică spre noua arteră largă numită Sfînta Vineri.

 

La doi pași de această fundătură, i se găsea o pereche numită Olteni; a dispărut după Revoluție, odată cu-nceperea construirii unei biserici noi, în locul celei demolate de la Sfînta Vineri.

Schimbăm binișor zona! Ajungem iar între Grivița și 1 Mai. Mai jos de vechea Cuțaridă, din strada Lainici te poți băga pe fundătura Lotru: ea se-oprește-ndărătul blocurilor ce bordează Calea Griviței.

Mai trecem la socoteală vreo două curți-intrări care ne-au sărit în ochi; una pe strada Jules Michelet – stradă care-i ea însăși închisă traficului, întrucît are ghinionul să adăpostească ambasada Marii Britanii…

… și cealaltă găsită pe strada Răspîntiilor.

prin fundături XLII

de Ando și HM

N-am mai trecut de multă vreme pe străzile cu nume de țări și capitale! Pe Roma am găsit și-o mică intrare, din care se vede dosul blocurilor vechi de pe Londra:

Iar mai departe, înspre piața Dorobanților, mai dăm – tot din Roma – de două intrînduri consecutive, între numerele 41 și 47.

Dacă tot sîntem la plimbări pe-aici, ia să ne ocupăm și de cîteva străzi mai cu moț.

Cum ar fi fosta alee Vulpache – azi botezată Venezuela. Ea este închisă traficului între aleile Modrogan și Alexandru, fiindcă Ministerul de Externe s-a făcut stăpîn peste ea cu ditai curtea…

Și ne-aducem aminte, mai spre Piața Victoriei, de-o străduță fără nume dispărută recent, în zilele noastre.

Făcea o legătură între strada Paris și bulevardul Aviatorilor; pe locul ei s-a ridicat „clădirea de birouri cu buruieni

prin fundături XLI

de Ando și HM

Ne preumblăm pe și pe lîngă strada Vulturilor. Urîtă zonă: putredă; putredă rău!

În fine, n-avem noi de ales, așa că ne ocupăm de poveștile locului.

… străzile din preajmă poartă nume de zburătoare: Turturelelor, Canarului, Hulubilor, Rîndunelelor. Nu-i singura zonă bucureșteană pe care-am întîlnit-o așa. Pe lîngă Duzilor au fost străzi care aminteau de îndeletnicirea făcutului mătăsii – Gogoșilor, Gîndacilor, Frunzei; ne-am mai plimbat pe alte străzi cu nume de meserii și ocupații; și le știm pe cele cu nume de „funcții” boierești de pe lîngă Clucerului….

Hai să vedem fundăturile! Hulubulilor e lunguță și șerpuită!

Iacă și Canarului – un drumeag pe lîngă care-ai trece, confundîndu-l cu vreo curte deschisă.

Între ele, hop și una numită Licurici!

Se face pe lîngă un rînd de bloculețe și se duce, tooot duce, pîn-la un pas de Maximilan Popper. Locul viran adiacent e rezultat din demolarea unor rînduri de case îngrozitoare, de unde au fost date afară multe familii cu probleme. Recent s-a demolat și altă clădire mare din vecinătate –  parcă te-ai gîndi că urmează, în timp, o preschimbare masivă a frontului ăsta de stradă.

Dacă ți-ai pune-n cap s-ajungi dinspre Popper spre Vulturilor, te-ai putea înfunda pe Avram Zenovie, rămasă dintr-un micuț cvartal neafectat de demolările ceaușiste.

Fiindc-am trecut deja pe Maximilian Popper, găsim aici și două foste fundături. Peste drum de ce-a rămas din Spitalul Caritas aflăm intrările Popper și Wilhelm Filderman. Odată cu construirea blocurilor ce mărginesc bulevardul Victoria Socialismului (azi, Unirii) acestea au fost deschise, corespunzînd altor alei și parcaje. Numele străzilor astea-s date de felurite personalități evreiești; Maximilan Popper fusese Trinității; Filderman, Agrișelor.

Nu se poate să nu-ncheiem și cu uriașa curte înfundată ce se face la intersecția străzilor Parfumului cu Popper – știe toată lumea cum arată șirul de case ce se-ntinde-nspre fostul spital:

Este o murdărie de nedescris: una din cele mai oribile fundături din Capitala noastră.

prin fundături XL

de Ando și HM

Iată-ne prin preajma Kiseleffului – strașnică zonă!

Întîi, revenim în parcelarea Delavrancea: și descoperim că strada principală a acestui cartier încîntător este, la un moment dat… fundătură – imediat după ce trece de micul scuar de la intersecția cu Petöfi Sándor.

Am mai trecut dincolo de Clucerului, găsind străduțe ce poartă nume de-ndeletniciri boierești: Serdarului, Paharnicului, Pivnicerului, Medelnicerului, Șetrarului; ce-or fi căutînd Docenților pe-aicea, habar n-avem. Dar găsim pe hărți mai vechi o intrare din Clucerului, oarecum spre Delavrancea – se numise Chelarului.

… traversăm șoseaua Kiseleff și, cum ne uităm înspre Triumf, ne sare-n ochi cartierul cochet și aerisit ridicat pentru nomenclatura comunistă, cu blocuri-vile – unele terasate. E ditai locul: se duce-n Mareșal Prezan, bulevard botezat la vremea aceea Aleea Trandafirilor!

E aici o alee numită „intrare” – Peru – care nu se-nfundă, ci se-ascunde prin desișurile ce-nconjoară blocurile astea. E multă delăsare: uși ruginite, tencuieli scorojite – semne de oameni care-au fost ceva dar n-au fost oameni.

Iese-n strada Uruguay (puțea dacă s-ar fi numit Brîncuței, ca pe vremurile vechi), din care – oleac’ mai încolo – înainte de o semi-piațetă unde Maior Șonțu o ia-nspre Prezan, se face o stradă al cărei nume nu l-am dibuit; pesemne nici n-are…

 

Ca să vedeți ce bine o duceau scîrbele comuniste, aici se găsesc cinci parcări subterane!

Rămînem să ne-nvîrtim pe-aici și vedem strada Gheorghe Brătianu – cea cu o bucată încă pavată cu lespezi trainice de piatră cubică și cu Rondul Francis – care are și ea o coadă ciuntită; așa a rămas mereu, se pare. Strada s-a numit Kogălniceanu și – mai încoace – Dăniceni.

Tot aicea-i și mica stradă botezată după arhitectul Burcuș: ea-i un covrig ce iese și se-ntoarce în Gheorghe Brătianu. Are și-o mică „intrare” la mijloc, ca să rupă un pic monotonia; intrarea nu-i deloc fundătură, ci mai degrabă alee…