Gara Basarab e cenușăreasa Gării de Nord – o anexă, locul unde sînt trimise să tragă trenurile personal (da, îmi plac de o mie de ori vechile nume ale trenurilor, intrate în vocabular și conștiința oamenilor: personal, accelerat și rapid! Îl vede cineva pe Topîrceanu scriind: „a trecut inter-regio”? Exact…)

Basarabul, deci, este o gară tare amărîtă; și se vede. De aici, deci, se tîrîe trenuri de Roșiori, de Tîrgoviște, de Pitești, de Ploiești…

Chiar și așa, merită cîteva poze și cîteva cuvinte despre ea.

Întîi, clădirea. E construită după Război, din ce știu. Nu e urîtă, dar e mică pe dinăuntru.

Clădirea, totuşi, nu te lasă chiar indiferent. Are aerul acela de gară, se vede pe ea. Îmi place.

Îmi mai place, aici, peronul acoperit. Unul e; la Basarab, avem doar patru linii: de-ajuns…

Da – e chiar o lucrare reușită, peronul ăsta.

De văzut, nu știu ce-ar mai fi. Lucruri căzute, ruginite, uitate? Un felinar vechi…

Bănci jupuite, scoase de la vreun metrou…

Basarabul e-nconjurat de căzături. Noul pasaj – curat și strălucitor – îți ia ochii. Dar dedesubt locul e sub amprenta clădirilor abandonate – institutul acela de proiectări acoperit, azi, de reclame și turnul de control…

Capătul de linie și-a pierdut pitorescul de pe vremea cînd aici întorcea tramvaiul 12; vizavi, fabrica de bere se transformă-n ceva comercial; dar avem însă o autogară la doi pași care este destul de civilizată.

Așa-i la Gara Basarab.