despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

natural, normal

Ce se-ntâmplă dac-o faci? Ce se-ntâmplă dacă te vede cineva? Ce se-ntâmplă dacă lumea o să zică ceva?

Nimic.

Nimic: atunci când e vorba de purtat natural.

Fiecare om, fiecare nație are un conformism, acolo. E greșit să credem că „noi, românii“ suntem mai mărginiți decât alții. Nu cu ei ne măsurăm, și nici măcar între noi nu trebuie să ne măsurăm. Ne măsurăm doar cu cel din oglindă…

În dumineca Paștelui, orașul era gol. În centru, nici picior de bucureștean: se auzeau toate graiurile Pământului – numai turiști.

Era Soare, cald, miros de pom înflorit, era liniște. Ne-am pus pe iarbă, pe tăpșanul parcului din Piața Unirii: era atât de bine; înc-un pic și adormeam.

Ce bine-i să te-ntinzi pe iarbă: ce frumos miroase; ce moale e pământul, dacă știi să stai pe el și nu uiți că ți-i prieten!

Ce bine-i să faci ceva simplu și natural, doar fiindcă-ți vine! Și ce normal e să faci ceva care-ți priește, fără să-ți otrăvești și încarci viața cu griji că te vede cineva… că ce-o să-i spui, dacă te-ntreabă de ce – și mai ales! – cum de te simțeai bine făcând… nimic?

Îmi place omul care-nțelege că are nevoie de-o pauză, de-o evadare, de-o eliberare.

… care știe că micile momente sunt uriașe.

„Ce poate fi mai bun? Totdeauna îți zici «Las’ că mai apuc eu asta. O să mă mai întâlnesc eu de multe ori în viață cu lapte și fân». Dar în realitate, nu mai dai de ele niciodată. Să știți, bieții mei prieteni, că asta a fost cea mai frumoasă noapte din viața noastră. Și voi nici măcar nu ați băgat de seamă.” (Vițelul de aur)

la firul ierbii!

La firul ierbii: ce să faci?

Nu să paști fericit, ci să șezi fericit, lăsînd Pămîntul cald și prieten să-ți hodinească oasele.

… vine, vine, vine!

Se aerisesc casele, se scot afară hainele grele și se spală tot ce trebuie să strălucească…

Spre seară, străzile ce duc la hipermarketuri se-nfundă și oamenii, cu liste lungi în mînă, se-apucă de cumpărături…

Copiii așteaptă bicicletele cele noi, ciocolata, jucăriile…

Sigur că-i mai mult decît atît: mult mai mult!

Nu dau pentru nimic în lume serile astea cu atîta lumină de sus, de la Mitropolie. Aici știi cum vine Paștele și la noi în oraș.

Doar mai avem – peste zi – de alergat, de făcut curat, de trudit la aragaz, de-nghiontit printre rafturi… Și totuși, cu orice pauză, cu orice răgaz de tras sufletul, ne sare-n ochi că vine: vine Paștele.

… ouăle-s din Herăstrău; a trecut pe lîngă ele Marius Petcu.

să fie mai ușor

Au trecut ani. Am scris mult – multe. Sîntem mulți. Și tot multul ăsta e, uneori… mult!

Cine vrea să parcurgă un subiect desfășurat în ani, în serii, cu „va urma” la coadă, are, neîndoios, greutăți.

Așa c-am început să lucrăm la gruparea seriilor noastre, întocmind liste de episoade și de articole:

au apărut floricelele…

… vine primăvara?

Pîn-acu’ am scăpat ieftin: nu mă plîng.

Tot Soarele din lume, azi, în București.

Înc-un an care-ncepe frumos.

… de ziua Republicii noastre!

S-au scurs 70 de ani. Și ce rușine că ne e rușine.

La mulți ani! 

interesele mele

Mă fîțîi prin oraș cît pot și cît îmi îngăduie timpul. Îmi place și-am nevoie de asta.

Interesele mele îmi cer să-nțeleg ce se petrece-n jur – și pentru asta trebuie să las cît mai puține fețe ale viețuirii noastre neacoperite.

Am văzut-o și la alți oameni, mai importanți și mai ocupați decît mine – pe care obișnuiesc să-i întîlnesc ba-ntr-o stație de autobuz, ba pe-o străduță de din dos; e vorba de oameni care se deplasează altminterea cu mașini pe care-ți face plăcere să le conduci și n-au vreme de pierdut – dar pentru care e important să-nțeleagă cum este omul; și ca să-nțelegi omul, trebuie să-l vezi și pe stradă, și-n tramvai, și la coadă la covrigi, și sprijinind o ușă de crîșmă.

Cum ar veni, se cade să-nțelegi omul lovindu-te de el, nu văzîndu-l în serialele de comedie date la televizor.

De-asta, cînd mă nimeresc printr-un loc prin care alții trec în goană, mă opresc cîteva minute – cîte am! – să-l iscodesc.

Să-i văd și noroaiele, și poveștile uitate, să-mi trezească aminitiri; să descopăr ceva neștiut – pe cît se poate.

Nu-i ușor – dar nici neplăcut nu e; fiindcă-s printre oameni și locuri din orașul meu: orașul pe care-l înfățișez nemijlocit, orașul pe care interesele mele îmi cer să-l pricep.

amintiri—

Sîmbătă: Magheru, Bălcescu, goale, ca să treacă pe-aici ultima dată cortegiul funerar al regelui.

Nu le-am mai văzut atît de pustiite de-aproape treizeci de ani, de cînd se-oprea circulația cu orele, să treacă Ceaușescu.

Mi-a trezit – nu știu cum să zic – amintiri; dintr-alea ca un fior pe șira spinării.

E decembrie; am putea să ne gîndim cît de-aproape sîntem încă de tot ce-a fost rău și de ce rămîne rău.

o zi plină

Bucureștiul a avut parte de-o zi plină, cum nu s-a mai văzut – și frumoasă, în felul ei. Fostul rege Mihai a fost purtat prin oraș, urmat de-un puhoi de oameni. Vremea a fost bună și funeraliile au mers cum trebuie și au impresionat.

Multă lume; și căscînd gura, și lăsîndu-se purtată de emoție. Oamenii au putut să se despartă de rege frumos.

La Palat, covor cald de lumînări aprinse, gardurile-mbrăcate-n mii și mii de flori, coroane aduse și „că trebuie” dar și de cinstire.

Nu poți zice că nu-i așa!

Bătrîni mai tineri ca regele, plînși; și copii care – cu candoare – au lăsat cîte-un bilet, au adus o jucărie, o floare.