despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

orașul mîțelor

le doare-n brișcă pe dumnealor, șed toată ziulica afară la soare.

din zbor

… știți cum ni-i felul: ne ferim și-i ferim și pe alții de deșteptăciunile noastre.

Cele bune tuturor.

e mare.

Hardughia nu doar că e mare, dar e din ce în ce mai mare. O vezi de peste tot.

frumoasă zi!

… o zi mare, deși cică e o unire mică. La mulți ani!

Frumos ar fi să avem în București o stradă care să poarte numele „24 ianuarie”.

ceva se schimbă

Zilele astea de vară tîrzie, zăpăcită, obositoare, te scot afară din casă… și din ale tale. Chiar și fără rost te duci în oraș – el te cheamă.

Și-ți dai seama, da, că ceva se schimbă-n orașul ăsta al nostru.

Centrul – în continuare murdar, mizer, gălăgios – e și mai atractiv, mai dulce, mai interesant.

Lasă cîrdurile uriașe de turiști, care-s din ce-n ce mai diverși și diferiți. Uite oameni de-ai locului, de-ai noștri carevasăzică, ieșiți… făcînd și – mai ales – nefăcînd nimica; o surpriză foarte plăcută, cunoscîndu-ne firea.

Străzile secundare-s la fel de neprietenoase, dar – ici-colo – vezi cîte-o clădire care se reface, care se recuperează, cîte-o masă pe trotuar, cîte-o vitrină-nveselită: mici fapte și senzații care se-adună și pe care, oricît de urîcios ai fi, nu poți să nu le vezi, să nu le simți și parcă… parcă… parcă te nimerești zîmbind.

Ceva se schimbă sub ochii noștri – și nu știu cine și ce trage după sine schimbarea asta; doar o văd.

Așa cum văd și știu că era nevoie de schimbarea asta, că-i atît de binevenită așa cum te pocnește dintr-o dată, odată ce-ai ieșit din cartier, din carapace.

Doar că pe măsură ce devine tot mai luminos Centrul, cartierele rămîn tot mai gri, înecate-n nepăsare… tot mai departe – din ce în ce mai departe. Poate și pentru că, atunci cînd vii înspre Centru, străbați zonele moarte, decăzute, oribile, ce-l învelesc: Coșbuc, Calea Rahovei veche, Calea Călărașilor, Sfîntu Gheorghe, Moșilor, Carol I, Kogălniceanu, Berzei, Eminescu.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu și faptul că ne aflam într-o zi liberă a făcut să nu moară nimeni.

Fiecare bucureștean care-a ieșit din casă sîmbătă dimineață, pe 26 ianuarie 2019, s-a aflat în pericol de moarte.

Ploaia înghețată care căzuse deja în ultimele două nopți îmbrăcase trotuarele și arborii, stîlpii și firele într-un strat greu de gheață.

Deja joi și vineri noaptea căzuseră crengi, dar era greu de închipuit cîte crengi urmau să cadă în cursul dimineții de sîmbătă.

Nu, nu știa nimeni.

Nu, la așa ceva e greu să ai cum să fii pregătit.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu – și faptul că ne aflam într-o zi nelucrătoare – a făcut să nu moară nimeni.

Mai încolo, dup-amiaza, într-un acces de funcționară sictirită, cei de la „112” s-au folosit de sistemul de alerte trimise pe telefon „ro-alert” ca să-i oprească pe oameni să-i sune reclamînd miile de crengi căzute peste străzi.

… acest sistem „este folosit în situații majore în care viața și sănătatea cetățenilor sunt puse în pericol, cum ar fi fenomene meteo extreme, inundații amenințătoare, atac terorist sau alte situații care amenință grav comunitățile” – ei zic asta, nu eu.

De ce mama dracului n-au trimis atunci, pe telefon, o alertă sîmbătă dimineață? „Stați în case, este pericol de prăbușire de crengi și copaci, nu ieșiți!

În orașul în care cădeau crengi la propriu în stînga și-n dreapta, oamenii au fost lăsați să se ducă spre moarte.

Știu că niciodată nu-i așa simplu. Știu că primirea acestei alerte ar fi însemnat panică, că s-ar fi repezit oamenii pe străzi să-și puie mașinile în loc liber. Știu că nici una din primăriile bucureștene n-a zis și n-a făcut nimic. Știu că noi, oamenii, ne-am prostit și-am devenit comozi, dar de-aia e cu atît mai mult nevoie să ni se spună cînd e ceva nasol.

Dar mai știu că degeaba construim sisteme și instituții frumoase, cu care să ne împăunăm la parade, dacă toate acestea nu lucrează în folosul omului.

de ce-s oamenii nevoiți să sune la 112?

În astfel de condiții atmosferice extraordinare se vede adevărul.

Două zile la rînd de polei – polei gros, umed, greu, polei ce a îmbrăcat totul – au pus Capitala în patru labe.

Da: s-a circulat foarte bine pe toate arterele principale și pe marea majoritate a străzilor mai mici. Foarte bine!

Ca întotdeauna, cei mai năpăstuiți îs tot cei slabi și nesiguri, cei care n-au cum să se suie-n mașină și să se ducă la cumpărături. Asta nu se schimbă!

Transportul public – în special cel electric – s-a dovedit iar prizonier. Tramvaiele și troleele s-au oprit, fiindcă firele s-au rupt: copacii îngreunați de gheață au căzut peste ele.

Sute, mii de crengi au căzut pretutindeni peste oameni, peste mașini – bine că, spre deosebire de vijeliile de vară, n-a mai murit nimeni. Cei ce locuiesc în noile cartiere rezidențiale fac haz de necaz acuma… aici nu există copaci deloc!

Angajații domeniului public, pompierii, polițiștii nu mai știau unde să intervină mai întîi.

S-a blocat telefonul de urgențe – 112 – fiindcă oamenii nu mai pridideau să sune, anunțînd copacii căzuți.

E o bună ocazie să ne dumirim: de ce-s oamenii nevoiți să sune la 112?

De-aia: deoarece n-au unde altundeva să sune. Unde să anunți un astfel de eveniment? La Primăria generală? La Primăria de sector? La Administrația Domeniului Public – mai există? La Poliția locală? La Poliția locală… de sector?

Cetățeanul n-are de unde să știe! Și nici nu poate să știe! Și nici nu trebuie să știe – și chiar dacă ar ști… la ce i-ar folosi?

Poate în sectorul 1 vei suna la poliția locală, dar în sectorul 2 trebuie să suni la primărie, și-n sectorul 3 mai bine-i scrii primarului de facebook, în timp ce în sectorul 4 te pun să suni la ADP… iar în sectorul 5 nu răspunde nimeni… și tot așa! Ce vină ai tu – rahat de cetățean – că ești la cheremul celor șapte administrații diferite ale Capitalei?

Știe cineva telefonul de la Primărie? De la ADP? De la Poliția locală? Nu; și de-aia oamenii trebuie să sune undeva.

Și sună unde au încredere.

din zbor

… urît mi-e cînd văd steagurile astea puse de noi: triste, pleoștite, ca niște izmene uitate-n cui.

E o mică șmecherie la mijloc să le fabrici, să le alegi și să le montezi în așa fel încît să stea frumos chiar și cînd nu bate vîntul, umflîndu-le.

Ca să nu pomenesc și de faptul că un drapel nu se lasă pînă culorile i se șterg și se acoperă de murdărie.

… culorile trebuie mereu să fie vii, pline, saturate.

Albastrul de trening chinezesc, galbenul de muștar de mici și roșul de gard de bloc ruginit nu sînt culorile noastre.

Ar fi frumos să ne pese de simboluri, fiindcă nu-s de luat în rîs.

zile triste, mohorîte

Ziua scade, tot scade, încă mai scade: de-abia din colo, din Ianuarie, o să-ncepem să simțim, prea încet, cum crește la loc.

Nu găsesc o bucată de zi mai tristă, mai nefolositoare parcă, decît dup-amiaza de iarnă de-acum, din Decembrie.

Așa de scurtă, așa de mică – cu momentul ăla îngrozitor în care simți cum crește frigul, cum se lasă negura, cum tot orașul se-ascunde-n pîclă.

Nici în rarele momente-n care Soarele mai aruncă o privire-nspre noi, amăgindu-ne c-o ultimă rază veselă, dup-amiaza de decembrie nu-i mai veselă și mai prietenoasă.

ziua noastră

Centenarul.

Nu ne-am ales cu nimic. Nu poți zice că s-o fi ridicat vreo statuie, vreun monument; că s-a inaugurat un parc, o stradă, o șosea, un pod, o… o… alee-acolo.

Deși, mai anii trecuți, promisiuni n-au fost puține. Să nu credeți că le-om fi uitat.

Dar asta e! Noi, oamenii, obișnuim să ținem la cei dragi și să ne bucurăm de ziua lor și cînd nu le merge bine, și cînd n-au chef, și cînd nu fac cinste.

Așa-i și azi.

Nu ne-am ales cu nimic; dar iată-ne o dată-n plus împreună – de ziua noastră.