despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

ceva se schimbă

Zilele astea de vară tîrzie, zăpăcită, obositoare, te scot afară din casă… și din ale tale. Chiar și fără rost te duci în oraș – el te cheamă.

Și-ți dai seama, da, că ceva se schimbă-n orașul ăsta al nostru.

Centrul – în continuare murdar, mizer, gălăgios – e și mai atractiv, mai dulce, mai interesant.

Lasă cîrdurile uriașe de turiști, care-s din ce-n ce mai diverși și diferiți. Uite oameni de-ai locului, de-ai noștri carevasăzică, ieșiți… făcînd și – mai ales – nefăcînd nimica; o surpriză foarte plăcută, cunoscîndu-ne firea.

Străzile secundare-s la fel de neprietenoase, dar – ici-colo – vezi cîte-o clădire care se reface, care se recuperează, cîte-o masă pe trotuar, cîte-o vitrină-nveselită: mici fapte și senzații care se-adună și pe care, oricît de urîcios ai fi, nu poți să nu le vezi, să nu le simți și parcă… parcă… parcă te nimerești zîmbind.

Ceva se schimbă sub ochii noștri – și nu știu cine și ce trage după sine schimbarea asta; doar o văd.

Așa cum văd și știu că era nevoie de schimbarea asta, că-i atît de binevenită așa cum te pocnește dintr-o dată, odată ce-ai ieșit din cartier, din carapace.

Doar că pe măsură ce devine tot mai luminos Centrul, cartierele rămîn tot mai gri, înecate-n nepăsare… tot mai departe – din ce în ce mai departe. Poate și pentru că, atunci cînd vii înspre Centru, străbați zonele moarte, decăzute, oribile, ce-l învelesc: Coșbuc, Calea Rahovei veche, Calea Călărașilor, Sfîntu Gheorghe, Moșilor, Carol I, Kogălniceanu, Berzei, Eminescu.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu și faptul că ne aflam într-o zi liberă a făcut să nu moară nimeni.

Fiecare bucureștean care-a ieșit din casă sîmbătă dimineață, pe 26 ianuarie 2019, s-a aflat în pericol de moarte.

Ploaia înghețată care căzuse deja în ultimele două nopți îmbrăcase trotuarele și arborii, stîlpii și firele într-un strat greu de gheață.

Deja joi și vineri noaptea căzuseră crengi, dar era greu de închipuit cîte crengi urmau să cadă în cursul dimineții de sîmbătă.

Nu, nu știa nimeni.

Nu, la așa ceva e greu să ai cum să fii pregătit.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu – și faptul că ne aflam într-o zi nelucrătoare – a făcut să nu moară nimeni.

Mai încolo, dup-amiaza, într-un acces de funcționară sictirită, cei de la „112” s-au folosit de sistemul de alerte trimise pe telefon „ro-alert” ca să-i oprească pe oameni să-i sune reclamînd miile de crengi căzute peste străzi.

… acest sistem „este folosit în situații majore în care viața și sănătatea cetățenilor sunt puse în pericol, cum ar fi fenomene meteo extreme, inundații amenințătoare, atac terorist sau alte situații care amenință grav comunitățile” – ei zic asta, nu eu.

De ce mama dracului n-au trimis atunci, pe telefon, o alertă sîmbătă dimineață? „Stați în case, este pericol de prăbușire de crengi și copaci, nu ieșiți!

În orașul în care cădeau crengi la propriu în stînga și-n dreapta, oamenii au fost lăsați să se ducă spre moarte.

Știu că niciodată nu-i așa simplu. Știu că primirea acestei alerte ar fi însemnat panică, că s-ar fi repezit oamenii pe străzi să-și puie mașinile în loc liber. Știu că nici una din primăriile bucureștene n-a zis și n-a făcut nimic. Știu că noi, oamenii, ne-am prostit și-am devenit comozi, dar de-aia e cu atît mai mult nevoie să ni se spună cînd e ceva nasol.

Dar mai știu că degeaba construim sisteme și instituții frumoase, cu care să ne împăunăm la parade, dacă toate acestea nu lucrează în folosul omului.

de ce-s oamenii nevoiți să sune la 112?

În astfel de condiții atmosferice extraordinare se vede adevărul.

Două zile la rînd de polei – polei gros, umed, greu, polei ce a îmbrăcat totul – au pus Capitala în patru labe.

Da: s-a circulat foarte bine pe toate arterele principale și pe marea majoritate a străzilor mai mici. Foarte bine!

Ca întotdeauna, cei mai năpăstuiți îs tot cei slabi și nesiguri, cei care n-au cum să se suie-n mașină și să se ducă la cumpărături. Asta nu se schimbă!

Transportul public – în special cel electric – s-a dovedit iar prizonier. Tramvaiele și troleele s-au oprit, fiindcă firele s-au rupt: copacii îngreunați de gheață au căzut peste ele.

Sute, mii de crengi au căzut pretutindeni peste oameni, peste mașini – bine că, spre deosebire de vijeliile de vară, n-a mai murit nimeni. Cei ce locuiesc în noile cartiere rezidențiale fac haz de necaz acuma… aici nu există copaci deloc!

Angajații domeniului public, pompierii, polițiștii nu mai știau unde să intervină mai întîi.

S-a blocat telefonul de urgențe – 112 – fiindcă oamenii nu mai pridideau să sune, anunțînd copacii căzuți.

E o bună ocazie să ne dumirim: de ce-s oamenii nevoiți să sune la 112?

De-aia: deoarece n-au unde altundeva să sune. Unde să anunți un astfel de eveniment? La Primăria generală? La Primăria de sector? La Administrația Domeniului Public – mai există? La Poliția locală? La Poliția locală… de sector?

Cetățeanul n-are de unde să știe! Și nici nu poate să știe! Și nici nu trebuie să știe – și chiar dacă ar ști… la ce i-ar folosi?

Poate în sectorul 1 vei suna la poliția locală, dar în sectorul 2 trebuie să suni la primărie, și-n sectorul 3 mai bine-i scrii primarului de facebook, în timp ce în sectorul 4 te pun să suni la ADP… iar în sectorul 5 nu răspunde nimeni… și tot așa! Ce vină ai tu – rahat de cetățean – că ești la cheremul celor șapte administrații diferite ale Capitalei?

Știe cineva telefonul de la Primărie? De la ADP? De la Poliția locală? Nu; și de-aia oamenii trebuie să sune undeva.

Și sună unde au încredere.

din zbor

… urît mi-e cînd văd steagurile astea puse de noi: triste, pleoștite, ca niște izmene uitate-n cui.

E o mică șmecherie la mijloc să le fabrici, să le alegi și să le montezi în așa fel încît să stea frumos chiar și cînd nu bate vîntul, umflîndu-le.

Ca să nu pomenesc și de faptul că un drapel nu se lasă pînă culorile i se șterg și se acoperă de murdărie.

… culorile trebuie mereu să fie vii, pline, saturate.

Albastrul de trening chinezesc, galbenul de muștar de mici și roșul de gard de bloc ruginit nu sînt culorile noastre.

Ar fi frumos să ne pese de simboluri, fiindcă nu-s de luat în rîs.

zile triste, mohorîte

Ziua scade, tot scade, încă mai scade: de-abia din colo, din Ianuarie, o să-ncepem să simțim, prea încet, cum crește la loc.

Nu găsesc o bucată de zi mai tristă, mai nefolositoare parcă, decît dup-amiaza de iarnă de-acum, din Decembrie.

Așa de scurtă, așa de mică – cu momentul ăla îngrozitor în care simți cum crește frigul, cum se lasă negura, cum tot orașul se-ascunde-n pîclă.

Nici în rarele momente-n care Soarele mai aruncă o privire-nspre noi, amăgindu-ne c-o ultimă rază veselă, dup-amiaza de decembrie nu-i mai veselă și mai prietenoasă.

ziua noastră

Centenarul.

Nu ne-am ales cu nimic. Nu poți zice că s-o fi ridicat vreo statuie, vreun monument; că s-a inaugurat un parc, o stradă, o șosea, un pod, o… o… alee-acolo.

Deși, mai anii trecuți, promisiuni n-au fost puține. Să nu credeți că le-om fi uitat.

Dar asta e! Noi, oamenii, obișnuim să ținem la cei dragi și să ne bucurăm de ziua lor și cînd nu le merge bine, și cînd n-au chef, și cînd nu fac cinste.

Așa-i și azi.

Nu ne-am ales cu nimic; dar iată-ne o dată-n plus împreună – de ziua noastră.

treceri

Cît de mult ne-am schimbat!

… cît de tare ne dă uneori peste cap o zi urîtă, obișnuiți fiind cu confortul.

Anotimpurile – frigul, zloata, vîjul, noroiul, arșița ori udeala – ne sîcîie într-adevăr; dar nu ne mai sinchisim de ele, nu-i așa?

Nu cît timp viața noastră-i aceeași; nu cît timp cei mai mulți dintre noi sîntem cocoloșiți, în lumea noastră călduță!

Îmi pare bine – mie – că n-am uitat că trecerile de odinioară de la un sezon la altul erau lucruri importante ale vieții; că însemnau pregătiri; că se marcau.

Oamenii – în voia Domnului – aveau atîtea vieți cîte timpuri și anotimpuri.

Sigur că viețile astea aveau tiparul lor – nu se putea altfel – dar trecerea dintr-una-ntr-alta cîte chițibușuri, cîte planuri, cîte socoteli presupunea!

Iote, vremea de-acum, de sfîrșit de toamnă, cînd omul cam termina cu treaba pe-afară, cînd pare că nu mai avea ce face pe cîmp și-n grădină, nu-l lăsa să se pună-n pat, lîngă sobă…

Grădina se curăța de buruiene, de gunoaie, de plantele ce mureau; uscăturile se puneau pe foc; se săpa – pentru ca peste iarnă pămîntul să nu se-ntărească aiurea; via se tăia, se-ngropa să nu-nghețe; și, peste toate astea, cîte mărunțișuri trebuiau puse-n ordine!

Acoperișul era-nchegat? Fereștile, ușile se-nchideau bine? Coșurile trăgeau? Hainele grele erau scoase, primenite și pregătite? Cămara era curată și plină – borcanele rînduite, murăturile așezate cum trebuie, vinul tras, cartofii așezați în paturile lor? Cotețele, magaziile erau reparate? Sculele, uneltele de vară erau puse bine – și cele de iarnă la-ndemînă? Dar lemnele erau sparte, tăiate, așezate cu cap în magazie? Ajungeau pînă-n primăvară?

Și fiecare făcea ceva, de la mic la mare! Ba chiar, parcă, ăi bătrîni erau cei care țineau toate astea sub control – cu toată puterea lor împuținată, experiența atîtor treceri le era formidabilă.

Și știți ce? Din toate atîtea astea care trebuiau făcute, bătrînii ăștia reușeau cumva, să găsească și prilejul unei bucurii – „am mai prins o toamnă!”

Mi-aduc aminte de-ai mei. Bunică-miu, ieșit de ani buni la pensie, își tîrîia picioarele prin șanțuri, venind cu cîte-un braț de vreascuri, bune să mai scutească lemnele cu inimă din magazie; mai întărea un gard; mai cusea pieptarul ăl gros și bătea cuie-n tălpile bocancilor ăi grei; și se punea la Soare, pe-o bancă, și-și făcea provizii de căldură pentru oase…

Bunică-mea-și făcea curaj și pleca la cumpărăturile de iarnă; cocoțîndu-se-n tramvai, se ducea la piață după izmene noi, bluze groase, mărunțișuri pentru cîrpit și reparat – și-apoi cîte se mai găseau de făcut pe-acasă! Fitece zi cu grija ei: să nu facă floare castraveții murați, să nu strice varza-n butoi…

Le era greu – le e greu și azi celor care nu stau aici, în Oraș – dar așa le-a fost dintotdeauna.

Și, înțelegînd asta, înțelegi și bucuria Omului de-a ține sărbători și obiceiuri; sfinții de toamnă, sîmbetele morților – parcă-ți mai trăgeai sufletul după toate cele făcute!

miroase a iarnă.

mirosul toamnei e, într-adevăr, fantastic: așa cum se compune și se des-compune din sumedenia de fire și firișoare, fiecare cu izul său!

Și cît de puțin îl mai simțim – doar frunzele ce putrezesc ne mai aduc stîrnesc amintirea că sîntem înconjurați de atîtea pe care nu le mai știm să le vedem.

Cum altfel?

Cum să mai miroasă a toamnă, de pildă, cînd nu mai dăm foc la frunze și la buruienele uscate?

Cum să se mai simtă fumul serii ce te făcea să simți că oamenii s-au întors cu toții acasă, cînd în sobe nu mai ard lemne și cărbuni, ci gaze?

Cum să-ți mai sară inima-n piept, trecînd pe lîngă o fabrică unde se face pîine ori ciocolată ori mezeluri, cînd toate fabricile de azi au zeci de instalații care scot afară aer primenit, fără nici urmă de miros?

În lumea asta a noastră – tot mai curată, mai ecologică, mai sigură – cînd dăm peste vreun lucru cu gust, cu miros, cu viață în el, parcă ne trăznește; ne cheamă la el, ne ademenește, ne păcălește.

Ne schimbăm; schimbarea nu-i rea – schimbarea e progres – doar că uneori omul mai rămîne cîte-un pas în urmă, adulmecînd vreo urmă a trecutului.

Găsii prin arhiva foto a agenției noastre de presă două imagini de iarnă bucureștene, luate acum mai bine de 60 de ani: Doamne, ce țipă frigul, ceața lăptoasă și udeala de pe jos! Doamne, cît de la fel ni-i orașul, prin vremuri!

Doamne, urîtă-i iarna atunci cînd și orașu-i urît.

Revenim

Sîntem prinși cu alte treburi și trebușoare. Revenim cînd ne revenim.

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.