despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

pe vremea asta

Se fac șapte ani de cînd C. D. Mocanu e în redacția noastră – iată și primul articol pe care l-a scris: Ciocolata și Apele Minerale!

Demult ani așterneam o samă de gînduri legate de transportul public bucureștean – ce însemnează el și ce s-ar cuveni să se petreacă pentru a deveni folositor… prea puține s-au schimbat în bine de un deceniu încoa’.

Vremea asta de-nceput de vară – atuncea cînd nu-i prea capricioasă – ne scoate din casă. Putem să ne plimbăm pe strada Moise Nicoară, să căscăm gura la copaci frumoși – și, pîn-o veni și momentul vacanțelor, dăm o fugă la Sibiu.

În umbra trecutului ne-aducem aminte despre Nenorocirea dela Cotroceni și de obișnuita întîlnire cu tinerețea lui Alexandru Dinu – din anii 1978 – 1985: de pe străzi, în întreprinderi…

pe vremea asta

Micile descoperiri făcute de-a lungul timpului ne-au purtat prin străzi înfundate și ganguri.

Uneori – gîndite prost – gangurile transformă cetățenii dindărătul fronturilor de blocuri în veritabili prizonieri ai disprețului contemporan.

În ultimii ani am fost martorii renovării multor biserici bucureștene; din păcate asta le-a adus sluțirea curților și grădinilor – și ce să mai zici de modernizările brutale de garduri, clopotnițe și alte acareturi?

Deocamdată ideea bucureșteană de mall a ajuns la nivelul ei de sus: după cîteva experimente nefericite ale deceniului precedent – City Mall și Libery – comerțul a-nceput să meargă pe orizontala hipermarket-galerie adiacentă. De ce n-au mers mallurile care n-au mers?

Răsfoim oleacă presa vremii pentru cîteva istorii de-ale mașinilor utilitare

… și citim iar din Alexandru Dinu:  Școlile – partea a doua.

Întoarcere în Bucureștii studenției

scris de Vlad Slavici

Episodul 1

Mulți dintre cei plecați peste hotare visează să se întoarca într-o zi, definitiv, acasă. Fie că atunci când au acumulat suficienți bani, fie pentru că le este greu să se adapteze, fie din dor, fie de nevoie.

Numai că această revenire nu implică doar o deplasare spațială, ci, ca un veritabil exercițiu în teoria relativității, și una temporală. Viața de acasă nu mai e aceeași care a fost lăsată în urmă la plecare. După cum ilustrează superbul film Acasă la Tata (regia Andrei Cohn, scenariul Mimi Brănescu), locurile sunt încă acolo, unii dintre prieteni sunt încă acolo, uneori și familia e încă acolo. Dar, vorba unui celebre melodii Vama Veche, “au trecut ani și viața s-a schimbat”, și pentru ei, și pentru tine. O întoarcere în același loc nu înseamnă și o întoarcere la aceeași viață.

De 14 ani locuiesc în SUA, la Boston. Asta înseamnă că peste o treime din viață mi-am petrecut-o în afara țării natale (m-am născut în 1982). Am plecat din România în august 2006. Tocmai absolvisem Facultatea de Automatică și Calculatoare la sfârșitul lui iunie, iar o lună și jumătate mai târziu pășeam prima dată pe pământ american, pentru studii post-universitare. Primii doi ani după plecare au fost cei mai confuzi: deși încercam sa mă acomodez, gândul îmi zbura deseori la familia lăsată în urmă, la prietenii și la viața studențească din București, cu multele ei plăceri. Rarele vacanțe în țară erau așteptate cu entuziasm, cu multă planificare ca sa bifez cât mai multe experiențe pe care mi le aminteam din facultate. Deseori mă întrebam dacă merită să rămân în SUA, dat fiind că mă simțeam mai bine la București. Dar mi-am continuat studiile, fiindcă n-am vrut ca, mai târziu, să-mi pară rău că mi-am ratat șansa de a trăi într-un loc perceput a fi mai civilizat.

Deseori în acea perioadă făceam exerciții imaginare care constau în scenarii ale întoarcerii mele la București. Am decis să urmăresc îndeaproape evoluția capitalei la nivel social, cultural și politic, așa ca inclusesem, parțial, și aspectul temporal într-o posibilă întoarcere. Pe plan social și cultural îmi plăcea cum evolua Bucureștiul. Erau multe exemple de mici întreprinzători în capitală în domeniul restaurantelor, teraselor și cluburilor, iar numărul de opțiuni incluse în oferta culturală era în creștere. Dezvoltarea vertiginoasă a clasei de mijloc (reprezentată parțial de așa-zisa categorie a corporatiștilor) în capitală putea să susțină, în general, fără probleme aceste localuri, precum și teatrele, sălile de concerte, berăriile, ceainăriile sau cafenelele. În acest sens, Bucureștiul o ducea foarte bine comparativ cu multe orașe de provincie (cu câteva excepții în Ardeal), unde multe localuri nu reușeau să prindă rădăcini. În plan urbanistic câteva ONG-uri deja începuseră să se opună rechinilor imobiliari. Pe multe planuri Bucureștiul înflorea an de an.

Revenind la perioada studenției mele (2001-2006), voi încerca în episoadele următoare un exercițiu al întoarcerii în timp, al rememorării acelor ani din perspectiva mea de acum. O să povestesc despre:

  • serile de joi și de sâmbătă din clubul Fire, cu mixul bucureștean unic de melodii rock si pop din anii 60/70/80/90 și cu băutura ieftină (gin-tonic și bere la echivalentul în lei a vreo 50 de eurocenți).
  • plimbările hai-hui pe străzile Bucureștiului, atât prin centru (11 Iunie, Dealul Mitropoliei, Parcul Carol, Parcul Tineretului; Centrul Vechi, Cișmigiu, Magheru, Grădina Icoanei, Bd. Dacia), dar și prin alte cartiere (Sebastian-Rahova, Militari, Drumul Taberei, Regie sau Piața Sudului, Vitan-Bârzești ori ștrandul Străulești).
  • serile din cluburile de rock (Le Noir și The Jack).
  • ieșirile la terase și grădini de vară (La Mama, Becker Brau, Piranha, La Motoare, Argentin, precum și fenomenul de scurtă durată numit La Ruine).
  • concertele din Piața Revoluției, Piața Universității sau de la Sala Palatului. Dintre acestea aș aminti un concert Phoenix și Vama Veche care a avut loc între niște cămine studențești din Grozăvești, loc găsit de cele două trupe cu câteva ore înainte, după ce căzuseră planurile de organizare în altă parte
  • cumpărăturile făcute la Carrefour Orhideea, care se deschisese când eram în anul 3 de facultate.
  • shaormele și ștrudelele cumpărate de la o sumedenie de shaormerii și patiserii cu vânzare la geam din Grozăvești și Regie, dar și de pe Magheru.
  • serile și nopțile calde de vară din București, care te-ndeamnă la visare.
  • cititul revistei B-24-FUN, o radiografie săptămânală a vieții de noapte bucureștene.
  • ieșirea la o bere și un ping-pong cu colegii de facultate la localul Chez Gabi de vis-a-vis de facultate, după examen.

Acum, la 14 ani mai târziu, încă mi-e dor de București, de familie și de prietenii de acolo. Încă îmi doresc să pot veni în concediu la București mai des. Încă vreau să mă întâlnesc cu prietenii seara la o terasă sau o grădină de vară. Dar știu și că timpul a trecut, și că o întoarcere definitivă la București ar avea cu totul alți parametri decât viața din studenție. Acea viață, orice ar fi, nu se mai întoarce. Se mai pot atinge crâmpeie din ea, dar numai din când în când.

Orașul lui Bucur s-a schimbat. Totuși, aceasta schimbare nu este una rece, una care îmi înstrăinează urbea. Am urmărit, deși de departe, totuși îndeaproape, schimbările bune și rele prin care a trecut Bucureștiul. Am citit despre istoria lui de pe site-uri ale iubitorilor orașului, inclusiv Simply Bucharest. Simt, oarecum, că am evoluat împreună. Am călătorit prin spațiu-timp și eu, și el, împreună, deși de la distanță. Deci nu e chiar ca în paradoxul gemenilor. Încă mai există speranță.

Până la episodul 2, vă las trei poze făcute în iunie 2006, cu două luni înainte să plec în SUA:

o vedere către campusul Universității Politehnica București, cu rectoratul în plan îndepărtat:

unul dintre corpurile Facultății de Automatică și Calculatoare:

Universitatea București văzută dinspre Teatrul Național:

Va urma!

pe vremea asta

Pe unde ne mai preumblăm azi? Revedem niscai străduțe în trepte și – cu ocazia asta – luăm urma și lui G. Călinescu prin Floreasca, pe interesanta stradă Rahmaninov.

Ne-am duce departe, da’ pentru asta ar trebui s-ajungem întîi la gară – așa că începem cu Gara Obor.

Ne-am duce și mai pe-aproape, dacă ne-ar fi autobuzul mai la îndemînă și nu s-ar găsi atît de multe străzi fără transport public.

Așa că stăm – precum o samă de remorci și rulote care nu pleacă nicăieri.

Nici ele, nici noi; nici măcar la «Romanian Design Week», să vedem ce minuni mai face designerul contemporan din saci de iută, paleți, carton și lipici.

Așa că tot în trecut ni-i alinarea – și revedem ce era înainte-n zona industrială a Rahovei, dezvelim cîte ceva despre celebrul depozit de băuturi de pe Grivița unde împărățise Ștefănescu – și-l ascultăm din nou pe Alexandru Dinu, povestind acum despre școlile pe unde-a fost.

pe vremea asta

Cum de-o rezista bucureșteanul de două luni fără să se bulucească? Asta e mare lucrătură – dar s-a-ntîmplat!

Orașul e gol. Piețele importante ale Capitalei îs pustii. Doar ce ne mai pitim de gardă prin ganguri și scurtături.

Anul ăsta sărim și peste zilele muzeului militar și peste noaptea muzeelor.

Ai fi zis că putem șede departe de Biserică? Uite că ședem.

Ne-aducem aminte de frumoasele plaiuri ale Sucevei – tare i-a-ncercat pe oamenii de pe-acolo spurcăciunea asta de pandemie.

Privind îndărăt, ne-aducem aminte cum s-au construit cîteva din blocurile centrale de după Război și de asemenea cum s-a ridicat Ferentariul; dar fiindcă munca unui Oraș nu se termină niciodată, revedem și lecția contemporană a construirii arterei Buzești – Berzei.

Și viața lui Alexandru Dinu ne poartă de data asta pe Calea Moșilor: din Republicii la Obor.

pe vremea asta

… ca să nu uităm nici ce-am făcut, nici c-am făcut întotdeauna treabă bună, spicuim cîteva titluri publicate de redacția noastră, acoperind un deceniu întreg.

Captivi în case cum sîntem acuma, ne zboară gîndul afară: rău de tot ne-am vîntura și preumbla!

Cîteva din amintirile vacanțelor de primăvară ne poartă la Budapesta și la Barcelona; da’ sigur ne-am mulțumi și cu o excursie la Vulcanii noroioși.

Ba cred că n-ar strîmba nimeni din nas să se suie-n traivan pentru cîteva plimbări loco; poate la Muzeul Satului, poate la Mitropolie

Știți de ce? Fiindcă ne dăm seama cît de mult avem nevoie de-o evadare – cît de bine ne face la memeacă!

Și-i cu folos: ieșind, găsim lucrușoare interesante, risipite peste tot și deslușim bucățele de istorie.

Da’ uite că n-vem cum să plecăm nicăieri, decît cu mintea – și nu ne rămîne decît să plecăm și-n timp, bucurîndu-ne de bucăți din viață și de amintiri: un prilej strașnic să ne-apucăm să recitim copilăria lui Alexandru Dinu, petrecută-n preajma bisericii Silvestru.

și totuși – vine!

Da, vine – vine Paștele.

Și-l așteptăm, avem nevoie de sărbătoarea lui.

Nu putem ieși să-l căutăm, să ne bulucim după cumpărături, să ne liniștim seara la biserică – asta e! Dar el vine.

Nici zilele parcă nu le mai știm, că de-acum toate-s la fel; nici să mai tragem chiulul în Vinerea mare, ca pe vremea cînd nu era zi liberă… Dar Paștele vine.

Mitropolia-i tot sus acolo, și-a trecut – ea – prin prea multe ca să se sinchisească.

Paștele vine: cu oamenii feriți, fără chicoteli și fără chermeze – vine oricum.

A venit el și-n ani mai grei, în care Țara era-n sărăcie și-n chinuri.

… vine la toată lumea.

orașul mîțelor

le doare-n brișcă pe dumnealor, șed toată ziulica afară la soare.

din zbor

… știți cum ni-i felul: ne ferim și-i ferim și pe alții de deșteptăciunile noastre.

Cele bune tuturor.

e mare.

Hardughia nu doar că e mare, dar e din ce în ce mai mare. O vezi de peste tot.