despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la Paradă

Cînd e vreo paradă, mă duc și eu să casc gura!

E ceva-n manifestările astea care te cheamă să le vezi. Copilăria? – poate…

Sau un soi de respect pentru cei ce defilează?

Ne rîdem de militari, îi disprețuim pe pîndari și pe gabori… da-n sinea noastră știm că-i respectăm.

Ba mai mult; cînd îi vedem pierzînd o zi din viață ca să ne-arate cum defilează – înțoliți în uniformele bune, cocoțați pe mașinile lustruite, veseli și mîndri, chiar dacă li-i frig – îi mai și privim cu drag.

De-asta mergem noi la Parada de-Ntîi Decembrie!

Am avut și noroc; n-a fost vremea chiar așa urîtă!

Iar după Paradă toate camioanele, transportoarele, tancurile au stat cuminți, trase pe dreapta, ca să ne facem poze cu ele și să le dăm tîrcoale pe toate părțile; tanchiștii asudaseră de la cîți copii urcau în brațe să-și facă poze la turele; era o mare veselie – așa cum trebuie să fie-ntr-o zi de sărbătoare.

Cea mai mare sărbătoare: ziua Țării noastre.

strada Zidarului

Din lucruri mici ies istorii mari! De cîte ori n-am tras învățăminte citind plăcuțe vechi de stradă? Orice tăbliță ruginită ori acoperită, în ani, de vopsea peste vopsea, ne zice o poveste.

… ca asta:

Nu mai căutați strada Zidarului; că nu-i mai zice așa de prin anii 30, să știți. Îi zice Preot Chiriac Bidoianu; e popa care-a făcut, după 1900, biserica Sfîntul Silvestru așa cum o știm azi.

Zidarul cela, nu știu cine-o fi fost; știu că zona-ntreagă abundă de străzi ce amintesc de ocupații și meserii. Străzile de-aici au rămas o plăcere de plimbare, deși cartierul a fost tăiat de lărgirea bulevardului Dacia. Și, ca orice plimbare cu pasul, se cade s-o-nsoțim cu una prin amintiri; așa că v-aș zice să-i recitiți copilăria lui Alexandru Dinu.

la Therme

Nu știu alții cum sînt…

… dar eu m-am simțit bine aici, la Therme.

Deși se face deja ceva vreme de cînd e deschis, abia de-acuma ajunsăi.

Aci, în cîmpul atît de cunoscut al Baloteștilor, a apărut un lucru mare, frumos și folositor. Nici nu simți că ești în plin Bărăgan, ci ai o oareșce intimitate.

Mare noroc pe noi cu apele astea termale; de ele știm de multă vreme, dar pîn-acuma nu ne-am folosit de ele mai deloc; o vreme a funcționat un soi de ștrand prin dosul Gării Băneasa, da’ asta a fost chiar de mult. Iar forajele de pe vremea comunismului – făcute cu gîndul ca blocurile apărute-n inima Otopeniului să beneficieze de încălzire termică naturală și lesnicioasă – au căzut în desuetudine.

În fine; acuma ne bălăcim în apă caldă și curată! Foarte curată – cînd pleci de-aici îți dai seama că nu s-a lipit de tine izul acela nesuferit de piscină.

Sigur; e lume multă – nu poate fi altminterea! – ce să facă oamenii, să nu se distreze, să nu se simtă bine? Buricărimea se dă pe tobogane și se veselește! Îs și-o groază de străini de pe la hoteluri, ceea ce-i încurajator. Mai era și sîmbătă – cu toate astea, zic c-a fost bine și mișto. Atît relaxarea, cît și distracția se-mpletesc bine și armonios aici.

Pînă și eu, care n-am stare de felul meu și mă plictisesc dacă mă pui să stau locului, m-am lăsat la-nmuiat cîteva ceasuri, uitînd de orice altceva ce-aveam pe cap. Nu-mi aduc aminte să fi stat vreodată atît de mult în apă; aveam un țep într-un deșt de la picior – rămăsese de cîteva săptămîni, de cînd călcasem pe-un păcătos de arici de mare pe la greci – și-a ieșit singur.

Nu te mai lași dus! – iar posibilitatea ca și-ntr-o zi mai vîntoasă și friguroasă să stai într-o piscină exterioară fierbinte e tare, tare plăcută.

Ce să mai zic? Se vede că locul se ține bine; n-am prea dibuit detalii care să lase impresia că, după mai bine de un an-jumate de funcționare, ceva e neîngrijit și decăzut: mi-a plăcut, nene.

9 ani

o dată-n an

poate nici n-ați văzut cît de primăvară-i afară…

S-au și scuturat magnoliile… de la o zi la alta, verdele-i tot mai des, urcă tot mai sus… ce păcat e să n-apuci să vezi toate astea. O dată-n an e primăvară! O dată-n an scăpăm de urît și de frig!

Ieșiți: nu doar din casă – ci din cocoloșu-n care sînteți: ieșiți!

Cel mai frumos oraș în care trăim v-așteaptă: și-i atît de frumos pe cît de frumos știm să-l facem. Nu-i căutați nici bubele – nici smacul ce le-acoperă… căutați Primăvara!

… și Paștele; Învierea – Sărbătoarea! Ne strîngem iar, neamuri și prieteni, ne veselim, ne-ndopăm, ne liniștim știind că sîntem strînși!

Dar și-o clipă de răgaz, fiecare cu el însuși, face bine.

Intrați și-ntr-o biserică. Ce liniște-i aici într-o după-masă luminată, cînd nu-i nimeni; stați cîteva minute așezați și-ați și uitat de zbuciumul de-afară, de ce-ar mai fi de cumpărat, de ce trebuie băgat la cuptor, de mașinile-nghesuite, de mesajele de pe telefon, de ceilalți oameni care-s răi!

Pîn’și bărbosul pîntecos zgîndărit de Mamona ce-și numără firfiricii-n altar ridică de-o dată ochii surprins de raza de Soare ce răzbate printr-un geam colorat: „dar dacă, totuși, Dumnezeu mă vede?”

La mulți ani!

Fuse – se duse. A fost un an bun, totuși: lăsați la o parte aiurelile și mizeriile și-o să vedeți c-a fost, chiar a fost, un an bun.

Ce dovadă mai bună vreți – decît Soarele care ne-a-ncălzit, vesel, în ultima zi?

A-nceput un an nou acum. Anul bun se cunoaște din prima zi.

Și-a-nceput bine: tot cu Soare.

Deie Domnul să fie tot așa.

… tuturor.

cele bune!

Poate și vouă vi s-o fi părut la fel.

… că zilele astea, de dinaintea Crăciunului, lumea chiar s-a purtat mai frumos.

Parcă oamenii – sastisiți după un an greu și-ncîlcit – căutau să-și regăsească, cumva, omenia.

Și dacă n-o fi fost așa – păcat.

Tuturor, în toate casele: cele bune!

Liniște și veselie!

spurcată-i, Doamne, băutura

img_8530

… mă găseam – să tot fie trei ani de-atunci – într-o vinărie.

Toamnă, ca acu’: frig, umed, mucezeală. Soarele, ascuns – te puteai gîndi c-o s-apară de-abia la primăvară, iar. Nici nu știai pe unde-i mai bine; înăuntru ți se chirceau deștele de la picioare-n pantofi, afară-ți dîrdîiau mîinile-n buzunare…

Cri, cri, cri, toamnă gri!

În vinărie, o iluzie de căldură, de la mustul care dădea să lucreze. Ziua, nehotărîtă, scurgîndu-se fără chef. Fără chef, și oamenii; și eu.

Aveam o pauză, dădeam să mă-ntorc la treabă – cînd a intrat în vinărie un omuleț.

Fusese om, ca să zic așa. Hainele, croite bine cîndva, din ștofă bună, acuma aveau pete și petice. Se vedea că mai demult fuseseră încă reparate cu grijă, poate cînd mai avea cine să-l grijească.

Venise după vin. Și-n vin era adevărul.

N-avea bani, cine știe cît de dator o fi fost; dar găsise – cine știe pe unde – o chestie care fusese la un moment dat valoroasă, și-o adusese la schimb.

Știa că trebuie să plătească jumătatea de vin de care-avea nevoie.

Și-a plătit: omulețul a revenit la viață, i s-au aprins ochii, i s-a luminat fața. Și-a adus aminte de tinereți, de vremea cînd fusese cineva  – și fusese! – a povestit, a folosit cuvinte mari, a scos din minte vorbele de zile bune.

Hiii! ce viu era omulețul. Ce spectacol.

Și-a primit vinul: și sticla, și-un pahar bașca, pe care l-a mîngîiat și sorbit acolo.

Și s-a stins: plătise și primise, a tras cortina. Hainele i s-au boțit la loc. Ochii nu-i mai sclipeau, voia doar să plece-acasă și să bea.

… a plecat, am plecat și eu: dar nu l-am uitat nici azi.

Vinul, vinul însă, așteaptă-n nenorocitul ăla de butoi.

din zbor

… chiar din zbor am și primit scrisoarea asta – dintr-un autobuz turistic bucureștean.

img_5011 img_5012

… o campanie; dar una interesantă.

din zbor

… un soi de protest și de atragere a atenției, chiar în fața Ministerului de Interne:

img_4992