despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

pe vremea asta

Pe unde ne mai preumblăm azi? Revedem niscai străduțe în trepte și – cu ocazia asta – luăm urma și lui G. Călinescu prin Floreasca, pe interesanta stradă Rahmaninov.

Ne-am duce departe, da’ pentru asta ar trebui s-ajungem întîi la gară – așa că începem cu Gara Obor.

Ne-am duce și mai pe-aproape, dacă ne-ar fi autobuzul mai la îndemînă și nu s-ar găsi atît de multe străzi fără transport public.

Așa că stăm – precum o samă de remorci și rulote care nu pleacă nicăieri.

Nici ele, nici noi; nici măcar la «Romanian Design Week», să vedem ce minuni mai face designerul contemporan din saci de iută, paleți, carton și lipici.

Așa că tot în trecut ni-i alinarea – și revedem ce era înainte-n zona industrială a Rahovei, dezvelim cîte ceva despre celebrul depozit de băuturi de pe Grivița unde împărățise Ștefănescu – și-l ascultăm din nou pe Alexandru Dinu, povestind acum despre școlile pe unde-a fost.

pe vremea asta

Cum de-o rezista bucureșteanul de două luni fără să se bulucească? Asta e mare lucrătură – dar s-a-ntîmplat!

Orașul e gol. Piețele importante ale Capitalei îs pustii. Doar ce ne mai pitim de gardă prin ganguri și scurtături.

Anul ăsta sărim și peste zilele muzeului militar și peste noaptea muzeelor.

Ai fi zis că putem șede departe de Biserică? Uite că ședem.

Ne-aducem aminte de frumoasele plaiuri ale Sucevei – tare i-a-ncercat pe oamenii de pe-acolo spurcăciunea asta de pandemie.

Privind îndărăt, ne-aducem aminte cum s-au construit cîteva din blocurile centrale de după Război și de asemenea cum s-a ridicat Ferentariul; dar fiindcă munca unui Oraș nu se termină niciodată, revedem și lecția contemporană a construirii arterei Buzești – Berzei.

Și viața lui Alexandru Dinu ne poartă de data asta pe Calea Moșilor: din Republicii la Obor.

pe vremea asta

… ca să nu uităm nici ce-am făcut, nici c-am făcut întotdeauna treabă bună, spicuim cîteva titluri publicate de redacția noastră, acoperind un deceniu întreg.

Captivi în case cum sîntem acuma, ne zboară gîndul afară: rău de tot ne-am vîntura și preumbla!

Cîteva din amintirile vacanțelor de primăvară ne poartă la Budapesta și la Barcelona; da’ sigur ne-am mulțumi și cu o excursie la Vulcanii noroioși.

Ba cred că n-ar strîmba nimeni din nas să se suie-n traivan pentru cîteva plimbări loco; poate la Muzeul Satului, poate la Mitropolie

Știți de ce? Fiindcă ne dăm seama cît de mult avem nevoie de-o evadare – cît de bine ne face la memeacă!

Și-i cu folos: ieșind, găsim lucrușoare interesante, risipite peste tot și deslușim bucățele de istorie.

Da’ uite că n-vem cum să plecăm nicăieri, decît cu mintea – și nu ne rămîne decît să plecăm și-n timp, bucurîndu-ne de bucăți din viață și de amintiri: un prilej strașnic să ne-apucăm să recitim copilăria lui Alexandru Dinu, petrecută-n preajma bisericii Silvestru.

și totuși – vine!

Da, vine – vine Paștele.

Și-l așteptăm, avem nevoie de sărbătoarea lui.

Nu putem ieși să-l căutăm, să ne bulucim după cumpărături, să ne liniștim seara la biserică – asta e! Dar el vine.

Nici zilele parcă nu le mai știm, că de-acum toate-s la fel; nici să mai tragem chiulul în Vinerea mare, ca pe vremea cînd nu era zi liberă… Dar Paștele vine.

Mitropolia-i tot sus acolo, și-a trecut – ea – prin prea multe ca să se sinchisească.

Paștele vine: cu oamenii feriți, fără chicoteli și fără chermeze – vine oricum.

A venit el și-n ani mai grei, în care Țara era-n sărăcie și-n chinuri.

… vine la toată lumea.

orașul mîțelor

le doare-n brișcă pe dumnealor, șed toată ziulica afară la soare.

din zbor

… știți cum ni-i felul: ne ferim și-i ferim și pe alții de deșteptăciunile noastre.

Cele bune tuturor.

e mare.

Hardughia nu doar că e mare, dar e din ce în ce mai mare. O vezi de peste tot.

frumoasă zi!

… o zi mare, deși cică e o unire mică. La mulți ani!

Frumos ar fi să avem în București o stradă care să poarte numele „24 ianuarie”.

ceva se schimbă

Zilele astea de vară tîrzie, zăpăcită, obositoare, te scot afară din casă… și din ale tale. Chiar și fără rost te duci în oraș – el te cheamă.

Și-ți dai seama, da, că ceva se schimbă-n orașul ăsta al nostru.

Centrul – în continuare murdar, mizer, gălăgios – e și mai atractiv, mai dulce, mai interesant.

Lasă cîrdurile uriașe de turiști, care-s din ce-n ce mai diverși și diferiți. Uite oameni de-ai locului, de-ai noștri carevasăzică, ieșiți… făcînd și – mai ales – nefăcînd nimica; o surpriză foarte plăcută, cunoscîndu-ne firea.

Străzile secundare-s la fel de neprietenoase, dar – ici-colo – vezi cîte-o clădire care se reface, care se recuperează, cîte-o masă pe trotuar, cîte-o vitrină-nveselită: mici fapte și senzații care se-adună și pe care, oricît de urîcios ai fi, nu poți să nu le vezi, să nu le simți și parcă… parcă… parcă te nimerești zîmbind.

Ceva se schimbă sub ochii noștri – și nu știu cine și ce trage după sine schimbarea asta; doar o văd.

Așa cum văd și știu că era nevoie de schimbarea asta, că-i atît de binevenită așa cum te pocnește dintr-o dată, odată ce-ai ieșit din cartier, din carapace.

Doar că pe măsură ce devine tot mai luminos Centrul, cartierele rămîn tot mai gri, înecate-n nepăsare… tot mai departe – din ce în ce mai departe. Poate și pentru că, atunci cînd vii înspre Centru, străbați zonele moarte, decăzute, oribile, ce-l învelesc: Coșbuc, Calea Rahovei veche, Calea Călărașilor, Sfîntu Gheorghe, Moșilor, Carol I, Kogălniceanu, Berzei, Eminescu.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu și faptul că ne aflam într-o zi liberă a făcut să nu moară nimeni.

Fiecare bucureștean care-a ieșit din casă sîmbătă dimineață, pe 26 ianuarie 2019, s-a aflat în pericol de moarte.

Ploaia înghețată care căzuse deja în ultimele două nopți îmbrăcase trotuarele și arborii, stîlpii și firele într-un strat greu de gheață.

Deja joi și vineri noaptea căzuseră crengi, dar era greu de închipuit cîte crengi urmau să cadă în cursul dimineții de sîmbătă.

Nu, nu știa nimeni.

Nu, la așa ceva e greu să ai cum să fii pregătit.

Doar norocul de la bunul Dumnezeu – și faptul că ne aflam într-o zi nelucrătoare – a făcut să nu moară nimeni.

Mai încolo, dup-amiaza, într-un acces de funcționară sictirită, cei de la „112” s-au folosit de sistemul de alerte trimise pe telefon „ro-alert” ca să-i oprească pe oameni să-i sune reclamînd miile de crengi căzute peste străzi.

… acest sistem „este folosit în situații majore în care viața și sănătatea cetățenilor sunt puse în pericol, cum ar fi fenomene meteo extreme, inundații amenințătoare, atac terorist sau alte situații care amenință grav comunitățile” – ei zic asta, nu eu.

De ce mama dracului n-au trimis atunci, pe telefon, o alertă sîmbătă dimineață? „Stați în case, este pericol de prăbușire de crengi și copaci, nu ieșiți!

În orașul în care cădeau crengi la propriu în stînga și-n dreapta, oamenii au fost lăsați să se ducă spre moarte.

Știu că niciodată nu-i așa simplu. Știu că primirea acestei alerte ar fi însemnat panică, că s-ar fi repezit oamenii pe străzi să-și puie mașinile în loc liber. Știu că nici una din primăriile bucureștene n-a zis și n-a făcut nimic. Știu că noi, oamenii, ne-am prostit și-am devenit comozi, dar de-aia e cu atît mai mult nevoie să ni se spună cînd e ceva nasol.

Dar mai știu că degeaba construim sisteme și instituții frumoase, cu care să ne împăunăm la parade, dacă toate acestea nu lucrează în folosul omului.