despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o vacanță fix așa cum ne trebuia.

… din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.

Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.

Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…

Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.

Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?

… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!

Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.

Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.

O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!

Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.

Și treci granița: ai ajuns la greci.

E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…

Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!

Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.

Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.

… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…

Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.

Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.

Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.

Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?

… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.

Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.

Și ce bine a fost.

Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

nimic din vacanță (nici măcar poze)

Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…

Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.

Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.

Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!

Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.

Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!

Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.

Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.

Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.

Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.

Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.

Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.

Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.

Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.

Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!

Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.

Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.

Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.

Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!

Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.

Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?

E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!

Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.

Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.

Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.

… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.

Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.

Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

și la greci, și la bulgari

Fuse, iar, o vacanță frumoasă!

Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.

Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…

… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.

Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.

  

Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.

Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.

Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.

Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!

Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…

La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.

Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.

 

Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.

Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.

tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.

Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.

Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.

Grecii…

Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.

Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.

Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!

Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.

Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.

Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!

 

Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….

… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.

Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.

Și… ne-am întors.

alte călătorii: Barcelona – Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei – Amsterdam Prejmer și Sfînta Ana

Ratatouille la greci

la-greci

scris de Sonia Ratatouille

În Grecia sunt grămezi peste grămezi de pisici.

Ca oraș, Palio a fost foarte frumos, dar ceva mă apasă. Eu, ca nume, sunt șoarece, nu-i așa? Ei, acolo sunt multe mâțe. Și mi-e frică să nu vină vreo mâță-scârță care să mă facă mic dejun cu cereale de șoarece și ceai cu codița șoricelului, cu coadă de șoricel adevărat.

În Kavala te întâmpină un apeduct și o cetate.  Kavala – orașul Mâțelor. Ori e invadat de mâțe, ori e plin de pește.

?

Într-o seară, o mâță, pe nume Misi, care a cerut lapte și șuncă, a venit la noi la hotel.

Deși am mai fost o dată în Grecia, nu țin minte nimic. Dar, cu siguranță, o să vreau să mai merg acolo. Cele mai frumoase locuri sunt apeductul, cetatea, portul – în general, totul mi-a plăcut.

Dintre toate vacanțele mele, vă recomand să mergeți în Grecia. Bine, dacă căutați un loc în care să mergeți. Mie îmi plac bărcile. Iar eu vă spun să mergeți acolo din două motive:

E frumos.

Dacă vă plac pisicile e cel mai potrivit loc.

Prima oară credeam că încă dorm, și în acea noapte mi-am spus: Dacă mă trezesc tot aici, înseamnă că nu dorm și nu visez! Grecia este un loc frumos. Mai frumos ca toate locurile în care am fost. Pot să-i spun „Locul minunat”.

kavala-portul-10 kavala-portul-8 kavala-portul-6 kavala-portul-5 kavala-portul-4 kavala-portul-3 kavala-orasul-14 ? ? ? kavala-orasul-8 kavala-orasul-7 kavala-orasul-6 kavala-orasul-5 kavala-orasul-2? kavala-orasul-12 ?

la greci

la-greci

… ciudat mai e să-ți lași vacanța-nspre sfîrșitul verii, mai ales cînd ești obișnuit să pleci undeva prin iunie-iulie. Te uiți la toți cei ce pleacă și vin-napoi; și-aștepți… și aștepți…

S-ar putea zice, desigur, c-ai avea mai multă vreme de plănuit și-organizat; așa că, pe măsură ce se-apropie vacanța, mai faci în fieștecare zi cîte ceva, ca să simți că ești cu-n pas mai aproape: mai cumperi o cremă de plajă, mai cotrobăi după niște haine, mai ticluiești un mesaj automat de out of office, mai duci mașina să se uite careva pe dedesubt – treburi de-astea.

Și-apoi, firește, vine: ca toate lucrurile de pe-acest pămînt, vine și ea, pîn-la urmă: vacanța.

Ea vine: și tu pleci!

Ne-aștepta Grecia; ne era dor de ea.

… am luat-o din loc, fără grabă: drumul spre Kavala nu-l mai fac dintr-o bucată, fiindcă n-alerg cu toată familia după mine; adaug și timpul tot mai mare pe care-l poți pierde trecînd granițele (să stai vreo două ore-n Rodopi cu soarele-n cap e nasol) și – mai ales – faptul că bobocul nostru are doar opt luni și nu se cade să-l chinuim doișpe ore-n mașină. Lași Bucureștiul în urmă, cobori Burnasul, staaai pe Podul Prieteniei – și dup-aia ești prin vecini.

… la Stara Zagora – loc de înnoptat – mașina s-a hotărît să nu mai meargă-n Grecia cu noi. Așa c-am lăsat-o acolo, să fie reparată; și-am luat un taxi a doua zi de dimineață. Dacă v-o face trebuință, vreodată-pe-acolo, un service auto prietenos ori un șofer bun, să mă-ntrebați.

img_4955

Aveam nevoie s-ajungem la greci: și-am ajuns.

Ca și-altă dată, n-am trecut marea; am rămas prin Kavala; la doi pași, într-un sătuc tare dulce. Și cuminte. Și liniștit. Și care avea următoarele:

  • două restaurante, unul mai… foarte bun decît altul
  • două fast-food-uri, la care găseai, seara, pînă și kokoreci d-ăla grecesc
  • o brutărie-patiserie, care știa să fie și cofetărie
  • o măcelărie
  • un supermaket și-o farmacie

Ba… mint! Îi lipsea ceva, ceva foarte important: n-avea români. Erau toți, la cîteva mile distanță peste mare, în Thasos:

palio-plaja-7

… ce-altceva-ți mai trebuie? Nimic. Nici bancomat; că n-aveau – doar înapoi în Kavala găseai. Da’ de ce să te necăjești?

Plaja, la doi pași; grecii vin la ea pe la prînz, cînd începe Soarele să bată și merită să te bronzezi: ei n-au auzit nici pînă azi că trebuie să te chinui pe nisipul rece la ora cînd oamenii cinstiți încă dorm. Cam pe-atunci se deschid și terasele, că nimeni n-are nevoie de nimic la prima oră.

palio-plaja-1 palio-plaja-2 palio-plaja-3 palio-plaja-4 palio-plaja-5 palio-plaja-6 palio-plaja-9 palio-plaja-10 palio-plaja-11 palio-plaja-12

Bulgarii – cuminți, dar nu fraieri – au prins drag de mers pe-aici; unii și-au cumpărat case de vacanță; alții și-au amenajat chiar proprietăți luxoase; iar grecii – de voie, de nevoie – au început să-nvețe limba bulgară. Mi-a plăcut.

Cît de bine putea să fie: liniște, nisip fierbinte, apă lină și albastră. Și-o căsuță de stat, cu tot ce vrei – chiar și c-o sumedenie de țestoase-n curte, printre măslini.

palio-liniste-1 palio-liniste-2 palio-liniste-3 palio-liniste-4 palio-liniste-5 palio-liniste-6

Zilele treceau frumos, așa cum e bine-n vacanță. Bălăceală, joacă-n nisip, somn, frappe, pește, dovlecei pane, pîine proaspătă, soare bun. Poate, în vîrf de sezon, să fie mai multă lume și să pară mai animat; nouă ni s-a părut doar perfect. Era și-o bisericuță albă la care se țineau evenimente frumoase, cu multă lume venită să ia parte la ele.

Localitatea se chema Palio. N-am mai dat mai departe, spre Iraklitsa și Peramos, fiindc-aveam tot ce ne trebuia aici – v-am zis mai sus.

Orașul, așa cum v-am zis, era la doi pași – un  sfert de oră; pentru cine s-o-ntreba ce ne-am făcut fără mașină pe-acolo, autocare legau toate localitățile din zonă, veneau des de tot și-ți puteai lua orice bagaj fără probleme.

? kavala-orasul-2 kavala-orasul-3 kavala-orasul-4 kavala-orasul-5 kavala-orasul-6 kavala-orasul-7 kavala-orasul-8 ? ? ? ? ? kavala-orasul-14

… orașul, neschimbat – cald și prietenos, ca și omul de pe-aici… Mă simt bine cu grecii; oameni vii, oameni care se bucură de ce-i în jur și nu se feresc nici de Soare, nici de aer, nici apă, și nici de cei din jur; oameni care vorbesc și cer în gura mare ce li se cuvine.

Am luat iar drumul Cetății, după ce ne-am pus burta la cale-n centru, în cel mai grozav local grecesc pe care l-am găsit, fiindcă dumineca la prînz, cel mai aglomerat loc însemnează că-i și cel mai bun: atunci grecu-și scoate familia la masă și se simte tare, tare bine. Fără greș e criteriul ăsta. Chelnerii – aicea – cărau în fugă tăvi după tăvi, cu piramide de farfurii pline; ba cu salate, ba cu cartofi fripți – dar mai ales, cu creveți și alte bunătăți aduse din mare.

Prin București, din cît îți servesc grecii ăștia-ntr-o farfurie, restaurantele fac trei-patru porții…

kavala-portul-1 kavala-portul-2 kavala-portul-3 kavala-portul-4 kavala-portul-5 kavala-portul-6 kavala-portul-7 kavala-portul-8 kavala-portul-9 kavala-portul-10

Bobocul s-a uitat și el, curios, la lume: la marea zgomotoasă, la ziduri, trepte și pisici; și fii-mea, care fusese mai mică ultima dată cînd vizitasem orașul, l-a văzut cu alți ochi și cu altă minte. Făr-să se simtă ciudat, s-a-nprietenit cu oameni mari și cu copii, înțelegîndu-se prin semne atunci cînd engleza nu mergea, învățînd cuvinte-n greacă și-aducîndu-și aminte de cuvinte-n bulgară. Cît de simplu e atunci cînd încă știi că sîntem doar oameni, la fel cu toții!

Era cald, cerul era limpede, marea la fel: totul mirosea a vacanță, oameni buni.

S-a pus pe ploaie după ce-am plecat noi acasă: pîn-la urmă fusese o vacanță bună.

Să faci jumate de drum stînd în dreapta șoferului nu-i deloc rău, fiindcă ai ocazia să caști gura la locuri, viețuire și peisaje. Grecia a cam stat pe loc în ultimii ani – priponită de criză – dar trecerea prin munți cea nouă, dintre Nimfea și Makaza, e o realizare. Îi lipsește spectacolul sălbatic al celei de la Zlatograd, dar e mai comod de parcurs – și oleac’ mai scurtă; doar că vama-i mai aglomerată. Naiba știe, deci, pe unde ieși mai cîștigat s-o iei.

Bulgaria ne-aștepta înapoi, toropită de un weekend prelungit c-o punte de sărbătoare națională; nu prea aveai ce face, decît s-asculți la radio cîntece vechi și să te distrezi încercînd să vezi dacă Shazam le ghicește. Stara Zagora, în care-am mas iară, nu-i deloc urîtă, da’ n-am prea avut chef de ea-n vacanța asta. Partea turistică a zonei, ascunsă sus, pe dealuri, prin păduri e liniștită și răcoroasă…

… n-am mai trecut Balcanii prin Pasul Șipka, ca la dus (naiba să-l ia, că frumos mai e, dar tare te plictisești de curbe după curbe). Ne-am întors mai pe lîngă, prin minunatul oraș Gurkovo, cel cu gropi, coclauri și muzeul măgarului.

Muzeu pe care nu l-am vizitat; măgari avem și de la Giurgiu-ncoace.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov

Grecia, partea a treia.

Vă zisesem la-nceput că Grecia era o necunoscută. Dar pe greci – eheheee! – îi cunoşteam. S-a-ntîmplat să am de-a face cu ceva greci; nu zic mai mult. E greu să zici ceva despre ei; cînd îţi plac, cînd îi deteşti – poate pentru că seamănă cu noi în multe. I-am văzut, deci în multe feluri: ca oameni de afaceri buni, ca şmecheri, ca naţionalişti, ca tipi de gaşcă, ca ticăloşi, ca tipi de treabă… ca pe noi, nu?

Dar un singur fel de grec n-am întîlnit în viaţa mea: un grec puturos.

Unde-o fi oare grecul ăla dispreţuit de neamţ, grecul ăla care nu face nimic, care şade, bea uzo, soarbe cafea şi freacă zarurile?

Am căutat răspunsul. Da: grecul ăla există – dar vedeţi voi, cînd nu face nimic, înseamnă că e-n pauză. Şi un om care îşi ia o pauză şi se pricepe să se bucure de o pauză o face pentru că, înainte de pauza aceea, a muncit din greu.

Da! Am văzut greci muncind şi am văzut greci stînd. Şi grecii se pricep mai bine decît noi şi la muncit, şi la stat. Da! Am văzut greci care fac lucruri pe care noi nu le facem. Am văzut proprietari bogaţi care-şi tundeau singuri iarba, am văzut patroni care serveau în mare fugă toţi clienţii sau trebăluiau prin bucătărie, am văzut şefi care făceau curat – aşa se fac afacerile, românule!

Da – vă tot zic asta: nu e nici o ruşine să iei o pauză şi să te bucuri de ea; dacă meriţi pauza asta. Concediul e o pauză şi el, nu? Unde să te bucuri de o pauză aşa deosebită, decît în ţara care se odihneşte dup-amiaza?

E plictis mare în Grecia după prînz. E cald de-ţi fierb creierii; m-am dus să văd dacă e adevărat, că aşa-s eu: trebuie să verific personal. Am urcat un deal pe-un drum de capre în vipia amiezii; şi m-am convins că e mai cuminte să mă culc.

Cam aşa-i Grecia, săraca. Piatră, ciulini şi măslini. Şi multă istorie – dar pentru asta trebuie să-ţi pui pălăria de paie pe cap, că altfel faci insolaţie.

Dar să nu zic urît de insolaţie, căci insolaţia e de mare ajutor românului. Îi ştiţi pe toţi felcerii rataţi care vorbesc la televizor despre cum să te fereşti de soare, de muşte, de praf – şi de restul oamenilor. I-au înnebunit pe toţi; părintele român a ajuns să creadă că e o crimă să-ţi laşi copilul pe plajă, aşa că – în vacanţă – trebuie să se scoale pe la şapte dimineaţa, să dîrdîie pe nisipul ud şi să nu se poată băga în marea rece; pentru că la ora nouă trebuie să fie neapărat în cameră, unde să stea închis pînă la şase seara.

Aşa că dacă vreţi să evitaţi românii în concediu – e simplu! Dormiţi după pofta inimii, treziţi-vă la nouă, mergeţi la plajă cînd vi se scoală; şi n-o să fie picior de român lîngă voi: slavă Domnului!

Nu ştiu ce sfaturi să vă dau. Vă zic că e o plăcere să iei tavernele la rînd. Vă zic că hipermarketurile sînt mai ieftine decît cele de-acasă. Vă zic că benzina e niţel mai scumpă, că drumurile sînt mai libere, că grecii nu se obosesc cu fleacuri ca semnalizatul, dar că nu se buşesc din cauza asta. Vă zic că îndrăgesc soarele şi aerul. Vă zic că-mi place cum, în căldura cea mai mare, merg cu geamurile lăsate, deşi ar avea aer condiţionat în maşină. Vă zic că m-apucă toate alea cînd mă uit la noi, cum ne refugiem – nu de caniculă, ci de restul lumii! – în maşini cu geamurile blocate şi cu aerul rece la maximum. Lucrurile nu mai au gust dacă nu mai ai cu ce să le guşti.

Am făcut şi-o poză cu o maşină mai veche; doar că maşina era a mea. A mers tare bine, săraca; m-am mirat că nu i-am găsit vreo soră prin Grecia. Străzile din orăşelele lor sînt înfiorător de înguste – grecii folosesc maşinile mici, scuterele şi motocicletele.

Despre greci nu mai ştiu ce să vă zic. Îmi plac şi nu-mi plac, la fel cum simt despre noi; la fel cum simt şi despre bulgari; fiindcă şi bulgarii sînt nişte oameni de la care am avea multe de învăţat. Socotim încăpăţînarea lor semn de prostie, dar încăpăţînarea bulgarului e, în realitate, semn de caracter, de avut-dreptate, de mers înainte.

Cînd am părăsit Grecia, am luat-o pe autostrada lor frumoasă care duce spre Turcia; am intrat în Bulgaria prin Svilengrad – chit că asta e ocoliş mare, dar drumul e uşor. Mi-a fost drag să mă opresc o noapte lîngă Stara Zagora, în staţiunea (staţiune să fi fost?) Starozagorski Mineralni Bani.

După atîtea bunătăţi greceşti, un grătar uriaş cu cartofi fripţi şi cu o bere Kameniţa a fost o minune. A fost o minune şi cum, într-o Bulgarie unde la radio se spunea din zece în zece minute la radio că e mnogo goreşto – adică, pe româneşte, caniculă – puteai să stai între brazi şi să-ţi fie răcoare…

…. of! Fireşte că-acum mi-e dor deja – ăsta o fi şi semnul după care ştii c-a fost o vacanţă ca lumea. Mi-e dor de drum, mi-e dor de marea albastră, de peştii care veneau la mal, de scoicile care se tîrau pe nisip şi de meduze. Mi-e dor de leandrii plini de flori, mi-e dor de pîinea proaspătă şi de paharele cu apă rece “din partea casei” care ţi se puneau în faţă oriunde, mi-e dor de limba pe care n-o s-o pot înţelege niciodată – mi-e dor de Grecia.

Grecia, partea a doua.

.. a doua parte a poveştii despre Grecia este doar despre Kavala – oraşul acela puţin ignorat, mai ales de cei care merg direct in Thassos; şi e păcat să ignori Kavala, fiindcă ai ce vedea.

… dar, s-o luăm încet. Kavala are port, plaje, hoteluri, terase; mai are şi bloculeţe multe, îngrămădite pe dealurile stîncoase din jur. Străzile sînt foarte înguste, foarte în pantă – chiar şi în oraşul nou. Fiindcă e greu să sapi subsoluri în stîncă, garajele blocurilor sînt mai toate la parter, iar parterul nici nu mai e închis cu ziduri.

Kavala mai are şi nişte case vechi foarte frumoase – fireşte. Şi mai are o cetate, cocoţată pe un pinten de deal în oraşul cel vechi; şi mai are şi un apeduct – o frumuseţe.

Să te duci la cetate trebuie neapărat. Ai de urcat pe trepte, ai de urcat pe străduţe întortocheate şi înguste, ai de trecut pe lîngă case care mai de care mai frumoase.

  

… poarta asta mi-a plăcut; mi-am zis să i-o arăt şi Uşierului. Şi mergi iar…

    

… şi îţi dai seama că pe străduţe ca pe cele de mai sus se poate circula cu maşina, şi pricepi de ce grecii au atîtea maşini mici. Şi de ce multe din ele sînt cam julite…

Dar e frumos, nu te mai saturi de străduţe, de cotloane, de flori şi de pisici.

  

Cînd te pomeneşti sus, în cetate, ai făcut mare lucru! Cetatea e deschisă pînă seara la 9 şi intrarea e ieftină de tot.

Cetatea, ca cetatea… dar ce vezi din ea, hei!

  

 … Cînd te-nduri să te cobori înapoi, o iei la loc pe-aceleaşi străzi întortocheate, printre case frumoase – ştii drumul:

  

… te-ntorci, încet, la nivelul mării…

 

… şi te duci să vezi şi apeductul:

 

… Doamne, cît de fain e!  Te apropii de el, te bagi pe sub el, îi dai tîrcoale – e nemaipomenit.

… şi mai e. Mai e de văzut, mai e de vînturat – oho! – prin Kavala. Biserici, monumente, locuri unde îşi vine să te-aşezi şi să nu mai pleci; cofetării; restaurante, magazine deschise – dimineaţa, flori, flori, flori.

… şi mai e şi despre Grecia, un pic – data viitoare.

Grecia, partea întîi.

Deci.

Am fost în Grecia şi m-am întors; mare scofală! Vacanţa în Grecia e distracţia de ani şi ani a multor români – oi fi fost taman eu ultimul care n-o practicase. Sînt mii şi mii de specialişti în vacanţe în Grecia; fireşte că m-am distrat citindu-i pe net – şi, făcînd pe dos tot ce scriau ei acolo, chiar am avut o vacanţă mişto.

Pentru a nu ştiu cîta oară remarc cît de bine e pentru un român să se simtă în străinătate – atîta vreme cît caută să-şi ocolească concetăţenii…

Ca să pleci în Grecia cu maşina, e bine să ai un GPS, şi e grozav să ai o hartă. Conducînd prin Bulgaria destul de mult de-a lungul vremii, socot că-i de ajutor să interpretezi nişte termeni întîlniţi pe forumuri: unde scrie că drumul e “acceptabil” înseamnă că e plin de gropi; în schimb, unde scrie că drumul e “distrus” se circulă ca-n palmă. Mie şi acum îmi place Bulgaria; şi mi-e drag de şoselele lor mărginite de tufişuri înalte, de serpentinele lor largi pe care ai loc să depăşeşti camioane; chiar şi de centurile lor ocolitoare care-s numai gropi şi de neaşteptatele devieri de trafic mi-e drag!

Nu cred să fie cu adevărat vreo rută sută-n sută ideală spre Grecia; unii zic că trebuie s-o iei prin Sofia, alţii că nu; unii zic să treci prin pasul Şipka, alţii nu; unii zic să fii atent la nu ştiu ce bifurcaţie care se face după un pod şi s-o iei de trei ori la stînga şi să mergi printre doişpe corocoduşi ca să scurtezi 50 de kilometri – e plină lumea de oameni care ştiu mai bine.

Eu mi-am zis s-o ţin oblu prin Bulgaria; aşa c-am luat la rînd Veliko Tîrnovo, Gurkovo (mi-a rămas numele ăsta-n cap), Stara Zagora, Dimitrovgrad, Kargeali – şi am ieşit pe la Zlatograd; că oi fi greşit, că nu – asta e! N-a fost rău! Ieşind prin Zlatograd, ai ocazia să cobori Rodopii în Grecia pe un drumeag îngust, pe care două maşini neatente s-ar juli; dar ce senzaţie! ce peisaj! Ce poteci de contrabandişti şi partizani or fi fost odinioară drumurile astea, nu-mi pot decît imagina.

Grecia e frumoasă şi fierbinte. Lăsînd munţii în urmă, începi să simţi că eşti undeva unde eşti de-al casei, undeva unde-ţi place – căci asta fu senzaţia mea în Grecia: că-s acasă.

Încă două vorbe despre drum; după cîteva rînduri de văi şi munţişori de ocolit, ajungi la autostradă – şi-i bună, autostrada! Şi nici pe departe aglomerată ca pe la noi.

În Grecia m-am oprit repede. În Kavala. Kavala – o precizare pentru unii români – e oraşul acela de unde se ia feribotul spre Thassos.

Ah! Să fii la capătul a 600 de kilometri făcuţi, să-ţi fie în cap numai curbe, fum de maşini, soare în ochi – şi deodată, printre leandrii înfloriţi, să apară şi oraşul cocoţat şi îngrămădit pe stîncă, şi marea minunat de albastră, şi – iertaţi-mă că spun mai ales, dar voi mă înţelegeţi! – miros de plăcinte cu brînză, miros care vine de undeva, n-o să ştiu niciodată de unde.

Da – aproape am ajuns; încă vreun sfert de oră, pierdut prin întortocheatul orăşel păzit de o cetate şi pe drumul care duce afară din oraş – şi chiar am ajuns!

Nu am stat în Kavala, ci lîngă: în Nea Iraklitsa. Şi nici chiar în Nea Iraklitsa-Nea Iraklitsa, ci mai de-o parte. Undeva unde vilele sînt pe plajă, dar e linişte, curat, palmieri, măslini, flori – şi Egeea lină şi cuminte.

Orăşelele astea de lîngă Kavala, care se cheamă Nea Iraklitsa şi Nea Peramos sînt noi – să aibă doar vreo sută de ani. Sînt întemeiate în urma războiului greco-turc de prin anii 20 ai secolului trecut; greci care locuiau în Asia Mică, pe teritoriu turcesc, s-au strămutat aici; şi-n amintirea vechilor localităţi rămase acolo, cele de aici se cheamă Noua Iraklitsa, Noul Peramos…

Şi ce dacă?… după cei 600 şi ceva de kilometri făcuţi, să te dezbraci, să faci un duş, să te duci pe plajă şi să te-arunci în apă – gata! Te-ai scos, omule!

Bun, şi ce mai poţi face… ăăă… altceva? Să iei bucuriile greceşti la rînd.

Mîncarea: e păcat de la Dumnezeu să te duci aici şi să mănînci din pachet. Păi, cum? Să fii în ţara unde se fac atîtea bunătăţi – şi să nu-ţi bagi botul prin ele? Vă zic c-am ras tot ce-am văzut în faţă. Am ras souvlaki-uri de şase feluri; am ras chiftele, tocături, umpluturi (cine ştie să facă atîtea cu carnea tocată merită toată admiraţia!); am ras fructe de mare, am ras pînă şi şaorme de-ale lor, gyros-uri; am ras gogoşele însiropate; am ras îngheţată (frate, noi, în România nu mai ştim ce e aia îngheţată, vă jur!); am ras frappe-uri (şi se pricep grecii mei la făcut frappe-uri!); am ras prăjituri, bomboane, fursecuri, şi iar prăjituri… am ras…. Doamne, ce n-am ras? Am ras tot.

Doar ceva îmi tot scăpa. Vă zisesem de mirosul acela de plăcinte de care mă izbisem în Kavala? Nu-l mai regăseam. Eram disperat. Nu-mi găseam locul. Vacanţa era compromisă. Nu ştiam ce să fac.

Din fericire, fiecare dintre noi are un talent ascuns. Foloseşte-ţi forţa! – mi-am zis. Am băgat de seamă că mă pricep – în locuri necunoscute – să găsesc locuri de parcare; oriunde-aş fi, mă aranjez şi, regulamentar şi gratis, las maşina în centrul centrului. Am băgat de seamă şi că mă pricep să găsesc o patiserie bună – aşa că m-am suit în maşină şi – nici patru kilometri să fi făcut! – am ajuns în faţa celei mai de vis patiserii de pe lumea asta. Plăcinte şi pateuri cu brînză de nu ştiu cîte feluri, cu spanac, cu cartofi – cu ce vrei! Cornuri, batoane, covrigi – şi pîine atît de bună, cum altundeva nu am mai mîncat.

Un popor care-şi respectă într-atît de mult burdihanul n-are cum să nu fie pe placul meu.

DA! Vacanţa era salvată. Găsisem plăcinta cu brînză.

Trebuia să mai găsesc doar restul Greciei.