despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Terminalul multimodal Străulești

scris de Florin

A fost terminată parcarea de la Străulești aflată la capătul Magistralei 4 de metrou. Terminalul Multimodal Străulești va adăposti mașinile celor ce nu vor să mai intre în infernul circulației din Capitală. Lucrarea este complexă de la acest terminal fiind construit un tunel subteran cu trotuare rulante ce face legătura direct cu stația de metrou Străulești.

Am înțeles că deja lumea s-a putut plimba pe acolo deși la momentul când am făcut pozele, pe la orele 17 ale zile de 18 octombrie 2018, nu erau nici mașini în Multimodal (Multimod nu era mai pe românește?) nici pietoni prin tunel care cum se vede era blocat.

Oricum pe Bucureștii Noi traversarea este și mai aventuroasă acum că refugiile de tramvai au dispărut rămânând totuși parcarea ad-hoc de pe liniile de tramvai. Să mai adaug că tot la Străulești capătul troleului 97 a fost în totalitate refăcut, liniile de curent ale acestuia fiind pe poziții de-a lungul întregului traseu.

PS: oare va remarca cineva potențialul zonei acum că avem acolo și metrou și troleu și parcare și va redeschide Ștrandul Străulești!?

Reabilitare

scris de Florin

Pe Bulevardul Bucureștii Noi s-a început demolarea refugiilor din stațiile fostei linii de tramvai 20.

Nu este încă sigur dacă se va continua reabilitarea prin scoaterea căi de rulare și desființarea parcării ad-hoc de pe aceasta, dar un lucru este sigur: pe acest bulevard nu vor mai circula tramvaie.

Atenție la utilajele de construcție și la marcajele ce însoțesc lucrările și mai ales atenție la pietonii care traversează!

Când bazinul Lido se pregătea să facă valuri

scris de C. D. Mocanu

Copilăria și adolescența mi-au fost bântuite de dorința de a merge, măcar o singură dată, la bazinul Lido. Făcusem cunoștință cu marea în vara anului 1962, la Eforie, acolo unde tata căpătase de la sindicat un bilet de odihnă plătit cu bani puțini. Am revăzut-o în 1965, la 2 Mai. Timp de două săptămâni, tabăra de copii mi-a fost gazdă bună. Știam deci cum stă treaba cu valurile și cât de plăcut este să te iei cu ele la trântă. Ardeam de curiozitate să le înfrunt și pe acelea produse de niște mașinării într-un lighean din buricul Bucureștiului.

N’a fost să fie! Nu s-a putut! Veniturile familiei și cheltuielile atent drămuite pentru a finaliza și dota casa pe care părinții mei o construiau, nu erau compatibile cu luxul. Mă mulțumeam, ca și ceilalți puști din Vitan, cu ștrandul Floreasca 2 și cu lărgimea lacului pe malul căruia acesta funcționa de mulți, mulți ani. Acolo ne simțeam în apele noastre! În plus, mă stăpânea o oarecare sfială, o reținere, specifică atunci celor veniți din mahalalele orașului și care erau stingheri în prezența luxului și a domnilor.

Și când în sfârșit s-a putut, nu mai funcționa bazinul! În anii ’80, peste vară, ascunsă de ochii lumii (numai pentru cunoscători), făcea dever bun terasa pe două niveluri dinspre Biserica Boteanu.

O vizitam, împreună cu un grup de prieteni și colegi, de două ori pe lună: la lichidare și la avans.

Ne bucuram de o bere bună, cel mai adesea poloneză și de o mâncare pregătită după regulile artei de Marian Bărăgan, zis Mijache, bucătarul din Vitan care se transferase de la Cina. Valuri… canci!

Istoria locului a fost întoarsă pe toate părțile de împătimiții de București. Au prezentat-o frumos, cu fotografii, cu documente și cu vorbe alese Armyuser, Reptilianul și Ando în articole care acoperă aproape toată evoluția luxosului loc de distracție, mai puțin începutul.

O face însă Realitatea Ilustrată din 12 iunie 1930 cu o știre însoțită de fotografii, intitulată Capitala se înfrumusețează. Iat-o, transcrisă fără adaptări, cu sintaxa, topica, ortografia și punctuația textului original:

„Arșița soarelui încinge din ce în ce mai tare Bucureștiul. Asfaltul a început să danseze sub picioarele pietonilor încălziți, cari par din ce în ce mai preocupați de găsirea unui adăpost adumbritor. Grădinile de vară, preferatele generației trecute, au dispărut. Și de altfel ele nu mai corespund nici exigențelor moderne. Acum se cere confort, pitoresc, higienă, lux. Poate răspunde Capitala României dorinței locuitorilor ei? Peste puțin timp da! Într’adevăr pe bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin, se va inaugura în curând BAZINUL CU VALURI LIDO, care va corespunde nu numai unei mari utilități publice, dar va fi în acelaș timp cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului.

Construit în preajma terasei palatului Lido care va fi ocupat de biurourile unei mari instituții de Stat, palat care înseamnă el însuși un monument arhitectonic grandios, BAZINUL CU VALURI LIDO va da Bucureștenilor putința de a găsi un loc de reconfortare și amuzament în cele mai prielnice condițiuni.

Fotografiile noastre reprezintă câteva aspecte ale noului ștrand, pe cale de a fi terminat.

Construit cu o deosebită grijă de lux, higienă și confort, bazinul ștrandului va avea – grație aparatelor cari în ilustrații par niște cutii uriașe – noutatea rar întâlnită în Europa, a valurilor artificiale. De jur înprejurul lui vor fi splendide pergole și peluze, împodobite cu o vegetație luxuriantă. Peste scurtă vreme, feeria unui colț venețian se va desfășura dinaintea privirilor – desigur încântate – ale Bucureștenilor.

Până atunci să felicităm oficialitatea, care înlesnind acțiunea inițiativei private, a contribuit la modernizarea Bucureștiului, înzestrându-l cu o podoabă într’adevăr occidentală.”

Povestea bazinului, strâns legată de a „palatului Lido”, continuă. Ce va urma? Greu de spus! Complexul hotelier se află în plin proces de renovare și modernizare. Dacă acesta va atinge și „ștrandul cu valuri”, nu se știe. Urmăresc finalizarea lucrărilor. Sunt direct interesat. Am dorința de a mă număra printre primii vizitatori ai piscinei. Măcar acum, în amurgul vieții, să fac talasoterapie (fără aer marin și apă de mare) într-un lighean amplasat în inima târgului, mângâiat de valuri produse la mașinică.

Vitan – felurimi (VII) Ruse și Ionescu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente  completate cu amintirile mele (dar şi ale altora).

Mulți ani, principalul drum de acces în oraș dinspre sud, legat de Calea Dudești (prosper centru comercial, negustoresc), cu o continuă dezvoltare urbană, edilitară, socială și economică, Vitanul a evoluat până în anii ’60 către o mahala așezată, cu rosturi consolidate, animată de muncitori bine calificați, de mici meseriași și comercianți, de grădinari vestiți, de funcționari, oameni care câștigau bine și care își construiseră case și gospodării trainice, frumoase.

Între cele două războaie, către anii ’30-’40, Vitanul era o comunitate urban–rurală închegată, funcțională, cu o vechime apreciabilă.

Segmentul cuprins între Calea Dudeşti şi Şos. Mihai Bravu (Calea Vitan) reprezenta o locuire compactă şi avea toate atributele urbanistice ale vremii: case solide construite pe aliniamente precise, străzi trasate ordonat, cu claritate, pavate şi prevăzute cu trotuare largi, canalizare, reţea de apă, alimentare cu energie electrică, iluminat stradal, acces la transportul public etc.

Porțiunea Șos. Mihai Bravu–Moara Vitan (pod Vitan), adică Șoseaua Vitan, a păstrat până la începutul anilor ’50 unele trăsături rurale. Dealtfel, o bună bucată de timp, sub numele de Cătunul Vitan, a fost parte a comunei suburbane Dudești-Cioplea. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca Dâmboviței, grădini de legume și de flori, livezi, vii, bălți… Şoseaua Vitan a cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei” pe care o descria astfel:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acoperă colina.”

Apariția a două mari fabrici, Uzinele Române și Gallia, a netezit drumul cătunului către oraș.

Pe la jumătatea anilor ’30, Vitanul (în întregimea lui) era deja „încadrat” într-o zonă industrială foarte puternică. Iată doar câteva dintre fabricile și uzinele care contribuiau la prosperitatea acestuia:

  • Uzinele Române – „cutii, bidoane din tablă, țevi de plumb, alice de vânat” – Șos. Vitan Nr. 232 – 246
  • Țesătoria de mătase „Gallia” – „societate anonimă franco – română” – Șos. Vitan Nr. 248
  • Argintăria Românească – tacâmuri și alte obiecte din argint – Str. Laborator Nr. 55 (la Bujavercă)
  • Fabrica de carton „Mucavaua” – carton și articole din carton – Calea Vitan nr. 65
  • Industria textilă „Vitan” – produse textile – Calea Vitan Nr. 70
  • Țesătoria și boiangeria „Vica” – țesături vopsite – Calea Vitan Nr. 43
  • Țesătoria de mătase „Lyon’s” – Calea Dudești Nr. 186
  • Filatura și țesătoria mecanică „Dâmbovița” – țesături din bumbac – Calea Dudești Nr. 188
  • Fabrica de mezeluri „L. Pațac” – Str. Alexandru Ciurcu Nr. 18
  • Fabricile „Mociorniță” – pielărie și încălțăminte – Str. Apele Minerale Nr. 67 – 75
  • Fabrica de mezeluri „Baciu Clement” – Str. Apele Minerale Nr. 39
  • Societatea de tricotaje „București” – Str. Apele Minerale Nr. 15
  • Fabrica de mezeluri „Dinescu și Arpășanu” – Str. Morilor Nr. 51
  • Fabrica de ciocolată „Regina Maria” – Str. Octavian Nr. 42 – 44
  • Fabrica de parfumuri „Legrain” – Str. Octavian Nr. 2
  • Uzinele „Lemaître” – construcții de mașini – Splaiul Unirii nr. 165
  • Societatea românească pentru industria de bumbac – țesături din bumbac – Splaiul Unirii Nr. 174
  • Abatorul comunal – Splaiul Unirii Nr. 178

Acestora li se adăuga o mulțime de făbricuțe, ateliere, prăvălii diverse….

Se câștigau bani și aceștia trebuiau să circule pentru a se îmnulți. Experiența dovedește că acolo unde există viață socială și economică există și cârciumi. Mai ales dacă oamenii locului sunt mângâiați de prosperitate. Vitanul era numai bun. Au apărut ca ciupercile după ploaie și au împânzit mahalaua.

În 1925, autoritățile Bucureștiului inventariau numai pe Calea Vitan, până la Bujavercă (intersecția cu Str. Laboratorilor), opt cârciumi (cu aproximație una la fiecare o sută de metri):

  • Nae Alexandrescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Vasile Dinescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Petrică Rădulescu – Calea Vitan Nr. 20
  • Haralambie (Lambe) Niculescu – Calea Vitan Nr. 52
  • Ștefan Lăzărescu – Calea Vitan Nr. 57
  • Ion V. Găitănaru – Calea Vitan Nr. 62
  • Teodor Teiu – Calea Vitan nr. 82
  • Haralambie Georgescu – Calea Vitan nr. 100

După cincisprezece ani erau la tot pasul, atât pe Vitan cât și pe străzile adiacente.

Le-a mers bine până când s-a schimbat regimul social–politic. Atunci toate au fost închise. Cele mai multe au trecut peste noapte în proprietatea statului. Câteva și-au reluat activitatea sub alte denumiri fără nicio legătură cu vechii proprietari: Bujorul, Foișor, Laborator, Înfrățirea, Ciocanul, Motru… Altele au căpătat o nouă destinație: magazin alimentar, băcănie, depozit de băuturi, magazin de legume–fructe, centru de pâine, circumscripție medicală (dispensar) de copii. Le păstrez în memorie pe toate. Le-am trecut pragul și le-am ascultat povestea spusă de bătrânii familiei mele sau de cei ai mahalalei. După 1985 toate au fost demolate.

Ruse și Ionescu au fost doi dintre cârciumarii Vitanului. Bunicul, Anghel Tănăsescu–Anghimoft, i-a cunoscut. Îl legau de ei interese financiare. Îi aproviziona cu carne și cu produse din carne, mai ales cu pastramă de oaie sau de capră și cu ghiudem, două dintre chestiile în prepararea cărora Anghimoft era recunoscut ca fiind foarte priceput. Și tot la ei poposea atunci când i se făcea sete sau când punea, cu prietenul lui Nicu Metz (angrosist de carne), de câte un chef cu bulbuci terminat a doua zi, spre prânz, între grădinile din dosul Bisericii Târcă, pe strada Soldat Dumitru Z. Nicolae, acolo unde Caterina (bunica) îi dregea pe toți (cheflii și lăutari deopotrivă) cu o ciorbă acră ca la mama ei.

***

Cârciuma lui Nae Ruse se afla la intersecția Șoselei Vitan cu Șoseaua Mihai Bravu, chiar acolo unde pe la 1870, pe vremea maiorului Pappasoglu, funcționa Bariera Vitanu, foarte aproape de Biserica Târcă ctitorită în 1820 de Radu Poenaru Sărdarul și de Natalia, soția sa.

Fotografia a fost făcută în 1936. (Clădirea a dăinuit până în 1985-86 când peste mahalaua mea au trecut buldozerele.)

În stânga, se construia Școala Târcă–Vitan, actuala Școală Gimnazială Nr. 84. Vizavi, dincolo de panglica pavată cu piatră de râu a Vitanului, sub malul înalt al Luncii Dâmboviței, stăpânea iazul rămas din „heleșteul ce se găsește la vale în fundul grădinii proprietarului N. Ioanid și care se prelungește spre proprietatea d-lui Th. Doncos până în dreptul bisericei și mai departe.” Lângă baltă, spre Bujavercă, se afla Școala Primară de Băieți Nr. 37 (școala veche devenită neîncăpătoare).

Tot atunci se amenajau după standardele timpului (trotuare largi, borduri, pavaje din piatră) Strada Răcari și Șoseaua Mihai Bravu între Răcari și Vitan. (Porțiunea  Răcari–Laborator (capătul tramvaiului 26) a rămas drum de țară până în 1964 când a fost realizată străpungerea Vitan–Dâmbovița pe care se circulă și azi.)

Nae Ruse a fost membru al Mișcării Legionare. Cârciuma lui a găzduit sediul unui Cuib Legionar. Prin preajmă erau destui adepți ai Gărzii și ai Căpitanului. Când evenimentele au luat-o razna, bunicul a renunțat să mai treacă pe acolo. Nu vroia să fie asociat în niciun fel cu legionarii. În Abator aceștia nu erau tolerați. Cei câțiva pe care măcelarii i-au dibuit au avut viață grea. Nu știu dacă Ruse a făcut rele. La începutul anilor ’50, pentru mult mai puțin, erai găzduit în cele mai teribile temnițe. Și într-o noapte l-au săltat.

Treceam zilnic pe lîngă fosta cârciumă. Nu mai funcționa de mult timp. Terasa dispăruse și proprietatea era împrejmuită cu un gard de scândură care urma spre stradă profilul curb al trotuarului. Casa, cu frontonul ei inconfundabil, arăta bine. Corpul dinspre Mihai Bravu era locuit de un turc bătrân care producea dulciuri. Le vindea, pe o tarabă mică, la poartă. În rest, pustiu.

Prin ’63-’64, Anghimoft a adus vestea:

– Caterino, a venit Ruse!

– Vai de mama lui! Câți ani a făcut, Anghele? Dumnezeu să-l ocrotească!

Atunci am aflat și eu de unde venea și de ce ajunsese acolo.

Când vremea îi îngăduia, ieșea în curte. Sprijinit de gard urmărea cu interes agitația străzii. Nu era înalt, mai degrabă scund. Purta părul pieptănat pe spate, totdeauna tratat cu ulei de nucă. Avea o mustăcioară subțire care îi sublinia conturul buzei. Anii de detenție lăsaseră urme. Era palid și lipsit de vlagă. N-a trecut foarte mult timp și cel care privea copiii roind în jurul școlii a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată.

După zavera din ’89, pe locul rămas de izbeliște în coasta Școlii Târcă–Vitan, s-a ridicat falnic un complex comercial și de servicii medicale foarte modern. Numai metal și sticlă. Gardul din tablă maronie care apare în fotografia lui Cristian Malide marchează cu fidelitate amplasamentul cârciumii lui Nae Ruse.

***

Suntem în 1940. Pe Strada Foișor, dincolo de intersecția cu străzile Laborator, Lt. Mihail Foișoreanu și Mugur Mugurel, lângă Școala Primară de Băieți Nr. 47 (dată în funcțiune de vreo doi ani, azi Școala Gimnazială Nr. 95), la câțiva pași de Biserica Foișor ctitorită în 1746 de Smaranda, soția domnitorului Nicolae Mavrocordat, se afla bodega lui Dumitru St. Ionescu. În diagonală, pe colțul cu Foișoreanu, funcționa încă școala veche – Școala Primară de Fete Nr. 37 – devenită peste ani Grădinița cu program prelungit Nr. 22.

Stătea în drumul celor mai mulți lucrători de la Abator, de la Mociorniță sau de la Lemaître. Avea vad bun și un dever de invidiat. Curtea din spate adăpostea o grădină încăpătoare unde, neștiuți, mușterii puteau petrece în voie. Clădirea a trecut prin vreme, fără a mai fi folosită. Stingheră și degradată, la începutul anilor ’60 a cedat locul terenului de handbal al școlii.

Mai către zilele noastre, când sportul nu mai este prețuit de puștii cartierelor bucureștene, i-a venit și ăstuia rândul să-și dovedească utilitatea. Pe amplasamentul ocupat cândva de cârciuma lui Mitică Ionescu a fost așezată centrala termică a școlii.

Curtea cu gard din șipcă cocoțat pe zidul de sprijin din cărămidă a dispărut odată cu celelalte construcții ale Foișorului dintre Vitan și Laborator. Cu câteva excepții, porțiunea Laborator–Splaiul Unirii a scăpat neatinsă. Au apucat să pună jos două-trei case pricopsite, frumoase, ale unor grădinari și negustori cunoscuți. A rămas în urmă un imens teren  viran. Așa este și acum.

***

Deși aflate la distanță una de alta, cele două cârciumi erau legate de o stranie coincidență. Funcționau gard în gard cu o școală și foarte aproape de o biserică. Asta nu i-a smintit nici pe învățăcei, nici pe enoriași. Alte vremuri, alți oameni… altă educație! În familie, în școală și în biserică.

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Ușurat și răcorit, cu o satisfacție parșivă cuibărită în suflet, m-am întors la adunat de morcovi. Curios, îndreptându-și șalele, Gologan a întrebat:

– Ce i-ai spus ăluia Dane?

– Păi cam tot ce am avut în gușă și încă ceva pe deasupra!

– Și el ce-a zis?

– A zis că nu sunt un bun membru de partid.

– Băi, tu nu ești sănătos! Te iei cu ăștia la harță?

– Ce-or să-mi facă Florine? Hai să vedem dacă-i ține curu’!

Între timp tovarășii activiști au dispărut cu mașina lor neagră cu tot și duși au fost. Noi, rebegiți de frig, cu noroiul până la genuchi, cu mâinile înghețate, am continuat să facem treaba altora. Am făcut-o așa până la ora 14.00 când… s-a epuizat stocul de lăzi goale! Ușor panicate, cele două tăntici ne-au explicat că tractorul care aduce altele și le ridică pe cele pline vine după ora 16.00. Au fost astfel obligate să accepte că misiunea în agricultură a inginerilor „de la lumină” se încheiase înainte de vreme.

Când a văzut cât pământ cărăm după noi, pe haine, pe mâini, pe încălțăminte, șoferul autocarului a fost cuprins de neliniște. Spre ușurarea lui și a noastră, ne aflam la o lățime de șosea depărtare de stația electrică. Șeful de tură, care lucra direct cu o bună parte dintre noi, a tras repede un furtun la poartă pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau drept de acces în interior. La furtun sau la hidrantul din curtea stației am reușit să ne spălăm pe mâini și să scoatem la lumină culoarea botinelor. Dar hainele… !! Ajuns acasă, mama soacră m-a întrebat pe unde dracu am umblat. După ce a auzit că am adunat morcovi la Uzunu, s-a uitat lung la mine, a crezut că îmi bat joc de ea și s-a supărat!

A doua zi, toată suflarea din I.R.E.B., de la portar până la directorul tehnic Gheorghe Ionașcu, comenta neobișnuita întâmplare care lăsase întreprinderea fără cârmuitori. Mârâiau și unii dintre șefii care exersaseră munca în agricultură dar, mai cu fereală ca să nu smintească scaunele de pe care conduceau, ce-i drept cu rezultate foarte bune, rețelele electrice de transport și distribuție din sudul Munteniei.

***

Directorul Ionașcu  era singurul căruia, la propriu, i-a fugit jilțul de sub cur. Într-o după amiază a acelei toamne ciudate, în timp ce asigura continuitatea conducerii, s-a dus la dispecerul de întreprindere pentru a se informa direct, la fața locului, despre starea rețelei de 110 kV. Dispecer de serviciu era inginerul C.E., un tip haios, pus permanent pe glume, slobod la gură, excelent profesionist.

C. vorbea la telefon. Finaliza o manevră și se concentra pe ce avea de făcut. Nimeni și nimic nu-i putea abate atenția. Poate doar hupa care semnaliza producerea unui eveniment grav. Lăsându-l să-și termine treaba, în liniște, directorul s-a așezat pe fotoliul secundului fără să știe că unul dintre picioarele din spate ale acestuia era rupt. Cei ai casei îl proptiseră provizoriu pentru ca fotoliul să stea în poziția firească și pentru a putea fi folosit, atât timp cât nu era mișcat din loc. Instalat comod, vizitatorul a ales unul dintre registrele operative pentru a-l consulta. Pregătindu-se s-o facă, s-a ridicat puțin și a tras fotoliul mai aproape. Când s-a reașezat a cedat și celălalt picior din spate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Fotoliul s-a răsturnat. Directorul nostru a ajuns cu zgaibaracele în sus. „Evenimentul”, deși nesemnalizat de sistemele de protecție, nu putea trece neobservat.

C.E. și-a pus în așteptare interlocutorul, s-a aplecat peste centrala telefonică și cu uimire în glas, a întrebat:

– Ce-ai făcut bre? Ai căzut, futu-i maica măsii!

Apoi și-a reluat netulburat activitatea. Ionașcu s-a ridicat singur și a plecat imediat. Peste câteva zile, Serviciul Dispecer a căpătat fotolii noi, mai trainice, mai fățoase.

***

Încordarea se simțea în aer. Nu putea fi domolită decât dacă veneau cuvenitele explicații. Eu mă pregăteam să le cer. În scurt timp am reușit să estimez, cu bună precizie, cât s-a cheltuit și cu ce ne-am ales după acțiunea care stârnise vâlvă. Așteptam doar momentul potrivit.

Trecuseră cam zece zile. Puneam în funcțiune instalațiile de alimentare cu energie electrică a Palatului Snagov, obiectiv de maximă importanță și siguranță. Echipamentele primare și sistemele de automatizare–protecție proveneau, în mare parte, dintr-un import centralizat – Franța și Anglia – destinat Castelului Peleș și Palatului abea construit pe malul Snagovului. Întreaga lucrare constituia o premieră națională. Inteligența și priceperea care au făcut-o posibilă erau românești. Participa lume multă, inclusiv colegii noștri de la I.R.E. Ploiești, angrenați în proiectul Peleș–Sinaia dar și „băieții” adăpostiți sub umbrela Institutului de Proiectare „Carpați”.

Într-o pauză, directorul Ionașcu m-a întrebat direct, fără ocolișuri, ce s-a întâmplat la Uzunu. Neimplicat în decizia care i-a afectat principalii colaboratori, auzise frânturi de poveste pe care încerca să le pună cap la cap. I-am relatat pe îndelete, cu detalii, absolut tot. Chiar și binecuvântarea pe care i-am dat-o tânărului activist de partid.

Dacă nu te-a căutat nimeni până acum, înseamnă că n-a avut curaj să scormonească rahatul.

A plecat îngâdurat și nu am mai reluat niciodată subiectul deși ne vedeam zilnic.

Apropierea sărbătorilor de iarnă a adus și ocazia pentru a discuta cazul Uzunu. A fost convocată adunarea generală a membrilor de partid pentru ședința de bilanț. Până atunci participasem doar la ședințele lunare ale organizației din care făceam parte.

Sala de la etajul șase era plină ochi. În prezidiu au luat loc tovarășii: Nicolae Tetelea – directorul  întreprinderii, Ion Biu – președintele sindicatului I.R.E.B., Gheorghe Sârbu – secretarul organizației de bază de la Secția Auto, Horia Constantinescu – secretarul comitetului de partid și un invitat pe care eu nu-l cunoșteam, cum nu-l cunoșteau nici cei din jurul meu. Era secretarul cu probleme economice al Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov. Sosise momentul explicațiilor și al socotelilor. Unul mai potrivit nici nu se putea.

S-a aprobat ordinea de zi, s-a citit darea de seamă… Șabloane, formulări anoste, limbaj festivist, elogii, mă rog… tot repertoriul deși, se muncise mult și rezultatele erau remarcabile. Puteau fi prezentate sintetic, convingător, atractiv, ținând treaz interesul auditoriului. Așa că eu am uitat începutul și n-am înțeles sfârșitul.

Apoi au urmat discuțiile. M-am înscris la cuvânt, eu, ultimul venit, printre cuvântătorii de profesie capabili să vorbească despre orice fără să spună nimic. Ordinea în care urma să ne exprimăm o stabilea tovarășul Horia Constantinescu. Unuia ca mine i se dădea cuvântul printre primii. Finalul discuțiilor era rezervat greilor care trăgeau conluziile și dădeau glas angajamentelor noastre fierbinți pentru anul ce avea să vină. De unde să știe tovarășul Constantinescu că „puștiul ăla obraznic” nu citise scenariul, nu știa rolul, îi va strica regia și în final, va transforma spectacolul într-un eșec? Nu doream să critic. Nici n-am făcut-o. Am spus, în felul meu, o poveste.

Când mi-a venit rândul toți ochii s-au îndreptat spre mine. Pe chipurile participanților se citea curiozitatea.

Pentru a-i izbăvi de așteptare, am precizat din capul locului că voi analiza o acțiune de mare succes, o realizare care nu a fost cuprinsă în darea de seamă: Contribuția celei mai mari întreprinderi de rețele electrice și a specialiștilor ei la propășirea economică a C.A.P. Călugăreni.

Instantaneu în sală s-a făcut liniște. Cu excepția tovarășului de la județ, toți membri prezidiului au încremenit. După câteva clipe de uluială, a reacționat tovarășul Ion Biu, președintele de sindicat. S-a proptit cu răspundere de spătarul scaunului pentru a nu fi văzut de comeseni și îmi făcea semne disperate să tac. Cât timp a durat prestația mea, directorul Nicolae Tetelea a admirat cerul plumburiu, de iarnă, care se desena frumos pe geamul unei ferestre iar secretarul de partid Horia Constantinescu a pârlit cu fulgerele din privire hârtiile aflate pe masă.

Când am intrat în fondul chestiunii, invitatul de la județ s-a îmbujorat. În timp foarte scurt s-a făcut roșu ca steagul partidului. Comportamentul celor doi activiști, ca și cel al destoinicelor cooperatoare, descris cu lux de amănunte, într-un limbaj puțin mai colorat dar foarte sugestiv, l-a făcut să nădușească. A scos batista pentru a-și tampona fruntea. Avea o frunte lată până la ceafă. Bietul om suferea fizic. Nu-l puteam ierta. Trebuia să îndure totul așa cum și noi o făcuserăm.

Părea uimit de cele auzite. Cred că avea cunoștință de prezența noastră la Uzunu, fără să fie implicat personal și fără să știe dedesubturile. Asta îl făcea să trateze totul ca pe o întâmplare hazlie relatată de unul pus pe glume. Ropotele de aplauze care însoțeau povestea erau motive suficiente pentru a-l face să priceapă adevărul spuselor mele.

S-a dezmeticit și a înțeles consecințele deciziei de a fi fost detașați în agricultură doar atunci când am amintit, așa în trecere, încălcarea cu vinovăție a legii privind regimul de lucru în unitățile de producție cu foc continuu. A despăturit batista și a folosit-o pe post de prosop.

Am încheiat cu bilanțul financiar al acțiunii. Cheltuielile (suportate de I.R.E.B.) erau de vreo zece ori mai mari decât veniturile (încasate de C.A.P. Călugăreni). Pentru o clipă, imaginația mi i-a înfățișat pe cei care au pus la cale nejustificatul eveniment agricol aliniați frumos, purtând în tuhăz câte un morcov  de Uzunu.

Cam atunci s-a terminat și ședința. Nu s-au mai tras concluzii, nu s-au mai luat angajamente,… Membrii prezidiului se aflau, fără să știe, în ipostaza surprinsă de Matty, un bun cunoscător al moravurilor vremii. Cum cei vizați erau chiar ei, nu prea aveau ce spune. Uneori tăcerea e de aur!

La data de 23 ianuarie 1981, prin redesenarea județelor Ialomița și Ilfov, au apărut județele Călărași și Giurgiu. Ce a mai rămas din Ilfov a intrat în structura Bucureștiului ca sector al acestuia: Sectorul Agricol Ilfov (S.A.I.). Cel pe care l-au trecut transpirațiile nu mai făcea parte din nomenclatura noului comitet de partid, instalat la Balotești, în conacul Bujoiu. Probabil se pensionase sau păstorea activitatea economică a unui alt județ.

Portrete și întâmplări (IV) – Morcov de Uzunu (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Doamne, ce toamnă câinoasă! În cap de septembrie 1980 m-am prezentat la Întreprinderea de Rețele Electrice București (I.R.E.B.) – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov (S.D.E.E. – Ilfov), acolo unde, prin repartiție, obținusem un post de inginer.

Primirea prietenoasă pe care mi-au făcut-o unii a fost nimic pe lângă testul de rezistență pus la cale de natură. Din primele zile ale lui octombrie au început ploile, frigul, bruma, înghețul. Și noi tot pe afară! Colegii mei, mai „căliți”, erau la rândul lor surprinși de asprimea unui anotimp altfel mai blând, mai îngăduitor. Dar, cum slujba-i slujbă iar capriciile vremii fac parte din „privațiunile” asumate ale meseriei de rețelist, înduram cu stoicism.

Plângând, râzând, blestemând (uneori) am trecut de jumătatea lunii noiembrie. După o noapte cu ploaie rece care spre dimineață începuse să înghețe, în drum spre serviciu, mă gândeam că, măcar în acea zi, nu voi mai tărbăci noroaiele și mă voi ocupa de probele premergătoare punerii în funcțiune a grupului electrogen cu pornire automată de la Palatul Snagov.

Cele aflate la ședința operativă mi-au spulberat speranțele. Altcineva îmi stabilise programul zilei. Dacă aș fi fost singurul, nu era nicio pagubă. Unii dintre cei care răspundeau direct de activitatea întreprinderii au fost și ei deturnați de la rosturile lor firești. Ni s-a comunicat sec, fără explicații sau comentarii, că toți  bărbații, șefi de secție, de serviciu, de birou și adjuncții lor, inclusiv inginerii stagiari se vor aduna la ora 8.00 pe platoul dinspre strada Hatmanul Arbore de unde un autocar îi va duce undeva în județul Ilfov. Decizia, aprobată de directorul Nicolae Tetelea, venea de la comitetul de partid, era semnată de secretarul acestuia, tovarășul inginer Horia Constantinescu, șeful Serviciului Personal – Învățământ și avea în anexă lista celor care participau la „acțiune” (patruzeci și opt de tovarăși).

 ***

Categoria „stagiari” era reprezentată de Lucian Milovan (stagiar anul II) și de mine (stagiar anul I). Alții nu existau. Colega mea de facultate și de promoție R.C. angajată la Secția de Înaltă Tensiune (S.I.T.) deși, obținuse repartiție într-o localitate prin care trecea trenul, nu se califica, evident, pentru categoria „bărbați”.

***

La ora stabilită, cei mai buni specialiști ai IREB-ului, ingineri, economiști, juriști, toți șefi (mai puțin eu și Lucian!) cu atribuții și răspunderi incompatibile cu întreruperea intempestivă a activității lor profesionale, s-au prezentat la autocar. Nimeni nu știa încotro vom merge și mai ales de ce. După apelul nominal, am pornit la drum. Ne-am prins repede că ne îndreptăm spre Giurgiu.

Îndată ce-am ieșit din Jilava, dincolo de podul peste Sabar, pe la Popasul „Trei măgari”, tovarășul Constantinescu ne-a înștiințat că mergem la Uzunu unde… vom aduna morcovi!!! S-a făcut liniște. Nu-mi venea să cred ce aud. Speram, în naivitatea mea, că tovarășul secretar glumește deși domnia sa era lipsit de umor. Îl credeam însă capabil de glume proaste. Spre uimirea tuturor, a repetat apăsat destinația și scopul deplasării noastre. Nu glumea!

Că noi nu eram pregătiți cu îmbrăcămintea și încălțămintea potrivite nici nu mai conta. Ceea ce se întâmpla era un abuz grosolan care nesocotea prevederile legale în vigoare. Producerea, transportul și distribuția energiei electrice erau nominalizate ca sectoare economice cu foc continuu iar lucrătorii acestora nu participau la activități extraprofesionale (mitinguri oficiale, demonstrații ale oamenilor muncii, întâmpinarea unor oaspeți străini de nivel înalt, muncă voluntar – patriotică, etc.). O știau toți cei prezenți (inclusiv secretarul comitetului de partid), oameni cu pregătire superioară de excepție, plătiți pe măsura calificării și a obligațiilor de serviciu pentru care unii răspundeau cu libertatea. Puși în fața faptului împlinit, urmau să presteze muncă de culegători pe câmpurile patriei.

Așa se explica secretul în care fusese învăluită tărășenia. Altfel, unii ar fi refuzat temeinic motivat să lucreze pentru Ferma Uzunu a C.A.P. Călugăreni iar tovarășul Horia Constantinescu ar fi trebuit să accepte că a înghițit ca un gâscan pus la îndopat aberanta solicitare clocită în birourile Comitetului Județean P.C.R. – Ilfov de vreun activist obscur, responsabil cu agricultura și care risca să dea socoteală pentru recolta aflată, în prag de iarnă,  pe câmp.

Pentru unul ca mine, venit de câteva luni din școală, acolo unde mari profesori, repere ale energeticii românești, m-au învățat să cântăresc atent cheltuiala și beneficiul, ceea ce trăiam era ca un vis urât.

Timpul a trecut repede. Autocarul a oprit vizavi de Stația electrică de transformare 110/20 kV Uzunu, lângă o stivă de lăzi tip P, din lemn, utilizate la transportul și depozitarea legumelor și fructelor (ca cea din fotografie). Acolo ne așteptau două tăntici îmbrăcate gros, cu pieptare din blană de oaie peste jersee de lână împletite manual, îmbrobodite bine ca să nu le piște frigul și încălțate cu cizme de cauciuc. Una era ingineră, șefă de fermă, iar cealaltă șefă de echipă. Acestea ne-au prezentat locul de muncă dar, mai ales ce aveam de făcut.

În dreapta șoselei naționale se întindea până hăt-departe o tarla cultivată cu morcovi care fuseseră dislocați cu mijloace mecanice. Noi, utilizând mânuța strângătoare, trebuia să-i luăm din brazdă, să-i curățăm de pământ, să le rupem frunzele, să-i punem în lăzi și tot așa până ce îi adunam pe toți. Tovarășa ingineră vorbea serios, cu autoritate, de parcă am fi fost „subtalternii” dumisale din C.A.P. Călugăreni. Ascultând-o m-am rotit pe călcâie și am măturat câmpia cu privirea de jur-împrejur, curios să văd dacă oamenii locului sunt la muncă pe celelalte tarlale. Nimeni, pustiu! Așa a fost toată ziua. Se adăposteau la căldurică, la loc uscat încurajându-se probabil între ei: „Dă-i dracu de morcovi! Las’ că-i adună inginerii!”

La indicațiile șefei de echipă ne-am așezat în „linie de trăgători” pe latura dinspre DN5 a tarlalei, ne-am  grupat câte doi la un „peu”și cocârjați ca secera am pornit la treabă. Pământul începuse să se dezmorțească. Se lipea trainic de mâini, de haine, dar mai ales de încălțăminte. Când lada se umplea, cei doi coechipieri o cărau spre unul dintre drumurile laterale care mărgineau tarlaua, lepădau tălpicile de glod, luau una goală și „repetir”.

Gazdele noastre s-au retras apoi la drum, într-o zonă mai uscată, de unde puteau supraveghea totul. Se făcuse ora 10.00 și după atâta muncă le-a ajuns foamea. S-au organizat rapid, eficient, dovadă că o făcuseră de mai multe ori înainte. Au întors trei lăzi (două pe post de scaune, una pe post de masă), dintr-o paporniță autentică au dat la iveală o bucată de slănină, una de brânză, două-trei cepe, pâine și… o sticlă de un litru cu vin negru, specific zonei, astupată cu o bucată de cocean. Apoi,  fetele s-au pus gospodărește pe băgat la întuneric plimbând, din când în când, sticla de la una la alta până ce au secat-o. Au jertfit-o pe altarul muncii!

În timpul ăsta „inginerii” făceau cărare prin noroi, comentau cu haz, înjurau și adunau morcovi. Starea de spirit nu era dintre cele mai bune. Totuși stivele de lăzi pline creșteau și se înmulțeau văzând cu ochii.  „Meseriașelor” li se lăsase vinul în picioare. Au înțepenit pe scaunele improvizate. Cât am stat noi acolo nu  s-au mai ridicat.

Nu s-au ridicat nici când lângă ele a oprit o Dacie neagră din care au coborât doi bărbați tineri, îmbrăcați la costum și cravată peste care purtau haine de piele. Horia Constantinescu i-a recunoscut imediat. Tovarășii erau activiști la Comitetul Județean P.C.R. Ilfov. După ce au schimbat câteva vorbe cu cele două și-au îndesat mâinile în buzunare și au început să cerceteze din ochi conținutul „peurilor”.

Concluzia a venit imediat. Morcovii nu erau bine curățați de pământ. Obișnuiți ca treaba să fie făcută, așa cum învățaseră ei la școala de partid, au început să ne dea indicații strigate de pe marginea drumului.

Nu doreau să-și murdărească pantofii lustruiți și pantalonii eleganți cu noroiul de la Uzunu. Față de tot ce se întâmpla acolo, pentru mine, atitudinea lor dovedea o obrăznicie nemăsurată.

Tocmai umplusem o ladă. Făceam echipă cu Florin Gologan, dispecerul șef, omul care avea sub comandă operativă instalațiile de 110 kV (stații și linii electrice) din gestiunea celei mai mari întreprinderi de rețele electrice din țară. Am înșfăcat-o amândoi și călcând cu grijă pe terenul alunecos am scos-o la drum. În timp ce ne trăgeam sufletul, de noi s-a apropiat unul dintre cei doi activiști. Fără să se prezinte, fără să schițeze vreo intenție de a ne saluta, a început să ne învețe cum trebuie să dăm față comercială morcovilor.

Am ascultat calm și când a terminat m-am prezentat, i-am explicat care este locul celor prezenți acolo în procesul complicat de transport și distribuție a energiei electrice, i-am povestit tot ce s-a întâmplat până la venirea lor, i-am relatat constatările mele și în final i-am prezentat argumentele pentru care eu cred că acțiunea inițiată și coordonată de ei este nejustificată, abuzivă, ofensatoare, păguboasă, în concluzie o prostie. Când a auzit ce-i spun tovarășului, Florin a agățat din mișcare o ladă goală și a tăiat-o pe arătură lăsându-ne singuri, între patru ochi.

După ce s-a trezit din uluială, activistul m-a întrebat cam bâlbâit dar, cu asprime în glas, dacă sunt membru de partid. Răspunsul afirmativ l-a mai înmuiat. Mi-a reproșat totuși că poziția mea nu este potrivită pentru un membru al partidului comunist. Atât mi-a trebuit! Eram deja cu capsa pusă.

Zâmbind, cu voce joasă cât să mă audă bine, i-am luat la rând tot neamul trecut, prezent și viitor, fără discriminare, într-o ploaie de înjurături birjerești, pline de fantezie. L-am electrocutat! Nu a mai fost capabil de nicio reacție. A rămas ca prostu-n drum! Procedeul îmi era cunoscut de la „băieții” din Vitan care îl aplicau deseori în relațiile lor cu unii milițieni.

Zelosul activist n-ar fi putut dovedi nicicum că l-am înjurat. El ar fi susținut că…, eu aș fi negat vehement, ba l-aș fi acuzat că-mi înscenează totul din cauză că am avut curajul să-mi exprim fără reținere opiniile. Din acest clenci nu putea ieși. Nici n-a încercat!

***

Prin 1992 – 1993 aveam să repet experiența. Unul dintre „eroii” zaverei din decembrie 1989, un analfabet propulsat spre cele mai înalte dregătorii, a intrat în posesia unei case abandonate aflate pe Strada Prunilor din Comuna 30 Decembrie. Urcat pe cai mari, folosindu-se de relațiile și influența pe care le avea, omul a reparat și a modernizat casa în timp record. Doar că nu avea energie electrică. De la cel mai înalt nivel din RENEL ni s-a solicitat să vedem despre ce este vorba și în măsura posibilităților să curmăm cât mai repede chinul „eroului revoluționar”. Din evidențele noastre rezulta că imobilul fusese debranșat în 1987, urmând a fi demolat. Nu exista nicio solicitare pentru alimentarea locului de consum de la adresa menționată. Se impunea deci o vizită la fața locului și așa am ajuns să mă întâlnesc cu cel care umplea, aproape zilnic, ecranele televizoarelor.

După aproape o oră de așteptare, exact când mă urcam în mașină pentru a pleca, a apărut și domnia sa. Ne-am salutat din politețe, cu răceală și așteptam să se scuze pentru întârziere. M-a înștiințat doar că este foarte ocupat. Eu am înțeles că este un mârlan și am trecut la subiect! Din punct de vedere tehnic, racordarea locuinței la rețeaua electrică nu punea probleme. Trebuiau întocmite documentele aflate în responsabilitatea consumatorului și parcurse toate etapele legale, inclusiv semnarea contractului de furnizare a energiei electrice și montarea contorului. I-am explicat pe îndelete, într-un limbaj accesibil, cu detalii, ce urmează să facă și care sunt costurile. I-am promis că vom rezolva fără întârziere tot ce ține de noi. După expresia feței îmi era clar că efortul meu fusese zadarnic. A urmat un dialog uluitor:

– Vreau curent acum, azi! („Măria Sa” voia iar eu trebuia să-i împlinesc vrerea!)

– Asta nu se poate!

– Ce mare lucru să trageți două fire!

– Energia electrică nu este proprietatea mea, nici a președintelui RENEL și nici a dumitale. Pentru a beneficia de ea este necesar să parcurgem împreună toate etapele tehnice, administrative și comerciale prevăzute de lege. Eu și colaboratorii mei nu am făcut niciodată improvizații. Nu ne putem asuma răspunderea pentru un posibil accident sau incendiu. Nimeni, chiar nimeni, nu ne poate obliga să nesocotim legea!

Instantaneu a luat foc! Nu era prima criză de isterie la care asistam. L-am lăsat să se desfășoare. Când și-a mai revenit, m-a amenințat că voi rămâne fără „servici”. Era prea mult! Trebuia să-i aplic tratamentul și am făcut-o! El și familia lui au devenit subiectul imprecațiilor mele injurioase cu trimiteri anatomice de cea mai curată sorginte golănească. A rămas cu gura căscată iar eu am plecat spre alte locuri către care mă mânau sarcinile zilei.

La sfârșitul programului, întors la sediu, i-am prezentat directorului T.E. situația consumatorului „special” din 30 Decembrie relatându-i în detaliu schimbul de replici avut cu acesta, inclusiv promisiunea că mă va lăsa fără slujbă. Am trecut însă peste „tăvăleala” pe care i-o administrasem!

– Am fost informat până să vii tu. Nu știam că te-a amenințat. E adevărat că l-ai înjurat ca la ușa cortului?

– Va trebui să o dovedească!

A râs și m-a dojenit cu arătătorul mâinii drepte. Prostovanul mă reclamase dar nu l-a crezut nimeni.

După ce câțiva ani a tăiat și a spânzurat, după ce a primit o condamnare cu suspendarea executării pedepsei privative de libertate, după ce partidul care îl luase de suflet l-a lăsat din brațe, revoluționarul inventat și infractor a dispărut din viața publică.

***

(VA URMA!)

Din fugă: Târgul Anticarilor

scris de Ando

E deschis până duminică, 20 mai, ca de obicei organizat în parcul din faţa Primăriei sectorului 2, din Obor.

între ’58 și ’68: din presa vremii

de Ando și HM

După Război, multe schimbări se-arată.

În Capitală se construiește. Nu doar fabrici, nu doar obiective mărețe – ci și blocuri; cartiere de blocuri. În ritmuri și-n stiluri diferite de la un deceniu la altul: cum ne povestește și Popescu.

Am văzut cum s-a ridicat cvartalul blocurilor roșii din Ferentari; am luat la numărat și o seamă de blocuri reprezentative pentru arhitectura vremii (aici, aici și aici)…

Să mai pomenim și de altele, așa cum ni le-nfățișează presa centrală de-acum 50 de ani!

De cartierul nou de pe bulevardul Muncii – azi nu-i mai spune așa, ci Basarabia; în 1958 încă-n lucru…

Ori de blocurile ridicate pe Cobălcescu și pe 1 Mai pentru feluriți salariați.

De laudă – fără urmă de glumă! – e și cartierul Cățelu; cunoscut ca „Mihai Bravu”, e amintit în „Scînteia” din 7 decembrie ’58:

Zece ani mai departe, zona era cu totul de nerecunoscut. Prin august ’68, în zile de sărbătoare, „România liberă” ne-nfățișa – pe lîngă cuvenitele planuri – și o imagine luată dinspre șoseaua Mihai Bravu…

… ce mic părea acum cartierul Cățelu!

listă de articole alese din presa vremii

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.

Str. Povernei 16 – bustul lui George Georgescu

scris de Ando

Ca să fiu sincer, am trecut de multe ori prin dreptul acestei curţi. M-am oprit, am privit acel bust şi am plecat mai departe, culmea, fără să-l pozez!? Până nu demult, când mi-a căzut în mână cartea „Bucureştii sufletului”, de unde am aflat şi trista istorie a statuii.

 

Aşa că am dat din nou o fugă pe Povernei ca să-mi repar greşeala.

Sigur, povestea nu este atât de spectaculoasă ca cea a Neptunului” de pe Ştefan Furtună, dar,  zic eu, merită cunoscută, mai ales că lucrarea despre care vorbim zace totuşi într-un inexplicabil anonimat.

Despre dirijorul George Georgescu şi despre sculptorul Ion Jiga, puteţi citi detalii aici, respectiv aici.