despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Înapoi la piatra cubică?

scris de Alexandru Bodea

Pe vremea copilariei mele, prin anii ’50, majoritatea strazilor si chiar bulevardelor, erau pavate cu piatra cubica

Imi dau seama ca era si este un  material usor de montat de catre pietrarii strazilor, meserie pe care astazi nu o mai gasim.

Practic a disparut, la fel cum erau geamgii, tocilarii sau lustragii asezati sau mergand pe strazile  principale sau laturalnice… La fel au disparut si birjarii  eleganti cu trasurile prevazute cu coperita pentru umbra sau ploaie  si spoitoarele asezate de-o parte si alta a trotuarului de langa Hala Unirii… In prezent sunt totusi capitale europene sau americane unde gasim pastrate aceste mijoace de transport, strecurandu-se printre autoturismele moderne, dand un farmec prezentului datorita pastrarii trecutului…

Asa se face ca in zilele noastre, mai gasim pavajul cu piatra cubica numai prin Centrul Vechi cu strazile Lipscani, Gabroveni sau Covaci  pana la legatura cu Splaiul, Dealul Mitropoliei, si in Parcul Carol sau Parcul Cismigiu… pe aleea care duce la „sahisti”.

Acum vreo doi ani  s-au largit bulevardele, iar cu aceasta ocazie s-au scos „pietrele lui Halaicu” si s-au inlocuit cu placile de granit ale lui Oprescu… operatiune care a deranjat foarte mult circulatia pietonala, la care s-au adaugat si livrarea materialelor necesare inlocuirii cu mare intarziere.

Acum cateva zile plimbandu-ma pe „bulevard” am gasit o portiune, care dupa cate  ori a fost de vreo doua-trei ori sapata pentru reparatii la cablurilor ingropate, arata acuma groaznic, cu placile de granit crapate…

Pana la urma ce facem, ajungem  la piatra cubica… de altadata?

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

Case căzute 124 – Calea Griviței 125

… sărmană clădire-ngustă din frontul de case rămas între Buzești și fostul cinema Dacia. Peste drum va crește ceva strălucitor. O poză-i de la mine, alta de la Florin.

 

prin cartierul Henri Coandă

Laurențiu a făcut o plimbare prin nefericitul cartier Henri Coandă. Cîteva cadre din filmarea din mașină – săraca mașină, ce drumuri! – ca să vedem ce-o să fie… cînd o să fie. Nu știm cînd o să fie – nimeni nu știe.

Ca să-nțelegeți – cînd s-au pornit lucrările aici, prim-ministru era Năstase; președinte era Iliescu; primar era Băsescu. Țara a trecut prin schimbări, noi am trecut prin schimbări. Doar pe-aici… pe-aici nimic: prerie! bărăgan!

A.N.L. a fost o idee a anilor 2000. S-au construit atunci multe locuințe în Țară, dar cu siguranță nu de-ajuns (altfel, ce-ar mai construi azi „dezvoltatorii”?). S-au construit și prost, și cu defecte (dar prost și cu defecte construiesc și „dezvoltatorii”, nu?). În ultimii patru ani s-au dat în folosință foarte puține, oricum.

Nici aici, în București, nu-i altfel. Cartierul Brîncuși, construit în Drumul Taberei „în porumb” urma să fie extins – așa ziceau planurile de-acum un deceniu – dar asta nu s-a mai petrecut. Mai degrabă Agenția s-a concentrat (tot în acea perioadă, nu acum) pe construirea a micro-cartiere de vilișoare, ca-n spatele „Expoziției”.

A.N.L. s-a pierdut și-n scandaluri, și-n paragina nepăsării. Așa-i cînd de treburile astea se-ocupă vreo autoritate, vreun minister; cam așa se-ntîmplat și-n Antiaeriană, cu „cartierul militarilor”.

       

Bulevardul Bucureștii Noi s-a redeschis circulației

scris de Florin

Bulevardul Bucurestii Noi s-a redeschis circulatiei. Iata cateva poze facute azi pe noul tronson dintre statia Jimbolia si Laromet (fostul capat al tramvaiului 20).Dupa cum arata respectivul tronson, se pare ca linia 20 va fi radiata din nomenclatorul RATB.

De asemenea am vazut ca la Laromet au capat autobuzele 205 si 304, iar 112 si-a reluat traseul prin B-dul Laminorului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto-ghicitoare

scris de Ando

Bucureşti, 1941. Transportul în comun era şi atunci în suferinţă, dupa cum vedem în această imagine din colecţia fotografului Willy Pragher.

originalul-1941

Intrebarea este: în ce zonă a oraşului a fost fotografiat acest tramvai, încărcat cu un veritabil ciorchine de… blatişti ?

Erată (sau de ce nu trebuie sa fii… optimist idealist)

foto-cap-articol_casa-bazaltin

scris de Ando

Ceea ce anunţam, prin februarie, cu (prea) mult optimism, s-a dovedit, din păcate, un foc de paie.

Nu ştiu din ce motive, clădirea Bazaltin – pentru că despre ea este vorba-  fusese atunci înfăşurată în schele şi prelate de protecţie şi, ca tot omul, bănuiam că vor începe ceva lucrări de reabilitare.

N-a fost aşa! Intre timp, s-au dat jos schelele şi prelatele, iar actualmente clădirea din Piaţa Charles de Gaulle îşi “etalează” din nou imaginea tristă de schelet urban. E înconjurată de un gard oribil din tablă şi, culmea, are şi paznic care însă nu ştiu ce mai păzeşte pentru că deja s-a furat ca în codru: ”… ușa blocului și toate ferestrele, de la parter până la ultimul etaj, au fost smulse cu tot cu tâmplărie și geamuri. Au fost furate și lifturile, pardoseala și chiar și cărămizile din pereți.”

Iar dacă ne uităm la soarta majorităţii clădirilor din serialul nostru cu case căzute, mai mult ca sigur că şi peste mulţi ani vom admira această clădire doar din fotografiile publicate de LIFE Picture Collection acum… 76 de ani!

1940_foto-life 1940_captura-life

„Străinii orașului”- o nouă completare

scris de Ando

Adăugăm azi, două nume la lista personalităţilor străine care au monumente în Bucureşti, înşirate de noi aici, aici  şi aici.

Bustul  lui  José Martípoet, eseist, jurnalist, erou naţional al Cubei este amplasat în părculeţul din capătul estic al bulevardului Tache Protopopescu, părculeţ numit, odinioară, Tolbuhin, acum… “no name”.

jose-marti_bust

Anul acesta, la sfârşitul lunii august, pe gazonul din preajma Sălii Palatului, era dezvelit bustul lui Alexander Dubček, faimosul artizan al “primăverii de la Praga”, bust donat  Bucureştiului de Ambasada Republicii Slovace.

dscn7519

Acceptarea ofertei de donație a bustului lui Alexander Dubček a fost, cred, şi una din puţinele ocazii când a existat…unanimitate în Consiliul General al Capitalei.

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Seria emoţiilor şi a impresiilor tulburătoare a fost desăvârşită de întâlnirea cu echipa de conducere a liceului. Doi directori, doi ingineri, unul vârstnic, unul scandalos de tânăr. Directorul – Petre Bratu s-a pensionat la sfârşitul anului şcolar 1970 – 1971 şi locul i-a fost luat de tânărul lui adjunct – Alexandru Moşu.

Amândoi se dovediseră buni conducători în unităţile Ministerului Energiei Electrice şi nu întâmplător au fost aleşi să se ocupe de organizarea şi dezvoltarea fabricii de specialişti energeticieni.

Erau autoritari dar într-un fel special. Niciodată morocănoşi, totdeauna calmi, utilizau dialogul ca instrument de lucru, ascultau cu răbdare şi argumentau fiecare afirmaţie sau fiecare decizie. Foloseau cuvântul cu mare dibăcie.

În prima zi de şcoală directorul Petre Bratu a trecut prin fiecare clasă a anului întâi pentru a prezenta Regulamentul de Ordine Interioară. A început prin a spune că noi am ales să fim elevi ai liceului, am muncit pentru asta şi n-am fost aduşi acolo cu forţa. Ca urmare va trebui să respectăm regulile după care acesta este organizat şi funţionează. Clar şi răspicat! Celor care n-ar fi fost de acord li s-a adresat invitaţia de a nu aştepta să fie exmatriculaţi. Atunci n-a plecat nimeni dar la sfârşitul anului întâi câţiva (patru din o sută douăzeci) au constatat că este prea mult pentru ei şi s-au retras.

6

Inginerul mecanic Alexandru Moşu ne-a fost profesor de „Utilaj”. Ţinea un curs interesant şi atractiv.  Ne folosea ca parteneri pentru construirea temei pe care o preda. Eram permanent în priză. Acasă nu mai aveam mare lucru de făcut. Aşteptam cu bucurie întâlnirea cu el. În clasă nu se discuta doar despre scheme cinematice, angrenaje, cuplaje, mecanisme… Ştia şi vroia să ne educe!

Ca director, a instituit „Insigna de onoare a liceului”, distincţie acordată elevilor şi profesorilor pentru rezultate deosebite  în activitatea şcolară, profesională, culturală, sportivă… Aveau culori diferite. Cea albă răsplătea munca elevilor iar cea verde pe a profesorilor. Era purtată cu mândrie de către toţi cei cărora astfel li se recunoşteau meritele. Consiliul profesoral m-a onorat de două ori cu această distincţie. Insignele se află acum la loc de cinste în colecţia fiului meu.

A plecat din şcoală în 1973 pentru un post de răspundere la singura întreprindere românească de comerţ exterior din domeniul reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Ne-am întâlnit după mulţi ani. Reprezentam unităţi diferite dar slujeam, ca parteneri, interesul Sistemului Energetic Naţional. Elev şi profesor alături pentru rezolvarea unor chestiuni profesionale de maximă importanţă. Ce satisfacţie!

Directorul Bratu avea ceva deosebit. Era imposibil să nu-l remarci! Înalt, atletic, ţinută de sportiv (se vorbea că în adolescenţă şi în tinereţe jucase rugby), păr alb – colilie, tuns perie. Se îmbrăca îngrijit, totdeauna cu sacou şi cravată, pantaloni călcaţi impecabil, pantofi lustruiţi. Profesorii îi urmau exemplul şi nu mira pe nimeni că nici noi, elevii, nu puteam face excepţie.

Materialul uniformelor noastre era de proastă calitate. Pantalonii „făceau genuchi” iar dunga trecea în amintire. Din această pricină aveam câte două perechi şi am învăţat de timpuriu tehnologia călcatului. Nu ne prea păsa de constrângerile regulamentului! Sancţiunile erau minore! În schimb ruşinea…., ruşinea de a fi oprit de director pentru a-ţi atrage atenţia că pantofii îţi sunt murdari, sau că-ţi lipseşte un nasture, sau că în loc de  pantaloni ai îmbrăcat o pereche de burlane, sau că părul îţi înfundă urechile,… da, ruşinea asta era majoră.

Petre Bratu purta pălărie. Cred că avea o colecţie. Culori şi modele diferite, potrivite fiecărui anotimp. Atunci când drumurile i se încrucişau cu ale altora, inclusiv cu ale elevilor, le răspundea tuturor la salut ridicând pălăria cu un gest simplu dar elegant, exersat dealungul anilor. Nimic forţat, nimic teatral sau ostentativ. Gestul era însoţit de o privire veselă, niciodată încruntată, aţintită spre cel căruia i se adresa. Nu ştiu ce le spunea altora dar pentru noi, „ăştia mici” răspunsul era năucitor.

  • Bună ziua, domnule elev! sau
  • Bună ziua, domnişoară elevă!

Am crezut că râde de noi! Ne-am convins repede că greşeam. Deşi atunci nu-l înţelegeam pe director, întrezăream totuşi că respectul şi politeţea pe care ni le datorăm unii altora nu depind de ierarhie sau de poziţia socială. Era o lecţie pe care inginerul – profesor, plămădit după o reţetă din alte vremuri, ne-o preda cu dar şi cu har!

Ani mulţi m-a urmărit acest episod din cariera mea şcolară. L-am evocat deseori în discuţiile cu colegii, cu prietenii sau cu membrii familiei.

Aseară, scotocind prin arhiva personală, am dat peste colecţia revistei „Energeticianul”, revistă a Liceului Industrial Energetic Bucureşti. Aceasta  găzduia deopotrivă elevi şi profesori. Apărea cu sprijinul întreprinderii patronatoare, Energomontaj şi acoperea o gamă bogată de subiecte profesionale şi de cultură generală. Uitasem de existenţa revistei. Pentru că „E mult deatunci, e mult nepoate!/Şi ca prin vis le văd pe toate” am lăsat totul baltă şi fascinat am (re)citit până în zori, din scoarţă-n scoarţă, toată colecţia.

În numărul 5 din ianuarie 1971 am descoperit articolul „Eticheta – pro sau contra?” semnat de directorul Bratu Petre. La data apariţiei eram în anul doi, aveam şaptesprezece ani şi mă acaparase o pasiune extraşcolară din anul trei.  Nu-mi amintesc să-l fi citit sau dacă am încercat presupun că mi s-a părut prea „greu”.  Am făcut-o acum, după o viaţă de om, de mai multe ori şi cu alţi ochi. Iată-l: (sublinierile îmi aparţin)

7

Eticheta – pro sau contra

„Omul nu este altceva decît şirul faptelor sale” – a spus Hegel. În acest şir nu există fapte întîmplătoare şi neînsemnate. Unii ducîndu-se la lucru, îi îmbrîncesc pe ceilalţi, se îngrămădesc primii la uşa autobuzului. Alţii, pe aceeaşi bucată de drum, rămîn întotdeauna delicaţi. Ei nu consideră că merg pur şi simplu spre locul de muncă, ci că parcurg cîteva minute din viaţă. Aceste minute le reflectă chipul ca o oglindă.

Se întîmplă uneori să-ţi vină în casă un necunoscut care aparent face exact ceea ce fac şi ceilalţi: salută, spune cuvinte obişnuite … În urma lui toţi rămîn însă încîntaţi, ar vrea să-l revadă, să-l invite la o cafea, să fie în compania lui, să-l asculte. În ce constă secretul farmecului său? În talentul politeţii şi amabilităţii, al bunei lui creşteri. Probabil că nu s-a născut „înger” şi natura i-o fi hărăzit şi lui să fie impulsiv, nervos, capricios. Dar de mic nu i s-a permis să-şi dea frîu liber proastei dispoziţii. Cu anii, i-a devenit efectiv imposibil să mai arunce cuiva o privire încruntată, să se strîmbe la o glumă nereuşită, să trîntească demonstrativ uşa la nasul cuiva. Acesta este talentul comunicării cu oamenii, al politeţii.

Unii declară categoric: între maniere şi adevărata frumuseţe sufletească e o mare diferenţă. La ce ne trebuie fasoanele, afectarea? Nouă daţi-ne frumuseţe spirituală!

Alţii se justifică cu un aer nevinovat: da, aşa e!

Dar grosolănia jigneşte, traumatizează, slăbeşte sistemul nervos, aşa că, să fim politicoşi unii cu alţii.

Bineînţeles, se întîmplă ca sub o grosolonie aparentă să se ascundă un suflet delicat şi sensibil. Dar dacă n-ar exista nici această grosolănie aparentă, omul ar avea numai de cîştigat. Bineînţeles, se întîmplă şi invers, ca nişte maniere frumoase să mascheze cruzime, neomenie, nesimţire. Dar atunci să demascăm cruzimea, neomenia, nesimţirea, nu buna creştere.

Nu-i adevărat că dragostea de oameni garantează prin ea însăşi bunele maniere! Poate avea cineva un suflet de aur, dar dacă în copilărie n-a învăţat că trebuie să dea „bună ziua” şi să fie respectuos  cu cei din jur, nu o va face. Fiindcă e vorba nu de bunătatea sufletului, ci de educaţie.

Purtarea omului este filozofia comportării lui. Nu degeaba etica (morala) şi eticheta sunt cuvinte cu aceeaşi rădăcină. Bunele maniere presupun o atitudine etică faţă de oameni, proastele maniere sînt imorale. Filozofia comportării are legi proprii, care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte. Pe copiii noştri nu-i obligăm să inventeze din nou alfabetul, cifrele şi tabla înmulţirii. Atunci de ce să considerăm că-i ruşinos să la predăm ştiinţa simplă, dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni?

Ing. BRATU PETRE

Directorul liceului

Inginerul Petre Bratu, un OM, vremelnic profesor şi director de şcoală ştia că „filozofia comportării are legi proprii care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte”. Dascăl dăruit şi-a înţeles menirea. Ne-a predat  „ştiinţa simplă dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni” deşi aceasta nu era cuprinsă în programa şcolară. A făcut-o prin exemplul personal, urmat în mod natural de profesori şi de elevi dar şi prin decizii înţelepte. Abea acum, când eu însumi mă pregătesc pentru momentul pensionării, am aflat de ce sub directoratul lui fiecare oră de dirigenţie aborda fără abatere şi o temă dedicată bunelor maniere, regulilor de politeţe sau de comportare civilizată. Omul, inginerul, dascălul şi directorul Petre Bratu nu râdea de noi. Se străduia să ne educe! A reuşit! Avea aliaţi de nădejde – şcoala şi familiile noastre.

Mulţumesc domnule director!

Post Scriptum

Nu mai ştiam nimic despre Liceul Industrial Energetic, azi Colegiul Tehnic Energetic şi nu i-am mai trecut pragul din 1985 – 1986. Directoarea de atunci, fosta mea dirigintă, dr. ing Elisabeta Potolea avea ceva probleme cu laboranţii. Mi-a cerut ajutorul pentru a întreţine/repara echipamentele, aparatele, trusele de măsură din laboratoarele de specialitate. Aşa se face că cel puţin o dată pe săptămână, după amiza până seara târziu, meşteream cu bucurie şi pasiune în laboratoarele prin care trecusem ca elev.

Uneori am putut aprecia pregătirea profesională (şi nu numai) a unor absolvenţi ai liceului. Constatam cu îngrijorare tendinţa constantă de degradare a nivelului de instruire şi de educaţie a unor promoţii succesive.

Zilele trecute, curiozitatea zgândărită de interese publicistice m-a mânat să aflu câte ceva despre activitatea şi rezultatele Colegiului Tehnic Energetic. Saitul  acestuia conţine o grămadă de informaţii dar niciuna care să ilustreze convingător misiunea de a forma „tineri educaţi, responsabili, foarte bine pregătiţi având competenţe educaţionale şi profesionale care să le permită integrarea rapidă în societate”.

Convins fiind că şcoala trebuie să producă tineri bine pregătiţi profesional şi educaţi, adică ceva mai mult decât doar posesori de competenţe, mi-am îndreptat atenţia spre „materia primă” pe care colegiul a primit-o după admiterea în învăţămâtul liceal de stat pentru anul şcolar 2016 – 2017. Informaţiile sunt publice.

8 9

Iată concluziile unei analize sumare:

  • Colegiul Tehnic Energetic pregăteşte specialişti în matematică – informatică, filologie şi…  turism – alimentaţie!
  • Număr de locuri conform planului de şcolarizare, total: 168
  • Număr de locuri ocupate după repartizarea din 19 iulie 2016, total: 98 (58,33%)
  • Gradul de ocupare a locurilor pe specialităţi:
  1. Matematică – informatică: 67,85%
  2. Filologie: 100%
  3. Turism şi alimentaţie: 100%
  4. Electric: 28,57%
  5. Electronică – automatizări: 28,57%
  6. Mecanic: 25,00%
  • La Colegiul Tehnic Energetic Bucureşti s-au ocupat toate locurile alocate specializărilor…. filologie şi  turism – alimentaţie!
  • Cea mai mare medie de admitere: 7,20 (filologie).
  • Cea mai mică medie de admitere: 2,90 (mecanică).
  • 47,95% dintre cei admişi au obţinut medii cuprinse între 5 şi 6.
  • 29,59% dintre cei admişi au obţinut medii sub 5.

„Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”,  nici măcar nu comentez! Doar constat! Cu nemărginită tristeţe.

Nedumeriri în Parcul Operei

scris de Ando

Parcul Operei este, oarecum, în afara traseelor mele obişnuite. Tocmai de aceea, zilele trecute aflându-mă prin zonă, am zăbovit mai mult pe aleile sale. La prima vedere, parcul este destul de liniştit, îngrijit şi curat. Mai puţin apa stătută şi îmbâcsită de verdeaţă a lăcuşorului din acea împrejmuire de nuiele – pretenţios (şi misterios) – botezată “Memorialul Dâmboviţei” ?!

Din păcate, lucrările la staţia de metrou de la Eroilor vor afecta, temporar, şi o suprafaţă din parc. Perimetrul de lucru este deja marcat de un gard metalic şi, ceea ce este mai grav, vor fi sacrificaţi 26 de copaci… Mă rog, pe panoul şantierului se menţionează că vor fi replantaţi “cel puţin alţi 26 de arbori”. Rămâne de văzut, pentru că nu-i doare mâna să scrie!

panou_santier-parc

Şi uite aşa, am ajuns la prima nedumerire: la intrarea dinspre Ştirbei Vodă, te întâmpină un panou cu inscriptia: Bine aţi venit în Parcul VENUS !?

panou_parcul-venus

O găselniţă căreia nu i-am înţeles rostul.E adevărat că timp 22 de ani (între 1931-1953), aici a fiinţat celebrul stadion de fotbal Venus.

Dar din 1954, deci de 62 de ani, parcul străjuieşte clădirea Operei Naţionale. Aşa că, după o aritmetică simplă, denumirea de Parcul Operei este mult mai justificată. Culmea e că pe panourile interioare, parcul chiar apare cu această denumire, deja încetăţenită.

panou_parcul-operei

A doua nedumerire: există în parc, pe latura dinspre cheiul Dâmboviţei, o mică rotondă, bordată de 5 busturi.Nu ştiu când şi în ce împrejurări a fost realizată.Se vede, însă, că a fost ceva făcut în pripă: de exemplu, jos ar fi trebuit să existe o platformă fie din beton, fie din dale…S-au turnat, direct pe pământ câteva roabe de asfalt, care asfalt, neavând cu ce face priză, s-a deteriorat vizibil.

ansamblu-rotonda

In plus, conform  prostului obicei al edililor bucureşteni, despre care am mai vorbit, nu  există o placă, un panou  sau  orice alt element care să ofere minime explicaţii despre cele 5 personalităţi  imortalizate pe socluri.

victor-popescu vernescu titaru panaite-mazilu cismigiu

Sunt, conform celor găsite pe internet, nume de marcă din domeniul ingineriei construcţiilor de la noi:

Respectul pentru aceste personalităţi  îndemna, firesc, la o astfel de lucrare, dar trebuia-cumva-să iasă în evidenţă şi “talentul” nostru deosebit de a lăsa lucrurile făcute pe jumătate.

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Se adună îndată 47 de ani de când, ca boboc, am trecut pragul Liceului Industrial Energetic (L.I.E.) din Bucureşti. Era luni 15 septembrie 1969.
Veneam dintr-o lume căreia îi cunoşteam rosturile şi în care mă mişcam cu uşurinţă. Trecusem fără probleme un concurs de admitere cu trei candidaţi pe un loc, eram pregătit sufleteşte pentru ce urma dar nu îmi închipuiam nicio clipă că voi avea emoţii aşa de mari. Totul avea darul să impresioneze. Plecaţi din mahalalele Bucureştiului sau de la ţară, cei mai tineri elevi ai liceului erau, cu siguranţă, nepregătiţi pentru valul emoţional care se va prăvăli peste ei şi îi va copleşi.

1

Intram într-o clădire nou–nouţă care atunci urma să fie inaugurată. Înfiinţat în 1966, liceul funcţiona provizoriu, în condiţii grele, împărţind acelaşi local cu Şcoala generală nr. 87- strada Dristor nr. 222. Trebuia să fie integrat platformei energetice din jurul Centralei Electrice de Termoficare (C.E.T.) Bucureşti Sud, alături de Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG, Energomontaj, Energoreparaţii, Energoutilaj şi Energoconstrucţia.
Obţinerea terenului necesar s-a dovedit, în acel moment, o întreprindere dificilă şi întârzierea afecta grav activitatea liceului. Astfel, factorii de decizie au fost obligaţi să accepte oferta municipalităţii – un teren viran, situat tot la margine de Bucureşti, în celălalt capăt al oraşului, pe şoseau Giurgiului la Toporaşi. (Aleea Podul Giurgiului nr. 5)

2

Printr-un efort admirabil, greu de imaginat azi, Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.) şi unităţile lui specializate au finalizat în timp record o bijuterie a reţelei şcolare. Douăzeci de săli de clasă, laboratoare, cabinete tematice, ateliere şcoală, cabinet medical, bibliotecă toate complet dotate şi utilate la standardele vremii. Câteva săptămâni am călcat prin clădire aşa cum se calcă în biserică. Cu sfială şi cu smerenie.
După doi–trei ani, prin construirea sălii de sport, a poligonului exterior de instruire şi a căminului, liceul a ajuns la profilul final.

„În cursul zilei de 30 septembrie 1971, tov. Nicolae Ceauşescu împreună cu tovarăşii Dumitru Popa, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Miron Constantinescu, Miu Dobrescu, a vizitat şcoli elementare, profesionale, licee de cultură generală şi de specialitate din capitală.
În această vizită de lucru conducătorii de partid şi de stat au fost însoţiţi de Mircea Maliţa, ministrul învăţămîntului, Dan Marţian, prim-secretat al C.C. al U.T.C., ministru pentru problemele tineretului, de cadre de conducere din reţeaua învăţămîntului, de activişti de partid şi de stat.
Vizita a început la Liceul Industrial Energetic, unde oaspeţii au fost întîmpinaţi de ministrul energiei electrice, Octavian Groza, de cadre de conducere din M.E.E., cadre didctice şi numeroşi elevi care au oferit flori şi au aclamat cu entuziasm.

După ce directorul liceului, ing. Alexandru Moşu înfăţişează oaspeţilor evoluţia instituţiei şi unele aspecte din activitatea ei s-a trecut la vizitarea cabinetelor, laboratoarelor şi atelierelor – şcoală. Rînd pe rînd au fost vizitate laboratoarele de fizică, chimie, de simulatoare, de electrotehnică şi protecţie prin relee, de maşini electrice, automatizări şi măsurători electrice, de termotehnică, măsurători termice, automatizări termomecanice, cabinetele de centrale, staţii şi reţele, desen tehnic, protecţia muncii, atelierele de lăcătuşerie, maşini unelte, de echipamente electrice şi termomecanice. Acestea au fost dotate prin investiţii dar şi prin transferări de la întreprinderea tutelară „ENERGOMONTAJ” sau de la alte întreprinderi ale Ministerului Energiei Electrice.
A fost subliniată concepţia modernă, unitară de instruire a elevilor, faptul că au la dispoziţie aparatajul cel mai modern, similar celui aflat în exploatare curentă în întreprinderile energetice.

3

Un domeniu analizat în amănunţime a fost cel al educaţiei ce se face copiilor, dîndu-se indicaţii deosebit de preţioase pentru împletirea armonioasă a activităţii educative cu activitatea de instruire.”

[ENERGETICIANUL, Revista Liceului Industrial Energetic Bucureşti, Nr. 6, 1972]

În fotografie:

  • Inginerul Dumitru Balaurescu, inspector în M.E.E. prezentându-i tovarăşului Nicolae Ceauşescu simulatorul de manevre în centrale şi staţii electrice;
  • Inginerul Alexandru Moşu, directorul liceului;
  • Profesoara de matematică Maria Călinescu, secretara Comitetului de partid din liceu.

Nu ştiu dacă elevii altor licee bucureştene aveau legitimaţie. Noi aveam! Era prima mea legitinaţie şi semnul sigur că făceam parte din familia ordonată şi disciplinată a energeticienilor pe care aveam să nu o mai părăsesc niciodată. Atunci nu îndrăzneam să mă gândesc aşa departe. Acum, după ce viaţa le-a potrivit pe toate, pot spune fără ezitare că n-a fost rău!

Totul a fost posibil deoarece, continuând tradiţia Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, câţiva oameni dăruiţi şi dedicaţi conduşi cu mână sigură de Dumitru Balaurescu puneau în practică o politică înţeleaptă de dezvoltare a reţelei proprii de învăţământ profesional (dar şi de cultură generală), de recrutare, pregătire, selecţionare şi promovare a cadrelor. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate!

4

Noii colegi, băieţi sau fete şi întâlnirea cu ei nu-mi stârneau îngrijorarea. Doar curiozitatea! Crescut de mic în „hoarda” de copii a Vitanului, umblat an de an în tabere şcolare de odihnă sau de pregătire sportivă eram lecuit de nelinişti. Pentru cele de odihnă părinţii mei plăteau o sumă modestă. Timp de două săptămâni scăpau apoi de mine! Taberele sportive (cantonamentele), două pe an, vara şi iarna, erau gratuite tot aşa cum gratuit era întregul proces de pregătire.

Noii profesori însă îmi stârneau un sentiment sâcâitor de nesiguranţă. Familia şi şcoala generală mă învăţaseră respectul şi preţuirea pentru cei care fuseseră ca mine iar acum mă învăţau şi mă educau pentru a ajunge ca ei. Dar dascălii ce atitudine vor avea? Cum se vor comporta? Întrebările astea nu-mi dădeau pace.
Prima surpriză a fost să constat că majoritatea erau tineri, unii chiar foarte tineri. În fotografie apar doar douăzeci şi doi dintre cei patruzeci de elevi ai anului I-B electro, curs de zi, colegii mei şi diriginta noastră, profesoara de engleză, doamna Marilena Ciocodeică. Dacă purta sarafan cine ar fi putut crede că nu este una dintre eleve? În ciuda tinereţii ne-a strunit cu siguranţă fără să apeleze vreodată la mijloace de constrângere. Ceilalţi profesori nu făceau excepţie: politicoşi, calmi, ocrotitori, apropiaţi dar fermi şi consecvenţi. Nu prea se potriveau cu imaginea din mintea mea şi nu-mi puteam explica această nouă realitate.

5

Pentru că nu eram o adunare de sfinţi, se întâmpla uneori să dăm cu oiştea-n gard. Atunci, după o analiză serioasă, se aplicau cu discernământ prevederile Regulamentului de Ordine Interioară (ROI) şi nimeni nu comenta. Alteori, atunci când fapta dedusă judecăţii nu se încadra în prevederile regulamentului, cu ştirea conducerii liceului, se luau măsuri ingenioase menite să aducă păcătoşii pe drumul cel drept.

Trecuseră mai bine de două luni de la debutul anului şcolar. Ne aflam în miez de noiembrie 1969. Nu aveam încă sală de sport, în curte mai dăinuia şantierul şi activitatea se desfăşura provizoriu într-o încăpere cam mititică, deci aglomerată, în care nu se putea practica altceva decât gimnastica. Cum vremea permitea încă, profesorul Nicolae Rădulescu a îngăduit ca cei care „ştiau cu mingia” şi erau corespunzător echipaţi să pună de o miuţă pe un maidan aflat lângă gardul şcolii, spre strada Vigoniei. Aşa se face că zece – doişpe „boboci”, împărţiţi în două echipe, s-au pus pe alergat după o „băşică” adevărată. Acaparaţi de tranşarea disputei nu am băgat de seamă când au apărut câţiva atleţi din cartier, băieţi de băieţi, cam de vârsta noastră, care nu aveau de gând să joace fotbal cu noi şi nici să fie spectatori. Erau puşi pe scandal. Îl căutau cu lumânarea! O bucată de timp nu le-am dat atenţie dar încet – încet au devenit agresivi. Cum să-şi închipuie, bieţii de ei, că şapte dintre cei care încercau să evite un conflict erau sportivi legitimaţi (trei handbalişti, doi halterofili, un luptător, un canoist) ai unor cluburi bucureştene, trecuţi prin „schimburi de amabilităţi”? Când s-au prins că se îngroaşă gluma au aplicat o metodă ruşinoasă dar sănătoasă abandonând în pas vioi ostilităţile. Ne-am continuat partida şi la momentul cuvenit am revenit în şcoală fără să informăm pe cineva despre cele întâmplate. Pur şi simplu nu ni s-a părut important. Nu ştiam atunci că doi dintre cei cu care ne-am încăierat au păstrat ca amintire nişte contuzii vizibile, cam vineţii.

La următoarea oră de sport, profesorul Rădulescu (cunoscut autor de cuvinte încrucişate şi excelent jucător de baschet, deşi avea specializarea… box) ne-a separat de restul colegilor şi ne-a scos afară. Ploua mărunt şi era un frig…! Fără nicio explicaţie am făcut o oră de pregătire fizică la sfârşitul căreia abea ne mai ţineam pe picioare. Începusem să ne prindem de unde ni se trage! Atunci am aflat de la profesorul nostru că unuia dintre imprudenţii băieţi din Toporaşi i s-a stins lumina şi s-a ales cu cercăne iar altul are papanetele cam tamponat, tumefiat, uşor deviat de la poziţia firescă. După ce i-au condus la doctor şi au aflat că nu este nimic grav, părinţii acestora au ajuns la conducerea liceului pentru a reclama incidentul, recunoscând însă că noi am fost cei provocaţi. Îi nemulţumea reacţia elevilor, considerată prea violentă!

Când ne-am mai venit în fire şi am reuşit să ne aliniem, calm, fără să ridice tonul profesorul Rădulescu ne-a explicat că am făcut două greşeli:

  • Nu l-am informat despre cele întâmplate.
  • Fără să ne gândim prea mult, am implicat liceul într-un incident care-i poate afecta reputaţia.

Cei care au încercat să justifice cumva faptele sau să comenteze au recepţionat în plin câte un dos de palmă. Avea reflexe bune Rădulescu! Nimeni nu s-a văicărit, nimeni nu a reclamat! Am primit o lecţie şi viaţa a mers mai departe!

Aplicarea regulamentului însemna scăderea notei la purtare. Efectul putea fi dramatic – pierderea bursei. Cu două – trei excepţii, toţi proveneam din familii cu posibilităţi financiare modeste. Simţeam „dureros ce e suta de lei” dar ne mâna dorinţa nestăvilită de a deveni „c-o treaptă mai domni”. Bursa însemna gura de aer care ne permitea să ne urmăm visul. Cineva ştia asta, îi păsa şi a ales o altă cale!

(Va urma!)