despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Confesiunile unui fost Agent – Partea I

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari reale

Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” 

N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!

Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa  nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…

Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…

Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..

Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…

S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!

Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:

  • muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
  • muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
  • agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata

Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!

Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:

  • cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
  • stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
  • aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
  • adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
  • aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!

Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…

Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…

Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…

A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!

Sper ca…VA URMA!

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.

Înapoi la piatra cubică?

scris de Alexandru Bodea

Pe vremea copilariei mele, prin anii ’50, majoritatea strazilor si chiar bulevardelor, erau pavate cu piatra cubica

Imi dau seama ca era si este un  material usor de montat de catre pietrarii strazilor, meserie pe care astazi nu o mai gasim.

Practic a disparut, la fel cum erau geamgii, tocilarii sau lustragii asezati sau mergand pe strazile  principale sau laturalnice… La fel au disparut si birjarii  eleganti cu trasurile prevazute cu coperita pentru umbra sau ploaie  si spoitoarele asezate de-o parte si alta a trotuarului de langa Hala Unirii… In prezent sunt totusi capitale europene sau americane unde gasim pastrate aceste mijoace de transport, strecurandu-se printre autoturismele moderne, dand un farmec prezentului datorita pastrarii trecutului…

Asa se face ca in zilele noastre, mai gasim pavajul cu piatra cubica numai prin Centrul Vechi cu strazile Lipscani, Gabroveni sau Covaci  pana la legatura cu Splaiul, Dealul Mitropoliei, si in Parcul Carol sau Parcul Cismigiu… pe aleea care duce la „sahisti”.

Acum vreo doi ani  s-au largit bulevardele, iar cu aceasta ocazie s-au scos „pietrele lui Halaicu” si s-au inlocuit cu placile de granit ale lui Oprescu… operatiune care a deranjat foarte mult circulatia pietonala, la care s-au adaugat si livrarea materialelor necesare inlocuirii cu mare intarziere.

Acum cateva zile plimbandu-ma pe „bulevard” am gasit o portiune, care dupa cate  ori a fost de vreo doua-trei ori sapata pentru reparatii la cablurilor ingropate, arata acuma groaznic, cu placile de granit crapate…

Pana la urma ce facem, ajungem  la piatra cubica… de altadata?

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

Case căzute 124 – Calea Griviței 125

… sărmană clădire-ngustă din frontul de case rămas între Buzești și fostul cinema Dacia. Peste drum va crește ceva strălucitor. O poză-i de la mine, alta de la Florin.

 

prin cartierul Henri Coandă

Laurențiu a făcut o plimbare prin nefericitul cartier Henri Coandă. Cîteva cadre din filmarea din mașină – săraca mașină, ce drumuri! – ca să vedem ce-o să fie… cînd o să fie. Nu știm cînd o să fie – nimeni nu știe.

Ca să-nțelegeți – cînd s-au pornit lucrările aici, prim-ministru era Năstase; președinte era Iliescu; primar era Băsescu. Țara a trecut prin schimbări, noi am trecut prin schimbări. Doar pe-aici… pe-aici nimic: prerie! bărăgan!

A.N.L. a fost o idee a anilor 2000. S-au construit atunci multe locuințe în Țară, dar cu siguranță nu de-ajuns (altfel, ce-ar mai construi azi „dezvoltatorii”?). S-au construit și prost, și cu defecte (dar prost și cu defecte construiesc și „dezvoltatorii”, nu?). În ultimii patru ani s-au dat în folosință foarte puține, oricum.

Nici aici, în București, nu-i altfel. Cartierul Brîncuși, construit în Drumul Taberei „în porumb” urma să fie extins – așa ziceau planurile de-acum un deceniu – dar asta nu s-a mai petrecut. Mai degrabă Agenția s-a concentrat (tot în acea perioadă, nu acum) pe construirea a micro-cartiere de vilișoare, ca-n spatele „Expoziției”.

A.N.L. s-a pierdut și-n scandaluri, și-n paragina nepăsării. Așa-i cînd de treburile astea se-ocupă vreo autoritate, vreun minister; cam așa se-ntîmplat și-n Antiaeriană, cu „cartierul militarilor”.

       

Bulevardul Bucureștii Noi s-a redeschis circulației

scris de Florin

Bulevardul Bucurestii Noi s-a redeschis circulatiei. Iata cateva poze facute azi pe noul tronson dintre statia Jimbolia si Laromet (fostul capat al tramvaiului 20).Dupa cum arata respectivul tronson, se pare ca linia 20 va fi radiata din nomenclatorul RATB.

De asemenea am vazut ca la Laromet au capat autobuzele 205 si 304, iar 112 si-a reluat traseul prin B-dul Laminorului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto-ghicitoare

scris de Ando

Bucureşti, 1941. Transportul în comun era şi atunci în suferinţă, dupa cum vedem în această imagine din colecţia fotografului Willy Pragher.

originalul-1941

Intrebarea este: în ce zonă a oraşului a fost fotografiat acest tramvai, încărcat cu un veritabil ciorchine de… blatişti ?

Erată (sau de ce nu trebuie sa fii… optimist idealist)

foto-cap-articol_casa-bazaltin

scris de Ando

Ceea ce anunţam, prin februarie, cu (prea) mult optimism, s-a dovedit, din păcate, un foc de paie.

Nu ştiu din ce motive, clădirea Bazaltin – pentru că despre ea este vorba-  fusese atunci înfăşurată în schele şi prelate de protecţie şi, ca tot omul, bănuiam că vor începe ceva lucrări de reabilitare.

N-a fost aşa! Intre timp, s-au dat jos schelele şi prelatele, iar actualmente clădirea din Piaţa Charles de Gaulle îşi “etalează” din nou imaginea tristă de schelet urban. E înconjurată de un gard oribil din tablă şi, culmea, are şi paznic care însă nu ştiu ce mai păzeşte pentru că deja s-a furat ca în codru: ”… ușa blocului și toate ferestrele, de la parter până la ultimul etaj, au fost smulse cu tot cu tâmplărie și geamuri. Au fost furate și lifturile, pardoseala și chiar și cărămizile din pereți.”

Iar dacă ne uităm la soarta majorităţii clădirilor din serialul nostru cu case căzute, mai mult ca sigur că şi peste mulţi ani vom admira această clădire doar din fotografiile publicate de LIFE Picture Collection acum… 76 de ani!

1940_foto-life 1940_captura-life

„Străinii orașului”- o nouă completare

scris de Ando

Adăugăm azi, două nume la lista personalităţilor străine care au monumente în Bucureşti, înşirate de noi aici, aici  şi aici.

Bustul  lui  José Martípoet, eseist, jurnalist, erou naţional al Cubei este amplasat în părculeţul din capătul estic al bulevardului Tache Protopopescu, părculeţ numit, odinioară, Tolbuhin, acum… “no name”.

jose-marti_bust

Anul acesta, la sfârşitul lunii august, pe gazonul din preajma Sălii Palatului, era dezvelit bustul lui Alexander Dubček, faimosul artizan al “primăverii de la Praga”, bust donat  Bucureştiului de Ambasada Republicii Slovace.

dscn7519

Acceptarea ofertei de donație a bustului lui Alexander Dubček a fost, cred, şi una din puţinele ocazii când a existat…unanimitate în Consiliul General al Capitalei.

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Seria emoţiilor şi a impresiilor tulburătoare a fost desăvârşită de întâlnirea cu echipa de conducere a liceului. Doi directori, doi ingineri, unul vârstnic, unul scandalos de tânăr. Directorul – Petre Bratu s-a pensionat la sfârşitul anului şcolar 1970 – 1971 şi locul i-a fost luat de tânărul lui adjunct – Alexandru Moşu.

Amândoi se dovediseră buni conducători în unităţile Ministerului Energiei Electrice şi nu întâmplător au fost aleşi să se ocupe de organizarea şi dezvoltarea fabricii de specialişti energeticieni.

Erau autoritari dar într-un fel special. Niciodată morocănoşi, totdeauna calmi, utilizau dialogul ca instrument de lucru, ascultau cu răbdare şi argumentau fiecare afirmaţie sau fiecare decizie. Foloseau cuvântul cu mare dibăcie.

În prima zi de şcoală directorul Petre Bratu a trecut prin fiecare clasă a anului întâi pentru a prezenta Regulamentul de Ordine Interioară. A început prin a spune că noi am ales să fim elevi ai liceului, am muncit pentru asta şi n-am fost aduşi acolo cu forţa. Ca urmare va trebui să respectăm regulile după care acesta este organizat şi funţionează. Clar şi răspicat! Celor care n-ar fi fost de acord li s-a adresat invitaţia de a nu aştepta să fie exmatriculaţi. Atunci n-a plecat nimeni dar la sfârşitul anului întâi câţiva (patru din o sută douăzeci) au constatat că este prea mult pentru ei şi s-au retras.

6

Inginerul mecanic Alexandru Moşu ne-a fost profesor de „Utilaj”. Ţinea un curs interesant şi atractiv.  Ne folosea ca parteneri pentru construirea temei pe care o preda. Eram permanent în priză. Acasă nu mai aveam mare lucru de făcut. Aşteptam cu bucurie întâlnirea cu el. În clasă nu se discuta doar despre scheme cinematice, angrenaje, cuplaje, mecanisme… Ştia şi vroia să ne educe!

Ca director, a instituit „Insigna de onoare a liceului”, distincţie acordată elevilor şi profesorilor pentru rezultate deosebite  în activitatea şcolară, profesională, culturală, sportivă… Aveau culori diferite. Cea albă răsplătea munca elevilor iar cea verde pe a profesorilor. Era purtată cu mândrie de către toţi cei cărora astfel li se recunoşteau meritele. Consiliul profesoral m-a onorat de două ori cu această distincţie. Insignele se află acum la loc de cinste în colecţia fiului meu.

A plecat din şcoală în 1973 pentru un post de răspundere la singura întreprindere românească de comerţ exterior din domeniul reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Ne-am întâlnit după mulţi ani. Reprezentam unităţi diferite dar slujeam, ca parteneri, interesul Sistemului Energetic Naţional. Elev şi profesor alături pentru rezolvarea unor chestiuni profesionale de maximă importanţă. Ce satisfacţie!

Directorul Bratu avea ceva deosebit. Era imposibil să nu-l remarci! Înalt, atletic, ţinută de sportiv (se vorbea că în adolescenţă şi în tinereţe jucase rugby), păr alb – colilie, tuns perie. Se îmbrăca îngrijit, totdeauna cu sacou şi cravată, pantaloni călcaţi impecabil, pantofi lustruiţi. Profesorii îi urmau exemplul şi nu mira pe nimeni că nici noi, elevii, nu puteam face excepţie.

Materialul uniformelor noastre era de proastă calitate. Pantalonii „făceau genuchi” iar dunga trecea în amintire. Din această pricină aveam câte două perechi şi am învăţat de timpuriu tehnologia călcatului. Nu ne prea păsa de constrângerile regulamentului! Sancţiunile erau minore! În schimb ruşinea…., ruşinea de a fi oprit de director pentru a-ţi atrage atenţia că pantofii îţi sunt murdari, sau că-ţi lipseşte un nasture, sau că în loc de  pantaloni ai îmbrăcat o pereche de burlane, sau că părul îţi înfundă urechile,… da, ruşinea asta era majoră.

Petre Bratu purta pălărie. Cred că avea o colecţie. Culori şi modele diferite, potrivite fiecărui anotimp. Atunci când drumurile i se încrucişau cu ale altora, inclusiv cu ale elevilor, le răspundea tuturor la salut ridicând pălăria cu un gest simplu dar elegant, exersat dealungul anilor. Nimic forţat, nimic teatral sau ostentativ. Gestul era însoţit de o privire veselă, niciodată încruntată, aţintită spre cel căruia i se adresa. Nu ştiu ce le spunea altora dar pentru noi, „ăştia mici” răspunsul era năucitor.

  • Bună ziua, domnule elev! sau
  • Bună ziua, domnişoară elevă!

Am crezut că râde de noi! Ne-am convins repede că greşeam. Deşi atunci nu-l înţelegeam pe director, întrezăream totuşi că respectul şi politeţea pe care ni le datorăm unii altora nu depind de ierarhie sau de poziţia socială. Era o lecţie pe care inginerul – profesor, plămădit după o reţetă din alte vremuri, ne-o preda cu dar şi cu har!

Ani mulţi m-a urmărit acest episod din cariera mea şcolară. L-am evocat deseori în discuţiile cu colegii, cu prietenii sau cu membrii familiei.

Aseară, scotocind prin arhiva personală, am dat peste colecţia revistei „Energeticianul”, revistă a Liceului Industrial Energetic Bucureşti. Aceasta  găzduia deopotrivă elevi şi profesori. Apărea cu sprijinul întreprinderii patronatoare, Energomontaj şi acoperea o gamă bogată de subiecte profesionale şi de cultură generală. Uitasem de existenţa revistei. Pentru că „E mult deatunci, e mult nepoate!/Şi ca prin vis le văd pe toate” am lăsat totul baltă şi fascinat am (re)citit până în zori, din scoarţă-n scoarţă, toată colecţia.

În numărul 5 din ianuarie 1971 am descoperit articolul „Eticheta – pro sau contra?” semnat de directorul Bratu Petre. La data apariţiei eram în anul doi, aveam şaptesprezece ani şi mă acaparase o pasiune extraşcolară din anul trei.  Nu-mi amintesc să-l fi citit sau dacă am încercat presupun că mi s-a părut prea „greu”.  Am făcut-o acum, după o viaţă de om, de mai multe ori şi cu alţi ochi. Iată-l: (sublinierile îmi aparţin)

7

Eticheta – pro sau contra

„Omul nu este altceva decît şirul faptelor sale” – a spus Hegel. În acest şir nu există fapte întîmplătoare şi neînsemnate. Unii ducîndu-se la lucru, îi îmbrîncesc pe ceilalţi, se îngrămădesc primii la uşa autobuzului. Alţii, pe aceeaşi bucată de drum, rămîn întotdeauna delicaţi. Ei nu consideră că merg pur şi simplu spre locul de muncă, ci că parcurg cîteva minute din viaţă. Aceste minute le reflectă chipul ca o oglindă.

Se întîmplă uneori să-ţi vină în casă un necunoscut care aparent face exact ceea ce fac şi ceilalţi: salută, spune cuvinte obişnuite … În urma lui toţi rămîn însă încîntaţi, ar vrea să-l revadă, să-l invite la o cafea, să fie în compania lui, să-l asculte. În ce constă secretul farmecului său? În talentul politeţii şi amabilităţii, al bunei lui creşteri. Probabil că nu s-a născut „înger” şi natura i-o fi hărăzit şi lui să fie impulsiv, nervos, capricios. Dar de mic nu i s-a permis să-şi dea frîu liber proastei dispoziţii. Cu anii, i-a devenit efectiv imposibil să mai arunce cuiva o privire încruntată, să se strîmbe la o glumă nereuşită, să trîntească demonstrativ uşa la nasul cuiva. Acesta este talentul comunicării cu oamenii, al politeţii.

Unii declară categoric: între maniere şi adevărata frumuseţe sufletească e o mare diferenţă. La ce ne trebuie fasoanele, afectarea? Nouă daţi-ne frumuseţe spirituală!

Alţii se justifică cu un aer nevinovat: da, aşa e!

Dar grosolănia jigneşte, traumatizează, slăbeşte sistemul nervos, aşa că, să fim politicoşi unii cu alţii.

Bineînţeles, se întîmplă ca sub o grosolonie aparentă să se ascundă un suflet delicat şi sensibil. Dar dacă n-ar exista nici această grosolănie aparentă, omul ar avea numai de cîştigat. Bineînţeles, se întîmplă şi invers, ca nişte maniere frumoase să mascheze cruzime, neomenie, nesimţire. Dar atunci să demascăm cruzimea, neomenia, nesimţirea, nu buna creştere.

Nu-i adevărat că dragostea de oameni garantează prin ea însăşi bunele maniere! Poate avea cineva un suflet de aur, dar dacă în copilărie n-a învăţat că trebuie să dea „bună ziua” şi să fie respectuos  cu cei din jur, nu o va face. Fiindcă e vorba nu de bunătatea sufletului, ci de educaţie.

Purtarea omului este filozofia comportării lui. Nu degeaba etica (morala) şi eticheta sunt cuvinte cu aceeaşi rădăcină. Bunele maniere presupun o atitudine etică faţă de oameni, proastele maniere sînt imorale. Filozofia comportării are legi proprii, care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte. Pe copiii noştri nu-i obligăm să inventeze din nou alfabetul, cifrele şi tabla înmulţirii. Atunci de ce să considerăm că-i ruşinos să la predăm ştiinţa simplă, dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni?

Ing. BRATU PETRE

Directorul liceului

Inginerul Petre Bratu, un OM, vremelnic profesor şi director de şcoală ştia că „filozofia comportării are legi proprii care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte”. Dascăl dăruit şi-a înţeles menirea. Ne-a predat  „ştiinţa simplă dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni” deşi aceasta nu era cuprinsă în programa şcolară. A făcut-o prin exemplul personal, urmat în mod natural de profesori şi de elevi dar şi prin decizii înţelepte. Abea acum, când eu însumi mă pregătesc pentru momentul pensionării, am aflat de ce sub directoratul lui fiecare oră de dirigenţie aborda fără abatere şi o temă dedicată bunelor maniere, regulilor de politeţe sau de comportare civilizată. Omul, inginerul, dascălul şi directorul Petre Bratu nu râdea de noi. Se străduia să ne educe! A reuşit! Avea aliaţi de nădejde – şcoala şi familiile noastre.

Mulţumesc domnule director!

Post Scriptum

Nu mai ştiam nimic despre Liceul Industrial Energetic, azi Colegiul Tehnic Energetic şi nu i-am mai trecut pragul din 1985 – 1986. Directoarea de atunci, fosta mea dirigintă, dr. ing Elisabeta Potolea avea ceva probleme cu laboranţii. Mi-a cerut ajutorul pentru a întreţine/repara echipamentele, aparatele, trusele de măsură din laboratoarele de specialitate. Aşa se face că cel puţin o dată pe săptămână, după amiza până seara târziu, meşteream cu bucurie şi pasiune în laboratoarele prin care trecusem ca elev.

Uneori am putut aprecia pregătirea profesională (şi nu numai) a unor absolvenţi ai liceului. Constatam cu îngrijorare tendinţa constantă de degradare a nivelului de instruire şi de educaţie a unor promoţii succesive.

Zilele trecute, curiozitatea zgândărită de interese publicistice m-a mânat să aflu câte ceva despre activitatea şi rezultatele Colegiului Tehnic Energetic. Saitul  acestuia conţine o grămadă de informaţii dar niciuna care să ilustreze convingător misiunea de a forma „tineri educaţi, responsabili, foarte bine pregătiţi având competenţe educaţionale şi profesionale care să le permită integrarea rapidă în societate”.

Convins fiind că şcoala trebuie să producă tineri bine pregătiţi profesional şi educaţi, adică ceva mai mult decât doar posesori de competenţe, mi-am îndreptat atenţia spre „materia primă” pe care colegiul a primit-o după admiterea în învăţămâtul liceal de stat pentru anul şcolar 2016 – 2017. Informaţiile sunt publice.

8 9

Iată concluziile unei analize sumare:

  • Colegiul Tehnic Energetic pregăteşte specialişti în matematică – informatică, filologie şi…  turism – alimentaţie!
  • Număr de locuri conform planului de şcolarizare, total: 168
  • Număr de locuri ocupate după repartizarea din 19 iulie 2016, total: 98 (58,33%)
  • Gradul de ocupare a locurilor pe specialităţi:
  1. Matematică – informatică: 67,85%
  2. Filologie: 100%
  3. Turism şi alimentaţie: 100%
  4. Electric: 28,57%
  5. Electronică – automatizări: 28,57%
  6. Mecanic: 25,00%
  • La Colegiul Tehnic Energetic Bucureşti s-au ocupat toate locurile alocate specializărilor…. filologie şi  turism – alimentaţie!
  • Cea mai mare medie de admitere: 7,20 (filologie).
  • Cea mai mică medie de admitere: 2,90 (mecanică).
  • 47,95% dintre cei admişi au obţinut medii cuprinse între 5 şi 6.
  • 29,59% dintre cei admişi au obţinut medii sub 5.

„Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”,  nici măcar nu comentez! Doar constat! Cu nemărginită tristeţe.