despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Confesiunile unui fost Agent – Partea II – Poveste cu imobiliara Cosânzeana

scris de Mini-Economicus

A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povestit, o mare „frasuiala” imobiliara imediat dupa 1990, in anii in care apartamentele se dadeau peste cap si deveneau mai scumpe de la vanzator la vanzator pe aceiasi scara de bloc, mai ales cand isi bagau coada celebrii  „ajentii imo.”..

Pe langa sprinturile de sanatate, fugarit de un octogenar cu o sabie de patrimoniu am sa va povestesc doua „dume tari” ce ar face de rusine orice om, ce se pretinde creativ/ingenios…

Se face astfel ca, intr-un bloc amarat din Baicului confort unsprezece spre duzina, am pus mana de la mana si am luat pe datorie (vorba studentilor) o garsoniera, in fapt o camera sinistra cu baia pe sala si bucataria in debara, asa cum era moda atunci!

Renovaram noi ce renovaram la ea cat sa ia ochii „peizanilor” care tineau mortis sa isi mute copchii la capitala, dar realizaram tarziu si dureros ca cosmelia (cacofonie intentionata) n-are gaze din simplul motiv ca nici n-avea cum dreak’ sa aiba, cand blocul nu era racordat, iar conducta  principala trecea prin… Drumul Taberei!?

Dupa un brain-storming serios „legis-artis” apare Evrika dar nu in cada precum la Arhimede ci in debara/bucatarie, unde o butelie bine zidita si cu o teava de gaze la o plita, dezvaluia fara tagada ca respectiva garsoniera era racordata la gaze…!

Bineinteles ca, musteriul musca momeala o cumpara si peste circa o luna cheama Romgazul cu o falca in cer si una in pamant, cum ca de ce i-s-au taiat gazele, ca el a platit factura!?

Acu’ sa ma ierte Cel de Sus, nu stiu unde si ce factura a platit omul, da pot sa jur ca butelia zidita se terminase, iar Romgazul era cat p’aci sa cheme balamucul ca doar blocul n-a mirosit gaze in viata lui!!

Asta fuse si se duse buhul de stiau si copiii agentilor, cred ca se si preda la academia de studii economice…

Daca tot am vazut zilele trecute un frumos articol despre strada Drobeta, hai sa va mai zic una mai tare, ce pare desprinsa din filme… dar nu este!

Trebuia sa vindem o garsoniera fix in acel bloc dar la etajul 4; liftul nu mergea pe motiv de neplata a facturilor de reparatii, cum naiba sa urci clientul patru etaje pe o scara ingusta si spiralata, fugeau toti, in ciuda pozitiei casei si a pretului!

Dupa alta „busculare” a creierelor la o bere, decid ajentii ca ar fi bine sa adune toti vizitatorii (sa faca cat mai multe vizionari in aceiasi zi) – vorbim astfel cu un amic ce lucra la Ascensorul sa dea drumul la lift pe sestache, taman in ziua aia!! Pentru suma corecta se face treaba, noroc chior, se si vinde garsoniera dupa care incepe circul cu Ascensorul…

Departe de interesul nostru, ne-am cinstit bine si uite asa s-a mai dus buhul, la inca o pozna pe post de studiu de caz…

Aviz amatorilor…

din zbor

scris de Florin

Pe lângă faptul că primăria, prin noile Otokar, ne-a readus în fața ochilor uitatele autobuze articulate, ea ne-a mai rezervat o surpriză: autobuz de trei uși cu doar două.

Explicați afirmației o vedeți în poza de mai jos făcută nu cu mult timp în urmă. Respectiva mașină am văzut-o pe linia autobuzului 112 ce face legătura între complexul Colosseum Chitila și CFR Constanța în apropierea Pasajului Pipera. Linia destul de lungă datorită traseului sinuos are în general un public destul de numeros fiind pe unele porțiuni singurul mijloc de transport pe care te poți baza.

Motivul achiziționării ei ar fi că probabil s-a mers pe ideea folosirii pe trasee mărginașe sau doar în zile de weekend.

De altfel am remarcat că „ciudățenia” a fost pe traseu doar în astfel de zile.

Oricum, este o apariție insolită.

din zbor

scris de Florin

Reamenajarea Bulevardului Bucureștii Noi este aproape încheiată: s-a asfaltat și în curând se vor umple cu pământ și scuarurile de pe mijloc. Trecerile de pietoni au rămas cam aceleași, la Teatrul Masca și la Parcul Bazilescu, cu precizarea că la parc ele au fost mutate la intersecția Bucureștii Noi cu Str. Subcetate, chiar în imediata apropiere a stației de metrou „Bazilescu”. La această intersecție ca și la cea cu Gloriei-Jiului au fost create benzi ce separă fluxul principal de mașini de cele ce fac la stânga.

ATENȚIE MARE la pietonii (unii destul de bătrâni) care încă mai trec prin scuarul gol în special la Parcul Bazilescu.

din zbor

scris de Florin

A început reamenajarea pe Bulevardul Bucureștii Noi! Se scot plăcile de beton și șinele fostei linii de tramvai 20. S-a îndepărtat îmbrăcămintea asfaltică existând pericolul spargerii parbrizelor. Mare atenție le utilaje, muncitori și mai ales pietoni care sunt obligați să fie mai atenți unde pun piciorul decât la mașinile care circulă pe bulevard.

Din fugă: Casa Bazaltin sub asediu… muncitoresc!

scris de Ando

Destul de curând, văzusem din nou Casa Bazaltin îmbracată în schele, dar experienţele anterioare m-au învăţat să fiu circumspect.

Totuşi, zilele trecute, pe schele, şi nu numai, un grup de lucrători robotea de zor la faţada clădirii şi la porţiuni din acoperiş, aşa că nu este exclus ca această interesantă şi valoroasă clădire să reintre în patrimoniul urban al oraşului.

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (11)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

După ce un număr de ani a practicat medicina, odată ajuns în alt sistem, acolo unde lucrurile se fac serios, unde oamenii pun preț pe calitate și unde totul se desfășoară după niște reguli foarte clare și stricte de care el, venit din țara lui „merge și așa”, nu avea habar, se simțea inutil, nu înțelegea ce i se cere și avea impresia că este un biet neprofesionist.  Capacitatea lui de adaptare, de improvizație l-a scos de cele mai multe ori din încurcătură Confruntat zi de zi cu regulile nu avea decât două posibilități: să se supună și să le respecte sau să se întoarcă de unde a venit.

Multe din cele pe care, ca medic, le făcea în Germania nu le făcuse acasă. De exemplu recoltarea sângelui. În România, operațiunea era considerată de competența asistentei. Ca urmare studenții la medicină o executau, dacă o executau, de câteva ori. Apoi, deveniți medici, nici grijă nu aveau. Se ocupa asistenta. Studenții de anul 3 din clinica germană în care lucra și studia ca rezident anul 4 recoltau sânge și aplicau  tratamente intravenoase mai bine ca el.  A recuperat repede dar constatarea a deschis o rană adâncă.

Într-o zi i-au atras atenția câțiva tineri mediciniști care adunați în jurul unei mese meștereau ceva. Erau foarte absorbiți de activitatea lor. Curios, s-a apropiat să vadă ce făceau. Pe picioare de porc executau incizii și  apoi le suturau exersând diverse tipuri de cusături și noduri chirurgicale. El învățase această tehnică în primii ani de rezidențiat, direct pe pacienții operați.

Avea acces nestingherit la toate aparatele din dotarea clinicii. Unele existau și acasă, la București, dar acolo stăteau sub cheie și cheia stătea la profesor. Dacă Brahmanul lipsea, medicii se descurcau cum puteau sau riscau să piardă bolnavul. I s-a întâmplat într-o gardă. Fără ajutorul unor colegi de la alt spital, povestea se termina rău.

Chelnerița a venit cu mâncarea. Comandaseră țipar în stil tailandez. Mâncarea era întotdeauna foarte bună, poate cea mai bună mâncare asiatică din oraș dar restaurantul întruchipa kitsch-ul desăvârșit. Pereții acoperiți cu bambus din plastic erau ornamentați cu tablouri reprezentând tigrii fosforescenți, la intrare trona fotografia familiei regale tailandeze iar boxele răspândeau muzică chinezească amintind de filmele cu Mao.

– Îmi urăsc viața!

– De ce spui așa?

– Pentru că îmi doresc să fiu acasă. Adică, nu că îmi doresc să fiu acasă…

– Îți dorești să se poată acasă.

– Exact, dacă aș putea învăța acasă ce învăț aici…

– Din păcate nu se poate și știi foarte bine asta. Cred că ne-ar prinde bine să mergem din când în când înapoi și să stăm câteva luni.

– Uneori simt că am nevoie de asta dar știu că voi începe să am constrângeri financiare.

– Ba mai mult, vei începe să ai constrângeri profesionale, vei realiza că nu ești lăsată să faci nimic. Pe cine interesează dacă înveți ceva sau nu, dacă îți faci treaba sau nu? Irosești tot ce-ai acumulat aici.

– Așa e! Uneori însă și oamenii ăștia de aici mă scot din minți. Nu știu altceva decât muncă, despre altceva nu discută, altceva nu există. Totul se învârte în jurul postului, a faptului că totul trebuie făcut serios, la timp și dacă de poate în cantitate cât mai mare. Îmi lipsește relaxarea meridională.  Îmi lipsesc oamenii care știu să mai și trăiască, să bea un pahar de vin la prânz, să închidă magazinul mai devreme pentru că au chef să facă sex sau pentru că pur și simplu nu mai au chef de muncă în ziua aia. În Germania așa ceva nu e de conceput. Plus că îmi doresc pur și simplu să merg pe stradă și să înțeleg tot ce se vorbește în jur, să mă ancorez în viața societății, să recunosc show-urile de televiziune și vedetele.

– Ne-au nenorocit ticăloșii ăștia! Am acumulat atâta ură încât cred că aș fi în stare să îi las să moară, să mă uit la ei cum își dau duhul fără să mișc un deget. Vorba unei bătrâne pe care am auzit-o când am fost ultima oară în țară cum îi blestema: Să dea Dumnezeu să fiți pe lumea ailaltă singuri cum am rămas noi pe asta, că ne-ați gonit copiii din țară!

– Chiar așa este, cel puțin pentru medicină! Dacă te apuci de facultate e musai să te obișnuiești cu ideea că vei pleca din țară. Presupunând că ai reușit să înveți ceva, acasă nu poți practica medicina. Dacă o faci mori de foame sau trebuie să te umilești așteptând „recunoștința” pacienților.

– Sau și mai rău, să cazi atât de jos încât să ceri bani de la pacienți pentru a-i trata.

– Groaznic! Nici nu vreau să mă gândesc!

Sfîrșitul primei serii. Va continua!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9 • episodul 10

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (10)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Pe treisprezece februarie orașul pare că se învăluie într-o ceață fumurie. Își ascunde fața ca o femeie foarte frumoasă căreia o dată pe an i se văd cicatricile de pe trup iar ea, într-o încercare disperată, vrea să le ascundă sub un voal subțire de rușine și fum. În această zi soarele nu se vede niciodată, chiar dacă este pe cer și nimic nu e funny. Ca și cum ochii oamenilor ar fi brusc acoperiți cu niște vremelnici ochelari de eclipsă prin care se văd pentru fix douăzeci și patru de ore flăcările, fumul, negrul și piatra din 1945.

Neonaziștii ies și strigă, neocriptocomuniștii ies și strigă. Se întâlnesc și se bat. În fiecare sâmbătă seara se îmbată și tapetează …..platz cu un covor verde lucitor de sticlă spartă pe care, conștiincioși, angajații statului o vor aduna imediat după încheierea bâlciului. Restul oamenilor îi evită. Trebuie să fie ziua preferată a polițiștilor germani pentru că atunci au ocazia să caftească în voie noua generație care, altfel, e destul de docilă și ordonată. Chiar și băieții ăștia punk, împodobiți cu lanțuri, înveștmântați în pantaloni și geci de piele, pit-bulli coafați pseudonazi, sunt în general inofensivi. Agresivitatea lor se trezește doar dacă dibuie un străin (să fi negru sau chinez nu e tocmai bine) și asta ocazional sau la meciurile echipei locale de fotbal.

În rest sunt și ei ca toți ceilalți. Nu au nici un țel, umblă aiurea pe străzi, par drogați chiar dacă nu sunt, par beți chiar dacă nu au băut și nu dau semne că se vor trezi vreodată. Să ne ferească Dumnezeu de ziua în care o vor face! Li se spune să se comporte „politically corect”, sunt urmăriți până în propria sufragerie de ochi ascunși, trăiesc fără să fie liberi,  tot ce știu, știu de la televizor. Sunt subiecte de experiment, microbi sub microscop, consumatori de hamburgeri și de pornografie pe net. Nu sunt lăsați să afle că totul e o minciună, că nu sunt cetățeni planetari, că ei sunt germani, așa cum ceilalți sunt greci, ruși, români, suedezi, că fiecare a dus lumea înainte în felul lui, chiar războindu-se și omorându-se între ei și că tocmai pentru că nu sunt ca ceilalți au ajuns acolo unde se află azi.

Dacă tinerii lor ar fi ca tinerii români, atunci chiar nu am avea nicio șansă. Tot globul ar vorbi nemțește. Le-a dat Dumnezeu ordine, disciplină și organizare perfectă. Din fericire nu le-a dat și ceea ce noi numim sclipire. Asta a păstrat-o pentru popoarele mici. Cu jumătate din mințile tinere ale românilor și doar cu un sfert din ambiția acestora, Germania ar fi acum foarte departe.

Omul devine încet, încet un obiect, o rotiță într-un uriaș mecanism, „another brick in the wall”. Nu trebuie să mai știe de unde vine pentru că atunci va ști sigur încotro va merge, dar mai ales pe care drum. Înțelepții satului românesc, strămoșii Tânărului Medic, bunicii lui, au sintetizat ideea și i-au spus generic bun simț. Bunul simț nu poate fi măsurat, e o calitate strecurată în zestrea oamenilor încă de la naștere. Se atrofiază însă dacă nu este cultivat și mai ales folosit.

Exceptând S.U.A., în restul lumii nu e indiferent de unde vii, din cine te-ai născut și care ți-au fost strămoșii. Ne definim astfel originea, singura comoară care aparține cu adevărat și pentru totdeauna omului. După ce o perpetuăm prin copii, o luăm cu noi în mormânt. Așa se face că putem spune cu mândrie: Eu sunt român, tata a fost român, bunicul a fost român, străbunicu a fost român, până hăt departe în timp cât ne ajută ținerea de minte. Iată de ce generațiile noii Germanii, ca și ale noii Românii, trebuie să-și cunoască rădăcinile.

– Ce facem băi Mihai, cum scoatem România din căcatul în care au băgat-o ăștia?

– Nicio șansă Bătrâne! Păi cum crezi tu că putem face ceva? „Sistemul trebuie schimbat din interior” e o vrăjeală. Noi trebuie să dărâmăm din afară, să îngropăm toți trădătorii ăștia sub straturi groase de rușine și uitare și abia apoi să reclădim inteligent, responsabil, democratic. Să zicem că mâine fondăm o organizație care-și propune să lucreze pentru interesul național. Atenție! O organizație națională, nu naționalistă, cu un program concret, bine gândit, cu tineri pricepuți care pun suflet. Cine crezi că ne alege? Cine mă votează pe mine? Între un medic cu douăzeci de ani de școală și un țigan guraliv cu patru clase, ăsta din urmă va câștiga.

Poporul nu va alege niciodată alternativa reconstrucției pentru că asta e grea tată! Eu le promit muncă. Nu pot promite că le fac autostrăzi ci că le dau posibilitatea să le facă singuri. Păi cine să voteze așa ceva? Nu e mai ușor de votat nea Gigi, nea Marean care-i miluiesc cu un kil de făină și un litru de ulei pe ritm de manele?

Românii noștri preferă să trăiască într-o casă ruinată, din care periodic se mai fură câte ceva, în loc să o dărâme și să clădească una nouă, trainică și sănătoasă. E greu să alegi singur calea sacrificiului și a purificării.

Ironia divină face ca asta să fie singura soluție salvatoare, soluție pe care nu o vor accepta în veci. Ca să te ridici din  gunoi, înainte de toate, trebuie să vrei, Bătrâne! Așa cum fac nemții. D-aia, chiar și cu generații mediocre, sunt o putere și o mare națiune. În definitiv, națiunea se bazează pe mediocrii nu pe genii. Doar că mediocrii lor sunt mult mai buni ca ai noștri. Mințile sclipitoare, de care nu ducem lipsă, ar trebui să echilibreze balanța.

Se pare că nu merge așa!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (9)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

A batut la ușă și au intrat. Cu un gest galant a invitat-o să treacă înaintea lui. Era sigur că a fost surprinsă. În Germania, personalul medical nu intră sau iese oricum dintr-o încăpere. Există o ordine clară. Întâi profesorul, apoi medicii în ordinea rangului și apoi studenții sau asistentele. Lui, venit dintr-o zonă a Europei în care, din respect, femeile au întâietate, ba li se mai ține și ușa deschisă, regula asta îi crea încurcături. A  observat că după câteva luni petrecute în clinică s-a molipsit și el fiind tentat să se bulucească la ieșire înaintea colegelor lui doar pentru că ele erau asistente sau studente. A tras atunci concluzia că orice modificare comportamentală generată de traiul germanic trebuie să aibă o limită.

Refuză cu încăpățânare să împingă femeile din drum ca să treacă primul, așa cum refuză  ca acestea să-i țină ușa. Are multe de spus despre profesorii pe care i-a avut în România dar comportamentul lor elegant și politicos față de femei nu-l poate nega. A observat deseori gesturi de cavalerism și chiar de tandrete atunci când  un profesor universitar ținea ușa deschisă pentru doamne și accepta să iasă ultimul din încăpere.

Asta  este diferența dintre o societate colegială, în care totul se bazează pe competență și una a individualităților care își are rădăcinile în galanteria latină și ulterior în cea franceză.

O pacientă vârstnică aștepta pe scaun. A salutat scurt și a lăsat-o pe studentă să vorbească. Nu avea nici un rost să influențeze conversația cu germana lui îngrădită și plină de accente est–europene. Era hotărât să intervină doar dacă, din lipsă de experiență sau de informații, viitoarea doctoriță s-ar fi poticnit. Bătrâna era tipică pentru fosta DDR. Purta blugi și o geacă demodată care făcuse senzație la începutul anilor 90. Fusese poate chiar una dintre acele geci lucioase cu nuanțe de mov și de ciclam cățărate pe zid pentru a împinge energia brațelor sătule de comunism în coada târnăcopului. Adidașii albi, cu arici, erau și ei demodați. Se plângea, ca orice pensionar din fostul bloc comunist, de starea precară în care se află, de nesiguranța pe care nu o prevăzuse nicodată atunci când făcea parte din uriașul mecanism al producției de stat și din organizațiile  tineretului comunist. Se vedea că îi este foarte greu. După ce si-a plănuit cu migală bătrânețea, s-a trezit că nimic din cele pregătite nu mai există. A câștigat în schimb o libertate pe care nu o apreciază și care nu-i este de folos.

– Știți, eu am fost pacientă aici și acum 20 de ani, m-am operat de cancer, apoi am făcut și radioterapie. Pe vremea aceea toată clădirea asta era doar oncologie. Profesorul ….. era șef. Veneai, te internai, totul era aranjat.

Probabil că în DDR așa era. Nici pe vremea comunștilor bacșișul, șpaga nu existau. Nu aveau turci. Între timp i-au adus. E doar o chestiune de timp până ce vor dobândi noi obiceiuri, turco–balcanice.

– Acum totul e pe bani. Unde te uiți în fostele pavilioane doar cabinete private. Și peste tot străini. Am fost operată și la Schwerin și la Rostock. Plin de ruși, ruși peste tot, și polonezi. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt xenofobă, n-am nimic cu ei, dar parcă prea mulți.

Studenta s-a uitat lung la el. Citea în ochiii ei întrebarea: Să te prezint ca să nu continue gafa? Cu un gest scurt din cap, i-a răspuns: Nu! Din scurtul bună ziua pe care îl spusese, bătrâna nu putea realiza că e străin și totul ar fi fost penibil. Nu avea nici un sens. A asistat la discuție  aprobând din cap și zâmbind. Nu știe nici azi  dacă bătrâna a înțeles că el nu e neamț. În definitiv avea dreptate! El nu trebuia să fie acolo. Ei nu-i vor pe străini și îi tratează cu dispreț. Nici el nu dorea cu adevărat să se afle acolo pentru că nu le înțelege viața și nu rezonează cu ei.  A fost alungat din țara lui de o conducere trădătoare care pune buzunarul propriu înaintea intereselor neamului. Totul e un cerc vicios, nemții pleacă în America, românii se duc în Germania iar pakistanezii vor veni în România.  Mișcarea asta se numește schimb controlat de populații sau amestecarea raselor. Este o mare alunecare spre globalizare, acest creuzet monstruos în care nimeni nu mai are identitate, toți sunt spălăciți, fără culoare și fără trecut. Avea dreptate nemțoaica. Într-o lume normală el nu ar avea ce căuta prin străini. Ar trebui să fie în țara lui, cu prietenii lui, practicând medicina în limba lui.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (8)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Aleargă.

Inima orașului se deschide în fața lui roșu-violetă precum imaginile apocaliptice din planșele de anatomie după care micul bombardier anglo-american învățase, în urmă cu mai bine de șaizeci de ani, cum se preface o simfonie de piatră într-o tragedie de cenușă fără spectatori. Undeva în depărtare, ridicându-se din valuri peste umerii podului care traversează fluviul, biserica ardea în apus. Se întâmpla în fiecare seară chiar atunci când el alerga cei zece kilometri care îi mențineau mușchii capabili de excese sexuale și mintea întreagă. Limbile focului, de o culoare neobișnuită, se așterneau încet peste liniștea celor care plecau cu pași mici de la slujbele lor cronofage și bine plătite. Mergeau spre case frumoase, curate, aranjate, perfect aliniate dar identice. Îi așteptau copii identici, blonzi cu ochi albaștri, care învățau la școală cum să fie organizați, eficienți, corecți și muncitori cu speranța că, poate cândva la bătrânețe, asta îi va face liberi.

Alergatul nu figura printre activitățile fizice pe care le practica acasă. Era doar un obicei nemțesc deprins încă din primele luni de ședere în țară străină. Traiul lipsit de stresul considerat normal de către orice bucureștean, lipsa gropilor din asfalt și a tramvaielor care nu mai vin îndată ce norii își scutură supradoza de zăpadă, traficul lejer, degajat, civilizat, fără claxoane, înjurături sau degete ridicate, dar mai ales mâncarea de la fast-food îl făcuseră să ia proporții și să devină apatic.

Asta nu era ușor de îndurat pentru el. Toată viața a făcut sport, chiar de performanță, și pe deasupra era și medic. Doctorii se împart în două categorii: cei care se cred nemuritori, care nu pot fi atinși de vreo boală omenească și cei care își închipuie că suferă de toate cele pe care le-au văzut sau le-au tratat. El se regăsea printre cei care, cu o doză măricică de trufie, își spuneau:

– Al dracului să fiu dacă am să-mi trăiesc viața cu spaima că am cancer de colon sau că la bătrânețe voi suferi de Alzheimer și voi uita drumul spre casă! Mai bine îngâmfat și atotputernic!

Începe să obosească și îl doare ficatul. Se gândește că a luat hepatită de la vreun pacient pe care l-a operat. Anul trecut s-a înțepat în timp ce îl cosea pe unul. Fusese avertizat că ăla e infectat. Chiar și-a propus să fie atent dar, uite că așa se întâmplă în viață. Numai anestezistul a fost de vină. Îl tot grăbea:

– Hai doctore că îl scol, mai mergem și acasă! Gata, l-am injectat! Mai coaseți și în lift!

Atunci și-a înfipt acul în deget.

– Nu! Cum să am eu hepatită? Eu sunt intangibil! Probabil am băut prea mult în week-end cu românii de aici.

În Germania, toți aleargă ca bezmeticii. Pe malurile fluviului, unde este amenajată o pistă specială, prin parcuri, pe străzi, peste tot. Observase asta încă din prima zi. Unde și de ce aleargă oamenii ăștia? După câteva luni a înțeles că tocmai mișcarea și motivația ei fac Germania mare și România mică. Nemților le e foarte clar după ce și de ce aleargă. Noi nu știm după ce alergăm și chiar dacă am ști ne-ar fi lene să o facem. În aceeași filozofie se încadra și concepția lui despre sport. I se părea stupid să alerge așa fără niciun scop, fără să urmărească o minge. Golul este în sport ca ejacularea în actul sexual. Pentru el se consumă energie, el este căutat, el eliberează și aduce plăcere. Din această cauză, toată viața a practicat numai sporturi cu mingea.  Altfel, fără sfera aia care sare jucăușă pe teren, efortul se irosește fără finalitate. De ce este poporul german atât  de sănătos? Pentru că nu are o minge după care să alerge. Așa că aleargă pur și simplu producând astfel  energie și mișcare.

Tocmai trecea pe sub celălalt pod peste care se târa cu zgomot de aparat electrocasnic japonez tramvaiul numărul șase. Transporta pe spinarea sa galbenă grupuri de radicali de dreapta spre Orașul Nou, domeniul   tinerimii, locul unde rockul nu a murit, unde întâlnești hippies pe străzi și unde poți intra în casa unui necunoscut, sâmbătă seara, doar pentru că ai auzit zgomotul unei petreceri.

În apropiere, rațele și lebedele se legănau apatic și cam depresiv pe valuri așteptând probabil să se întunece. Atunci nu mai aleargă nimeni pe acolo iar ele pot ieși în sfârșit pe mal ca să își usuce penele, să își întindă picioarele și să alerge, la rândul lor, nestingherite.

Liftul căminului din Kon ….. platz unde, ca doctorand, locuiește de aproximativ patru  luni are o voce aparte. În Germania lifturile vorbesc! Rece, guturală, cu accente metalice, ca de femeie ușoară, obișnuită cu abuzul de alcool și țigări. Pentru asta i s-a părut nimerit să o boteze Emma. De fapt a fost singurul nume feminin cu rezonanțe germane care i-a venit în minte atunci când a pășit pentru prima oară în lift și a auzit vocea  ricoșând cu precizie matematică de pereții cabinei, oprindu-se apoi de fiecare dată în același loc.  În girul hipocampic, centrul integrării senzațiilor auditive. „Erstes Anthalgeschoss!” Pentru ca apoi să anunțe ca orice femeie de pe lume, cu siguranța unei sentințe definitive, destinația călătorului. „Funftes Anthaltgeschoss!” Danke Emma!

A coborât din cabina metalică, mușchii îi ardeau iar creierul era relaxat. Descărcarea de endorfine pe care o declanșează un asemenea efort îi dădea de fiecare dată o senzație de plutire, de ușurință. Simțea că  poate face orice. Era în stare să intre singur în sala de operație pentru a executa cea mai dificilă tăietură din cariera unui chirurg, chiar dacă mentorii lui din România nu reușiseră să îl învețe nici măcar cele mai simple proceduri. – Unde dracu sunt cheile? Ușa coridorului comun trebuie descuiată. Așa e în Germania! Totul are o cheie, totul este aliniat. Se întreba câteodată ce s-ar întâmpla cu poporul ăsta daca cineva, printr-un miracol oarecare, ar reuși să-i ia brusc ordinea și să-i dea haosul, lasându-l să se descurce. Cam același lucru care ni s-ar întâmpla nouă dacă Dumnezeu ne-ar lua haosul și ne-ar da ordinea. Noi românii suntem mult mai bine pregătiți pentru lumea asta nenorocită în care trăim, din simplul motiv că nouă Dumnezeu a uitat să ne scrie în program un rând care să ne facă să acționăm în ordine și organizat. De sute de ani ne învârtim ca musca fără cap prin Europa încercând să ne trecem în sistemul de operare ceea ce ne lipsește.

Uneori, după un cognac în plus, bine așezat, i se părea că îl vede pe Dumnezeu stând la marele Lui calculator și scriind programe. Cei care își închipuie că El nu bea… se înșeală. Ba chiar L-a surprins odată după ce văzuse Platoon a omiecincisuteșaptea oară și se simțea ca fiecare soldat american din Vietnam în parte și ca toți la un loc în același timp (atributul divinității), singur, ud, folosit și numerotat, drogat și obosit, vânat și iubit, traversat de glonț și legat de pământ, atunci, l-a surprins pe Dumnezeu fumând o țigară ce aducea suspect de mult a fi cu marijuana și ascultându-l pe un alt mare filozof, pe Jimmy, zeul Vietnamului. Era convins că a vrut doar să simtă și El ce simțeau băieții ăia dezumanizați după un joint.

Când se simte „confortably numb”, Dumnezeu concepe cele mai tari programe. Probabil că într-o astfel de transă l-a scris și pe cel pentru români, doar că fiind „so high maaan” a uitat linia ordinii și disciplinei. A doua zi când a descoperit eroarea fatală, programul rula deja cu succes de aproximativ o mie de ani și nici măcar nu avea nevoie de variante succesive sau de actualizări. I-a adus totuși o îmbunătățire. A introdus o linie de cod care să ne facă nemuritori și al dracu de rezistenți, ceea ce alții numesc capacitate de adaptare ieșită din comun, genul de caracteristică despre care se fac documentare pe Nat Geo sau pe Animal Planet. Suntem ca șerpii, răspândiți pe toate continentele cu excepția Antarcticii, dar de fapt cine poate băga mâna în foc. Suntem ca șobolanii, ba nu, ca gândacii de bucătărie, pentru că oricât de mult ne-ar urî și oricât de dezgustători ne-ar găsi unii, lumea nu poate trăi fără noi. Cu siguranță, la următorul cataclism universal singurii care vor supraviețui vor fi gândacii și românii.

Așa a ajuns Tânărul Medic printre străini. Prins în mișcarea browniană a poporului din care face parte, a fost liber să fugă unde a văzut cu ochii. Țara se lepăda de el și i-o arăta zilnic într-un crescendo criminal. Germania i-a întins o mână generoasă. I-a atribuit prin concurs adevărat, cinstit, corect, o bursă consistentă de studii doctorale. Nemții nu l-au îndemnat niciodată să rămână acolo. În schimb, au făcut totul pentru a și-o dori singur.  A purtat cu el povestea unei țări în care copiii se nasc emigranți, drama unui popor pe care a pus mâna o adunătură de ticăloși umflați și trădători, numiți în anumite cercuri politicieni, niște scursori din gura îmbăloșată de pofte a Securității comuniste. I-a luat în suflet pe toți tinerii supradotați, olimpici la matematică, fizică, informatică, pe toți prietenii lui care au plecat la Harvard, sau cine știe pe unde, pentru că țara lor nu le-a oferit șansa de a o scoate din rahatul în care se îneacă încet, fără scăpare. A cunoscut și a trăit viața medicilor, rezidenți sau nu, care au plecat cu traista în băț spre locuri unde munca lor e respectată, apreciată și răsplătită, acolo unde au la dispoziție tot ce este necesar pentru a-și face meseria și unde nimeni nu îndrăznește să-i umilească.

Timpul petrecut în clinica universitară germană a mai estompat amintirea mizeriilor îndurate în țară. Încă mai simțea stânjeneala momentului în care mâna unui pacient îi perfora tihna buzunarului cu un plic. Niciodată nu a cerut bani pentru a-și face datoria. Dar i-a acceptat atunci când i s-au oferit. Îl ajutau să mai trăiască o lună, altfel numai din salariu ar fi fost condamnat să mămânce o dată la două zile, în timp ce un primar bucureștean, îndrăgostit de borduri, de marmură și în general de tot felul de „șesturi”, spolia bugetul public spre îndestularea buzunarului propriu sub privirea zbanghie dar ocrotitoare a chiriașului de la Cotroceni.

Când singurătatea, dorul de cei dragi și „beneficiile” statutului de „ausländ” îl copleșeau și-ar fi vărsat furia și disperarea peste cei care l-au împins pe drumul pribegiei:

– Mă adresez vouă, celor care ați avut și aveți țara pe mână spunându-vă printre dinți dar apăsat, cu sinceritate, că nu mai am nicio speranță pentru țara mea, că mă doare felul în care ați vândut-o pe bucăți ca să vă pricopsiți voi și cu ai voștri. Câtă nemulțumire și revoltă credeți că se pot acumula într-un tânăr care a parcurs șase ani de facultate și cinci de specializare pentru ca apoi, dacă-și găsește un loc de muncă, să primească un salariu mizerabil fiind obligat să profeseze în condiții pe care orice societate civilizată le numește medicină de război?

Câtă frustrare și deznădejde poate acumula înainte să spună: Duceți-vă dracu cu țara voastră, eu plec? Uitați-vă în ochii mei, citiți ura și să vă fie frică! Pe lumea asta, într-o manifestare ciudată și inevitabilă a destinului, totul se plătește, toate se întorc. Într-o zi, linia aia de program pe care a scris-o Dumnezeu doar pentru români îi va trezi pe toți cei forțați de voi să-și lase țara, familia, mormintele bunicilor, prietenii, dragostele și să se înscrie în comerțul imoral cu organe, fără prelevare ci doar cu folosire. De acea zi să vă fie frică!

Acum era ca un soldat american în Vietnam. Obosit și murdar și veșnic. În camera lui de cămin se va îmbăta și va intra pe chat cu Dumnezeu până vor deveni amândoi „confortably numb”.

Ya man, God writes code!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (7)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Gărzile în spitalele din România nu sunt niciodată simple. Nu pentru că toate cazurile ar fi ieșite din comun, chiar dacă multe sunt, ci pentru că medicii și asistentele se confruntă de cele mai multe ori cu situații care în orice țară civilizată se rezolvă altfel sau nici nu există. Oamenii ăștia salvează vieți călărind pe caii de lemn ai unui carusel din care nu pot sări pentru că riscă să își frângă gâtul. Dotarea este învechită și insuficientă, personalul prost plătit iar numărul de bolnavi care se prezintă direct la spital depășește cu mult capacitatea de primire a acestuia. Sistemul de prevenire și tratare în localitățile mici este aproape inexistent. Cei care au o problemă, în multe cazuri minoră, rezolvabilă la nivel local, se suie în prima Dacie 1310 fabricată în 1980 și dau fuga spre București sau spre alt centru universitar  unde, presupun ei, vor primi îngrijire mai bună pentru că medicii de la oraș sunt mai pricepuți.

– Cel mai bun doctor din Constanța e trenul de București!, obișnuia să le spună rezidenților un profesor de la Facultatea de Medicină a Universității Ovidius din Constanța.

Logica ar putea fi corectă. Cam peste tot în lume se pleacă de la ipoteza, uneori cu valoare de axiomă, că cei mai buni doctori sunt în cele mai bune centre universitare. În  România însă, doi factori specifici schimbă fundamental datele problemei și conduc spre altă rezolvare.

Primul, cu un efect devastator pentru sistemul medical, este acela că prea mulți dintre medicii unui spital de renume au ajuns acolo pe filiera PCR (pile, cunoștințe, relații). Sunt încurajați, crescuți și protejați spre propășirea propriei incompetențe de către șefii lor, unii încă buni profesioniști. Administrând o pepinieră de nulități, aceștia nu fac decât să compromită viitorul medicinei românești și să îi determine pe cei buni, care nu pot pătrunde epiderma îngroșată a sistemului, să-și ia  lumea în cap și să-și caute locul departe de țară, acolo unde valoarea, știința de carte și inteligența sunt apreciate.

Numărul mare de pacienți care migrează într-o noapte spre capitală sau spre oricare alt oraș mare în căutarea unui spital cât de cât decent, este al doilea factor perturbator. Aglomerația sufocă medicii și asistentele, îi obosește și le reduce puterea de concentrare asupra cazurilor cu adevărat serioase, grave.

– În gardă mă trezești doar dacă e cu salvarea la poartă sau cu portofelul în mână! E clar?, îl instruia pe un ton imperativ genialul lui șef de gardă, un pitic chelios și cu față de viezure, nepotul unui general de securitate, ajuns, unde altundeva, decât în cel mai mare și mai cunoscut spital de specialitate. A învățat, în timp, că piticul avea dreptate. Numai cu salariul nu se putea trăi.

– Îți trebuie curaj să practici medicina în România!, i-a spus într-o zi un pacient.

Privind retospectiv, gărzile de la IML au fost pentru Tânărul Medic printre cele mai distractive. Din motive lesne de înțeles, pacienții sunt în general cuminți, nu comentează, nu au pretenții și nu necesită contravizite.  Într-una din nopți, pe la ora 2 sună telefonul:

– Doctore hai că e unul tăiat de tren la Domnești!

Își ia rucsacul și se ține după șef. Pentru un rezident, să vadă un om tăiat de tren este o experiență interesantă. Pe centura Bucureștiului nu circula nimeni, curțile erau tăcute, din când în când lătra un câine. Mirosea a flori și a noapte de august. Iluminatul public arunca lapte covăsit peste spinarea uriașului animal metalic ce tocmai separase întregul armonios al unui corp uman în mai multe bucăți sângerânde transformând un miracol într-un mare puzzle macabru. Nimic nu avea darul să impresionezecare mica delegație medicală. Până în anul șase de facultate a văzut și a mirosit multe iar după ce a zăbovit în aceeași încăpere cu un cadavru care a stat în apă două săptămâni, puține lucruri îl mai puteau afecta. Mecanicul trenului, vizibil răvășit, stătea pe o bornă kilometrică, se uita în gol și fuma. Un polițist încerca să afle de la el ce și cum se întâmplase. Profitând de neatenția celor din jur, șeful a luat mâna nenorocitului care zăcea pe linia de cale ferată și a aruncat-o de partea cealaltă.

– Ce faceți Șefu?

– Băi, aici unde stăm noi e Bucureștiul, dincolo e Ilfovul. Dacă mâna e acolo trebuie să îi sune și pe ăia de la Ilfov, să îi scoale din somn, ce numai pe noi!

Era ora patru, mijeau zorii. Un soare violet se chinuia să se ridice deasupra stâlpilor de înaltă tensiune din apropiere. Primele camioane treceau spre autostradă. La sediul Serviciului Județean de Medicină Legală Ilfov suna telefonul.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6