despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din fugă: Târgul Anticarilor

scris de Ando

E deschis până duminică, 20 mai, ca de obicei organizat în parcul din faţa Primăriei sectorului 2, din Obor.

între ’58 și ’68: din presa vremii

de Ando și HM

După Război, multe schimbări se-arată.

În Capitală se construiește. Nu doar fabrici, nu doar obiective mărețe – ci și blocuri; cartiere de blocuri. În ritmuri și-n stiluri diferite de la un deceniu la altul: cum ne povestește și Popescu.

Am văzut cum s-a ridicat cvartalul blocurilor roșii din Ferentari; am luat la numărat și o seamă de blocuri reprezentative pentru arhitectura vremii (aici, aici și aici)…

Să mai pomenim și de altele, așa cum ni le-nfățișează presa centrală de-acum 50 de ani!

De cartierul nou de pe bulevardul Muncii – azi nu-i mai spune așa, ci Basarabia; în 1958 încă-n lucru…

Ori de blocurile ridicate pe Cobălcescu și pe 1 Mai pentru feluriți salariați.

De laudă – fără urmă de glumă! – e și cartierul Cățelu; cunoscut ca „Mihai Bravu”, e amintit în „Scînteia” din 7 decembrie ’58:

Zece ani mai departe, zona era cu totul de nerecunoscut. Prin august ’68, în zile de sărbătoare, „România liberă” ne-nfățișa – pe lîngă cuvenitele planuri – și o imagine luată dinspre șoseaua Mihai Bravu…

… ce mic părea acum cartierul Cățelu!

listă de articole alese din presa vremii

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.

Str. Povernei 16 – bustul lui George Georgescu

scris de Ando

Ca să fiu sincer, am trecut de multe ori prin dreptul acestei curţi. M-am oprit, am privit acel bust şi am plecat mai departe, culmea, fără să-l pozez!? Până nu demult, când mi-a căzut în mână cartea „Bucureştii sufletului”, de unde am aflat şi trista istorie a statuii.

 

Aşa că am dat din nou o fugă pe Povernei ca să-mi repar greşeala.

Sigur, povestea nu este atât de spectaculoasă ca cea a Neptunului” de pe Ştefan Furtună, dar,  zic eu, merită cunoscută, mai ales că lucrarea despre care vorbim zace totuşi într-un inexplicabil anonimat.

Despre dirijorul George Georgescu şi despre sculptorul Ion Jiga, puteţi citi detalii aici, respectiv aici.

„Străinii” Bucureştiului – avem o nouă statuie

scris de Ando

Uite aşa, într-o frumoasă zi de octombrie, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, Bucureştiul s-a „căpătat” cu o nouă statuie: cea a prinţului de Monaco – Rainier al III-lea – probabil, cea mai  scumpă din serialul început de noi aici şi completat pe parcurs.

Indiferent de ce s-a rostit la inaugurare, e foarte greu de identificat ce au în comun fostul prinţ monegasc şi cetatea lui Bucur. Mă rog, dacă e să ne luăm după textul înscris pe postamentul statuii şi după realităţile dâmboviţene, elementul de legătură ar fi, totuşi… circul! Aici le dăm clasă: festivalul de la Monte Carlo e anual, pe când la noi spectacolul se derulează…tot anul!

Revenim. Este vorba de o lucrare mai amplă, „un monument de for public”- cum zice comunicatul P.M.B.- amplasată în capătul aleii pietonale din dreapta, care duce la Circul Globus. Statuia în sine este banală, dar estimez că zona cu personajele culese din arta circului va avea mare succes la copii. Când am facut pozele, deşi era dimineaţă, deja câţiva prichindei foşgăiau entuziaşti printre statui.

La cei peste două miloane de euro (preţul lucrării), măcar ei să se bucure!

 

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea a doua)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

Partea întîi

Cunoștințele de electronică radio-tv i-au ușurat traiul în armată. Au făcut din el o mică vedetă. A fost suficient să repare unul dintre televizoarele unității. Specialiștii de la transmisiuni nu-l dovedeau. A făcut-o Vasilache! Un televizor nefuncțional constituia o mare problemă pentru tovarășul colonel Segărceanu, cel care se ocupa de pregătirea politico–ideologică a militarilor. Vizionarea telejurnalului de seară, ca și citirea presei, erau activități obligatorii. Nu scăpau decât cei aflați în diverse servicii.

Din clipa aia nu a mai avut liniște. Cred că a fost acasă la toți ofițerii și la jumătate din subofițeri, evident pentru a le depana aparatele. Nu accepta bani. Se mulțumea cu o masă bună, cu o sticlă de băutură mai acătării sau cu diversele înlesniri care-i făceau viața mai suportabilă. Când avea nevoie îmi solicita ajutorul în două ipostaze precizate totdeauna din capul locului:

  • Mâna a doua, pentru televizoare.
  • Consilier, pentru radioreceptoare.

Țiganu era un tip liniștit, calm, împăciuitor și răbdător. Îndura mult. Dar atunci când „agresiunea” depășea limita acceptată de el, devenea fiară. (Cred că asta era contribuția strămoșilor lui turci.)

Nu știam că se putea transforma într-o clipă devenind de neoprit. Aveam să aflu într-o duminică frumoasă de primăvară a anului 1975. Eu intram în gardă la Comenduirea Garnizoanei, în buricul târgului, aproape de Teatrul Național, lângă Miliția Orășenească. Vasilache și câțiva colegi ieșeau în oraș. Țiganu avea o prietenă printre fetele locului.

De vreo jumătate de oră mă aflam în post la intrarea principală. Uniforma de iarnă mă cam stânjenea, arma parcă era mai grea dar, urmăream fascinat spectacolul străzii înțesate de oameni, majoritatea îmbrăcați în haine kaki. Caracalul, oraș mic, era garnizoană mare. Liniștea mi-a fost tulburată de o patrulă militară care însoțea un civil și care vroia să intre. Subofițerul de la Punctul de Control Acces a întocmit formalitățile și i-a condus pe toți la Ofițerul de Serviciu. Mă întrebam ce caută acolo un civil adus de patrulă. Avusesem timp să disting pe figura lui urme proaspete de contuzii și de echimoze. N-am apucat să duc gândul până la capăt. A apărut o altă patrulă care, de această dată, însoțea câțiva dintre colegii mei. Vasilache era și el în acel grup. Surprins, l-am întrebat printre dinți:

— Ce ați făcut Țigane?

Arătând cu capul spre intrarea în clădire, mi-a răspuns zâmbind:

— L-am bătut p’ ăla!

Îi și vedeam la bulău, fără șireturi la bocanci, fără curea la pantaloni, fără centură, dormind pe țambalul pe care, cu mâna mea, îl puneam în poziția pentru somn! Mă cam încerca râsul!

Spre ușurarea tuturor nu am avut parte de acestă bucurie. După un timp au fost lăsați să plece și pentru a preveni producerea altor evenimente, au fost însoțiți de patrulă până la unitate. Civilul a plecat singur ceva mai târziu. Am reușit să aflu că nu fusese o încăierare ca-n filme. Doar o scurtă secvență pugilistică între Vasilache și cel bătut care era… subofițer la unitatea militară de lângă gară.

Dimineață, după sosirea cadrelor, în fața porții a oprit o Dacie cu număr militar din care a coborât un sergent major de infanterie. Avea fața numai vânătăi și umflături. Abea i se zăreau ochii. Comandantul garnizoanei îl chemase la raport.  Nu era de glumă. Așteptam cu nerăbdare să ies din serviciu și să mă întorc în unitate.

Am ajuns la dormitor când băieții începeau programul de studiu. Bătăușul nu era acolo!

— Unde e Vasilache?

— E veselar.

(Sau „de veselă”, adică servea mâncarea și spăla vesela pentru toată bateria TR.) L-am găsit la bucătărie și ne-am retras într-un colț.

— Țigane, ai înnebunit? Tu știi cum arată ăla? Vrei să te trezești la Batalionul Disciplinar?

— Stai bă că nu e chiar așa!

Și mi-a povestit. Prietena lui, elevă de liceu, dădea din ce-i dăduse Domnul, fără să fie prea generoasă. Înainte de a-l cunoaște pe Vasilache, avusese o altă relație. În acea zi s-au întâlnit spre prânz. Nu au apucat să facă prea mulți pași și Țiganu a fost abordat direct de fostul prieten al fetei, un tânăr îmbrăcat cu haine civile, de oraș. L-au potolit cu greu și au încercat să-l ocolească, să nu-i mai stea în cale. Doar că acela, cu creierul lui mai mic decât cutia craniană, s-a gândit că sergentul TR este motivul pentru care a fost părăsit (poate că era chiar așa!) și s-a ținut scai de ei. Pentru a evita incidentele, fata a plecat acasă iar Vasilache, împreună cu câțiva colegi, s-a îndreptat spre restaurantul din parc. Lovit în amorul propriu, „fostul” o căuta cu lumânarea. I-a urmărit și la intrarea în grădina publică a avut neinspirata inițiativă de a-l ataca fizic pe Țiganu. S-a pomenit sub o ploaie de pumni care l-a năucit trimițându-l „la podea”. O patrulă aflată în zonă a intervenit imediat. Cel și nefericit și bătut s-a legitimat ca fiind subofițer la o unitate militară din oraș. Toți, beligeranți și martori în uniformă, au fost conduși la Comenduirea Garnizoanei.

— Și cum a rămas? Acum ce faci?

— Păi pe el îl anchetează comandantul garnizoanei iar pe mine mă anchetează Olteanu (locotenent–colonelul Olteanu, comandantul regimentului) și în funcție de rezultatele anchetei, vor stabili ce e de făcut.

Concluziile anchetatorilor convergeau până la un punct: Vasilache era cel urmărit, sâcâit, provocat și atacat deși a încercat să evite scandalul. Spre cinstea ei, fata a contribuit la limpezirea acestui aspect.

În schimb, cei doi comandanți nu se înțelegeau asupra modului în care sergentului major i-a fost schimbată fizionomia.

Comandantul garnizoanei a stabilit că acesta a fost snopit în bătaie de sergentul TR.

Locotenent–colonelul Olteanu i-a interogat, de mai multe ori, pe toți colegii noștri prezenți la fața locului, inclusiv pe Vasilache. Toți, fără excepție, au susținut că civilul nu a fost luat în pumni. A fost doar îmbrâncit și în cădere s-a lovit de gardul din piatră al parcului.

Exasperat de solidaritatea teriștilor în a contesta evidența, comandantul de regiment a concluzionat:

— Auzi Vasilache, acum că l-ai bătut, asta e. Dă-l în măsa de infanterist! Dar nu trebuia să-l bați așa de rău!

Până la urmă, nu a pățit nimic. A existat însă un efect secundar. I s-a tăiat pofta de fete din capitala Romanațiului.

Încet dar sigur se apropia ziua trecerii în rezervă (a lăsării la vatră). S-a întâmplat marți, 15 iulie 1975, cu două săptămâni mai târziu decât era normal.

Vasilache a venit cu mine în București. Binefăcătorul lui nu se simțea bine și chestia asta îl  îngrijora. Până în toamnă, omul de ispravă, cizmarul cu suflet mare s-a prăpădit. Urmașii acestuia nu l-au mai îngăduit și Țiganu a rămas pe cont propriu.

Media obținută la admitere nu i-a permis ca în primul semestru să obțină bursă. Și-a găsit un loc la cămin dar nu era gratis. În plus, trebuia să și mănânce.  A urmat o perioadă grea pentru el. Venea rar pe la mine invocând de fiecare dată distanța dintre Grozăvești și Vitan dar, o făcea cu bucurie știind că e bine primit. Dacă eu nu eram acasă, mama îl invita să se odihnească, să facă o baie și când ne adunam toți, ne așezam la masă ca în familie. N-a acceptat niciodată bani de la noi deși ne ofeream să-l ajutăm. I-ar fi primit doar ca împrumut dar nu era sigur că îi mai poate înapoia. Nici azi nu știu cum a scos-o la capăt.

S-a adaptat repede la viața de cămin. A început să bea și să trăiască intens clipa, nu totdeauna cu cele mai profitabile foloase. După sesiunea de de iarnă i s-a mai ușurat povara. Îndeplinea condițiile pentru bursă, repara televizoarele studenților și își folosea cu talent deprinderile comerciale căpătate în preajma portului Constanța.  Nu neglija învățatul dar, o făcea cu zgârcenie.

După separarea anilor de studiu pe specializări (el la „Termo”, eu la „Electro”) ne întâlneam mai greu. Programul era un impediment serios. Nu puteam chiuli. Bursa nu ne lăsa. Îi mergea bine, deși evoluția lui nu părea să fie pozitivă. I-o spuneam uneori, atunci când se întâmpla să mergem la o bere. Mă asculta fără să se uite la mine și cu o undă de tristețe în glas răspundea:

— Ce știi tu!

Se înstrăina, nu înțelegeam de ce și nu știam să reacționez. Viețile noastre își urmau cursul rânduit.

La repartiție, chiar dacă nu era în plutonul fruntaș, a avut șansa unui post la CET Palas. Se întorcea acasă.  Înainte de a pleca la Constanța a trecut pe la părinții mei și apoi mi-a făcut o vizită în Foișoreanu, acolo unde locuiam. Se întâmpla într-o seară blândă de august. La masa din grădină am descântat până în zori un vin vechi de Panciu. A refuzat să doarmă la mine. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă suna din când în când la serviciu, prin rețeaua de dispecer. De prin ’90-’91 nu a mai făcut-o. Vorbea puțin despre el. Îi știam năravul și nu insistam. L-am căutat eu dar, era greu de găsit. Umbla mult prin centrală. Cineva mi-a spus că e bolnav. Nu a participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare ale promoției noastre. La cea din anul 2000 am aflat că Vasilache nu mai e printre noi. Plecase acolo unde bogatul și săracul sunt totuna. Aripa tristeții mi-a mângâiat atunci bucuria revederii cu ceilalți. Acasă am aprins o lumânare pentru el și l-am trecut întru pomenire pe hrisovul morților din familia mea. O bună bucată de timp mi-a fost ca un frate.

Anturajul nepotrivit, viața dezordonată, alcoolul, tutunul (dar și altele doar de el știute) l-au răpus. Numai Dumnezeu poate judeca!

Odihnește-te în pace Țigane!

Portrete și întâmplări (II) – Țiganu (partea întâi)

scris de C. D. Mocanu

Am avut deunăzi o lungă convorbire telefonică cu vechiul, bunul și dragul meu prieten C.I., întors în țară după o perioadă, relativ lungă, petrecută la fiul său, undeva pe o insulă din lumea largă.

În liceu am fost colegi de clasă. Ne leagă o mulțime de amintiri. Nevorbit și copleșit de doruri m-a sunat îndată ce a descins în București. Reluînd proiecte suspendate de plecarea lui, am pus la cale câteva „nebunii”. A revenit astfel în discuție un alt prieten drag mie și coleg de școală cu noi despre care, spre rușinea mea, uitasem cu totul. Lui i se dedică povestea ce va să vină:

In memoriam Marius Vasilache.

L-am remarcat imediat. Nici nu se putea altfel. Ieșea în evidență între cei peste patru sute de candidați adunați în curtea Școlii generale nr. 87 (str. Dristor nr. 222) și care concurau pentru a ocupa unul din cele o sută douăzeci de locuri puse la dispoziție de Liceul Industrial Energetic pentru anul școlar 1969-1970 curs de zi. Negru ca tăciunele, subțirel (fără să fie slab), avea fibră (se vedea că muncise fizic până atunci). Nu mă puteam înșela. Trăisem până atunci cu ei și printre ei, aveam prieteni ca el. Era țigan.

Vara a trecut repede și luni, 15 septembrie 1969 l-am revăzut printre „bobocii” care participau cu emoție la ceremonia de inaugurare a noului local al liceului și de deschidere a anului școlar. Fusese admis printre primii la „mecanici”.

Ne-am împrietenit repede deși avea un soi de sfială, de reținere în a relaționa cu ceilalți. După mulți ani aveam să constat că cei greu încercați de viață se comportă ca el. Îi spuneam și eu așa cum îi spunea toată suflarea școlii: Țiganu. Nu s-a supărat niciodată. Ba mai mult, recunoștea că este o combinație ciudată de țigan cu turc. A durat vreo doi-trei ani până i-am aflat povestea.

Era din satul dobrogean General Scărișoreanu (fost Enghez), comuna Amzacea, situat în Podișul Negru Vodă, la circa patruzeci de kilometri de Constanța. Provenea dintr-o familie foarte săracă. Pentru motivul ăsta a venit la București. Avea în capitală un unchi care s-a oferit să-l găzduiască, să-l îngrijească și să-l întrețină gratis, cu condiția să învețe și să nu o ia prin bălării. Țiganu a respectat condiția. Din proprie inițiativă, contribuia la cheltuieli cu o parte din bursă. Unchiul lui, cizmar de meserie, locuia pe strada Vericescu, în dosul Uzinei textile „7 Noiembrie”, adică la mine în mahala. Atunci când programul ne permitea (eu eram la „electricieni”) mergeam împreună spre casă și în drum ne mai opream la o bere sau hoinăream prin oraș.

Deși l-am invitat de multe ori, cu greu a îndrăznit să vină la mine acasă. Mama l-a adoptat imediat și îl trata ca pe un membru al familiei (de același statut se bucura și C.I., colegul meu de clasă). În perioada liceului n-am petrecut foarte mult timp împreună dar, ne întâlneam cu mare bucurie ori de câte ori aveam ocazia.

Vara mergea acasă doar pentru câteva zile. Oricum vacanța noastră era mai scurtă cu o lună, perioadă în care parcurgeam stagiul de practică în unități energetice. În rest, așa cum o făceau mulți dintre noi, lucra pentru a mai câștiga câțiva bănuți. Învăța pe rupte și se ferea de belele. Își proteja astfel bursa, singura sursă constantă de bani care îi asigura, la un nivel minim, supraviețuirea. Se număra printre cei câțiva fumători înrăiți. Fuma tutun prost, după puterea buzunarului. În școală se abținea. Regulile erau foarte stricte și nerespectarea lor se penaliza cu asprime.

În 1972, după ucenicia făcută la Palatul Pionierilor cu profesorul și radioamatorul Nicolae Bătrâneanu, după absolvirea cursurilor organizate de Radioclubul Central din București și după trecerea obligatoriului examen, am devenit radioamator cu acte în regulă. Doar prietenii apropiați cunoșteau acest detaliu. Printre ei și Țiganu.

Aveam acasă un mic atelier dotat modest în care mă chinuiam cu îndârjire să aduc la o funcționare normală receptorul sovietic pentru benzile dedicate radioamatorilor pe care îl primisem în folosință de la club. La un moment dat a început să mă viziteze mai des fiind interesat de ceea ce meșteream eu.

A recunoscut că este pasionat de electronică și că se pregătește ca autodidact. Uneori consulta Catalogul de tuburi electronice, împrumuta câte ceva din aparatura de care dispuneam sau își alegea vreo componentă de care avea nevoie. Îl ajutam cu plăcere fără să pun întrebări. Era zgârcit când trebuia să vorbească despre sine. Am aflat după circa doi ani că este un priceput depanator radio-tv.

Preocupați de activitatea zilnică, de ale adolescenței cu bune și rele, ne-am trezit în ultimul an de liceu, al cincilea. Urma o etapă decisivă pentru devenirea nostră și o abordam cu seriozitate. Aveam doar două opțiuni:

  • Continuarea studiilor în învățământul superior, precedată de stagiul militar cu durata de nouă luni.
  • Un stagiu militar de șaisprezece luni și apoi un post corespunzător pregătirii în industria de profil.

Așa cum era firesc, majoritatea (inclusiv Vasilache) a optat pentru Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. După sesiunea de toamnă, circa 80% dintre absolvenții promoției noastre și-au continuat studiile de specialitate dar s-au îndreptat și spre alte domenii (fizică, filologie, economie, actorie, finanțe, armată).

Păstrez în arhiva personală o singură fotografie în care apare Țiganu. A fost făcută in iunie 1974, cu ocazia festivității care marca plecarea în viață a unei noi serii de absolvenți și l-a surprins îndată după ce a fost declarat Șef de promoție la specializarea Mecanoenergetică. La rever poartă „Insigna de onoare” a liceului, distincție acordată elevilor și profesorilor ca recunoaștere a rezultatelor deosebite obținute în activitatea școlară, profesională, culturală, sportivă…

Privirea plină de înțelesuri îndreptată asupra lui aparține directoarei adjuncte, profesoara noastră de limba franceză, doamna Pericle Micu Michaela și viza perciunii, cămașa și cravata Țiganului care săriseră din canoane deși, celor din ultimul an li se tolerau mici abateri.

În seara aceleiași zile, profesori și elevi ne-am întâlnit la o petrecere pentru a sărbători evenimentul așa cum se cuvine. Greul de acum urma. Examenul de bacalaureat a trecut fără probleme deosebite. Promovabilitatea de circa 90% (care atunci nu era o performanță) stârnește azi panică!

M-am văzut cu Țiganu înaintea admiterii. Într-o pauză de relaxare a trecut pe la mine. Tata a pus la repezeală oarece pe grătar și a scos un urcior cu vin rece. Am avut astfel cele mai bune condiții pentru un schimb folositor de impresii și de idei! Spre seară ne-am îmbrățișat, ne-am urat noroc, apoi ne-am întors la treburile noastre.

Și a venit examenul de admitere, primul examen cu miză mare prin care trebuia să trecem. Absolvenții liceelor industriale de diferite specialități puteau alege ca în locul fizicii să susțină examenul la unul dintre obiectele de studiu specifice. În cazul nostru era vorba de Centrale, stații și rețele electrice (CSR) pentru specializarea Electroenergetică și Cazane și turbine pentru specializarea Mecanoenergetică. Am avut emoții deși eram bine pregătiți. Muncisem mult și noi și profesorii noștri: Gheorghe Pericle – Matematică, Nicolae Antoniu – CSR. Singura formă de pregătire suplimentară la care eu și colegii mei (cu trei-patru excepții) am participat a fost organizată de școală în afara programului normal. La solicitarea conducerii ni s-au alăturat fără ezitare profesorii Lucia Pantelimon și Eugeniu Potolea de la Facultatea de Energetică.

Așteptând rezultatele fiecare dintre noi și-a petrecut timpul după posibilități și după puterea fanteziei. Eu, împreună cu un grup de fete și băieți din Vitan, pendulam; o zi la ștrandul Floreasca, o zi la ștrandul UTC de la Băneasa.

În ziua sorocită nu am plecat nicăieri. Când soarele a devenit mai îngăduitor, am apucat agale spre Grozăvești însoțind Dâmbovița din mersul hurducăit al tramvaiului 13. Pe drumul dintre Splai și Rectorat era ca la manifestația de 23 August (lipseau steagurile, crenvurștii și berea). Cu oarecare greutate am ajuns la Facultatea de Energetică în fața căreia o grămadă impresionantă, amestec de părinți și copii, bloca avizierul. Hotărât să mai aștept pentru a se ostoi dorința acestora de a ajunge grabnic cât mai aproape de lista adevărului și pentru a nu stânjeni circulația, m-am retras pe spațiul verde care mărginea aleea de acces.

Acolo am avut surpriza să dau de Vasilache. Stătea turcește în mijlocul peluzei și râdea singur de se prăpădea. Cei din jur se uitau la el cu subînțeles!

— Ce faci Țigane?

Când m-a văzut a început să râdă mai abitir arătând cu mâna spre avizier.

— Ce ai mă? Te-ai dilit?

Printre hohote de râs și sughițuri mi-a răspuns:

— Am intrat amândoi! Du-te să vezi!

Curios, mi-am făcut loc prin mulțime și… am văzut. Așa era! Alături de mulți dintre colegii noștri, intrasem amândoi. Doar că Vasilache Marius era ultimul candidat admis. Sub numele lui s-a tras linie. Atunci m-a pufnit pe mine râsul.

— Gata Țigane, încetează! Ultima bursă de licean se plictisește în portofel! Hai că fac cinste!

S-a ridicat vioi și am pornit la deal spre Armata Poporului de unde autobuzul 36 ne-a dus până în față la Cina. Acolo lucra ca bucătar Marian Bărăgan, zis Mijache, unul dintre copiii Vitanului alături de care trăisem și împărțisem atâtea. De la intrarea în restaurant am sunat acasă pentru a-i scuti pe ai mei de emoții inutile. Țiganu nu-și putea anunța familia. Nici părinții, nici unchiul lui nu aveau telefon.

Într-un colț mai ferit al grădinii ne aștepta o masă liberă. Era mâna lui Mijache pe care l-am rugat să ne pregătească o gustare potrivită pentru o țuică bună, urmată de un grătar asortat, așa ca la Urlătoare .

După șlibovița stinsă cu mizilicuri, ne-am reglat aciditatea cu o bere poloneză (una singură!). Grătarul, pregătit la meserie, a fost acompaniat de cabernet bulgăresc cu pepsi. (Doamne, ce sacrilegiu! Să amesteci vinul, băutura zeilor, cu o zeamă vulgară.) La vremea aia era „culmea rafinamentului”!

Vorbind de una – de alta ne-a prins ora închiderii și am plecat amândoi, pe jos, spre Vitan. Ne-am despărțit la Bujavercă, în fața unității de pompieri.  Peste vară nu l-am mai văzut. Eu am lipsit mult timp din București. El s-a angajat pe undeva. Urma să plecăm în armată și fiecare ban atârna greu. A trecut însă de câteva ori pe la părinții mei. Mama îl primea cu dragoste, îl punea (cu forța) la masă, îl întreba dacă are nevoie de ceva. Uneori avea! Avea nevoie de bani! Îi cerea cu împrumut și îi înapoia la data pe care o alegea singur. Niciodată nu s-a întâmplat altfel!

Ne-am întâlnit în seara zilei de 1 octombrie 1974 în unitatea militară UM01462 – Regimentul 29 Artilerie Antitanc – Caracal. Acolo, la marginea orașului, pe strada Eternității, gard în gard cu cimitirul, am petrecut împreună următoarele nouă luni din viața noastră, timp suficient pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne apropia mai mult. Am fost repartizați în același pluton și găzduiți în același dormitor. În scurt timp, noii noștri colegi i-au schimbat porecla cu una mai intelectuală: Charly, după numele unui personaj de film care avea pielea de aceeași culoare cu a lui.

Țiganu era un om minunat, avea suflet de aur. Cu el (dar și cu alții) împărțeam codrul de pâine, ciocolata primită de acasă, crema de ras, sticla cu vodcă sau cu vin introdusă pe șest în unitate, biscuiții, slănina perpelită pe jar, la gura sobei, borcanul cu compot cumpărat de la chioșcul alimentar… Sărăcia de acasă îl făcea stingher. Îi explicam pe îndelete că nimic nu poate justifica atitudinea lui, că este mai bun, mai dăruit și mai om decât mulți dintre semenii noștri avuți și că ăsta nu este un handicap. În plus, cu el împărțeam bucuria, tristețea, temerile, speranțele, reușitele, îndoielile, eșecurile acelei perioade.

Din când în când avea momente de melancolie pe care le consuma cântând. Vocea lui te ducea cu gândul la Charles Aznavour. Se acompania zgândărind, cu destulă pricepere, o chitară împrumutată de la magazia subunității. Așa am aflat și eu de această dexteritate despre care nu-mi vorbise niciodată. O făcea într-un fel special. Se așeza turcește pe pat și cânta în surdină, doar pentru el. Nu făcea spectacol.

Se deconecta de la realitate. Nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Cred că nici alarma nu l-ar fi putut perturba. Avea un repertoriu trist, de inimă albastră, amintind de viața porturilor.

Odată l-am întrebat de ce nu s-a făcut marinar:

— Am vrut, dar nu sunt bun de marinar!

— De cee…?

— Îmi intră apă-n cur și mă înec!

Când se plictisea de cântat, se întindea, aprindea o țigară, o punea în colțul gurii și fără să tragă din ea, stătea nemișcat cu mâinile sub cap până ce scrumul încins risca să-l ardă.

(VA URMA)

Sunt cu totul dezamagit de aspectul stradal al capitalei noastre

scris de Alexandru Bodea

Nu pot suferi amestecatura de reclame, puse aproape, foarte aproape, aflate pe fatadele blocurilor/cladirilor. Asa se face ca unele se bat cap in cap… ducand privitorul in graba intr-o interpretare spre comic.

Inteleg – reclama este sufletul comertului, dar cateodata  reclamele alaturate devin de-a dreptul haioase…

Asa am descoperit prin oras panouri pentru reclame stradale goale dar cu neoanele acolo), sau vitrine de la magazine/restaurante inchise, si care acuma sunt decorate cu afise de la concerte, unele neactualizate…

Daca E-on a avut grija de punctele de transformare si a invitat la pictura talentatii, cei de la RADET au lasat in pustiu microcentralele dintre blocuri, ajungand in paragina si prada lucrului rau facut, de parca nu ar fi utile si in zilele de astazi…

Pe Lipscani am dat peste un magazin parasit, dar care ne imbia cu “cautati un magazin de incaltaminte – l-ai gasit”….

Sunt cu totul dezamagit de aspectul stradal al capitalei noastre, care a candidat la Capitala culturala europeana – 2020….

Ce sa mai spuna cei care locuiesc la marginea orasului – cu cismeaua de apa la capatul strazii  si de unde nu s-a ridicat gunoiul de zeci de ani…???

Sa mai adaug la acestea cosurile de cunoi agatate pe stalpi, dar cu parti din ele lipsa… Oare cat o fi costat un asemenea cos de gunoi stradal, daca nu tine nici o luna…??

Au avut primarul care este, dar nu s-a miscat nimica, in afara parcului Sebastian… sa fie loc de mici si bere la evenimente culturale sau electorale…

Va las sa va faceti o parere si poate cine conduce orasul isi va da seama ca este vorba la urma urmei de grija pentru ce ne inconjoara, de mediul in care traim.

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

Confesiunile unui fost Agent – Partea I

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari reale

Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” 

N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!

Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa  nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…

Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…

Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..

Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…

S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!

Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:

  • muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
  • muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
  • agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata

Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!

Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:

  • cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
  • stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
  • aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
  • adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
  • aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!

Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…

Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…

Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…

A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!

Sper ca…VA URMA!

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.