despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Sunt cu totul dezamagit de aspectul stradal al capitalei noastre

scris de Alexandru Bodea

Nu pot suferi amestecatura de reclame, puse aproape, foarte aproape, aflate pe fatadele blocurilor/cladirilor. Asa se face ca unele se bat cap in cap… ducand privitorul in graba intr-o interpretare spre comic.

Inteleg – reclama este sufletul comertului, dar cateodata  reclamele alaturate devin de-a dreptul haioase…

Asa am descoperit prin oras panouri pentru reclame stradale goale dar cu neoanele acolo), sau vitrine de la magazine/restaurante inchise, si care acuma sunt decorate cu afise de la concerte, unele neactualizate…

Daca E-on a avut grija de punctele de transformare si a invitat la pictura talentatii, cei de la RADET au lasat in pustiu microcentralele dintre blocuri, ajungand in paragina si prada lucrului rau facut, de parca nu ar fi utile si in zilele de astazi…

Pe Lipscani am dat peste un magazin parasit, dar care ne imbia cu “cautati un magazin de incaltaminte – l-ai gasit”….

Sunt cu totul dezamagit de aspectul stradal al capitalei noastre, care a candidat la Capitala culturala europeana – 2020….

Ce sa mai spuna cei care locuiesc la marginea orasului – cu cismeaua de apa la capatul strazii  si de unde nu s-a ridicat gunoiul de zeci de ani…???

Sa mai adaug la acestea cosurile de cunoi agatate pe stalpi, dar cu parti din ele lipsa… Oare cat o fi costat un asemenea cos de gunoi stradal, daca nu tine nici o luna…??

Au avut primarul care este, dar nu s-a miscat nimica, in afara parcului Sebastian… sa fie loc de mici si bere la evenimente culturale sau electorale…

Va las sa va faceti o parere si poate cine conduce orasul isi va da seama ca este vorba la urma urmei de grija pentru ce ne inconjoara, de mediul in care traim.

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

Confesiunile unui fost Agent – Partea I

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari reale

Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” 

N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!

Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa  nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…

Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…

Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..

Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…

S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!

Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:

  • muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
  • muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
  • agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata

Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!

Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:

  • cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
  • stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
  • aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
  • adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
  • aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!

Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…

Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…

Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…

A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!

Sper ca…VA URMA!

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.

Înapoi la piatra cubică?

scris de Alexandru Bodea

Pe vremea copilariei mele, prin anii ’50, majoritatea strazilor si chiar bulevardelor, erau pavate cu piatra cubica

Imi dau seama ca era si este un  material usor de montat de catre pietrarii strazilor, meserie pe care astazi nu o mai gasim.

Practic a disparut, la fel cum erau geamgii, tocilarii sau lustragii asezati sau mergand pe strazile  principale sau laturalnice… La fel au disparut si birjarii  eleganti cu trasurile prevazute cu coperita pentru umbra sau ploaie  si spoitoarele asezate de-o parte si alta a trotuarului de langa Hala Unirii… In prezent sunt totusi capitale europene sau americane unde gasim pastrate aceste mijoace de transport, strecurandu-se printre autoturismele moderne, dand un farmec prezentului datorita pastrarii trecutului…

Asa se face ca in zilele noastre, mai gasim pavajul cu piatra cubica numai prin Centrul Vechi cu strazile Lipscani, Gabroveni sau Covaci  pana la legatura cu Splaiul, Dealul Mitropoliei, si in Parcul Carol sau Parcul Cismigiu… pe aleea care duce la „sahisti”.

Acum vreo doi ani  s-au largit bulevardele, iar cu aceasta ocazie s-au scos „pietrele lui Halaicu” si s-au inlocuit cu placile de granit ale lui Oprescu… operatiune care a deranjat foarte mult circulatia pietonala, la care s-au adaugat si livrarea materialelor necesare inlocuirii cu mare intarziere.

Acum cateva zile plimbandu-ma pe „bulevard” am gasit o portiune, care dupa cate  ori a fost de vreo doua-trei ori sapata pentru reparatii la cablurilor ingropate, arata acuma groaznic, cu placile de granit crapate…

Pana la urma ce facem, ajungem  la piatra cubica… de altadata?

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

Case căzute 124 – Calea Griviței 125

… sărmană clădire-ngustă din frontul de case rămas între Buzești și fostul cinema Dacia. Peste drum va crește ceva strălucitor. O poză-i de la mine, alta de la Florin.

 

prin cartierul Henri Coandă

Laurențiu a făcut o plimbare prin nefericitul cartier Henri Coandă. Cîteva cadre din filmarea din mașină – săraca mașină, ce drumuri! – ca să vedem ce-o să fie… cînd o să fie. Nu știm cînd o să fie – nimeni nu știe.

Ca să-nțelegeți – cînd s-au pornit lucrările aici, prim-ministru era Năstase; președinte era Iliescu; primar era Băsescu. Țara a trecut prin schimbări, noi am trecut prin schimbări. Doar pe-aici… pe-aici nimic: prerie! bărăgan!

A.N.L. a fost o idee a anilor 2000. S-au construit atunci multe locuințe în Țară, dar cu siguranță nu de-ajuns (altfel, ce-ar mai construi azi „dezvoltatorii”?). S-au construit și prost, și cu defecte (dar prost și cu defecte construiesc și „dezvoltatorii”, nu?). În ultimii patru ani s-au dat în folosință foarte puține, oricum.

Nici aici, în București, nu-i altfel. Cartierul Brîncuși, construit în Drumul Taberei „în porumb” urma să fie extins – așa ziceau planurile de-acum un deceniu – dar asta nu s-a mai petrecut. Mai degrabă Agenția s-a concentrat (tot în acea perioadă, nu acum) pe construirea a micro-cartiere de vilișoare, ca-n spatele „Expoziției”.

A.N.L. s-a pierdut și-n scandaluri, și-n paragina nepăsării. Așa-i cînd de treburile astea se-ocupă vreo autoritate, vreun minister; cam așa se-ntîmplat și-n Antiaeriană, cu „cartierul militarilor”.

       

Bulevardul Bucureștii Noi s-a redeschis circulației

scris de Florin

Bulevardul Bucurestii Noi s-a redeschis circulatiei. Iata cateva poze facute azi pe noul tronson dintre statia Jimbolia si Laromet (fostul capat al tramvaiului 20).Dupa cum arata respectivul tronson, se pare ca linia 20 va fi radiata din nomenclatorul RATB.

De asemenea am vazut ca la Laromet au capat autobuzele 205 si 304, iar 112 si-a reluat traseul prin B-dul Laminorului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto-ghicitoare

scris de Ando

Bucureşti, 1941. Transportul în comun era şi atunci în suferinţă, dupa cum vedem în această imagine din colecţia fotografului Willy Pragher.

originalul-1941

Intrebarea este: în ce zonă a oraşului a fost fotografiat acest tramvai, încărcat cu un veritabil ciorchine de… blatişti ?

Erată (sau de ce nu trebuie sa fii… optimist idealist)

foto-cap-articol_casa-bazaltin

scris de Ando

Ceea ce anunţam, prin februarie, cu (prea) mult optimism, s-a dovedit, din păcate, un foc de paie.

Nu ştiu din ce motive, clădirea Bazaltin – pentru că despre ea este vorba-  fusese atunci înfăşurată în schele şi prelate de protecţie şi, ca tot omul, bănuiam că vor începe ceva lucrări de reabilitare.

N-a fost aşa! Intre timp, s-au dat jos schelele şi prelatele, iar actualmente clădirea din Piaţa Charles de Gaulle îşi “etalează” din nou imaginea tristă de schelet urban. E înconjurată de un gard oribil din tablă şi, culmea, are şi paznic care însă nu ştiu ce mai păzeşte pentru că deja s-a furat ca în codru: ”… ușa blocului și toate ferestrele, de la parter până la ultimul etaj, au fost smulse cu tot cu tâmplărie și geamuri. Au fost furate și lifturile, pardoseala și chiar și cărămizile din pereți.”

Iar dacă ne uităm la soarta majorităţii clădirilor din serialul nostru cu case căzute, mai mult ca sigur că şi peste mulţi ani vom admira această clădire doar din fotografiile publicate de LIFE Picture Collection acum… 76 de ani!

1940_foto-life 1940_captura-life

„Străinii orașului”- o nouă completare

scris de Ando

Adăugăm azi, două nume la lista personalităţilor străine care au monumente în Bucureşti, înşirate de noi aici, aici  şi aici.

Bustul  lui  José Martípoet, eseist, jurnalist, erou naţional al Cubei este amplasat în părculeţul din capătul estic al bulevardului Tache Protopopescu, părculeţ numit, odinioară, Tolbuhin, acum… “no name”.

jose-marti_bust

Anul acesta, la sfârşitul lunii august, pe gazonul din preajma Sălii Palatului, era dezvelit bustul lui Alexander Dubček, faimosul artizan al “primăverii de la Praga”, bust donat  Bucureştiului de Ambasada Republicii Slovace.

dscn7519

Acceptarea ofertei de donație a bustului lui Alexander Dubček a fost, cred, şi una din puţinele ocazii când a existat…unanimitate în Consiliul General al Capitalei.