despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din nou 97!

scris de Florin

Și-a reluat circulația troleul cu nr. 97.

Traseul, tur-retur, este cel vechi între Străulești (chiar la Multimodalul și stația de metrou cu același nume) și Piața Sfinții Voievozi, pe B-dul Bucureștii Noi, Calea Griviței, Gara de Nord, Str. Polizu și Str. Occidentului.

ATENȚIE!

Pe Bucureștii Noi între intersecția cu Jiului-Dămăroaia și magazinul Lidl continuă să se parcheze mașini pe centrul bulevardului pe calea de rulare a fostei linii de tramvai 20.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (5)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Întrunirea lunară a Societății de specialitate era îndeobște o întâmplare importantă în viața ternă și mizeră a oricărei clinici universitare. În primul rând pentru că-i aducea un pic de mișcare în trupul cu articulații anchilozate și apoi pentru că era prilejul potrivit pentru ca profesorii să mai scotă capul de sub velința anonimatului care le ascundea existența. Fiecare șef de catedră încerca atunci când clinica sa era gazda întâlnirii să rupă gura târgului cu ultimele cazuri operate, care mai de care mai spectaculoase și mai lipsite de șanse atunci când pacienții au fost internați. Bineînțeles că după operație, bieții de ei, s-au refăcut în totalitate și duc o viață normală, chiar dacă au rămas fără jumătate de cap! Cum cercetarea medicală românească nu prea există, singurele prezentări demne de un astfel de eveniment lunar erau cazurile clinice, stratagemă pe care instituțiile medicale occidentale nu o mai aplică de zeci de ani. Rezidenții nu aveau motive de bucurie. Pe umerii lor apăsa povara conceperii, redactării și prezentării lucrărilor, adevărate „bijuterii științifice” cizelate cu migală în puținul lor timp liber. După opt ore petrecute în sala de de operație singurul lucru pe care și-l dorea un rezident era să se scufunde încet, precum un crucișător torpilat și trist, într-o cadă cu apă fierbinte din care să nu mai iasă niciodată. Apoi niște istorici militari să trimită un batiscaf după el, să-l fotografieze și să-l arate  unor puști  curioși, mânjiți cu ciocolată pe la gură, veniți cu clasa în vizită la Muzeul Militar:

– Iată copii, așa arată epava faimosului HMS Resident!  L-au torpilat colegii și șefii. A participat la un război chimic și biologic, interzis de convențiile internaționale, fiind forțat să inhaleze gaze emanate de aparatul de anestezie prin tubulatura de plastic crăpată de doi ani sau pe la garniturile măcinate de vreme, incapabile să etanșeze o sticlă goală și pe care cei responsabili nu au catadicsit să le înlocuiască. Varicele i-au afectat grav chila și l-au scufundat de tânăr în oceanul depresiei.  A luptat cu vitejie. Pentru cîteva ore chiar a trăit cu iluzia că poate câștiga sau măcar că poate scăpa cu puntea de comandă întreagă. A sfârșit în adâncul albastru și rece, cu tot cu echipaj și cu aparatură.

– Luna asta îi rupem pe micuți! Ai făcut prezentarea la cazul ăla de tumoră uriașă? Cine a mai scos așa ceva? Aud? Mai știți pe cineva în România să fi scos așa o tumoră?

– Nu Șefu, la noi nu mai scoate nimeni.

– De-abia aștept să-i admir fața lui Z. când o vedea pozele.

Pentru România asemenea cazuri sunt performanțe medicale, chiar și pentru occident, având în vedere că acolo așa ceva nu mai are indicație chirurgicală de douăzeci de ani. Într-o țară în care medicina se face pe cai de lemn, aparatele de anestezie scapă gaz de cade chirurgul în pacient, asistentele nu au cu ce face pansamente, relaxantele musculare sunt aduse de rudele pacienților înainte de operație, după ce au făcut pelerinaj pe la toate farmaciile din jurul spitalului iar pereții sunt ținuți în poziție verticală de un strat subțire de tencuială, cândva  albă, de obicei gri-șobolan, astfel de operații pot fi considerate minuni, iar cei care le fac niște mici Dumnezei. Și e greu să îi acuzi de îngâmfare. Tânărul Medic încerca uneori să o facă. Își aducea aminte însă că este rezident și îi trecea imediat.

Amfiteatrul se afla la subsol. Totul în spital se învârtea în jurul subsolului. Din alee, treptele conduceau  spre o intrare cu aspect de grotă. Trebuia parcursă în pas vioi, altfel exista riscul de a fi miruit cu lichidele filtrate prin tavan, în timp ce executai un slalom de maestru printre producțiile celor care nu au găsit un loc mai bun, mai ferit și mai confortabil pentru a se ușura. Dincolo de ușă era beznă. Trecut peste prag, nu știai niciodată ce te așteaptă. După o necesară și binemeritată perioadă de adaptare, ochii  distigeau greu două culoare unite în unghi drept exact în fața ușii. Cel care ducea înainte părea rupt din afișele erei postindustriale, după războiul atomic și deșertizarea completă a Terrei.  De-a lungul pereților burdușiți de igrasie, de o parte și de alta, erau depozitate de-a valma dispozitive și aparate medicale, un strung, mulțime de fișete, toate din anii cincizeci. Dulapurile alea metalice, scorojite și cam hâite, adăpostiseră probabil dosare compromițătoare sau, din contră, dosarele unor oameni cu trecut sănătos care deveniseră directori de spital, poate mai rău, chiar medici doar pentru că părinții lor erau plugari și nu chiaburi. La mijlocul galeriei atârna stingheră o singură lampă care răspândea o lumină anemică, palidă, ca în marile filme sovietice. Nu era drumul pe care-ți doreai să apuci, îți trebuia Călăuza lui Tarkovski ca să supraviețuiești. Tânărul Medic n-a mers  niciodată pe acel culoar dar, era convins că undeva, dincolo de marginile zdrențuite ale conului de lumină din tavan, începea Zona.

Pentru a nu ocoli întregul spital și pentru a evita să treacă printr-o secție aflată ea însăși într-un permanent șantier, folosea și el drumul prin subsol. Cotea însă scurt la dreapta, foarte atent pe unde calcă pentru a nu se prăvăli peste …ndra, boschetara spitalului care dormea ghemuită după ușă. Acolo  era un mic intrând potrivit pentru a se adăposti, mai ales pe timp de iarnă când gardienilor de la poartă li se făcea milă de ea și o lăsau să intre pentru a se încălzi lângă țevile de termoficare prost izolate care fâsâiau pe alocuri abur cald. După ce trecea de …ndra și de conservele ei de fasole aruncate pe jos ajungea la ușile batante. Aveau culoarea untului și păstrau pe ele, precum pereții peșterii din Altamira, înțelepciunea mai multor generații de pacienți, scrijelită acolo spre veșnică dăinuire. Erau numerele de telefon ale diverselor domnițe, idealuri de frumusețe contemporane cu caligrafii, de la cele cu șase cifre, de dinainte de ’89, până la cele ale modernelor telefoane mobile, însoțite de amănunte scrise despre specializările preoteselor de la templul zeului Amor și de planșe anatomice înalt specializate care ilustrau anumite organe și sisteme.

Majoritatea graficienilor anonimi proveneau dintr-o categorie selectă de pacienți ai spitalului.  Erau, în cel mai fericit caz, absolvenții a maximum patru clase, aveau tenul mai întunecat (sau nu), purtau aur masiv pe degete și pământ între ele și aveau reale aptitudini războinice,  mai ales spre seară când veneau de la cârciumă cu  neuronul (care singur fiind, se plictisea) plin de matrafox. Îi demonstrau apoi nevestei cât sunt de viteji și  de artiști în artele marțiale, motiv pentru care femeia devenea, pentru o perioadă nedeterminată, musafira medicilor.  Refăcută, înzestrată cu dantură nouă și cu ceva coaste în minus se întorcea invariabil la soțul preaiubit: „Ce să fac domnu doctor, să-l las?”.  Care soț și desenator neștiut, diagnoticat fiind cu ciroză și cancer (din cauze ușor de descifrat), figura pe lista de așteptare a viitorilor pacienți. Era doar chestiune de timp. Fiecare are ceea ce alege și de obicei alege ceea ce merită!

La primele ore ale dimineții, în special vara, după ce trecea de ușile batante avea adesea impresia că intră într-o cârciumă sordidă din groapa lui Ouatu: un miros greu de votcă proastă amestecat cu cel al podelei îmbibate cu tot felul de lichide și un fum gros, de tutun ieftin prin vălătucii căruia distingea   pacienții de curând operați. Trăgeau vârtos din țigări și din recipiente de plastic cu conținut incert. Inconștiența spre care zboară gândul oricărui om normal nu are neapărat sens pentru un alcoolic.

– Domnu doctor iar l-am prins la țigară azi dimineață. Sub pat avea o sticlă de bere, cred că i-a adus nevasta aseară. I-am spus că îl dăm afară dacă îl mai prindem. Păi se poate? Oamenii se chinuie să îl opereze, stau cinci ore în picioare ca să scoată cancerul din el, vin sâmbăta să îl panseze și el bagă țigări. Asta e bătaie de joc!

Se întâmpla frecvent ca pacienți operați, forțați să respire prin gaura din gât, să tragă cu nesaț din țigară… prin același orificiu.

– Iar l-am văzut pe ăla de l-ați operat săptămâna trecută în curte, fuma pe stomă.

– Știu, niște idioți! Ar fi bine să le cumpărăm niște Cohibas d’alea model Castro. Sunt mai groase, se mufează perfect pe gaură, și măcar nu se mai căznesc săracii cu țigările astea subțiri.

Ei bine, și după toate astea ajungea la ușa amfiteatrului, o cameră tip demisol, cu tencuiala măcinată de igrasie, cu ferestre mici și geamuri nespălate prin care se zăresc doar cauciucurile mașinilor scumpe ale baștanilor din conducerea spitalului. În templul universitar, cei care urmăreau prelegirile se topeau vara de căldură și dârdâiau iarna de frig. Dacă lăsau ușile deschise, țevile de termoficare mai domoleau efectele vâjului care sufla ca afară pe lângă  cercevelele bătrâne, vopsite obsedant în crem. Din acest motiv Profesorul alege cu mare grijă perioadele în care clinica va trebui să găzduiască ședința lunară a Societății astfel încât așteptatul  eveniment să se întâmple primăvara sau toamna (dar nu prea târziu ca să nu dea gerul).

Exact așa era și atunci, septembrie blând, nuanțe de galben și roșu peste tot. Curtea spitalului avea o frumusețe ciudată, de femeie ușor trecută și totuși plină de nuri, care ascundea dezolarea totală din interiorul zidurilor.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (4)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Spitalul este un animal ancestral. În ciuda vechimii, nu este un organism unicelular desprins prin luptă crâncenă din supa primordială. Oh..nu! Este unul pluricelular, un vertebrat trecut prin toate încercările posibile ale evoluției, un prădător de clasă ajuns în vârful lanțului trofic. Fiecare parazit prins în blana lui este de fapt o piesă dintr-un mecanism, extrem de bine pus la punct, făcut să creeze impresia de invincibilitate, să înghită concurența altor clinici universitare pentru a fi considerat, fără prea multe comentarii, cel mai bun spital din țară. Cei care cred asta se înșală amarnic. Prin ceața deasă a impresiilor, lăudăroșeniilor și orgoliilor, o privire atentă, avizată, poate descoperi că de fapt, în interiorul mastodontului nu se întâmpla nimic spectaculos, nimic din ceea ce Tânărul Medic știa că se petrce într-o clinică universitară cu pretenția de portdrapel al științei medicale: cercetare științifică, promovarea și aplicarea noutăților din domeniu (diagnostic, tratament, tehnică operatorie), articole publicate în revistele medicale de vârf, lucrări științifice adevărate (nu compilații sau alte inspirații) prezentate la marile congrese înternaționale…  Doar operații de rutină răsplătite corespunzător de… pacienți, căci nu-i totuna să te opereze o somitate ca Profesorul sau un foarte bun medic tânăr, fără nume. Când societatea românească era mai așezată, cu cheltuială se ținea doar obrazul subțire. Mai nou și obrazul gros se întreține tot cu cheltuială.

O cohortă de medici angajați cu contract avea menirea să pună în mișcare mecanismul anchilozat al spitalului. Fiecare știa despre celălalt cine și cum l-a susținut pentru a ocupa postul mult dorit. Îi lega un soi de solidaritare care-i făcea să se tolereze reciproc, o înțelegere tacită care nu le permitea să comenteze între ei manevrele care-i propulsaseră acolo unde altfel nu ar fi ajuns niciodată. În prezența rezidenților i se mai dezlega limba câte unuia și atunci aflau și ei adevărata poveste a fiecărui medic, o bârfă nevinovată bazată pe fapte reale care, având ca subiect păcatele altuia, mai ușura sufletul încărcat de păcate al povestitorului.

Peste tot, Tânărul Medic se împiedica de băieți sau fete cu pedigree, descendenți ai unor ilustre personalități ale lumii medicale și nu numai: fata senatorului, nora ministrului, băiatul afaceristului… Toți erau angajați pe posturi didactice și de cercetare ocupate desigur prin concurs, altul decât concursul de rezidențiat pentru promovarea căruia erau necesare cunoștințe profesionale solide și abilități intelectuale exersate în timp. Nimeni nu voia să observe un detaliu. Într-o covârșitoare majoritate, copiii ăia de diverși erau niște nulități.

Au intrat în facultatea de medicină călărind walkiric pe un nume, pe un plic, sau în anumite cazuri pe amândouă în același timp, cu dezinvoltura acrobaților de la Circul de Stat din Moscova care intră în arenă pe spinările unor nobili lipițani. Fentând concursurile pe care nu le puteau câștiga au intrat și în rezidențiat. Un profesor îngăduitor, bine cointeresat (sau constrâns), obsedat de viitorul medicinei românești și de propășirea școlii pe care chipurile o conduce le pregătea niște posturi didactice sau de cercetători și la momentul potrivit le scotea la concurs. Se punea apoi în funcțiune un mecanism diabolic menit să înlăture contracandidații astfel încât copiii de diverși să concureze singuri. Cel care avea proasta inspirație de a se înscrie la un astfel de concurs, încurcând traseul câștigătorului dinainte știut, primea un telefon. O voce serioasă, convingătoare, îl povățuia să nu se prezinte pentru că oricum va pica de la prima probă și nu are niciun rost să abuzeze de timpul, de răbdarea, de bunăvoința profesorilor din comisie. Se putea întâlni cu ei pe parcursul carierei, de pildă la examenul de medic specialist și ar fi păcat ca aceștia să aibă deja o impresie proastă despre persoana lui, sau mai rău, despre capacitatea lui profesională.  După o asemenea pledoarie, puțini erau cei ce se încăpățânau să participe totuși la concurs, mai ales că vocea avea dreptate.

Spitalul are o organizare socială compusă din grupuri închise formate din indivizi cu aceeași origine și profesie care moștenesc prin tradiție drepturi și obligații respectate riguros. Civilizația indiană le numește caste. Relațiile dintre membri unor caste diferite sunt guvernate de reguli foarte stricte care nu permit trecerea la o treaptă superioară. Modelul se regăsește aproape identic în entitatea socială numită spital.

La baza piramidei, în casta Sudra (a servitorilor, a celor constrânși să efectueze cele mai umile munci și care nu au acces în temple), sunt cuprinși rezidenții intrați la frăgezit prin concursul de rezidențiat, cu alte cuvinte pulimea, cei care nu au avut pile sau bani ca să își aranjeze un post de preparator universitar sau de doctorand. Ei sunt cei care duc greul gărzilor. Ei se trezesc din jumătate în jumătate de oră ca să vadă pacienții veniți cu urgențe, cu dureri, cu sângerări, dar și pe cei care pur și simplu cred că e cool să ajungă la spital duminica la ora 3.00 dimineața, după ce au rupt ușile cluburilor, doar pentru că o durere de cap îi chinuie de vreo două săptămâni. Ăștia sunt cei foarte ocupați – bat berbunca ziua întreagă, nu au timp să aștepte alături de toți pensionarii la cabinetul medicului de familie și presupunând că în pragul zorilor nu este coadă la camera de gardă, dau buzna în spital. Aceiași rezidenți sunt cei care fac o munca titanică, extrem de plictisitoare și fără de sfârșit. Scriu foi de observație, bilete de externare, epicrize, rețete, cam tot ce este de scris. Tot ei sunt cei care  stau de vorbă cu pacienții, care îi îngrijesc după operații, care le schimbă pansamentele și care primesc cele mai mizerabile salarii din sistem. Pe ei îi înjură lumea și pe ei îi ocolesc profesorii când e ceva de învățat. Drama rezidentului român nu este salariul, ci faptul că după 5 ani de slugăreală va deveni medic specialist fără să aibă cunoștințele care să îi permită să funcționeze independent. Niciunul dintre profesori nu are interesul să-l învețe pe rezident mai mult decât strictul necesar pentru a putea să lucreze într-o policlinică. Orice medic tânăr care ar ști mai mult este un potențial concurent. La ieșirea din rezidențiat trebuie să știe  unde să trimită cazurile complicate pe care, inevitabil, nu este capabil să le opereze. Cine e mai bun decât un profesor? Rezidenții Sudra sunt martori tăcuți la dispariția instituției mentoratului în medicina românească, a întemeietorilor și șefilor de școală medicală. Uneori îl mai ajungea amărăciunea și Tânărul Medic încerca să ghicească la care dintre protejații săi va apela Profesorul atunci când bătrânețea și/sau păcatele îl vor transforma în pacient.

Pe treapta următoare, spre vârful piramidei, în casta Vaisya (a oamenilor liberi, a celor care se pot îmbogăți sau pot să ocupe diverse funcții publice) se află rezidenții intrați în spital pe căi alternative. Aceștia, cu foarte puține excepții, sunt o adunătură de incompetenți și din nefericire alcătuiesc viitorul clinicilor universitare românești. Ei sunt profesorii care îi vor înlocui pe cei de azi, ultimii mari profesioniști cu meseria învățată temeinic de la adevăratele somități ale medicinei românești, oameni  mândri să-și dea numele școlii de chirurgie pe care au întemeiat-o. Odată acceptat, fie chiar și printr-o intervenție de la comitetul județean de partid,  profesorul avea convingerea că tânărul ucenic va putea reproduce măcar șaptezeci la sută din zestrea pe care o primea în școala lui. Înainte de a aduce pe ocolite o domnișoară doctor între rezidenții din spital, în ședința de catedră, Profesorul și-a informat colegii că tânăra speranță dorește să-și continue cariera în clinica lor  și că va face totul pentru a o ajuta. S-a ținut de cuvânt. Doar din întâmplare tatăl junei era un medic cunoscut și general al armatei române pe deasupra.

Un pic mai sus, în casta Kșatriya (a războinicilor, nobilii care dețin funcții de conducere și care se bucură de nenumărate privilegii) sunt localizați specialiștii, cei care se află pe o poziție oarecum neutră în angenajul nociv al spitalului., Unii, cam puțini, au ajuns acolo printr-un concurs corect, câștigat cinstit. Alții, majoritatea, au folosit orice mijloace pentru a ocupa un post în spitalul considerat mândria specialității și locul unde, în consecință, se fac cei mai mulți bani pe lângă salariu. Nu sunt implicați în manevre menite să-i ducă mai sus pentru că mai sus nu se poate. Profesori ajung, eventual, numai cei care au un post didactic. Așa că, păstrând o atitudine umilă, servilă față de Profesor și uneori chiar față de rezidentul preferat al acestuia, sunt preocupați, mai ales, de numărul pacienților care le pot rotunji veniturile.

În vârf, în casta Brahmanilor, e locul profesorilor. Ca și brahmanul, profesorul este un fel de zeu coborât printre oameni. El este maestrul care ar trebui să cunoască învățăturile cărților, să aibă o conduită morală fără pată servind astfel interesele comunității în schimbul privilegiilor de care se bucură. După bunul plac, profesorul poate promova și ocroti neștiința sau poate frânge cariera unui tânăr valoros. Majoritatea sunt somități și beneficiari ai cunoștințelor transmise lor cu generozitate de șefii școlilor medicale prin care au trecut, cunoștințe pe care le drămuiesc, cu vinovăție, în relațiile profesionale cu tinerele generații.  Se pun astfel singuri în situația stranie de a câștiga bani buni pe seama lipsei de competență a tuturor medicilor pe care i-au pregătit.

Există și un sistem, mai puțin sofisticat, de ierarhizare a asistentelor după volumul de muncă și mărimea veniturilor nefiscalizate. La bază, în categoria paria, sunt cele tinere care muncesc mult, schimbă perfuzii, fac tratamente și care, în general, se mulțumesc cu ce pică de la pacienți. Minoritatea dominantă este formată din asistentele vârstnice ajunse la demnitatea de șefe. După treizeci de ani petrecuți în spital au ruginit pe post și au câștigat încrederea necondiționată a profesorilor. Sferele astea de osânză care se rostogolesc dimineața pe holuri în drum spre raportul de gardă aglomerând liftul cu prezența lor crăcănată, au o putere fantastică. Adesea nu mișcă nimic în secție fără acordul lor.  Multe dintre ele se comportă la vedere ca adevărați manageri ai profesorilor. Se îngrijesc de ei și de interesele lor așa cum agenții FIFA o fac  cu jucătorii talentați, aducători de profit. Nu există procedură chirurgicală executată de mâna pricepută, delicată și valoroasă a Profesorului care să nu fie decontată mai întâi la caseria privată amenajată în cabinetul asistentei șefe. Ea știe exact tarifele, programul sau cheful șefului și cum listele sunt lungi, cine dorește un loc mai în față trebuie să-l câștige.

Așa arăta lumea în care intrase Tânărul Medic.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (3)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Vestiarele se aflau la subsol. Numai profesorii, șefii de secție și câțiva privilegiați dețineau dulapuri personale în camerele medicilor de la fiecare etaj. Subsolul era o reminiscență a ceea ce fusese spitalul în epoca lui de glorie, adică la sfârșitul anilor ’70. Se întindea sub întreaga clădire ca pântecul tenebros al unui uriaș galion părăsit de echipaj, lăsat să plutească în derivă. Cei cu oarecare vechime cunoșteau în interiorul acestuia drumuri și scurtături prin labirintul unor catacombe neiluminate, de tavanul cărora atârnau țevile instalației de încălzire, trunchiuri putrezite neschimbate de ani buni, care scăpau din timp în timp pe la articulațiile lor reumatice și anchilozate, bandajate cu vată minerală și carton asfaltat, jeturi de vapori fierbinți ca niște  mici balauri răciți care strănută des și înfundat. Curajoșii exploratori știau să se ferească de aceste manifestări fierbinți care puteau produce neplăceri. Se strecurau ca hoții din basmele arabe, aruncând priviri furișe în urmă ca nu cumva să le sară în spate spiritul vreunuia dintre pacienții care nu a mai părăsit viu spitalul și ajungeau ca prin minune înaintea tuturor în fața sălii de raport. Toate ușile dintre compartimentele subsolului erau din tablă. După trecerea anilor, vopseaua crem de la mama lor căpătase o nuanță depresivă, greu de definit. Una dintre aceste galerii sinistre  ducea spre vestiarul medicilor și al asistentelor.

Nu toți medicii aveau un dulap. Toată lumea știa că nu sunt suficiente, mai ales că cei cu oarecare greutate puseseră coada pe câte două sau chiar trei. Își depozitau bogata lor rezervă de costume de sală și cadourile primite de la pacienți. Unii își hrăneau astfel nemărginitul orgoliu și himera că ar reprezenta ceva în acel conglomerat. Cât de naiv să fi ca să-ți închipui că dacă dacă te-ar scoate pe tine, doctorul X, de la locul tău, rotiță bine unsă între alte rotițe bine unse, totul s-ar surpa cu un bubuit grozav sub mormane de moloz iar medicina românească s-ar opri brusc din curgerea ei lentă de lavă topită și ar face ochii mari strigând către divinitate:

– Nu Doamne, nu el, ce ne facem acum?

În realitate nici unul dintre cei de acolo nu era esențial pentru metabolismul organismului înalt evoluat numit spital. Toți erau doar celule ușor de înlocuit prin mitoză. Esențial era profesorul pentru că el hotăra ritmul de moarte celulară a fiecăruia. De fapt, nici măcar el. Esențial era cel care îl controla pe profesor, cel care prin nu se știe ce mijloace și puteri ajunsese eminența cenușie, ajunsese omul pe care toți îl cunoșteau, îl lingușeau și de care se temeau dar pe care îl înjurau pe la spate, omul pe care profesorul nu îl contrazicea niciodată. Ceea ce nu știau ei era că viitoarea eminență cenușie se pregătea chiar atunci. Așa se repetă istoria. Nu există profesor fără un om care să-l controleze.

Tânărul Medic se confrunta cu aceeași problemă dar pentru el se punea, cel puțin pe moment, în termeni mult mai meschini, determinați tot de trista realitate:

– Auzi bă, ai dulap?

– N-am, mă schimb la baia pacienților aici pe etaj și îmi țin țoalele la Șefu în dulap.

– Fii atent cum se face! Dai o talpă pe la subsol și te uiți la dulapuri. Care arată a fi neatins de multă vreme sigur nu mai e folosit. Ori ăla de l-a avut a terminat rezidențiatul și a plecat cu cheia, ori e al cuiva care mai are unul dar îl ține de rezervă că așa e omu nostru, strângător. Iei frumos un bomfaier și un ciocan, îl forțezi și vezi ce e în el. Dacă e gol sau aproape gol, adică mai are ceva reviste, niște prospecte de medicamente, trei măști chirurgicale folosite și un pix, îl iei că sigur nu-l mai folosește nimeni. Dacă are chiloți curați, vreo poșetă, alte d-astea, nasol momentu, înseamnă că e al cuiva și ai încurcat-o. Te cari repede să nu te prindă că i-ai spart dulapul. După ce pui mâna pe unul, îți cumperi cel mai mare lacăt pe care îl găsești, lipești pe ușă un leucoplast cât China, îți scrii numele și etajul cu litere de tipar, pui cinci parafe și te rogi să nu vină alt fomist ca tine să ți-l spargă. Hai, bagă gaz că nu te poți schimba tot rezidențiatul cu pacienții în budă!

Din fericire, nu a trebuit să-și pună la încercare talentele de spărgător. Se înțelegea de minune cu Colega lui cea mare. Aceasta l-a luat sub aripa ei și i-a dat un dulap moștenit de la o doctoriță care terminase rezidențiatul.

De la toaletă la culoarul foarte îngust de acces către garderoba pacienților nu făcuse un pas prea mare.  Necesarul, doritul și cu încăpățânare vânatul dulap metalic se afla exact acolo. Risca să fie surprins de un pacient voios venit dimineața la internare, în chiloți și cu hainele atârnând de ușă, neștiind cum să-și  tragă mai repede pantalonii de la costumul de spital.  Dacă avea și o umbrelă udă, lucrurile se complicau rău. Împreună cu ghiozdanul, bloca tot spațiul liber. Nu mai trecea nimeni.

Culoarul respectiv avea fix doi metri înălțime. Pe deasupra plafonului din PFL treceau niște țevi și un tronson foarte circulat al autostrăzii șobolanilor. După câteva luni s-a obișnuiai cu forfota lor, cu acel du-te-vino permanent, specific rozătoarelor. Învățase să-i recunoască după călcătură. Pe doi dintre ei i-a și botezat: Georgică și Sebastian. Tânărul Medic este înalt, bine făcut, astfel încât foaia de carton cu pretenții de planșeu îi atârna cam la zece centimetri de creștet.  Nu își putea reprima imaginea, deloc confortabilă, a surpării întregii infrastructuri șobolănești, probabil un viaduct cu trudă și cheltuială construit în toți anii de existență ai spitalului și a câtorva guzgani căzuți peste el. Parcă le simțea blana aspră, umedă frecându-se de piele în vreme ce încearcau cu tot dinadinsul, chiar cu disperare, să își sape adăpost pe după gulerul costumului de sală sau în buzunare. Ce senzație oribilă! Colcăirea frenetică de gheruțe reci, rozalii, infestate cu te miri ce, adăugată la  repulsia, dacă nu chiar la fobia, naturală pe care o avea față de șobolani, de coada lor solzoasă. Îl urmărea calvarul îndelungat și de tristă amintire prin care urmașii lui homo-sapiens au trecut înfruntând ciuma bubonică.

Dincolo de toate, … avea dulap!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (2)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Primele zile au fost așa cum se aștepta. Mulțime de lucruri noi dintr-o specialitate pe care încă nu o înțelegea. Facultatea de medicină îl înzestrase cu multe întrebări, răspunsuri cam puține.

Camera medicilor nu era mai mare decât o bucătărie de bloc din Balta Albă, cu pereții nevăruiți de ceva ani și plini de pete care într-un spital pot avea practic orice proveniență. În stânga, lângă intrare, era chiuveta, apoi de-a lungul peretelui o canapea veche și descleiată care trosnea la fiecare mișcare și care avea o gaură bine definită acolo unde obișnuia să stea Șeful. La nevoie putea fi folosită fără probleme ca pat. Lângă canapea, la fereastră, se găsea un frigider vechi de 20 de ani împodobit cu abțibilduri decolorate lipite pe ușa alb-gălbuie, dar atât de util, în special când medicii secției mai primeau plocon un miel, o găină sau poate niște pește. Peretele opus sprijinea o mică bibliotecă și două fișete pentru șefi.

Secția avea trei medici specialiști. Fiecare îndruma câte o mică ceată de rezidenți împărțiți după preferințe, recomandări sau toanele profesorului și care se chinuiau să fure cât mai mult de la îndrumătorii lor. Inutil de precizat că echipele erau în permanentă competiție chiar dacă uneori se dedau la fraternizări mai mult sau mai puțin fizice. Rezidenții nu aveau acces în camera medicilor dar, asta nu îi împiedica să ignore ordinul și să-și facă veacul acolo. Profitau de toleranța excesivă a Șefului. Tânărul Medic îl suspecta că se bucură de compania lor, că savurează fiecare clipă în care un rezident nepriceput se uită în gura lui cu speranța că va învăța ceva, fie chiar și o nouă înjurătură sau alte porcărele. Șeful nu se abținea niciodată. În marea ei generozitate, conducerea le-a pus la dispoziție sala de mese. Doar că pe aceasta, de cele mai multe ori, pe bună dreptate, o ocupau pacienții.  Numai într-un spital românesc se putea născoci așa ceva. Adică nu amenajezi o cameră pentru rezidenți, le interzici accesul în camera medicilor, în schimb îi așezi la aceeași masă cu bolnavii.

– Uite Șefu, avem un sclav nou! a strigat Colegul în vreme ce năvălea în încăpere.

Era, fără îndoială, cel mai urât doctor pe care îl văzuse. Clăpăug și cu nasul coroiat, dinții aruncați cu furca între niște buze vineți ca pielea de copil uitat iarna afară în ger, ten negricios și ras pe cap, inspira mai degrabă experiențe penitenciare decât spitalicești. Avea să se dovedească unul din cei mai de treabă rezidenți din spital. Omul era și foarte deștept chiar dacă nu un renascentist. Fost olimpic internațional la fizică, absolvent al unui prestigios liceu bucureștean, așadar posesorul unui număr suficient de neuroni care să îl tragă binișor peste medie, era foarte bun la ce făcea dar se mărginea la atât. Nu avea nicio trebuință de cultură sau artă. Le găsea de prisos sau mai bine zis pierdere de timp, timp prețios în care un om cu adevărat deștept ar fi făcut bani. Iar bani știa să facă. Avea un simț deosebit de dezvoltat al afacerilor, chiar dacă unii le-ar fi numit găinării;  omul scotea bani din orice, calitate ce nu strica unui rezident român care nu avea după ce bea apă. Salariul de râs (și de plâns) – nouă milioane – se  ducea pe chirie și pe mâncare. Dacă ținea cură de slăbire se putea hrăni două săptămâni. Omul era tare, făcea gărzi, scotea șpagă, îmbârliga pacienții ca să îi aducă la operații și natural, după operații să mai capete ceva bănuți, scria lucrări de licență sau chiar de doctorat pentru unii care erau fie prea proști, fie trăiau cu impresia că sunt prea ocupați ca să le scrie singuri. În timpul liber era combinator de apartamente și samsar ad-hoc de mașini second-hand. Se adapta unui sistem gândit și condus în așa fel încât să nu îi dea nimic, să îl umilească, să nu-l învețe mai mult decât minimul necesar supraviețuirii prin practicarea meseriei de medic. Era un mic șobolan, un hârciogel  care aduna tot pentru a supraviețui și pentru a perpetua specia lui damnată de rezident. Ca un adevărat maestru nu se sfia să-și transmită experiența celor ce veneau din urmă.

Când operațiile pe care le aranja, dealtfel necesare, erau prea complicate pentru el știa exact cum să vândă marfa altora. Îi vrăjea pe pacienți până îi aducea la medicul, sau mai bine zis la profesorul potrivit iar apoi trecea la faza a doua a acțiunii – vrăjea profesorul. Inevitabil acesta pica în plasa lingușirilor și pupăturilor bine-țintite și îl opera pe bietul om, numai după ce Colegul primea răsplata ce i se cuvenea.

– Haideți Șefu că ăsta abia așteaptă să îl operați, i-am zis că moare dacă nu îl facem și că știu eu pe unu care îl rezolvă, știți cum, jujete-lolo, calitate prima! Haideți Șefu că e gras de tot, e pacient gras, ne scoatem niște euro!

Când Tânărul Medic l-a cunoscut, Colegul tocmai intrase în camera medicilor trântind ușa și urlând:

– Șefu, iar m-au futut ăștia la doctorat! M-au frecat de nu mai știu nici cum mă cheamă. Și nici n-aveam Analgelul la mine.

– Păi ce să-ți fac mă? Eu ți-am zis, ia-ți doctorat la ăștia de la noi din clinică, la profesorul nostru! Da tu nimic. Ai vrut să te duci la mama dracu și taman la dușmanul ăla pe care nu-l înghite șefu cel mare nici cu un sac de lămâi. Asta e! Te-a mâncat în cur. Acum scarpină-te! Sau lasă că te scarpină ăștia la fiecare referat pe care îl prezinți. Data viitoare… mai multă vaselină!

– Știți și dumneavoastră foarte bine că ăștia n-au vrut să îmi dea loc la doctorat. Atâta s-au coit până m-am dus la ăla, că ăla mi-a dat. Păi cum să îmi dea mie care sunt un nimeni, sau mai bine zis tata e un nimeni. N-are nici pile la minister, nici nu e dealer de mașini sau senator. Dacă scoteam o mie de coco să vedeți cum se găsea un loc.

– Lasă că și așa îl plătești.

– Da, dar nu le dau lor, nu le dau nimic, dă-i în măsa, nimic!

– Cam la cât te-a dus până acum distracția asta?

– Păi… trei mii de euro. Da lasă că avem de unde! Pacienți fraieri sunt peste tot, imediat îi convingi că ce au ori e mortal, ori se ia, ori e de rușine și uite așa iese milionu. Păi ce sunt eu de vină că mă plătește statul mai prost decât pe casiera de la metrou? Să mor, ați văzut acum când au făcut grevă ultima oară? Circulă pe net foaia de salariu a unei casiere, optișpe milioane, auzi frate, aproape dublu față de mine care am șase ani de facultate și deja patru de rezi, adică asta ar fi 10 ani, fără suspendare. Tanti Nuți, că mai nou e plină țara de d-astea, care cu buletinu în mână nu știe cum o cheamă, câștigă de două ori mai mult decât un medic tânăr. Păi să nu pleci unde vezi cu ochiii? Și acum fac grevă că vor mai mult. Păi eu pot să fac  grevă? Ce-ar fi să intrăm toți în grevă într-o zi, da grevă adevărată nu văjeală, să vedem ce se fac oamenii? Atunci să vezi ce apreciază un medic, mai ales un rezident care moare cu pacientul de gât în camera de gardă în vreme ce specialistul soilește pe undeva printr-o văgăună din spital. Da nu e vorba de dumneavoastră Șefu. Așa, în general. Auziți, da mie când îmi mai dați să operez ceva?

– Nu știu mă, mai vedem. O persoană așa importantă ca tine, auzi ce mișto sună: viitor doctor în științe medicale! Nici nu știu! Cum să-ți dau din pacienții mei că sunt cazuri prea ușoare?

– Haideți Șefu, lăsați miștoul, când mai tai și eu ceva că n-am văzut sânge de trei zile și nu îmi e bine deloc?

– Da, ești cam palid, nu te văd bine! Eu ți-am zis, ăștia ca tine care aleargă cu limba scoasă după doctorate și funcții o să ajungă rău, precum câinele ăla dingo atârnat în gard la fezandat. O să printez poza și o să o pun aici pe perete, lângă icoană ca să îți aduci aminte. Și asta cu sângele tot de la mine ai luat-o.

– Învăț și eu de la cei mai buni.

– Pupincurist ai fost, pupincurist ai rămas. Du-te și vezi că mă așteaptă una pe hol. E cam nebună, așa că e perfectă pentru tine. Vezi-o, aburește-o și trimite-o acasă că n-am chef de ea azi. La cât sunt plătit și așa fac prea mult.

– Gata Șefu, am plecat!

Va urma!

Citiți episodul 1

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (1)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

La douăzeci și șase de ani timpul începuse brusc să se miște. Exact în acea zi de noiembrie care îl apăsa cu toată greutatea norilor cenușii, înfigând doi genunchi umezi între umerii lui, a auzit cum timpul se pune în mișcare. A auzit fără greș cum balamalele și arcurile neunse, anchilozate, ale mașinăriei care îi măsoară viața se deplasează fiecare în alt sens ca orice roți dințate bine calculate, cu scrâșnet lung de metal pe metal, de rugină pe rugină, doar pentru a-l îmbrânci spre partea aia inevitabilă a existenței, partea de unde nu mai avea cale de întoarcere.

Era bucureștean și încă unul get-beget. Cunoaștea orașul ca pe buzunarul lui și îl iubea așa cum iubești o femeie mai în vârstă care ți-a arătat pentru prima oară câte universuri poate crea simpla atingere dintre un bărbat și o femeie. Bucureștiul îi arătase câte vieți pot fi trăite de un singur om dacă învață din timp să ghicească gândurile și trăirile unui oraș mare. Cu toate astea, strada pe care se afla spitalul nu îi era cunoscută așa că își lăsă mașina pe bulevard și porni pe jos să o caute.

A găsit-o repede. Găurile din asfalt și mașinile parcate de-a valma pe ambele sensuri o făceau să arate ca o gură știrbă îndesată până la refuz cu mâncare de mâna unui om lacom și suferind. Ulterior avea să afle că aproape toate mașinile erau ale pacienților sau ale familiilor acestora. Din cauza lipsei unei parcări speciale în curtea interioară a spitalului, se descurcau cum puteau. Adică parcau în stradă, îngustând singura cale de acces spre spital și spre blocurile învecinate. Asta producea adesea conflicte verbale cu specific bucureștean între cei mânați pe acolo de interese sau de ghinion. Mașinile care aduceau cazuri grave sau pacienți incapabili să se deplaseze pe picioarele lor erau lăsate să ajungă până la intrarea în spital. Pentru această îngăduință se plătea portarului o „taxă” de zece mii de lei. Apoi trebuiau să părăsească imediat curtea și să parcheze unde or nimeri.

Printre alte lucruri folositoare învățate în facultatea de medicină era și acela că o donație cât de cât generoasă depusă în buzunarul încăpător al portarului îți rezolvă instantaneu problema locului de parcare, de cele mai multe ori în detrimentul vreunui rezident mai nou, nehârșit într-ale sistemului, care nu are obrăznicia  să se ia la harță cu portarul. În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.

În capătul acestei străduțe înghesuite care purta fără să vrea, zi de zi, atâta suferință câtă nu poartă bulevardele mari ale orașului în ani întregi, se afla spitalul, animal cenușiu, chircit la adăpostul unor copaci de acum desfrunziți și comatoși, rânjind la el cu colți îngălbeniți de atâtea destine roase, gata să îl înghită ca pe atîția alții înainte, fără remușcări și regrete. Un pic mai târziu, noaptea, în timpul gărzilor, obișnuia să se plimbe prin măruntaiele acestei dihănii ancestrale imaginându-se un Iona modern prizonier într-o balenă. Alesese să fie închis și nu era sigur că vrea să scape. Aceast animal uriaș avea să îi hotărască viața, cariera, avea să îl filtreze și pe el printre fanoanele lui și abia apoi îl va lăsa singur, în derivă, pe oceanul medicinei.

Trece de o barieră. Merge pe mijlocul aleii sărind peste gropile pe care ploaia de mai devreme le umpluse cu apă. Noiembrie e o lună frumoasă în București, dacă nu plouă. Îi plăcea să se plimbe în noiembrie, cînd încă nu ninge dar frigul îți disecă obrajii cu bisturie fine, prin orașul vechi, pe Smîrdan sau pe Franceză, să urce spre Universitate și apoi mai departe spre Romană. Cred că știți ce spun iar dacă sunteți bucureșteni sigur închideți acum ochii și vă amintiți: noiembrie, nu ninge, nu bate vântul, felinarele din Bucureștiul vechi se împiedică din zece în zece metri și își varsă laptele peste piatra cubică a caldarâmului. E doar frig, un frig care te sufocă, te strivește dar te ține în viață, mai exact îți ține spiritul în viață. Încă o barieră, în dreapta ghereta portarului. Nimeni nu-l întreabă ce vânt îl aduce pe acolo. Pare unul dintre bolnavii care își plimbă necazurile la spital. Curtea are peluze cu iarbă și ceva boscheți, acum mai degrabă vreascuri fără viață.

Urcă treptele primei intrări pe care o găsește. Zece. Holul e luminat prost. La ora aia medicii sunt la raportul de gardă, inclusiv Profesorul care probabil conduce ostilitățile. Se așează pe un calorifer și numără plăcile pătrate de granit ale podelei. Cineva folosește bancomatul plasat stategic în stânga intrării.  Brusc se deschide ușa și un fluviu de costume multicolore inundă holul. Trece impasibil ca orice apă curgătoare peste bolovani. Doar că de acestă dată e vorba de pacienți, de cei care cu un teanc de documente în mână încearcă în zadar să oprească pe unul sau altul dintre medici, pentru a-i capta atenția cu problema lui. Se gândește că și el arată ca un pacient dar nu încearcă să oprească pe nimeni, ar fi nepoliticos. Medicii se duc în secția de terapie intensivă să vadă cum evoluează cazurile operate ieri. Pentru cei ignorați fățis  pare lipsă de interes sau pur și simplu nesimțire dar ei nu înțeleg. Toate se întâmplă într-un anumit fel, toate au o ordine, râul acesta curge într-un singur sens iar piatra, în miliardele de ani de când practică filozofia stoicilor nu poate să nu fi învățat că oricât de mare și dură ar fi, apa va trece până la urmă peste, pe sub sau prin ea, rozând inteligent și răbdător însăși legăturile minerale ce îi formează sufletul și tăria. Așa că așteaptă în continuare sprijinit de calorifer cu ochii la o plantă schiloadă, un fel de ficus pus într-o găleată care inițial conținuse lichid pentru sterilizarea instrumentarului. Cineva s-a îngrijit să aducă o pată verde, optimistă, în peisajul ăla dezolant.

Are emoții. N-ar fi cinstitit să se mintă și să nege evidența. De fapt aici, în închisoarea asta pentru ucenicii de doctori, își va petrece următorii cinci ani, aici va învăța meserie. Ușile vechi despart încăperile spitalului, camere din anii șaizeci – șaptezeci cu dotări din anii șaizeci – șaptezeci. Dacă te uiți atent găsești încă planurile originale de evacuare în caz de incendiu desenate la vreun institut de proiectare la care e foarte posibil să fi lucrat și tatăl lui.

Apare Profesorul urmat de un stol ciripitor de rezidenți și specialiști tineri, toți aspiranți la titlul de preferat al șefului și viitor urmaș. Toată lumea știe că acest urmaș e de mult stabilit pe criterii fără nicio legătură cu medicina. Cineva îi recomandase să lucreze cu doctorul X. Acum avea nevoie doar de aprobarea Profesorului pentru a se apuca de treabă. Pe doctorul X îl întâlnise o singură dată în urmă cu trei luni, înainte de a face un stagiu special într-o clinică de pediatrie.

Foarte obositor. De cum deschizi ușa secției construite de comuniști după cutremurul din ’77, cu saloane despărțite de pereți din sticlă pe care sunt pictate cu vopsele de ulei personaje de desene animate, auzul îți este agresat de un zumzet general care nu înceteză niciodată cât timp ești acolo. Uneori te urmărește și acasă. Copiii urlă mereu, le e frică și pe bună dreptate. Părinții îi învață că dacă nu sunt cuminți îi vor duce la doctor să le facă injecție. Acum încearcă să consulți un asemenea copil isterizat de vederea unui halat alb. Dă din picioare, urlă, mușcă și se zbate până apare asistenta cu douăzeci de ani vechime care pune două mâini butucănoase pe el, moment în care ființa aceea firavă înțelege că dramoleta ei s-a încheiat și că de fapt nu mai e nici o scăpare. Va trebui să suporte orice i se face fără să poată riposta. Vezi asta în ochii lui și atunci poți trece la treabă, de cele mai multe ori cu instrumente demodate, vechi, care în țările Europei civilizate nu se mai folosesc, tocmai pentru că produc discomfort. Ce sărăcie! Ca în mai toate spitalele pe care le văzuse, și aici, la copii, oamenii salvau secția, sau mă rog, ce se mai putea salva. Sigur că și ei luau șpagă pentru că altfel nu aveau din ce trăi dar măcar le făceau bine copiilor cu ce aveau la îndemână.

Profesorul nu i-a acordat prea multă atenție. A semnat hârtia și a fost îndeajuns de curtenitor cât să îl prezinte preferatului său, așa zisa mână dreaptă, probabil succesorul la tron.

Timpul continua să se miște.

Va urma!

Stadionul Republicii în presa vremii

de Ando și HM

Întîi de toate, nițică istorie – anume, pentru cel ce vrea să știe cum s-a ajuns la construirea stadionului Republicii. Se deschide în 1926. Zece ani mai încolo, capătă forme moderne și trainice. Afectat de Război, e reconstruit după. Odată cu demolarea zonei adiacente Casei Republicii, e desființat, astupat și folosit – în parte – ca garaj al uriașei clădiri și-n ziua de azi.

Cel curios să vadă cum s-a ridicat stadionul, va citi articole ca acestea: Întâiul StadionDeschiderea StadionuluiTribunele StadionuluiStadionul ANEFStadionul ANEF – update.

Noi o luăm cam de unde se oprește istoria aceea frumoasă.

În mai 1948, în plină reașezare a vieții și a lucrurilor, aflăm că reconstrucția Stadionului va fi gata pînă pe 23 August; cam așa era calendarul inaugurărilor – ce nu se deschidea pe-Ntîi Mai, se deschidea pe 23 August.

Zis și făcut – sau aproape făcut; în August s-a ținut „festivitatea încheierii lucrărilor”.

… inaugurarea propriu-zisă, o lună mai încolo, pe 25 Septembrie. Hai că nu era rău.

Cu ocazia asta s-au desfășurat și campionatele de Atletism ale Republicii Populare Romîne.

Și, de-acuma, să te ții – meciuri, campionate, festivități. Da’ las-că festivități fuseseră destule și pe vremea veche aici. Doar butaforia și scenografia era alta.

De-abia în zece ani mai încolo – în 1958 – se montează și nocturna. Deja aveam și cel’lalt stadion mare al Capitalei: „23 August”, dar acesta nu urma să aibă nocturnă pînă-n anii ’70! Primul meci oficial se joacă pe 15 mai – odată cu „reușita inaugurare a partidelor nocturne”.

Au trecut ani și izvoadele au tăcut.

Frumoasa arenă a dispărut. În ’87 încă nu fusese acoperită.

Azi ne mai lovim de vechiul zid al tribunelor. Atît.

Atît și atît de trist.

Pista de alergare

scris de Florin

Se pare că în cartierul Bucureștii Noi toate problemele au fost rezolvate și rămăsese în afara Secolului XXI Parcul Bazilescu.

Deși mașinile parcate pe linia fostului tramvai 20 fac din traversarea bulevardului o adevărată aventură chiar și pentru cei mai siguri pe forțele și piciorele din dotare(asta de parcă „Terminalul Multimodal Străulești” ar fi încă la fundații) primarele s-a gândit că mai importantă decât montarea unor semafoare este o pistă de alergare construită din câte am înțeles de-a lungul perimetrului parcului. Că așa a cerutără unii cetățeni ai cartierului! Ca unul care trece măcar de 3 ori pe săptămână prin respectivul parc la diverse ore, vă spun că mai mult de doi alergători nu am văzut niciodată. Probabil nu nimeresc eu plutonul și dau mereu peste „evadați”.

Bine măcar că avem de ales între pachetul de bază la 70 000 € și cel full option la 400 000 €. Probabil că în momentul dării în folosință locuitorii își vor da seama că ar mai trebui unul sau două chioșcuri cu lichide hidratante, un mic centru comercial de unde la sfârșitul alergării să se aprovizioneze și, de ce nu, un complex hotelier de enșpe etaje care să pună în valoare frumusețea parcului. Să acordăm totuși „prezumția de nevinovăție” edilului punând sub semnul întrebării atât proiectul cât și costurile lui.

Iată și spațiul public (ușa blocului unde stau) de unde am pescuit cele de mai sus.

PS – oare nea Tudorache o fi reușit să cumpere Rapiduletzul!?

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

Terminalul multimodal Străulești

scris de Florin

A fost terminată parcarea de la Străulești aflată la capătul Magistralei 4 de metrou. Terminalul Multimodal Străulești va adăposti mașinile celor ce nu vor să mai intre în infernul circulației din Capitală. Lucrarea este complexă de la acest terminal fiind construit un tunel subteran cu trotuare rulante ce face legătura direct cu stația de metrou Străulești.

Am înțeles că deja lumea s-a putut plimba pe acolo deși la momentul când am făcut pozele, pe la orele 17 ale zile de 18 octombrie 2018, nu erau nici mașini în Multimodal (Multimod nu era mai pe românește?) nici pietoni prin tunel care cum se vede era blocat.

Oricum pe Bucureștii Noi traversarea este și mai aventuroasă acum că refugiile de tramvai au dispărut rămânând totuși parcarea ad-hoc de pe liniile de tramvai. Să mai adaug că tot la Străulești capătul troleului 97 a fost în totalitate refăcut, liniile de curent ale acestuia fiind pe poziții de-a lungul întregului traseu.

PS: oare va remarca cineva potențialul zonei acum că avem acolo și metrou și troleu și parcare și va redeschide Ștrandul Străulești!?