despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (3)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Vestiarele se aflau la subsol. Numai profesorii, șefii de secție și câțiva privilegiați dețineau dulapuri personale în camerele medicilor de la fiecare etaj. Subsolul era o reminiscență a ceea ce fusese spitalul în epoca lui de glorie, adică la sfârșitul anilor ’70. Se întindea sub întreaga clădire ca pântecul tenebros al unui uriaș galion părăsit de echipaj, lăsat să plutească în derivă. Cei cu oarecare vechime cunoșteau în interiorul acestuia drumuri și scurtături prin labirintul unor catacombe neiluminate, de tavanul cărora atârnau țevile instalației de încălzire, trunchiuri putrezite neschimbate de ani buni, care scăpau din timp în timp pe la articulațiile lor reumatice și anchilozate, bandajate cu vată minerală și carton asfaltat, jeturi de vapori fierbinți ca niște  mici balauri răciți care strănută des și înfundat. Curajoșii exploratori știau să se ferească de aceste manifestări fierbinți care puteau produce neplăceri. Se strecurau ca hoții din basmele arabe, aruncând priviri furișe în urmă ca nu cumva să le sară în spate spiritul vreunuia dintre pacienții care nu a mai părăsit viu spitalul și ajungeau ca prin minune înaintea tuturor în fața sălii de raport. Toate ușile dintre compartimentele subsolului erau din tablă. După trecerea anilor, vopseaua crem de la mama lor căpătase o nuanță depresivă, greu de definit. Una dintre aceste galerii sinistre  ducea spre vestiarul medicilor și al asistentelor.

Nu toți medicii aveau un dulap. Toată lumea știa că nu sunt suficiente, mai ales că cei cu oarecare greutate puseseră coada pe câte două sau chiar trei. Își depozitau bogata lor rezervă de costume de sală și cadourile primite de la pacienți. Unii își hrăneau astfel nemărginitul orgoliu și himera că ar reprezenta ceva în acel conglomerat. Cât de naiv să fi ca să-ți închipui că dacă dacă te-ar scoate pe tine, doctorul X, de la locul tău, rotiță bine unsă între alte rotițe bine unse, totul s-ar surpa cu un bubuit grozav sub mormane de moloz iar medicina românească s-ar opri brusc din curgerea ei lentă de lavă topită și ar face ochii mari strigând către divinitate:

– Nu Doamne, nu el, ce ne facem acum?

În realitate nici unul dintre cei de acolo nu era esențial pentru metabolismul organismului înalt evoluat numit spital. Toți erau doar celule ușor de înlocuit prin mitoză. Esențial era profesorul pentru că el hotăra ritmul de moarte celulară a fiecăruia. De fapt, nici măcar el. Esențial era cel care îl controla pe profesor, cel care prin nu se știe ce mijloace și puteri ajunsese eminența cenușie, ajunsese omul pe care toți îl cunoșteau, îl lingușeau și de care se temeau dar pe care îl înjurau pe la spate, omul pe care profesorul nu îl contrazicea niciodată. Ceea ce nu știau ei era că viitoarea eminență cenușie se pregătea chiar atunci. Așa se repetă istoria. Nu există profesor fără un om care să-l controleze.

Tânărul Medic se confrunta cu aceeași problemă dar pentru el se punea, cel puțin pe moment, în termeni mult mai meschini, determinați tot de trista realitate:

– Auzi bă, ai dulap?

– N-am, mă schimb la baia pacienților aici pe etaj și îmi țin țoalele la Șefu în dulap.

– Fii atent cum se face! Dai o talpă pe la subsol și te uiți la dulapuri. Care arată a fi neatins de multă vreme sigur nu mai e folosit. Ori ăla de l-a avut a terminat rezidențiatul și a plecat cu cheia, ori e al cuiva care mai are unul dar îl ține de rezervă că așa e omu nostru, strângător. Iei frumos un bomfaier și un ciocan, îl forțezi și vezi ce e în el. Dacă e gol sau aproape gol, adică mai are ceva reviste, niște prospecte de medicamente, trei măști chirurgicale folosite și un pix, îl iei că sigur nu-l mai folosește nimeni. Dacă are chiloți curați, vreo poșetă, alte d-astea, nasol momentu, înseamnă că e al cuiva și ai încurcat-o. Te cari repede să nu te prindă că i-ai spart dulapul. După ce pui mâna pe unul, îți cumperi cel mai mare lacăt pe care îl găsești, lipești pe ușă un leucoplast cât China, îți scrii numele și etajul cu litere de tipar, pui cinci parafe și te rogi să nu vină alt fomist ca tine să ți-l spargă. Hai, bagă gaz că nu te poți schimba tot rezidențiatul cu pacienții în budă!

Din fericire, nu a trebuit să-și pună la încercare talentele de spărgător. Se înțelegea de minune cu Colega lui cea mare. Aceasta l-a luat sub aripa ei și i-a dat un dulap moștenit de la o doctoriță care terminase rezidențiatul.

De la toaletă la culoarul foarte îngust de acces către garderoba pacienților nu făcuse un pas prea mare.  Necesarul, doritul și cu încăpățânare vânatul dulap metalic se afla exact acolo. Risca să fie surprins de un pacient voios venit dimineața la internare, în chiloți și cu hainele atârnând de ușă, neștiind cum să-și  tragă mai repede pantalonii de la costumul de spital.  Dacă avea și o umbrelă udă, lucrurile se complicau rău. Împreună cu ghiozdanul, bloca tot spațiul liber. Nu mai trecea nimeni.

Culoarul respectiv avea fix doi metri înălțime. Pe deasupra plafonului din PFL treceau niște țevi și un tronson foarte circulat al autostrăzii șobolanilor. După câteva luni s-a obișnuiai cu forfota lor, cu acel du-te-vino permanent, specific rozătoarelor. Învățase să-i recunoască după călcătură. Pe doi dintre ei i-a și botezat: Georgică și Sebastian. Tânărul Medic este înalt, bine făcut, astfel încât foaia de carton cu pretenții de planșeu îi atârna cam la zece centimetri de creștet.  Nu își putea reprima imaginea, deloc confortabilă, a surpării întregii infrastructuri șobolănești, probabil un viaduct cu trudă și cheltuială construit în toți anii de existență ai spitalului și a câtorva guzgani căzuți peste el. Parcă le simțea blana aspră, umedă frecându-se de piele în vreme ce încearcau cu tot dinadinsul, chiar cu disperare, să își sape adăpost pe după gulerul costumului de sală sau în buzunare. Ce senzație oribilă! Colcăirea frenetică de gheruțe reci, rozalii, infestate cu te miri ce, adăugată la  repulsia, dacă nu chiar la fobia, naturală pe care o avea față de șobolani, de coada lor solzoasă. Îl urmărea calvarul îndelungat și de tristă amintire prin care urmașii lui homo-sapiens au trecut înfruntând ciuma bubonică.

Dincolo de toate, … avea dulap!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (2)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Primele zile au fost așa cum se aștepta. Mulțime de lucruri noi dintr-o specialitate pe care încă nu o înțelegea. Facultatea de medicină îl înzestrase cu multe întrebări, răspunsuri cam puține.

Camera medicilor nu era mai mare decât o bucătărie de bloc din Balta Albă, cu pereții nevăruiți de ceva ani și plini de pete care într-un spital pot avea practic orice proveniență. În stânga, lângă intrare, era chiuveta, apoi de-a lungul peretelui o canapea veche și descleiată care trosnea la fiecare mișcare și care avea o gaură bine definită acolo unde obișnuia să stea Șeful. La nevoie putea fi folosită fără probleme ca pat. Lângă canapea, la fereastră, se găsea un frigider vechi de 20 de ani împodobit cu abțibilduri decolorate lipite pe ușa alb-gălbuie, dar atât de util, în special când medicii secției mai primeau plocon un miel, o găină sau poate niște pește. Peretele opus sprijinea o mică bibliotecă și două fișete pentru șefi.

Secția avea trei medici specialiști. Fiecare îndruma câte o mică ceată de rezidenți împărțiți după preferințe, recomandări sau toanele profesorului și care se chinuiau să fure cât mai mult de la îndrumătorii lor. Inutil de precizat că echipele erau în permanentă competiție chiar dacă uneori se dedau la fraternizări mai mult sau mai puțin fizice. Rezidenții nu aveau acces în camera medicilor dar, asta nu îi împiedica să ignore ordinul și să-și facă veacul acolo. Profitau de toleranța excesivă a Șefului. Tânărul Medic îl suspecta că se bucură de compania lor, că savurează fiecare clipă în care un rezident nepriceput se uită în gura lui cu speranța că va învăța ceva, fie chiar și o nouă înjurătură sau alte porcărele. Șeful nu se abținea niciodată. În marea ei generozitate, conducerea le-a pus la dispoziție sala de mese. Doar că pe aceasta, de cele mai multe ori, pe bună dreptate, o ocupau pacienții.  Numai într-un spital românesc se putea născoci așa ceva. Adică nu amenajezi o cameră pentru rezidenți, le interzici accesul în camera medicilor, în schimb îi așezi la aceeași masă cu bolnavii.

– Uite Șefu, avem un sclav nou! a strigat Colegul în vreme ce năvălea în încăpere.

Era, fără îndoială, cel mai urât doctor pe care îl văzuse. Clăpăug și cu nasul coroiat, dinții aruncați cu furca între niște buze vineți ca pielea de copil uitat iarna afară în ger, ten negricios și ras pe cap, inspira mai degrabă experiențe penitenciare decât spitalicești. Avea să se dovedească unul din cei mai de treabă rezidenți din spital. Omul era și foarte deștept chiar dacă nu un renascentist. Fost olimpic internațional la fizică, absolvent al unui prestigios liceu bucureștean, așadar posesorul unui număr suficient de neuroni care să îl tragă binișor peste medie, era foarte bun la ce făcea dar se mărginea la atât. Nu avea nicio trebuință de cultură sau artă. Le găsea de prisos sau mai bine zis pierdere de timp, timp prețios în care un om cu adevărat deștept ar fi făcut bani. Iar bani știa să facă. Avea un simț deosebit de dezvoltat al afacerilor, chiar dacă unii le-ar fi numit găinării;  omul scotea bani din orice, calitate ce nu strica unui rezident român care nu avea după ce bea apă. Salariul de râs (și de plâns) – nouă milioane – se  ducea pe chirie și pe mâncare. Dacă ținea cură de slăbire se putea hrăni două săptămâni. Omul era tare, făcea gărzi, scotea șpagă, îmbârliga pacienții ca să îi aducă la operații și natural, după operații să mai capete ceva bănuți, scria lucrări de licență sau chiar de doctorat pentru unii care erau fie prea proști, fie trăiau cu impresia că sunt prea ocupați ca să le scrie singuri. În timpul liber era combinator de apartamente și samsar ad-hoc de mașini second-hand. Se adapta unui sistem gândit și condus în așa fel încât să nu îi dea nimic, să îl umilească, să nu-l învețe mai mult decât minimul necesar supraviețuirii prin practicarea meseriei de medic. Era un mic șobolan, un hârciogel  care aduna tot pentru a supraviețui și pentru a perpetua specia lui damnată de rezident. Ca un adevărat maestru nu se sfia să-și transmită experiența celor ce veneau din urmă.

Când operațiile pe care le aranja, dealtfel necesare, erau prea complicate pentru el știa exact cum să vândă marfa altora. Îi vrăjea pe pacienți până îi aducea la medicul, sau mai bine zis la profesorul potrivit iar apoi trecea la faza a doua a acțiunii – vrăjea profesorul. Inevitabil acesta pica în plasa lingușirilor și pupăturilor bine-țintite și îl opera pe bietul om, numai după ce Colegul primea răsplata ce i se cuvenea.

– Haideți Șefu că ăsta abia așteaptă să îl operați, i-am zis că moare dacă nu îl facem și că știu eu pe unu care îl rezolvă, știți cum, jujete-lolo, calitate prima! Haideți Șefu că e gras de tot, e pacient gras, ne scoatem niște euro!

Când Tânărul Medic l-a cunoscut, Colegul tocmai intrase în camera medicilor trântind ușa și urlând:

– Șefu, iar m-au futut ăștia la doctorat! M-au frecat de nu mai știu nici cum mă cheamă. Și nici n-aveam Analgelul la mine.

– Păi ce să-ți fac mă? Eu ți-am zis, ia-ți doctorat la ăștia de la noi din clinică, la profesorul nostru! Da tu nimic. Ai vrut să te duci la mama dracu și taman la dușmanul ăla pe care nu-l înghite șefu cel mare nici cu un sac de lămâi. Asta e! Te-a mâncat în cur. Acum scarpină-te! Sau lasă că te scarpină ăștia la fiecare referat pe care îl prezinți. Data viitoare… mai multă vaselină!

– Știți și dumneavoastră foarte bine că ăștia n-au vrut să îmi dea loc la doctorat. Atâta s-au coit până m-am dus la ăla, că ăla mi-a dat. Păi cum să îmi dea mie care sunt un nimeni, sau mai bine zis tata e un nimeni. N-are nici pile la minister, nici nu e dealer de mașini sau senator. Dacă scoteam o mie de coco să vedeți cum se găsea un loc.

– Lasă că și așa îl plătești.

– Da, dar nu le dau lor, nu le dau nimic, dă-i în măsa, nimic!

– Cam la cât te-a dus până acum distracția asta?

– Păi… trei mii de euro. Da lasă că avem de unde! Pacienți fraieri sunt peste tot, imediat îi convingi că ce au ori e mortal, ori se ia, ori e de rușine și uite așa iese milionu. Păi ce sunt eu de vină că mă plătește statul mai prost decât pe casiera de la metrou? Să mor, ați văzut acum când au făcut grevă ultima oară? Circulă pe net foaia de salariu a unei casiere, optișpe milioane, auzi frate, aproape dublu față de mine care am șase ani de facultate și deja patru de rezi, adică asta ar fi 10 ani, fără suspendare. Tanti Nuți, că mai nou e plină țara de d-astea, care cu buletinu în mână nu știe cum o cheamă, câștigă de două ori mai mult decât un medic tânăr. Păi să nu pleci unde vezi cu ochiii? Și acum fac grevă că vor mai mult. Păi eu pot să fac  grevă? Ce-ar fi să intrăm toți în grevă într-o zi, da grevă adevărată nu văjeală, să vedem ce se fac oamenii? Atunci să vezi ce apreciază un medic, mai ales un rezident care moare cu pacientul de gât în camera de gardă în vreme ce specialistul soilește pe undeva printr-o văgăună din spital. Da nu e vorba de dumneavoastră Șefu. Așa, în general. Auziți, da mie când îmi mai dați să operez ceva?

– Nu știu mă, mai vedem. O persoană așa importantă ca tine, auzi ce mișto sună: viitor doctor în științe medicale! Nici nu știu! Cum să-ți dau din pacienții mei că sunt cazuri prea ușoare?

– Haideți Șefu, lăsați miștoul, când mai tai și eu ceva că n-am văzut sânge de trei zile și nu îmi e bine deloc?

– Da, ești cam palid, nu te văd bine! Eu ți-am zis, ăștia ca tine care aleargă cu limba scoasă după doctorate și funcții o să ajungă rău, precum câinele ăla dingo atârnat în gard la fezandat. O să printez poza și o să o pun aici pe perete, lângă icoană ca să îți aduci aminte. Și asta cu sângele tot de la mine ai luat-o.

– Învăț și eu de la cei mai buni.

– Pupincurist ai fost, pupincurist ai rămas. Du-te și vezi că mă așteaptă una pe hol. E cam nebună, așa că e perfectă pentru tine. Vezi-o, aburește-o și trimite-o acasă că n-am chef de ea azi. La cât sunt plătit și așa fac prea mult.

– Gata Șefu, am plecat!

Va urma!

Citiți episodul 1

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (1)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

La douăzeci și șase de ani timpul începuse brusc să se miște. Exact în acea zi de noiembrie care îl apăsa cu toată greutatea norilor cenușii, înfigând doi genunchi umezi între umerii lui, a auzit cum timpul se pune în mișcare. A auzit fără greș cum balamalele și arcurile neunse, anchilozate, ale mașinăriei care îi măsoară viața se deplasează fiecare în alt sens ca orice roți dințate bine calculate, cu scrâșnet lung de metal pe metal, de rugină pe rugină, doar pentru a-l îmbrânci spre partea aia inevitabilă a existenței, partea de unde nu mai avea cale de întoarcere.

Era bucureștean și încă unul get-beget. Cunoaștea orașul ca pe buzunarul lui și îl iubea așa cum iubești o femeie mai în vârstă care ți-a arătat pentru prima oară câte universuri poate crea simpla atingere dintre un bărbat și o femeie. Bucureștiul îi arătase câte vieți pot fi trăite de un singur om dacă învață din timp să ghicească gândurile și trăirile unui oraș mare. Cu toate astea, strada pe care se afla spitalul nu îi era cunoscută așa că își lăsă mașina pe bulevard și porni pe jos să o caute.

A găsit-o repede. Găurile din asfalt și mașinile parcate de-a valma pe ambele sensuri o făceau să arate ca o gură știrbă îndesată până la refuz cu mâncare de mâna unui om lacom și suferind. Ulterior avea să afle că aproape toate mașinile erau ale pacienților sau ale familiilor acestora. Din cauza lipsei unei parcări speciale în curtea interioară a spitalului, se descurcau cum puteau. Adică parcau în stradă, îngustând singura cale de acces spre spital și spre blocurile învecinate. Asta producea adesea conflicte verbale cu specific bucureștean între cei mânați pe acolo de interese sau de ghinion. Mașinile care aduceau cazuri grave sau pacienți incapabili să se deplaseze pe picioarele lor erau lăsate să ajungă până la intrarea în spital. Pentru această îngăduință se plătea portarului o „taxă” de zece mii de lei. Apoi trebuiau să părăsească imediat curtea și să parcheze unde or nimeri.

Printre alte lucruri folositoare învățate în facultatea de medicină era și acela că o donație cât de cât generoasă depusă în buzunarul încăpător al portarului îți rezolvă instantaneu problema locului de parcare, de cele mai multe ori în detrimentul vreunui rezident mai nou, nehârșit într-ale sistemului, care nu are obrăznicia  să se ia la harță cu portarul. În spital portarul și liftiera sunt Dumnezeu pe pământ sau în orice caz niște sfinți aflați în dreapta Lui. La o adică, pentru suma potrivită, pot deschide aproape orice ușă.

În capătul acestei străduțe înghesuite care purta fără să vrea, zi de zi, atâta suferință câtă nu poartă bulevardele mari ale orașului în ani întregi, se afla spitalul, animal cenușiu, chircit la adăpostul unor copaci de acum desfrunziți și comatoși, rânjind la el cu colți îngălbeniți de atâtea destine roase, gata să îl înghită ca pe atîția alții înainte, fără remușcări și regrete. Un pic mai târziu, noaptea, în timpul gărzilor, obișnuia să se plimbe prin măruntaiele acestei dihănii ancestrale imaginându-se un Iona modern prizonier într-o balenă. Alesese să fie închis și nu era sigur că vrea să scape. Aceast animal uriaș avea să îi hotărască viața, cariera, avea să îl filtreze și pe el printre fanoanele lui și abia apoi îl va lăsa singur, în derivă, pe oceanul medicinei.

Trece de o barieră. Merge pe mijlocul aleii sărind peste gropile pe care ploaia de mai devreme le umpluse cu apă. Noiembrie e o lună frumoasă în București, dacă nu plouă. Îi plăcea să se plimbe în noiembrie, cînd încă nu ninge dar frigul îți disecă obrajii cu bisturie fine, prin orașul vechi, pe Smîrdan sau pe Franceză, să urce spre Universitate și apoi mai departe spre Romană. Cred că știți ce spun iar dacă sunteți bucureșteni sigur închideți acum ochii și vă amintiți: noiembrie, nu ninge, nu bate vântul, felinarele din Bucureștiul vechi se împiedică din zece în zece metri și își varsă laptele peste piatra cubică a caldarâmului. E doar frig, un frig care te sufocă, te strivește dar te ține în viață, mai exact îți ține spiritul în viață. Încă o barieră, în dreapta ghereta portarului. Nimeni nu-l întreabă ce vânt îl aduce pe acolo. Pare unul dintre bolnavii care își plimbă necazurile la spital. Curtea are peluze cu iarbă și ceva boscheți, acum mai degrabă vreascuri fără viață.

Urcă treptele primei intrări pe care o găsește. Zece. Holul e luminat prost. La ora aia medicii sunt la raportul de gardă, inclusiv Profesorul care probabil conduce ostilitățile. Se așează pe un calorifer și numără plăcile pătrate de granit ale podelei. Cineva folosește bancomatul plasat stategic în stânga intrării.  Brusc se deschide ușa și un fluviu de costume multicolore inundă holul. Trece impasibil ca orice apă curgătoare peste bolovani. Doar că de acestă dată e vorba de pacienți, de cei care cu un teanc de documente în mână încearcă în zadar să oprească pe unul sau altul dintre medici, pentru a-i capta atenția cu problema lui. Se gândește că și el arată ca un pacient dar nu încearcă să oprească pe nimeni, ar fi nepoliticos. Medicii se duc în secția de terapie intensivă să vadă cum evoluează cazurile operate ieri. Pentru cei ignorați fățis  pare lipsă de interes sau pur și simplu nesimțire dar ei nu înțeleg. Toate se întâmplă într-un anumit fel, toate au o ordine, râul acesta curge într-un singur sens iar piatra, în miliardele de ani de când practică filozofia stoicilor nu poate să nu fi învățat că oricât de mare și dură ar fi, apa va trece până la urmă peste, pe sub sau prin ea, rozând inteligent și răbdător însăși legăturile minerale ce îi formează sufletul și tăria. Așa că așteaptă în continuare sprijinit de calorifer cu ochii la o plantă schiloadă, un fel de ficus pus într-o găleată care inițial conținuse lichid pentru sterilizarea instrumentarului. Cineva s-a îngrijit să aducă o pată verde, optimistă, în peisajul ăla dezolant.

Are emoții. N-ar fi cinstitit să se mintă și să nege evidența. De fapt aici, în închisoarea asta pentru ucenicii de doctori, își va petrece următorii cinci ani, aici va învăța meserie. Ușile vechi despart încăperile spitalului, camere din anii șaizeci – șaptezeci cu dotări din anii șaizeci – șaptezeci. Dacă te uiți atent găsești încă planurile originale de evacuare în caz de incendiu desenate la vreun institut de proiectare la care e foarte posibil să fi lucrat și tatăl lui.

Apare Profesorul urmat de un stol ciripitor de rezidenți și specialiști tineri, toți aspiranți la titlul de preferat al șefului și viitor urmaș. Toată lumea știe că acest urmaș e de mult stabilit pe criterii fără nicio legătură cu medicina. Cineva îi recomandase să lucreze cu doctorul X. Acum avea nevoie doar de aprobarea Profesorului pentru a se apuca de treabă. Pe doctorul X îl întâlnise o singură dată în urmă cu trei luni, înainte de a face un stagiu special într-o clinică de pediatrie.

Foarte obositor. De cum deschizi ușa secției construite de comuniști după cutremurul din ’77, cu saloane despărțite de pereți din sticlă pe care sunt pictate cu vopsele de ulei personaje de desene animate, auzul îți este agresat de un zumzet general care nu înceteză niciodată cât timp ești acolo. Uneori te urmărește și acasă. Copiii urlă mereu, le e frică și pe bună dreptate. Părinții îi învață că dacă nu sunt cuminți îi vor duce la doctor să le facă injecție. Acum încearcă să consulți un asemenea copil isterizat de vederea unui halat alb. Dă din picioare, urlă, mușcă și se zbate până apare asistenta cu douăzeci de ani vechime care pune două mâini butucănoase pe el, moment în care ființa aceea firavă înțelege că dramoleta ei s-a încheiat și că de fapt nu mai e nici o scăpare. Va trebui să suporte orice i se face fără să poată riposta. Vezi asta în ochii lui și atunci poți trece la treabă, de cele mai multe ori cu instrumente demodate, vechi, care în țările Europei civilizate nu se mai folosesc, tocmai pentru că produc discomfort. Ce sărăcie! Ca în mai toate spitalele pe care le văzuse, și aici, la copii, oamenii salvau secția, sau mă rog, ce se mai putea salva. Sigur că și ei luau șpagă pentru că altfel nu aveau din ce trăi dar măcar le făceau bine copiilor cu ce aveau la îndemână.

Profesorul nu i-a acordat prea multă atenție. A semnat hârtia și a fost îndeajuns de curtenitor cât să îl prezinte preferatului său, așa zisa mână dreaptă, probabil succesorul la tron.

Timpul continua să se miște.

Va urma!

Stadionul Republicii în presa vremii

de Ando și HM

Întîi de toate, nițică istorie – anume, pentru cel ce vrea să știe cum s-a ajuns la construirea stadionului Republicii. Se deschide în 1926. Zece ani mai încolo, capătă forme moderne și trainice. Afectat de Război, e reconstruit după. Odată cu demolarea zonei adiacente Casei Republicii, e desființat, astupat și folosit – în parte – ca garaj al uriașei clădiri și-n ziua de azi.

Cel curios să vadă cum s-a ridicat stadionul, va citi articole ca acestea: Întâiul StadionDeschiderea StadionuluiTribunele StadionuluiStadionul ANEFStadionul ANEF – update.

Noi o luăm cam de unde se oprește istoria aceea frumoasă.

În mai 1948, în plină reașezare a vieții și a lucrurilor, aflăm că reconstrucția Stadionului va fi gata pînă pe 23 August; cam așa era calendarul inaugurărilor – ce nu se deschidea pe-Ntîi Mai, se deschidea pe 23 August.

Zis și făcut – sau aproape făcut; în August s-a ținut „festivitatea încheierii lucrărilor”.

… inaugurarea propriu-zisă, o lună mai încolo, pe 25 Septembrie. Hai că nu era rău.

Cu ocazia asta s-au desfășurat și campionatele de Atletism ale Republicii Populare Romîne.

Și, de-acuma, să te ții – meciuri, campionate, festivități. Da’ las-că festivități fuseseră destule și pe vremea veche aici. Doar butaforia și scenografia era alta.

De-abia în zece ani mai încolo – în 1958 – se montează și nocturna. Deja aveam și cel’lalt stadion mare al Capitalei: „23 August”, dar acesta nu urma să aibă nocturnă pînă-n anii ’70! Primul meci oficial se joacă pe 15 mai – odată cu „reușita inaugurare a partidelor nocturne”.

Au trecut ani și izvoadele au tăcut.

Frumoasa arenă a dispărut. În ’87 încă nu fusese acoperită.

Azi ne mai lovim de vechiul zid al tribunelor. Atît.

Atît și atît de trist.

Pista de alergare

scris de Florin

Se pare că în cartierul Bucureștii Noi toate problemele au fost rezolvate și rămăsese în afara Secolului XXI Parcul Bazilescu.

Deși mașinile parcate pe linia fostului tramvai 20 fac din traversarea bulevardului o adevărată aventură chiar și pentru cei mai siguri pe forțele și piciorele din dotare(asta de parcă „Terminalul Multimodal Străulești” ar fi încă la fundații) primarele s-a gândit că mai importantă decât montarea unor semafoare este o pistă de alergare construită din câte am înțeles de-a lungul perimetrului parcului. Că așa a cerutără unii cetățeni ai cartierului! Ca unul care trece măcar de 3 ori pe săptămână prin respectivul parc la diverse ore, vă spun că mai mult de doi alergători nu am văzut niciodată. Probabil nu nimeresc eu plutonul și dau mereu peste „evadați”.

Bine măcar că avem de ales între pachetul de bază la 70 000 € și cel full option la 400 000 €. Probabil că în momentul dării în folosință locuitorii își vor da seama că ar mai trebui unul sau două chioșcuri cu lichide hidratante, un mic centru comercial de unde la sfârșitul alergării să se aprovizioneze și, de ce nu, un complex hotelier de enșpe etaje care să pună în valoare frumusețea parcului. Să acordăm totuși „prezumția de nevinovăție” edilului punând sub semnul întrebării atât proiectul cât și costurile lui.

Iată și spațiul public (ușa blocului unde stau) de unde am pescuit cele de mai sus.

PS – oare nea Tudorache o fi reușit să cumpere Rapiduletzul!?

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

Terminalul multimodal Străulești

scris de Florin

A fost terminată parcarea de la Străulești aflată la capătul Magistralei 4 de metrou. Terminalul Multimodal Străulești va adăposti mașinile celor ce nu vor să mai intre în infernul circulației din Capitală. Lucrarea este complexă de la acest terminal fiind construit un tunel subteran cu trotuare rulante ce face legătura direct cu stația de metrou Străulești.

Am înțeles că deja lumea s-a putut plimba pe acolo deși la momentul când am făcut pozele, pe la orele 17 ale zile de 18 octombrie 2018, nu erau nici mașini în Multimodal (Multimod nu era mai pe românește?) nici pietoni prin tunel care cum se vede era blocat.

Oricum pe Bucureștii Noi traversarea este și mai aventuroasă acum că refugiile de tramvai au dispărut rămânând totuși parcarea ad-hoc de pe liniile de tramvai. Să mai adaug că tot la Străulești capătul troleului 97 a fost în totalitate refăcut, liniile de curent ale acestuia fiind pe poziții de-a lungul întregului traseu.

PS: oare va remarca cineva potențialul zonei acum că avem acolo și metrou și troleu și parcare și va redeschide Ștrandul Străulești!?

Reabilitare

scris de Florin

Pe Bulevardul Bucureștii Noi s-a început demolarea refugiilor din stațiile fostei linii de tramvai 20.

Nu este încă sigur dacă se va continua reabilitarea prin scoaterea căi de rulare și desființarea parcării ad-hoc de pe aceasta, dar un lucru este sigur: pe acest bulevard nu vor mai circula tramvaie.

Atenție la utilajele de construcție și la marcajele ce însoțesc lucrările și mai ales atenție la pietonii care traversează!

Când bazinul Lido se pregătea să facă valuri

scris de C. D. Mocanu

Copilăria și adolescența mi-au fost bântuite de dorința de a merge, măcar o singură dată, la bazinul Lido. Făcusem cunoștință cu marea în vara anului 1962, la Eforie, acolo unde tata căpătase de la sindicat un bilet de odihnă plătit cu bani puțini. Am revăzut-o în 1965, la 2 Mai. Timp de două săptămâni, tabăra de copii mi-a fost gazdă bună. Știam deci cum stă treaba cu valurile și cât de plăcut este să te iei cu ele la trântă. Ardeam de curiozitate să le înfrunt și pe acelea produse de niște mașinării într-un lighean din buricul Bucureștiului.

N’a fost să fie! Nu s-a putut! Veniturile familiei și cheltuielile atent drămuite pentru a finaliza și dota casa pe care părinții mei o construiau, nu erau compatibile cu luxul. Mă mulțumeam, ca și ceilalți puști din Vitan, cu ștrandul Floreasca 2 și cu lărgimea lacului pe malul căruia acesta funcționa de mulți, mulți ani. Acolo ne simțeam în apele noastre! În plus, mă stăpânea o oarecare sfială, o reținere, specifică atunci celor veniți din mahalalele orașului și care erau stingheri în prezența luxului și a domnilor.

Și când în sfârșit s-a putut, nu mai funcționa bazinul! În anii ’80, peste vară, ascunsă de ochii lumii (numai pentru cunoscători), făcea dever bun terasa pe două niveluri dinspre Biserica Boteanu.

O vizitam, împreună cu un grup de prieteni și colegi, de două ori pe lună: la lichidare și la avans.

Ne bucuram de o bere bună, cel mai adesea poloneză și de o mâncare pregătită după regulile artei de Marian Bărăgan, zis Mijache, bucătarul din Vitan care se transferase de la Cina. Valuri… canci!

Istoria locului a fost întoarsă pe toate părțile de împătimiții de București. Au prezentat-o frumos, cu fotografii, cu documente și cu vorbe alese Armyuser, Reptilianul și Ando în articole care acoperă aproape toată evoluția luxosului loc de distracție, mai puțin începutul.

O face însă Realitatea Ilustrată din 12 iunie 1930 cu o știre însoțită de fotografii, intitulată Capitala se înfrumusețează. Iat-o, transcrisă fără adaptări, cu sintaxa, topica, ortografia și punctuația textului original:

„Arșița soarelui încinge din ce în ce mai tare Bucureștiul. Asfaltul a început să danseze sub picioarele pietonilor încălziți, cari par din ce în ce mai preocupați de găsirea unui adăpost adumbritor. Grădinile de vară, preferatele generației trecute, au dispărut. Și de altfel ele nu mai corespund nici exigențelor moderne. Acum se cere confort, pitoresc, higienă, lux. Poate răspunde Capitala României dorinței locuitorilor ei? Peste puțin timp da! Într’adevăr pe bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin, se va inaugura în curând BAZINUL CU VALURI LIDO, care va corespunde nu numai unei mari utilități publice, dar va fi în acelaș timp cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului.

Construit în preajma terasei palatului Lido care va fi ocupat de biurourile unei mari instituții de Stat, palat care înseamnă el însuși un monument arhitectonic grandios, BAZINUL CU VALURI LIDO va da Bucureștenilor putința de a găsi un loc de reconfortare și amuzament în cele mai prielnice condițiuni.

Fotografiile noastre reprezintă câteva aspecte ale noului ștrand, pe cale de a fi terminat.

Construit cu o deosebită grijă de lux, higienă și confort, bazinul ștrandului va avea – grație aparatelor cari în ilustrații par niște cutii uriașe – noutatea rar întâlnită în Europa, a valurilor artificiale. De jur înprejurul lui vor fi splendide pergole și peluze, împodobite cu o vegetație luxuriantă. Peste scurtă vreme, feeria unui colț venețian se va desfășura dinaintea privirilor – desigur încântate – ale Bucureștenilor.

Până atunci să felicităm oficialitatea, care înlesnind acțiunea inițiativei private, a contribuit la modernizarea Bucureștiului, înzestrându-l cu o podoabă într’adevăr occidentală.”

Povestea bazinului, strâns legată de a „palatului Lido”, continuă. Ce va urma? Greu de spus! Complexul hotelier se află în plin proces de renovare și modernizare. Dacă acesta va atinge și „ștrandul cu valuri”, nu se știe. Urmăresc finalizarea lucrărilor. Sunt direct interesat. Am dorința de a mă număra printre primii vizitatori ai piscinei. Măcar acum, în amurgul vieții, să fac talasoterapie (fără aer marin și apă de mare) într-un lighean amplasat în inima târgului, mângâiat de valuri produse la mașinică.

Vitan – felurimi (VII) Ruse și Ionescu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente  completate cu amintirile mele (dar şi ale altora).

Mulți ani, principalul drum de acces în oraș dinspre sud, legat de Calea Dudești (prosper centru comercial, negustoresc), cu o continuă dezvoltare urbană, edilitară, socială și economică, Vitanul a evoluat până în anii ’60 către o mahala așezată, cu rosturi consolidate, animată de muncitori bine calificați, de mici meseriași și comercianți, de grădinari vestiți, de funcționari, oameni care câștigau bine și care își construiseră case și gospodării trainice, frumoase.

Între cele două războaie, către anii ’30-’40, Vitanul era o comunitate urban–rurală închegată, funcțională, cu o vechime apreciabilă.

Segmentul cuprins între Calea Dudeşti şi Şos. Mihai Bravu (Calea Vitan) reprezenta o locuire compactă şi avea toate atributele urbanistice ale vremii: case solide construite pe aliniamente precise, străzi trasate ordonat, cu claritate, pavate şi prevăzute cu trotuare largi, canalizare, reţea de apă, alimentare cu energie electrică, iluminat stradal, acces la transportul public etc.

Porțiunea Șos. Mihai Bravu–Moara Vitan (pod Vitan), adică Șoseaua Vitan, a păstrat până la începutul anilor ’50 unele trăsături rurale. Dealtfel, o bună bucată de timp, sub numele de Cătunul Vitan, a fost parte a comunei suburbane Dudești-Cioplea. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca Dâmboviței, grădini de legume și de flori, livezi, vii, bălți… Şoseaua Vitan a cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei” pe care o descria astfel:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acoperă colina.”

Apariția a două mari fabrici, Uzinele Române și Gallia, a netezit drumul cătunului către oraș.

Pe la jumătatea anilor ’30, Vitanul (în întregimea lui) era deja „încadrat” într-o zonă industrială foarte puternică. Iată doar câteva dintre fabricile și uzinele care contribuiau la prosperitatea acestuia:

  • Uzinele Române – „cutii, bidoane din tablă, țevi de plumb, alice de vânat” – Șos. Vitan Nr. 232 – 246
  • Țesătoria de mătase „Gallia” – „societate anonimă franco – română” – Șos. Vitan Nr. 248
  • Argintăria Românească – tacâmuri și alte obiecte din argint – Str. Laborator Nr. 55 (la Bujavercă)
  • Fabrica de carton „Mucavaua” – carton și articole din carton – Calea Vitan nr. 65
  • Industria textilă „Vitan” – produse textile – Calea Vitan Nr. 70
  • Țesătoria și boiangeria „Vica” – țesături vopsite – Calea Vitan Nr. 43
  • Țesătoria de mătase „Lyon’s” – Calea Dudești Nr. 186
  • Filatura și țesătoria mecanică „Dâmbovița” – țesături din bumbac – Calea Dudești Nr. 188
  • Fabrica de mezeluri „L. Pațac” – Str. Alexandru Ciurcu Nr. 18
  • Fabricile „Mociorniță” – pielărie și încălțăminte – Str. Apele Minerale Nr. 67 – 75
  • Fabrica de mezeluri „Baciu Clement” – Str. Apele Minerale Nr. 39
  • Societatea de tricotaje „București” – Str. Apele Minerale Nr. 15
  • Fabrica de mezeluri „Dinescu și Arpășanu” – Str. Morilor Nr. 51
  • Fabrica de ciocolată „Regina Maria” – Str. Octavian Nr. 42 – 44
  • Fabrica de parfumuri „Legrain” – Str. Octavian Nr. 2
  • Uzinele „Lemaître” – construcții de mașini – Splaiul Unirii nr. 165
  • Societatea românească pentru industria de bumbac – țesături din bumbac – Splaiul Unirii Nr. 174
  • Abatorul comunal – Splaiul Unirii Nr. 178

Acestora li se adăuga o mulțime de făbricuțe, ateliere, prăvălii diverse….

Se câștigau bani și aceștia trebuiau să circule pentru a se îmnulți. Experiența dovedește că acolo unde există viață socială și economică există și cârciumi. Mai ales dacă oamenii locului sunt mângâiați de prosperitate. Vitanul era numai bun. Au apărut ca ciupercile după ploaie și au împânzit mahalaua.

În 1925, autoritățile Bucureștiului inventariau numai pe Calea Vitan, până la Bujavercă (intersecția cu Str. Laboratorilor), opt cârciumi (cu aproximație una la fiecare o sută de metri):

  • Nae Alexandrescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Vasile Dinescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Petrică Rădulescu – Calea Vitan Nr. 20
  • Haralambie (Lambe) Niculescu – Calea Vitan Nr. 52
  • Ștefan Lăzărescu – Calea Vitan Nr. 57
  • Ion V. Găitănaru – Calea Vitan Nr. 62
  • Teodor Teiu – Calea Vitan nr. 82
  • Haralambie Georgescu – Calea Vitan nr. 100

După cincisprezece ani erau la tot pasul, atât pe Vitan cât și pe străzile adiacente.

Le-a mers bine până când s-a schimbat regimul social–politic. Atunci toate au fost închise. Cele mai multe au trecut peste noapte în proprietatea statului. Câteva și-au reluat activitatea sub alte denumiri fără nicio legătură cu vechii proprietari: Bujorul, Foișor, Laborator, Înfrățirea, Ciocanul, Motru… Altele au căpătat o nouă destinație: magazin alimentar, băcănie, depozit de băuturi, magazin de legume–fructe, centru de pâine, circumscripție medicală (dispensar) de copii. Le păstrez în memorie pe toate. Le-am trecut pragul și le-am ascultat povestea spusă de bătrânii familiei mele sau de cei ai mahalalei. După 1985 toate au fost demolate.

Ruse și Ionescu au fost doi dintre cârciumarii Vitanului. Bunicul, Anghel Tănăsescu–Anghimoft, i-a cunoscut. Îl legau de ei interese financiare. Îi aproviziona cu carne și cu produse din carne, mai ales cu pastramă de oaie sau de capră și cu ghiudem, două dintre chestiile în prepararea cărora Anghimoft era recunoscut ca fiind foarte priceput. Și tot la ei poposea atunci când i se făcea sete sau când punea, cu prietenul lui Nicu Metz (angrosist de carne), de câte un chef cu bulbuci terminat a doua zi, spre prânz, între grădinile din dosul Bisericii Târcă, pe strada Soldat Dumitru Z. Nicolae, acolo unde Caterina (bunica) îi dregea pe toți (cheflii și lăutari deopotrivă) cu o ciorbă acră ca la mama ei.

***

Cârciuma lui Nae Ruse se afla la intersecția Șoselei Vitan cu Șoseaua Mihai Bravu, chiar acolo unde pe la 1870, pe vremea maiorului Pappasoglu, funcționa Bariera Vitanu, foarte aproape de Biserica Târcă ctitorită în 1820 de Radu Poenaru Sărdarul și de Natalia, soția sa.

Fotografia a fost făcută în 1936. (Clădirea a dăinuit până în 1985-86 când peste mahalaua mea au trecut buldozerele.)

În stânga, se construia Școala Târcă–Vitan, actuala Școală Gimnazială Nr. 84. Vizavi, dincolo de panglica pavată cu piatră de râu a Vitanului, sub malul înalt al Luncii Dâmboviței, stăpânea iazul rămas din „heleșteul ce se găsește la vale în fundul grădinii proprietarului N. Ioanid și care se prelungește spre proprietatea d-lui Th. Doncos până în dreptul bisericei și mai departe.” Lângă baltă, spre Bujavercă, se afla Școala Primară de Băieți Nr. 37 (școala veche devenită neîncăpătoare).

Tot atunci se amenajau după standardele timpului (trotuare largi, borduri, pavaje din piatră) Strada Răcari și Șoseaua Mihai Bravu între Răcari și Vitan. (Porțiunea  Răcari–Laborator (capătul tramvaiului 26) a rămas drum de țară până în 1964 când a fost realizată străpungerea Vitan–Dâmbovița pe care se circulă și azi.)

Nae Ruse a fost membru al Mișcării Legionare. Cârciuma lui a găzduit sediul unui Cuib Legionar. Prin preajmă erau destui adepți ai Gărzii și ai Căpitanului. Când evenimentele au luat-o razna, bunicul a renunțat să mai treacă pe acolo. Nu vroia să fie asociat în niciun fel cu legionarii. În Abator aceștia nu erau tolerați. Cei câțiva pe care măcelarii i-au dibuit au avut viață grea. Nu știu dacă Ruse a făcut rele. La începutul anilor ’50, pentru mult mai puțin, erai găzduit în cele mai teribile temnițe. Și într-o noapte l-au săltat.

Treceam zilnic pe lîngă fosta cârciumă. Nu mai funcționa de mult timp. Terasa dispăruse și proprietatea era împrejmuită cu un gard de scândură care urma spre stradă profilul curb al trotuarului. Casa, cu frontonul ei inconfundabil, arăta bine. Corpul dinspre Mihai Bravu era locuit de un turc bătrân care producea dulciuri. Le vindea, pe o tarabă mică, la poartă. În rest, pustiu.

Prin ’63-’64, Anghimoft a adus vestea:

– Caterino, a venit Ruse!

– Vai de mama lui! Câți ani a făcut, Anghele? Dumnezeu să-l ocrotească!

Atunci am aflat și eu de unde venea și de ce ajunsese acolo.

Când vremea îi îngăduia, ieșea în curte. Sprijinit de gard urmărea cu interes agitația străzii. Nu era înalt, mai degrabă scund. Purta părul pieptănat pe spate, totdeauna tratat cu ulei de nucă. Avea o mustăcioară subțire care îi sublinia conturul buzei. Anii de detenție lăsaseră urme. Era palid și lipsit de vlagă. N-a trecut foarte mult timp și cel care privea copiii roind în jurul școlii a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată.

După zavera din ’89, pe locul rămas de izbeliște în coasta Școlii Târcă–Vitan, s-a ridicat falnic un complex comercial și de servicii medicale foarte modern. Numai metal și sticlă. Gardul din tablă maronie care apare în fotografia lui Cristian Malide marchează cu fidelitate amplasamentul cârciumii lui Nae Ruse.

***

Suntem în 1940. Pe Strada Foișor, dincolo de intersecția cu străzile Laborator, Lt. Mihail Foișoreanu și Mugur Mugurel, lângă Școala Primară de Băieți Nr. 47 (dată în funcțiune de vreo doi ani, azi Școala Gimnazială Nr. 95), la câțiva pași de Biserica Foișor ctitorită în 1746 de Smaranda, soția domnitorului Nicolae Mavrocordat, se afla bodega lui Dumitru St. Ionescu. În diagonală, pe colțul cu Foișoreanu, funcționa încă școala veche – Școala Primară de Fete Nr. 37 – devenită peste ani Grădinița cu program prelungit Nr. 22.

Stătea în drumul celor mai mulți lucrători de la Abator, de la Mociorniță sau de la Lemaître. Avea vad bun și un dever de invidiat. Curtea din spate adăpostea o grădină încăpătoare unde, neștiuți, mușterii puteau petrece în voie. Clădirea a trecut prin vreme, fără a mai fi folosită. Stingheră și degradată, la începutul anilor ’60 a cedat locul terenului de handbal al școlii.

Mai către zilele noastre, când sportul nu mai este prețuit de puștii cartierelor bucureștene, i-a venit și ăstuia rândul să-și dovedească utilitatea. Pe amplasamentul ocupat cândva de cârciuma lui Mitică Ionescu a fost așezată centrala termică a școlii.

Curtea cu gard din șipcă cocoțat pe zidul de sprijin din cărămidă a dispărut odată cu celelalte construcții ale Foișorului dintre Vitan și Laborator. Cu câteva excepții, porțiunea Laborator–Splaiul Unirii a scăpat neatinsă. Au apucat să pună jos două-trei case pricopsite, frumoase, ale unor grădinari și negustori cunoscuți. A rămas în urmă un imens teren  viran. Așa este și acum.

***

Deși aflate la distanță una de alta, cele două cârciumi erau legate de o stranie coincidență. Funcționau gard în gard cu o școală și foarte aproape de o biserică. Asta nu i-a smintit nici pe învățăcei, nici pe enoriași. Alte vremuri, alți oameni… altă educație! În familie, în școală și în biserică.