despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

nu mai repede – ci mai sigur

În toate aspectele vieții de zi cu zi există un „pas următor” – ceva ce presupune evoluție, reașezarea și îndreptarea lucrurilor care se dovedesc că nu aduc nici o mulțumire oamenilor.

Așa e și traficul auto din Capitală.

Bucuroși că avem mașini pe care le putem folosi, ne-am pomenit că fără ele sîntem neputincioși, ajungînd să le fim sclavi în orice deplasare.

Că nu mai merge așa, se vede la orice oră – dar ca să trecem cumva peste starea-n care ne găsim, e nevoie să ne gîndim la ce-i de făcut.

Sigur, îmbunătățirea transportul public, respectarea regulilor de circulație, creșterea deplasărilor trotineta și cu bicicleta îs rețete verificate și nu greu de pus în practică.

Dar traficul auto cu mașinile personale nu o să se reducă, nu-i așa?

Și atunci oamenii trebuie să se gîndească că mai trebuie ceva – ceva în plus: o schimbare de atitudine.

Traficul nu trebuie să fie rapid!

Scopul deplasării dintr-un punct într-altul nu e să ajungi mai repede dintr-un punct într-altul: în oraș lucrurile nu funcționează așa, fiindcă în oraș trăiesc nu șoferi, ci oameni.

În oraș scopul deplasării e să ajungi cît mai în siguranță dintr-un punct într-altul: siguranță pentru șofer, și pentru cei ce merg pe trotuar, ce traversează, ce așteaptă în stații; și prin siguranță înțelegînd nu doar limitarea pericolelor, ci și creșterea predictibilității deplasării.

Ce-ar fi să n-ai voie să-i dai mai mult de 40 la oră nicăieri prin oraș? Ce-ar fi dacă pe toate șoselele și bulevardele autoturismele ar avea la dispoziție cel mult două benzi, în loc de trei sau patru?

S-ar circula mai încet, dar s-ar ajunge mai sigur: iar asta e un cîștig pentru toți oamenii.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

viitorul e pe șine

Rostogolim în gură concepte frumoase și generoase legate de viitorul transportului public. Autobuzul nu se poate să fie altfel decît electric, uitînd că, pe lîngă noi, avem deja o chestie care-și face treaba și o să-și facă treaba ani și ani de-acu-nainte: îi zice troleibuz.

Cît despre tramvai, continuăm păguboasa „poziționare” a acestui splendid mijloc de transport – rămîne ceva pe care-l folosesc amărîții.

Păi nu-i așa: viitorul Capitalei vine atît pe firele troleului, cît și – mai ales! – pe șinele tramvaiului.

Îndelung batjocorit din ceaușism încoace, e vremea ca transportul electric să se răzbune.

Tramvaiul trebuie să ajungă cît mai departe în periferii, acolo unde-s localități care s-ar bucura de el; cine spune că nu poate să meargă-n Ilfov?

  • Să ajungă la Chitila.
  • Să ajungă la Bragadiru
  • Să ajungă din nou la Jilava
  • Să ajungă la Pipera, din Petricani.
  • Să ajungă la Pantelimon

Tramvaiul trebuie să unească zone și să creeze legături rapide acolo unde nu sînt:

  • din Delfinului spre Doamna Ghica și mai departe
  • din Dămăroaia spre Băneasa
  • dinspre Timpuri Noi spre Sfînta Vineri
  • să revină pe șoseaua Gării Cățelu, și mai departe, spre noua zonă rezidențială a Policolorului…
  • dacă rămînea linia de pe șoseaua Berceni-Iriceanu, acum ne puteam folosi de ea ca să valorificăm noua relație care se creează spre Titan, prin spatele I. M. L.
  • dacă rămînea tramvai pe Iuliu Maniu puteam duce, acum, tramvai spre Chiajna.

Avem cele patru capete de linii centrale care nu-s legate între ele: Vasile Pârvan, Regina Maria, Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe – unirea rețelelor de tramvaie din centru este e vitală.

Tramvaiul poate îmbunătăți legătura părții de vest cu adevăratul centru – Ghencea și Drumul Taberei ar putea ajunge la Unirii direct, prin 13 Septembrie.

Oameni buni – Bucureștiul crește, se-ndesește: nevoile de transport și – cum ne place să vorbim azi – mobilitate cresc; cresc și nevoile îndreptățite de transport civilizat.

Numai tramvaiul poate face Bucureștiul viitorului.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

faptul că funcționează nu e de ajuns

Șoc și groază – noul pasaj de la Ciurel e aglomerat.

Foarte bine – înseamnă doar un singur lucru, și nimica altceva – că într-adevăr are succes și că într-adevăr era nevoie de el.

Altfel nu-l folosea nimeni: e la mintea cocoșului.

Dar…

Ne lăudăm de fiecare dată cînd construim ceva – o stradă, un pod, un pasaj, niște stații de metrou – și nu putem trece mai departe de argumentul „bine că merge”.

… „bine că merge” nu mai e de ajuns în orașul în care oamenii trebuie să trăiască mulțumitor și să le priască viața împreună.

Ne uităm la străzile noi: își fac treaba, într-adevăr; dar oamenii care merg pe ele nu-s mulțumiți: betoane pe mijloc, trotuare strîmbe și strîmte; se cheamă că nu-și fac treaba bine!

Ne uităm la poduri și pasaje: bune, ajutînd șoferii să treacă mai lesne; dar pietonii și călătorii-s siliți să stea mai mult la traversări, să ocolească; se cheamă că folosul lor e pe jumătate!

Ne uităm la noul metrou: ia că merge; dar stațiile-s finisate oribil, cu placări mizerabile, cu diferențe vizuale, cu rosturi și tăieturi de neconceput; se cheamă că omului i se face silă cînd se coboară-n stație!

… „bine că merge” e greșit – avem nevoie să meargă bine.

de astea nu mai zice nimeni nimic

Oho, dar ce ne-ar mai plăcea să știm cum sînt privite celelalte proiecte de infrastructură bucureșteană – cele de care n-a mai zis nimenea nimic.

Unele-s bagatele – cum ar fi acel nenorocit de pasaj subteran de la Pieptănari, care-ar muta, în sfîrșit, stațiile tramvaielor pe mijloc și ar ajuta oamenii să ajungă direct la metrou: de ani de zile nu-și face nimeni curaj să se-apuce… să-l termine!

Unirea tramvaielor 21 și 32 prin Piața Unirii e – din punct de vedere al infrastructurii – un căcățiș pentru orice administrație publică… dar nu se face; concret, nu se face.

Cum a rămas cu prelungirea celebrei axe Buzești-Berzei pe sub dealul Parlamentului și mai departe, spre Rahova? O mai facem… n-o mai facem? Măcar să știm!

Cîtă vorbă-n vînt, și pentru reconstruirea Halei Matache: flecuștețul ăsta, la fel de lesne de făcut precum demolarea haznalei, zace undeva – și zace, zace, zace.

E vorba de respect, nu altceva, pentru cei cărora – din cînd în cînd – li se spune că-s importanți doar pentru că se duc să pună o ștampilă pe-o foaie de vot.

Pe două roți – ca pe roate?

Piața Victoriei, cald, pe-nserat. Lume – buluc; „ce mai vor și ăștia, de ce s-au strîns iar aici?“ dai să-ntrebi, pînă cînd vezi că se face verde și toată lumea asta o ia din loc… și te prinzi că nu era altceva decît normalitatea a zeci de oameni pe biciclete și trotinete care se duc acasă.

Grozav ce s-a schimbat lumea bucureșteană, în ultimii cîțiva ani!

Nu doar că s-au înmulțit cei care merg pe două roți, ci – mai ales – că am început să luăm aceste două roți ca pe ceva normal. Am parcurs un drum lung: biciclistul nu mai e ciudat și nici tolerat – gata!

Și totuși, ceva nu s-a schimbat: anume obtuzitatea autorităților locale.

Practicarea noilor piste de biclete apărute în Capitală a rămas jalnică; continuăm să avem loc berechet nevalorificat pe majoritatea șoselelor noastre, continuăm să avem benzi pentru automobil mult prea late – favorizînd goana și, din cauza intersecțiilor nesincronizate, opririle dese – cînd cel mai simplu ar fi să îngustăm cît mai mult benzile de pe carosabil, astfel încît să se circule mai încet, mai atent și… mult mai fluent!

M-am uitat și la experimentele benzilor dedicate traficului pe două roți din sectoarele 4 și 6. Nu trebuie să credem habotnicia că locul lor nu-i pe trotuar – la urma urmei, nu toți bicicliștii-s pricepuți și gata să-nfrunte traficul – dar culoarul rezultat e o panglică vălurită, sinuoasă, ce ocolește pomi, stîlpi și stîlpișori, casete tehnice, lanțuri ornamentale, tomberoane, stații de autobuz… cu atît mai tare e descurajat biciclistul neofit să se-avînte din cartier înspre restul orașului.

Da… e „bine că s-au făcut“… dar era bine să se facă bine!

Acolo unde trotuarul e mulțumitor de lat, benzile de biciclete noi sînt comode, precum pe Bulevard, spre Kogălniceanu.

Nu vă fie frică, „strunga” nu pică!

scris de Ando

Revin un pic la Calea Călăraşilor: „Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos”.

Articolul nostru de acum doi ani şi ceva, a iscat – cum era de aşteptat – discuţii şi comentarii „pro” şi „contra” supralărgirii acestui tronson încorsetat în limitele vechii artere. Pentru că, în esenţă, aici este „buba”.

Şi atunci, cum justific afirmaţia categorică din titlu?

Păi, cu ceea ce se vede, concret, pe teren. Uşor-uşor, pe acest segment de drum, devenit o veritabilă „strungă” pentru circulaţia din zonă, s-au ridicat, pe ambele părţi, multe clădiri noi. Iată câteva exemple, începând cu vechiul nostru „client” adică scheletul de beton care sluţeşte şi acum, bine mersi, intersecţia de la Hala Traian:

Chiar anul ăsta, în perioada stării de urgenţă, la nr. 144, mai precis, pe colţul cu strada Prof. Mitriţă Constantinescu, a mai demarat un şantier!

În această situaţie, despre ce sistematizare mai putem discuta? Eu unul, nu cred că se va atinge cineva de aceste noi clădiri. Mai mult: sunt convins că vor mai apărea alte „plombe”. A, că din când în când, subiectul va fi repus pe tapet pentru (re)înfierbântarea spiritelor, tot ce se poate. Dar, cel puţin pentru mine, este evident că sunt slabe, foarte slabe şanse să fie corectată, într-un orizont de timp apropiat, această „anomalie” urbanistică a Bucureştiului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

pe Splai – bicicletele pe prima bandă

Splaiul nostru trece, în vara asta, printr-o nouă prefacere urbanistică!

Toată prima bandă va fi numai și numai pentru biciclete. Gata cu mașinile parcate, gata cu vuietul de lîngă trotuar…

Și, din păcate… gata cu banda specială, dedicată autobuzelor care circulă pe aici: linii grele, a căror atractivitate e distrusă de fiecare minut pierdut în trafic: 104, 123, 385, 336.

Încă mai cred că, pentru buna funcționare a Capitalei noastre, prioritizarea transportului public e vitală. Nu mă oftic – chiar mă bucur – cînd văd cum fratele meu pe bicicletă și trotinetă se duce pe lîngă mine cu iuțeala vîntului. Mi se pare cumplit să văd cum zeci de oameni șed prizonieri în cutii de tablă: autobuzul e acela care trebuie să treacă cel mai repede, și pe lîngă bicicletă, și pe lîngă mașină: asta trebuie să vedem că se-ntîmplă, ca să ne convingem să ne suim în transportul public.

Dacă pe noua arteră Fabrica de glucoză banda pentru biciclete e o glumă proastă, aici e, parcă… prea mare. Nu știu; simt că în continuare nu folosim tot spațiul aflat pe drumurile publice așa cum trebuie; de multe ori benzile auto îs prea late: ia să le facem mai înguste oleacă, și să vezi cum se disciplinează traficul și se mai reduce goana șoferului…

Desigur, deocamdată, noua bandă rămîne parcare – mai ales în preajma instituțiilor statului român care, pe lîngă faptul că s-au împroprietărit cu străzi și trotuare întregi, atrag trafic important.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

trei poduri noi

Fără să facem prea mult tam-tam pe chestia asta, uite că – minune mare! – avem deja vreo trei poduri în plus peste Dîmbovița!

Două între Vitan și Glina, ajutînd traficul rutier și permițînd noua legătură auto dintre Titan și Olteniței, plus încă unul la Ciurel, odată cu care în sfîrșit pe chei e sens unic.

Firește: nu e loc de laudă, întrucît ne putem pomeni că asta ar fi ceva care-i bine făcut de primărie.

Dar merită să amintim toate aceste îmbunătățiri de infrastructură bucureșteană, care se adaugă celor cunoscute din ultimii ani: pasaje noi și legături stradale îmbunătățite.

Cantitativ, nu-i puțin lucru; calitativ e încă… puțin.

Ușurătatea traversării Gîrlei cu mașina se traduce, indirect, într-un folos cetățenesc general – dar să nu uităm că, direct, pietonul nu prea-i îmbiat de rîul ce taie orașul nostru-n două.

Dîmbovița nu-i o promenadă și nici loc de petrecut vremea în mod plăcut; pe apele coclite și pline de buruieniș nu te poți da cu barca și nu s-au construit pasarele pietonale care s-ajute omul să treacă mai iute de pe un mal pe altul: ce bine-ar fi, de exemplu, să poți traversa la Mihai Vodă ca s-ajungi dinspre Centrul Vechi înspre Izvor!

Dîmbovița trebuie – cu orice preț – să fie a Capitalei.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

soluții urîte și nereușite la Eroilor

Ne apropiem – cu adevărat – de pornirea metroului din Drumul Taberei. Unul din punctele cele mai nenorocite de lucrări a fost Eroilor, unde am avut parte de mizerie îndelungă. Ce o să avem parte de-acum înainte… vedem chiar acum.

În primul rînd ne sare-n ochi că sînt trei soluții arhitectonice diferite de intrări la metrou.

Ceva între zeppelin, castravete și vierme uriaș, acoperit cu plastic și trîntit cîș pe trotuar…

Mai departe, o soluție mai tradițională – pe partea cu „Municipalul” – a cărei realizare e o rușine chiar și pentru anii ’90, cînd se construiau chioșcuri și buticuri mai de Doamne-ajută.

Spectaculos în intenție e accesul prelung, în formă de șarpe – dinspre partea cu monumentul Eroilor sanitari – ce a distrus pentru totdeauna părculețul. Foarte posibil să fie acceptabil din punct de vedere vizual, odată cu revitalizarea zonei. Remarcați faptul că nu s-a putut face nimica pentru a integra vechea aerisire a primei magistrale de metrou, aceasta rămînînd lipită hidos de noua construcție.

Nu putem lăsa de-o parte cele două țîțe transparente – sînt luminatoare pentru holurile noii stații – despre care nu putem decît să tragem nădejde că nu se vor urîți și mai mult de la praf, mizerie și mîzgăleli.

În buna noastră tradiție dăm cu mucii-n fasole cu elementele utilitare, care nu reușesc să fie integrate vizual într-un mod suportabil.

Așa că, întorcîndu-ne privirea la simplitatea vechilor intrări ale primei magistrale, cu atît mai mult ne place bunul-gust de acum mai bine de patru decenii.

pentru un standard mai bun al lucrărilor „temporare”

În această perioadă, tîrîș-grăpiș, se lucrează la aducerea-n normalitate a zonei afectate de construcția metroului din Drumul Taberei. Se pun borduri, se asfaltează la loc trotuare, șoselele-s îndreptate.

Momentul e prielnic pentru a ne pune întrebarea dacă nu e cazul să schimbăm standardul lucrărilor așa-numite temporare.

Temporare, carevasăzică, ar însemna că nu țin ani și ani de zile.

Adicătelea, pentru o deviere de trafic care-i planificată să țină vreun an-doi ani (care, în fapt, se transformă-ntr-una care ține vreo patru-cinci) lucrările „temporare” să fie realizate din prima la standardul lucrărilor definitive: fără trotuare din beton care n-au scurgeri și borduri; fără carosabil peticit, fără alternanțe asfalt-beton… și tot așa!

Oricum nici lucrările definitive nu-s făcute nemaipomenit: să fim sinceri, o lucrare definitivă are deja nevoie să fie refăcută după cinci-șase ani!

Dar lucrările „temporare”-s realmente absolut submediocre, incompatibile cu civilizația: cetățenii afectați de ele suferă ani de zile.

Și – mai presus de toate – așa cum știm prea bine pe pielea noastră, majoritatea zonelor afectate de lucrări temporare sînt scoase din administrarea primăriei și trecute-n administrarea constructorului, ceea ce nu-nseamnă decît… că nu se mai face curat și nu se-ntreține corespunzător nimic din amenajările stradale.