despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

n-ai cum să le știi pe toate

… cantitatea de lucruri care se află pe internet este uriașă. Păcat că-n realitate, lucrurile astea nu-s întotdeauna informație, conținut și adevăr. E așa de greu să afli ce se petrece-n jurul tău!

Unde anume să găsești, de pildă, tot ce se petrece-n Capitala noastră?

Să zicem că e vineri și urmează un weekend frumos, în care n-ai nici cumpărături de făcut, nici cine știe ce paranghelie la care ești obligat să mergi; ai avea chef să te bucuri de experiențele nenumărate pe care ți le oferă Bucureștiul.

Mult noroc!

În mai fiecare parc se petrece cîte ceva. Sînt case deschise unde-s evenimente. Se petrec concursuri. Se țin parade, tururi, unele muzee au cîte-o expoziție. Găsești tîrguri, evenimente caritabile, chestii culturale. Cu adevărat ai de unde alege.

Și ce păcat că nu știi de ele.

De unde? Cine să strîngă toate informațiile astea, cine să adune din zecile de „eventuri” care rămîn obscure pe facebook?

În ani, bătînd orașul și trăgînd cu urechea, am nimenit la multe chestii intersante și drăguțe, unde-am petrecut clipe frumoase; chestii organizate de inimoși, pentru care fiecare om venit în plus era o sărbătoare; ce păcat că mai multă lume n-avusese cum să știe despre ele…

Aș fi foarte fericit să am unde găsi – strînse – informațiile despre ce se petrece-n București.

„de la sine”

Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă.

E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo.

Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului.

În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim.

Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut.

Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros!

Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali?

Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine!

Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea!

De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele.

Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși?

Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online?

Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent.

Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți.

cine nu are bătrîni, să-i urmărească

… pe facebook, firește.

În sfîrșit, acest instrument social a devenit și util.

Remarcasem, cu ceva ani în urmă, cum crescuse interesul pentru istoria bucureșteană, odată cu intrarea tot mai mult pe internet a celor trecuți de 50 de ani.

Ce s-a schimbat de-atunci încoace, însă, n-a fost chiar previzibil.

Oamenii, într-adevăr, n-au vreme să stea pe net – sau n-au chef. Sau n-au răbdare. Și – în nici un caz – n-au poftă să colaboreze ori să-și deschidă pagini, site-uri. Nici să urmărească forumuri – puzderie! Nici să comenteze; cine să răspundă, în majoritatea covîrșitoate a cazurilor, la un comentariu lăsat la un articol publicat acum șapte ani?

Însă, pe facebook, îi cu totul altă calimeră.

Minunată unealtă! Ușor de folosit – cu interacțiune instantanee – cu posibilități infinite de-a te pune-n legătură cu oameni de care n-ai auzit ori – mai ales! – n-ai mai auzit!

Așa că nu trece zi fără să descoperim vreo istorie necunoscută ori vreo imagine veche cu totul inedită.

o recomandare

Nu știu cine face „Once upon a time in Bucharest” – dar e interesant.

Și-i multă muncă, acolo.

… Calea Victoriei?

… Calea Victoriei este moartă! A murit economic, în primul rând. Au ucis-o retrocedările. Cele mai multe locuințe sunt goale. Și nu-și găsesc chiriași. De ce ai veni într-o zonă moartă, în care n-ai unde ține un automobil, unde nu mai sunt piețe, magazine, altele decât nenorocitul ăla de MegaImage, care a devenit o oroare? Unde nu mai sunt librării, excepție făcând cea de la Krețulescu, și ea în suferință? Cum spuneam, de parcuri nici nu poate fi vorba. Cel de peste drum de Academia Română este cât o batistă, și uitat de lume, cel de la Ateneu, o oroare. De ce să cobori în Cișmigiu? Să-ți accentuezi depresia?

Nici cultural Calea Victoriei nu mai înseamnă nimic. Casa Cesianu, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă, și cam atât. Stau goale, goale. La Ateneu, concerte, din când în când, cu un public rarefiat, și fără urmași vizibili. Niciun cinematograf. Teatrele, Tănase și Municipalul, parcă, își pierd și ele publicul. Nu prea vine nimeni din spate, nici dramaturgi, nici actori, nici regizori, nici scenografi.

Așa zice Constantin Gheorghe. Dar mie tot îmi place Calea Victoriei – cu toate urîte ale ei.

Berceni de poveste

… o recomandare: „Berceni de poveste” – un blog despre Berceni și nu numai, fiindcă se-ntinde cam spre tot sectorul 4.

Uite că se poate să scrii despre un cartier și să găsești, cu ceva stăruință, lucruri interesante-n trecutul lui… oricît de anost ți-ar părea.

Și eu revin destul de des prin fosta mea parte de oraș: cu bune și cu rele; cu străzi șerpuitoare; cu Mărțișorul cel cuminte; cu vechea Mandravelă și – desigur – cu Spitalu’ 9.

recomandăm

Îmi pare bine că Andrei Bîrsan publică, cîte-un pic, imagini din arhiva lui personală. Are de unde: a fotografiat mult – foarte mult! – începînd cu anii ’80.

Găsim comori și-aici și se cuvine să răspîndim vestea cît mai tare. Vedem și aerul Bucureștiului de la-nceput de ani ’90. Vedem multe: poate-n fiecare clișeu e o poveste.

am făcut lucruri bune

… un alt an se-ncheie; un alt an bun. Ne-am văzut de treabă; zi după zi, cu bună-credință, noi ne-am purtat omenește, fiindcă n-am uitat că nu-i nimic peste interesul omului, interesul cetățeanului, frumusețea corectitudinii și necesitatea adevărului, mai ales când e greu de înghițit.

Doar să vedem ce-a fost pe-aici în 2016. Cel mai citit articol a fost despre Dan Coe.

Amintirile, vedeți, ne-au îmbogățit – și cînd ele-s și istorice, cu atît mai tare ne bucurăm s-aflăm mai multe despre adevăruri ascunse; cum e cel despre catastrofa de pe lacul Tei petrecută în August ‘967.

Am scris multe despre civilizația de lîngă noi: șarja-nspre inumanitatea tehnocrată n-a fost tocmai trecută cu vederea. Am văzut – din fapte mici – cum ei scuipă pe noi. Dar ne-am convins, iar și iar, că cele mai multe mizerii ni le facem noi… nouă. Noi mîzgălim orașul. Noi îl stricăm. Noi aruncăm banii pe porcării. Noi înghițim concepte goale. Noi ne facem că nu vedem!

Dar cel mai mult ne-a plăcut să găsim lucruri vechi; nu doar din cărți, ci nemijlocit: de pe Stradă. Am dibuit fabrica de șanuri Ludovic; dar și depozitul de hîrtie de pe șoseaua Tudor Vladimirescu; nu departe de el – pe Viilor – am găsit mai multe despre magazinul de fierărie al lui Carol Andrenyi; ne-am plimbat printre vechile făbricuțe rahovene și-am văzut cîte dintre ele-s, azi, centre comerciale. Tot învîrtindu-ne pe lîngă casă, am descoperit și cum s-a ridicat cvartalul de blocuri roșii din Ferentari și-am cercat să luăm urma Lirei. Am plecat iar la vînătoare de garaje vechi și am început a-nnumăra scuaruri, ronduri și părculețe care-mbogățesc, și azi, orașul.

Am văzut cum se trăia acum 50 de ani și-acum 51 de ani; am văzut cum se-ntîmpina-Ntîi Maiul după Război; cum mergeau lucrurile cele noi în ’50; cum le era-nfățișată Capitala elevilor care-o vizitau în anii ’40 – și tot de pe-atunci deslușeam mai multe despre viață citind despre mersul școalelor. Și, dacă de la atîta citit ziare și ghiduri vechi ne-ar fi luat capul, am fi ajuns – în cunoștință de cauză – la Spitalu’ 9

Așa că ne-am și hodinit. Pe-aici și pe dincolo: pe la greci, pe la talieni

I-am chemat, în continuare, pe toți care-au vrut să scrie.

… iar cel mai tînăr autor are 8 ani și bate, cu pași mici, lumea după subiecte.

zi de zi – în fiecare zi

… ați băgat de seamă, desigur, că și-n perioadele moarte, chipurile fără audiență, venim în fiecare zi cu-n subiect-două.

Într-un mediu în care presa tradițională șade-nchisă de vineri pînă luni și presa online o lasă moale rău de tot peste weekend, pînă și blogurile mari s-au obișnuit să nu mai aducă nimic consistent.

Nu și noi; da’ de ce?

Pentru că merită, d-aia. Oamenilor le place să citească, să afle lucruri și nu-și închid creierul de sărbători – așa știm.

D-aia, deci, încercăm s-aducem cîte ceva interesant în fiecare zi, chit că-i duminecă ori sărbătoare publică.

Bun-înțeles, se prea poate să n-avem ce scrie; să nu se fi-ntîmplat nimica; să n-avem cheful să reacționăm la subiecte care nu-s pe-adevărata agendă a oamenilor ori să n-avem timpul de-a așterne niște gînduri în așa fel încît să ia forma unui material – că oameni sîntem și noi – dar asta-i excepția, nu noua regulă.

Treabă serioasă – fiindcă ceea ce ne face oameni n-are cum să-și ia vreo zi liberă.

o recomandare

… cine nu s-a plimbat prin Capitala anilor ’70-80, purtat de pozele făcute de Șerban Lăcrițeanu? Au fost publicate de mulți ani pe forumul Tramclub. Dar știți că nu-s toate acolo…

Inginerul Lăcrițeanu a pozat enorm în București. Îndrăgostit de tramvaie-n primul rînd, a surprins nu doar cutii de tablă pline cu oameni – ci Istorie.

Pe „Bucureștiul meu drag” se găsesc aproape 150 de imagini ale lui Șerban Lăcrițeanu. Parte din ele au apărut și-n revista asociației acum ceva ani. Dar să le vezi, laolaltă – ce-ncîntare; pentru că pe cîteva nu le știm de pe „Tramclub”.

… zloată și șantiere; Uranusul coborînd spre Izvor; lucrările de metrou sluțind Piața Unirii; o veche „săgeată albastră” părăsind Gara; o stație de tramvai interbelică încă-n picioare, jos la 11 Iunie; sau rondul Coșbuc c-o parte din uitatul cinema „Modern”.

Mă-ntreb cîte alte poze mai are Șerban Lăcrițeanu-n sertar.

(o recomandare de la Cătălin, căruia-i mulțumim mult)