despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cine nu are bătrîni, să-i urmărească

… pe facebook, firește.

În sfîrșit, acest instrument social a devenit și util.

Remarcasem, cu ceva ani în urmă, cum crescuse interesul pentru istoria bucureșteană, odată cu intrarea tot mai mult pe internet a celor trecuți de 50 de ani.

Ce s-a schimbat de-atunci încoace, însă, n-a fost chiar previzibil.

Oamenii, într-adevăr, n-au vreme să stea pe net – sau n-au chef. Sau n-au răbdare. Și – în nici un caz – n-au poftă să colaboreze ori să-și deschidă pagini, site-uri. Nici să urmărească forumuri – puzderie! Nici să comenteze; cine să răspundă, în majoritatea covîrșitoate a cazurilor, la un comentariu lăsat la un articol publicat acum șapte ani?

Însă, pe facebook, îi cu totul altă calimeră.

Minunată unealtă! Ușor de folosit – cu interacțiune instantanee – cu posibilități infinite de-a te pune-n legătură cu oameni de care n-ai auzit ori – mai ales! – n-ai mai auzit!

Așa că nu trece zi fără să descoperim vreo istorie necunoscută ori vreo imagine veche cu totul inedită.

o recomandare

Nu știu cine face „Once upon a time in Bucharest” – dar e interesant.

Și-i multă muncă, acolo.

… Calea Victoriei?

… Calea Victoriei este moartă! A murit economic, în primul rând. Au ucis-o retrocedările. Cele mai multe locuințe sunt goale. Și nu-și găsesc chiriași. De ce ai veni într-o zonă moartă, în care n-ai unde ține un automobil, unde nu mai sunt piețe, magazine, altele decât nenorocitul ăla de MegaImage, care a devenit o oroare? Unde nu mai sunt librării, excepție făcând cea de la Krețulescu, și ea în suferință? Cum spuneam, de parcuri nici nu poate fi vorba. Cel de peste drum de Academia Română este cât o batistă, și uitat de lume, cel de la Ateneu, o oroare. De ce să cobori în Cișmigiu? Să-ți accentuezi depresia?

Nici cultural Calea Victoriei nu mai înseamnă nimic. Casa Cesianu, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă, și cam atât. Stau goale, goale. La Ateneu, concerte, din când în când, cu un public rarefiat, și fără urmași vizibili. Niciun cinematograf. Teatrele, Tănase și Municipalul, parcă, își pierd și ele publicul. Nu prea vine nimeni din spate, nici dramaturgi, nici actori, nici regizori, nici scenografi.

Așa zice Constantin Gheorghe. Dar mie tot îmi place Calea Victoriei – cu toate urîte ale ei.

Berceni de poveste

… o recomandare: „Berceni de poveste” – un blog despre Berceni și nu numai, fiindcă se-ntinde cam spre tot sectorul 4.

Uite că se poate să scrii despre un cartier și să găsești, cu ceva stăruință, lucruri interesante-n trecutul lui… oricît de anost ți-ar părea.

Și eu revin destul de des prin fosta mea parte de oraș: cu bune și cu rele; cu străzi șerpuitoare; cu Mărțișorul cel cuminte; cu vechea Mandravelă și – desigur – cu Spitalu’ 9.

recomandăm

Îmi pare bine că Andrei Bîrsan publică, cîte-un pic, imagini din arhiva lui personală. Are de unde: a fotografiat mult – foarte mult! – începînd cu anii ’80.

Găsim comori și-aici și se cuvine să răspîndim vestea cît mai tare. Vedem și aerul Bucureștiului de la-nceput de ani ’90. Vedem multe: poate-n fiecare clișeu e o poveste.

am făcut lucruri bune

… un alt an se-ncheie; un alt an bun. Ne-am văzut de treabă; zi după zi, cu bună-credință, noi ne-am purtat omenește, fiindcă n-am uitat că nu-i nimic peste interesul omului, interesul cetățeanului, frumusețea corectitudinii și necesitatea adevărului, mai ales când e greu de înghițit.

Doar să vedem ce-a fost pe-aici în 2016. Cel mai citit articol a fost despre Dan Coe.

Amintirile, vedeți, ne-au îmbogățit – și cînd ele-s și istorice, cu atît mai tare ne bucurăm s-aflăm mai multe despre adevăruri ascunse; cum e cel despre catastrofa de pe lacul Tei petrecută în August ‘967.

Am scris multe despre civilizația de lîngă noi: șarja-nspre inumanitatea tehnocrată n-a fost tocmai trecută cu vederea. Am văzut – din fapte mici – cum ei scuipă pe noi. Dar ne-am convins, iar și iar, că cele mai multe mizerii ni le facem noi… nouă. Noi mîzgălim orașul. Noi îl stricăm. Noi aruncăm banii pe porcării. Noi înghițim concepte goale. Noi ne facem că nu vedem!

Dar cel mai mult ne-a plăcut să găsim lucruri vechi; nu doar din cărți, ci nemijlocit: de pe Stradă. Am dibuit fabrica de șanuri Ludovic; dar și depozitul de hîrtie de pe șoseaua Tudor Vladimirescu; nu departe de el – pe Viilor – am găsit mai multe despre magazinul de fierărie al lui Carol Andrenyi; ne-am plimbat printre vechile făbricuțe rahovene și-am văzut cîte dintre ele-s, azi, centre comerciale. Tot învîrtindu-ne pe lîngă casă, am descoperit și cum s-a ridicat cvartalul de blocuri roșii din Ferentari și-am cercat să luăm urma Lirei. Am plecat iar la vînătoare de garaje vechi și am început a-nnumăra scuaruri, ronduri și părculețe care-mbogățesc, și azi, orașul.

Am văzut cum se trăia acum 50 de ani și-acum 51 de ani; am văzut cum se-ntîmpina-Ntîi Maiul după Război; cum mergeau lucrurile cele noi în ’50; cum le era-nfățișată Capitala elevilor care-o vizitau în anii ’40 – și tot de pe-atunci deslușeam mai multe despre viață citind despre mersul școalelor. Și, dacă de la atîta citit ziare și ghiduri vechi ne-ar fi luat capul, am fi ajuns – în cunoștință de cauză – la Spitalu’ 9

Așa că ne-am și hodinit. Pe-aici și pe dincolo: pe la greci, pe la talieni

I-am chemat, în continuare, pe toți care-au vrut să scrie.

… iar cel mai tînăr autor are 8 ani și bate, cu pași mici, lumea după subiecte.

zi de zi – în fiecare zi

… ați băgat de seamă, desigur, că și-n perioadele moarte, chipurile fără audiență, venim în fiecare zi cu-n subiect-două.

Într-un mediu în care presa tradițională șade-nchisă de vineri pînă luni și presa online o lasă moale rău de tot peste weekend, pînă și blogurile mari s-au obișnuit să nu mai aducă nimic consistent.

Nu și noi; da’ de ce?

Pentru că merită, d-aia. Oamenilor le place să citească, să afle lucruri și nu-și închid creierul de sărbători – așa știm.

D-aia, deci, încercăm s-aducem cîte ceva interesant în fiecare zi, chit că-i duminecă ori sărbătoare publică.

Bun-înțeles, se prea poate să n-avem ce scrie; să nu se fi-ntîmplat nimica; să n-avem cheful să reacționăm la subiecte care nu-s pe-adevărata agendă a oamenilor ori să n-avem timpul de-a așterne niște gînduri în așa fel încît să ia forma unui material – că oameni sîntem și noi – dar asta-i excepția, nu noua regulă.

Treabă serioasă – fiindcă ceea ce ne face oameni n-are cum să-și ia vreo zi liberă.

o recomandare

… cine nu s-a plimbat prin Capitala anilor ’70-80, purtat de pozele făcute de Șerban Lăcrițeanu? Au fost publicate de mulți ani pe forumul Tramclub. Dar știți că nu-s toate acolo…

Inginerul Lăcrițeanu a pozat enorm în București. Îndrăgostit de tramvaie-n primul rînd, a surprins nu doar cutii de tablă pline cu oameni – ci Istorie.

Pe „Bucureștiul meu drag” se găsesc aproape 150 de imagini ale lui Șerban Lăcrițeanu. Parte din ele au apărut și-n revista asociației acum ceva ani. Dar să le vezi, laolaltă – ce-ncîntare; pentru că pe cîteva nu le știm de pe „Tramclub”.

… zloată și șantiere; Uranusul coborînd spre Izvor; lucrările de metrou sluțind Piața Unirii; o veche „săgeată albastră” părăsind Gara; o stație de tramvai interbelică încă-n picioare, jos la 11 Iunie; sau rondul Coșbuc c-o parte din uitatul cinema „Modern”.

Mă-ntreb cîte alte poze mai are Șerban Lăcrițeanu-n sertar.

(o recomandare de la Cătălin, căruia-i mulțumim mult)

… n-am făcut-o. Și îmi pare rău.

Pe medicul Burnei nu l-au făcut mare numai ăi de deasupra lui. L-au făcut și ăi de dedesubt, și ăi din lateral – ăia care au tăcut. Care au fost cu el in sala de operație ani de zile și l-au vazut omorînd cu sînge rece. Vor fi chemați în judecată pentru complicitate? Sau vor sufla ușurați, numai cu crucea cu limba-n gură că au scăpat de psihopat?

Si, ce-i mai criminal, Burnei s-a făcut mare pe spatele părinților. Nu știu, nu pot – mulțumesc lui Dumnezeu că nu știu și nu pot – să îi descriu cinismul. Dar nici nu pot sa uit doua întîmplări.

Acum câțiva ani, de urgență la o clinică privată, maimuța mică cu recomandare de operație de urgență: hernie inghinală. Înainte de operație, normal, ecografia. Medicul ecografist, căruia n-o să-i dau numele, pentru că am promis, ne spune clar: nu stați aici. Mergeți in altă parte. Și ne-a spus și unde. Și a fost bine.

Trei luni mai tîrziu, 30 decembrie, febră, tuse, tot tacîmul. Camera de garda de la Budimex: omor de lume, salvări – am tot stat vreo doua ore parcă. Ne vine rîndul: doamna doctor tînără, frumoasă, profi, scurt și la obiect. Copilul cuminte, dar timorat (era după operația de hernie, știa ce-i ăla spital) stă la consultat, o bușește plînsul cînd vede spatula. Doamna doctor face pasul de la om la vită: Da’ negativistă mai ești, fetițo!

… fetița avea trei ani. Eu am luat rețeta, copilul și am plecat. În loc să-i explic supraoamei din fața mea că nu mă interesează ce coji de cartofi a mîncat mă-sa ca s-o țină la medicină, nu mă interesează ce șpagă a dat sa intre în spital, nu mă interesează cît costa un tratat, cît cîștigă un medic tînăr, nu mă interesează de cînd n-a dormit și cîți domni profesori au invitat-o să s… p… și că dacă n-are chef să fie medic de copii la stat să se care la privat sau undeva afară.

Eu aș fi putut face asta. Pentru că mă cred deștept tare și pentru că aveam un copil răcit și pentru că nu eram, în nici un caz, într-o situație disperată.

… și n-am făcut-o.

Și îmi pare rău.

… felicitări: ați mîncat căcat!

Sîmbătă dimineață: e soare, e liniște-n oraș, oamenii își văd de-ale lor, se gîndesc la alegeri poate. E greu să funcționezi; aproape imposibil – începe să circule pe internet investigația Casei Jurnalistului despre medicul Burnei: un șut în gura celor care, an după an, au ales să nu se ocupe de subiecte grele, delicate, imposibile, să nu clatine socluri pe care s-au cocoțat oameni providențiali.

Citești și-nnebunești; nu mai ai ce face, ce zice, ce comenta – reacțiile normale sînt simple. Cei ce încă mai au ceva omenesc în ei se-neacă, se sufocă: „Puşca, unde mi-e puşca?” par a striga, precum ultimul om rămas în finalul Rinocerilor lui Ionesco.

Pe internet, liniște.

Pauză.

Viața merge înainte, știți: „avem facturi de plătit, avem copii de crescut, avem publicitate de încasat”-

Pe internet nu se vorbește despre medicul Burnei.

Am luat la rînd toate blogurile din toate clasamentele, din toate topurile – zeci de bloguri. În afară de Simona Tache și Tolontan nu scrie nimeni; nici un rînd. Medicul Burnei nu există. Copiii nu există. Părinții nu există.

Nu că n-ar fi probleme arzătoare: pesediștii votează, curierul întîrzie o comandă, bancile au luat cinci lei comision la o tranzacție, e un film nou de comentat, nevasta a pozat o omletă senzațională, un imbecil n-a dat link, un altul n-a pus semnal-

Înțelegeți: acești bloggeri, acești influenceri, acești deontologi, acești lideri de opinie n-au nici o greață să aibă în fiecare zi o părere despre orice – atîta vreme cît oriceul ăstă nu e viața copiilor. Unii-s năimiți pe la stații TV și nu pot aborda subiecte delicate; alții au reclamă de-ncasat; alții-s ocupați să-și povestească viața în advertoriale – dar nu toți sînt neoameni, nu-i așa?

… ba da.

Sînt cu toții neoameni. Și nu-nțeleg – și se umplu de bube – cînd lumea se șterge cu deșteptăciunea și sfaturile lor la cur.

Toată deșteptăciunea asta nu face nici cît un căcat, atunci cînd lipsește omenia. Omenia!

Omenia care te face să știi că totul pînă la copii! – și că nu te pui cu o Mamă.

Pentru puiul ei, mama o să mute munții. Și – Doamne-ferește! – ca să-și răzbune puiul, mama o să doboare pe oricine. De multe ori, rîdem de mamițici. Sînt ridicole pe forumuri. Sînt mitocance care cresc generații de domni Goe-

… dar cînd trebuie să-și apere puiul, mamițica îl apără ca Mamă, nu ca mamițică; nu știu dacă-nțelegeți.

Probabil că n-o să-nțelegeți: omenia din voi s-a veștejit de mult. Dar și mama voastră, cîndva, la un moment dat, a mutat un munte – mai mare, mai mic! – și pentru voi. Și mama voastră se bucură, azi, că vă știe sănătoși, așezați, ajunși. Doar uneori se gîndește c-ar fi fost bine și să fiți oameni.