despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din presa vremii (105)

La 31 octombrie 1869 a circulat primul tren din București – spre Giurgiu, din Gara Filaret; acolo a fost prima cale ferată a Capitalei.

Pentru a marca cum se cuvine centenarul ceferist, în octombrie 1969 se repunea în funcțiune celebra locomotivă „Călugăreni”, care urma să refacă – simbolic – cursa inaugurală.

Evenimentul s-a petrecut ca la carte; trenul a plecat la Giurgiu la 11 fără un sfert dimineața, fix la fel cum o făcuse cu-n secol înainte. Din păcate, Gara Filaret fusese dezafectată traficului de călători de aproape un deceniu, așa că n-a fost cum să se plece de altundeva decît din Gara de Nord. Relatările se găsesc în presa de a doua zi, sîmbătă, 1 noiembrie.

La vremea aceea foloseam încă locomotive cu abur pe căile noastre ferate iar electrificarea putem spune că de-abia începuse; de fapt chiar, pentru că penuria de combustibil era uriașă – motorina folosindu-se pentru alte activități – pînă înainte de Revoluție locomotivele cu abur au funcționat nu doar prin depouri ci efectuînd și curse regulate cu călători!

Locomotiva „Călugăreni” nu s-a pierdut nici azi; ultima dată a fost scoasă în public prin 2014, cînd a reușit să mai facă o cursă-două spre Gara Băneasa, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la inaugurarea Muzeului Ceferiștilor.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Case căzute 455 – Str. Gazelei 74

… ascunsă și – mai ales – eclipsată de frumusețea învecinată, merită menționată-n serialul nostru.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 453 – Str. Nicolae Paulescu 59

Ne-ntoarcem pe culmea Cotroceniului, dibuind înc-o frumusețe ascunsă-n vegetația sălbăticită.

mai multe despre Case căzute

Vitan – felurimi (XI) – La Capangiu şi prin împrejurimi (I)

scris de C. D. Mocanu

La Capangiu

Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?

Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.

Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.

Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.

Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.

Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.

Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.

Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.

Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.

Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo –  în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.

Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.

Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet,  pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.

În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.

Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini  şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.

◦◦○◦◦

Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.

Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.

◦◦○◦◦

Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.

Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.

Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.

Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.

Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.

„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de  cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.

Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.

Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor.

Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.

Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.

◦◦○◦◦

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.

În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.

Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.

În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută  prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.

◦◦○◦◦

Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.

În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.

◦◦○◦◦

Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.

Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.

„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.

În anul 1746, Constantin Mavrocordat  renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul  întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă”  a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.

Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.

(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau. 

(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.

Embaticar – Cel  ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.

◦◦○◦◦

În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).

Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.

Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!

Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.

Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.

Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.

N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…

Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.

Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.

Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.

Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan

V V C XLI

Ne uităm la zidul casei ăsteia de pe strada Maramureș, pe care-o vedem cînd trecem pe Dinicu Golescu. Poate o fi o istorie-n spate, poate nu. Cine să mai știe!

 

Alte povești de pe alte ziduri:

Case căzute 436 – Șos. Cotroceni 26

La doi pași de Grădina Botanică și de senzaționala substație electrică Cotroceni o căsuță discretă.

mai multe despre Case căzute

Demult, cu Pobeda prin Obor

scris de Ando

De data asta, nu e vorba despre ceva clădiri importante sau de cine ştie ce monumente, ci pur şi simplu despre câteva străzi banale pe care vremurile mi le-au aşezat şi mie… în drum. Le-am bătut la pas de n’şpe mii de ori, cu sau fără treabă. Bănuiesc că asta i se întâmplă oricui. Fugitiv şi, bineînţeles, în situaţii deosebite chiar am reţinut anumite modificări şi, de aceea, m-am bucurat nespus când am găsit în toptanul de fotografii postate cu generozitate de cei de la Studiourile Buftea imaginile pe care îmi permit să le comentez în continuare. Mai întâi, pe scurt, contextul realizării lor: „Bucureștiul anului 1964 prin lupa iscoditoare a lui Lucian Pintilie. Obsesia găsirii locaţiei perfecte de filmare la pelicula sa de debut, “Duminică la ora șase”. De la “Duminică la ora 6” rămânem cu o documentare foto incredibilă a Bucureştiului din anii ’60, cu mahalale, afaceri dispărute, piețe, trenuri, halte, bodegi, figuri expresive, vânzătoare de flori…”

Ei bine, toate aceste căutări (din Obor în Uranus, din Calea Vitan la Filaret etc.) s-au făcut cu maşina de serviciu a studiourilor, adică un automobil Pobeda pe care-l vom vedea în aproape toate fotografiile.

Dacă tot am pus link-ul la gheţăria arsă de pe strada Chiristigiilor, cu voia dumneavoastră, am să încep cu chiar cu această stradă care porneşte din şos. Mihai Bravu şi se termină, practic, în Piaţa Obor.

Iată, mai întâi, fotografiile din 1964. Prima este orientată spre Piaţa Obor şi fabrica de pompe Aversa cu actuala hală de peşte, pe stânga.

A doua imagine cuprinde, mai larg, frontul de case din dreapta, front din care aproape tot ce este în spatele liniei galbene a dispărut.

In sfârşit, a treia poză care mie, personal, mi se pare cea mai interesantă ne arată celălalt capăt al străzii, cel care ajunge în Mihai Bravu, cam prin zona unde – peste şosea – era şi prăvălia lui Predoleanu.

In dreptul grupului de persoane din stânga, este clădirea fostului cinematograf Ileana/Donca Simo/Avrig aflată chiar pe colţul de unde porneşte strada Avrig.

Bineînţeles că, după aproape şase decenii, aspectul străzii este modificat substanţial.

Cu mare satisfacţie am (re)descoperit casa de la actualul numar 24 care a atras şi atenţia echipei de la studiourile Buftea.

O clădire interesantă, dar şi mai interesant este modelul original în care era pavată curtea! Ce era aici? Cel mai bine, ne transmite, prietenul nostru, Mini-Economicus: „…în casa respectivă a funcţionat pentru o scurtă perioadă (până prin 1977-1979) sediul central al Clubului de şah “Mecanică Fină”, apoi în a doua jumătate a anilor ’80, a fost sala de forţă/antrenamente a unui club de lupte… cred că “Metalul” !?
Se pare totuşi că viluţa nu a fost proprietatea efectivă a vreunui club ci era doar închiriată de pe la primărie !?
Ţin minte că mai veneau “luptătorii” prin parc, după antrenament, să mai joace un şah… mari cât casa, dar… „băieţi buni” şi, mai ales, plini de ţigări “străineze” luate de prin deplasări şi turnee “afară”… ţigări pe care le împărţeau cu drag cu noi fiindcă îi lăsam, mai mult sau mai puţin voalat… să câştige partidele… Ei plecau fericiţi, iar noi cu plămânii plini de Camel şi Marlboro”.

Clădirea există şi acum, pitită lângă blocul masiv care se construieşte lângă ea. Deşi este ascunsă de plexiglasul gardului, am reuşit, totuşi, să fac câteva poze:

Aşadar, până la urmă, casa şi-a găsit un proprietar pentru că se văd termopanele puse la ferestre, plus că, de curând, a intrat sub schele pentru o reabilitare termică, din aia făcută cu celebrele plăci de „scârţ”. Bănuiesc că se va umbla şi la pavajul curţii, deci totul va intra în banalitatea cu care ne-am obişnuit.

Părăsim strada Chiristgiilor ediţia 1964 cu o imagine de ansamblu.

Mergem mai departe, adică intrăm pe Şos. Pantelimon şi facem un mic popas la bufetul „Parângul” aflat chiar în capul străzii Popa Lazăr.

Despre el am mai pomenit noi la povestea tunelului subteran. Iată şi cum arată acum, acelaşi colţ de stradă:

La mică distanţă, după ce a traversat fostul bd. Dimitrov (actual Ferdinand), echipa căutătorilor de la Buftea a poposit şi pe strada Zidurilor – tot într-o zonă în care îmi tocesc de mulţi ani tălpile.

De data asta, reperul prin care am recunoscut casa şi, implicit, strada, a fost acest ornament floral aflat pe zidul clădirii de la nr. 38:

Iată şi strada fotografiată, atunci, în 1964, spre cele două capete:

… şi cum arată acum, în 2021:

Şi pentru că e de bonton, hai să terminăm cu ceva… enigmatic sau măcar… în coadă de peşte. Trebuie spus că asupra clădirii din stânga planează (conform comentariilor de pe respectiva pagină de facebook) un mare semn de întrebare: a fost sau nu aici, prin anii 30, un mic cinematograf de cartier?

Dacă e să ne luăm după lista asta publicată recent pe pagina de facebook Cinematografe Bucureştene, se pare că da (chiar dacă numărul cadastral nu mai corespunde, ceea ce nu-i o noutate).

din zbor (289)

N-am mai apucat de multișor să vedem ce se mai petrece-n zona industrială din spatele fostei fabrici „Timpuri Noi”.

Dar… de parcă n-am ști cam ce se poate-ntîmpla.

De pildă, la intersecția străzilor Ion Minulescu și Octavian a fost demolată casa asta.

(mulțumiri – Marian Arion)

Citiți și:

Civilizație publică LXII – Zürich (VI)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

Pusesem punct episodului anterior şi mă încerca un sentiment ciudat, de neîmplinire, pentru că nici de această dată nu reuşeam să prezint documentat momentul în care am făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich” chiar acolo unde ilumina şi împodobea cu distincţie, cu rafinament, o zonă pietonală importantă dintr-un oraş moldav încărcat de istorie, de tradiţie şi de parfum. Aveam la dispoziţie doar amintirile mele şi o fotografie alb-negru, de proastă calitate, preluată din monografia întreprinderii locale de reţele electrice intitulată „Uzina de lumină, 1899-1999”. Aproape că mă împăcasem cu gândul. Am scotocit mult timp după  imagini folositoare, dar acestea nu s-au lăsat descoperite.

Nu vizitasem cam de multişor Muzeul Lampilor, unde un grup de pasionaţi, cu un admirabil entuziasm, se ocupă de iluminatul public, aşa că într-o nouă etapă de documentare m-am abătut pe acolo. A fost un moment de inspiraţie magică. Din câteva click-uri am avut înaintea ochilor fotografiile trebuincioase.

Au fost făcute la Iaşi în mai 1988 şi înfăţişează Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarahi, monument istoric, vatră a culturii şi spiritualităţii moldovene, un simbol al oraşului. Fără să-şi fi propus, fotograful a prins în poză vechea mea cunoştinţă acolo unde am întâlnit-o, pe unul dintre stâlpii reţelei de iluminat public care mărginea strada Ştefan cel Mare (azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), parte din vechea Uliţă Mare.

Până în toamna anului 1983 drumurile nu mă purtaseră niciodată la Iaşi. Am început atunci să descopăr un…

„ …oraş romantic, plin de parcuri şi de flori
Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători
Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna …
Un oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,
Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari”,

… de care m-am îndrăgostit iremediabil. Această bucurie a fost întregită de o foarte eficientă colaborare profesională şi de prietenia cu care m-au onorat mai vîrstnicii mei colegi de la Intreprinderea de Reţele Electrice Iaşi (I.R.E. Iaşi), una dintre cele mai performante componente ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Doi meseriaşi desăvârşiţi, cunoscători de istorie şi iubitori de neam, ajunşi directori după ce au parcurs fără dispensă toată ierarhia profesională – Vlad Vasiliu şi Nicolae Sufleţel – adunaseră în jurul lor „tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent”, un grup de oameni care au sfinţit locul: Cezar Trifan, Margareta Grigoriu, Ioan Ciutea, Grigorel Dimitriu, Octavian Repta, Teodor Ouatu, Coculeana Popa, Mihai Caba, Constantin Ostap, Nicolae Brumă, Viorel Verdeş, Radu Pompaş, Romeo Murariu… Împreună cu ei am pus borne trainice care au marcat devenirea reţelelor electrice din România. Respectând tradiţia locului şi legile nescrise ale ospeţiei am cinstit de fiecare dată osteneala noastră în cele mai pitoreşti locuri ale Iaşului, la Ciric, la Bucium, la Cetăţuie, în Copou sau chiar la Cotnari. Aşa se cuvenea, aşa se întâmpla.

Ajuns la „Uzina de Lumină” într-o dimineaţă friguroasă, după obligatoria întâlnire cu cei doi directori, am fost luat în primire de femeia jandarm, Margareta Grigoriu şefa Biroului Tehnic, „o grădină de om, cu o cultură de specialitate şi generală impresionantă, era temută pentru severitate, dar iubită pentru corectitudine, stăpânirea meseriei şi omenie”. Fără prea multe politeţuri protocolare m-a pus în temă cu stadiul lucrărilor cuprinse în „Planul de promovare a tehnicii noi” şi mai ales cu realizările anterioare pe care eu, de curând promovat într-o nouă dregătorie, nu le cunoşteam. A fost un instructaj straşnic, bine venit şi bine primit! Am analizat, inevitabil şi capitolul „Iluminat public”.

Domeniul făcea obiectul unei preocupări vechi, constante, permanente, începute pe la 1890 şi transmise din generaţie în generaţie, ca o moştenire de preţ. La doar câteva luni de la înfiinţare (1 iulie 1961, H.C.M. 443/1961) Întreprinderea Regională de Electricitate Iaşi a organizat în colaborare cu Institutul Politehnic Iaşi sesiunea ştiinţifică „Modernizarea iluminatului public”. A fost prima dintr-un şir nesfârşit de manifestări tehnico-ştiinţifice pe teme de mare importanţă, găzduite cu generozitate de reţeliştii din oraşul „străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii”.

Adunaseră multe iniţiative şi rezultate lăudabile, dar se făleau cu reţeaua de iluminat care îmbogăţea strada Ştefan cel Mare, artera centrală a Iaşului, lucrare de referinţă pe care apoi au folosit-o şi alţii ca model.

Trudeau la ea de prin 1974-1975. Îşi asumaseră o temă dificilă. Şi-au luat colaboratori de nădejde: Politehnica, Facultatea de arte plastice, istorici, institute de specialitate. Nu puteau utiliza decât materialele şi tehnologiile disponibile în ţară. Importurile, indiferent de unde, nu erau permise. Oricât de ingenios şi descurcăreţ ar fi fost Bădia (directorul Vasiliu) şi era, pe asta nu o putea rezolva. Aşa că aveau să facă bici din… ce găseau prin curte.

Consiliul înţelepţilor a întocmit şi a trecut prin toate fazele de avizare o specificaţie tehnică ambiţioasă, aparent foarte restrictivă prin care a exclus din capul locului alimentarea aeriană şi stâlpii din beton, primitivi, butucănoşi, străini de spiritul urbei. Documentul acorda importanţă egală căii de circulaţie rutieră şi spaţiului pietonal stabilind iluminarea lor seprată, dar cu folosirea unui singur suport, adică a unui singur stâlp, pentru corpurile de iluminat specifice celor două zone. Soluţia tehnică nu era nouă. O folosea în perioada interbelică Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti. Pentru vremurile pe care le trăiam atunci era doar îndrăzneaţă. În plus, deşi dedicaţi instalaţiilor de iluminat public cu alimentare subterană, stâlpii trebuiau să aibă capacitatea de a susţine reţelele aeriene (reţelele de contact) specifice transportului electric urban (tramvai, troleibuz).

Toţi cei implicaţi iubeau cu patimă oraşul, îi respectau istoria şi doreau să-l ilumineze, nu să-l sluţească. Păstrau, ocroteau şi puneau în valoare semnele trecutului. Aşa se face că de-a lungul aleilor din parcul „Casei cu ferestre luminate” – Casa Vasile Pogor „obscuri, nanţi şi gârbovi stau stâlpii de fontă” construiţi de „Şcoala de Arte şi Meserii Iaşi” în 1899 care echipaţi cu „lămpi” moderne îşi duc rostul mai departe peste ani sau că în faţa Universităţii erau încă la datorie „stâlpii ornamentali echipaţi cu candelabre electrice” aşezaţi acolo la 1897.

Nici stâlpii metalici din ţeavă aflaţi în producţia curentă, cuprinşi în proiectele tip (cu secţiune constantă-Ø104 tip „Sala congreselor” sau tronsonat model Mannesmann), nu se ridicau la nivelul exigenţelor pe care le stabiliseră pentru Iaşi. Umpleau oraşele ţării şi cu aspectul lor banal nu le puneau în valoare personalitatea.

S-au documentat, s-au inspirat, au adaptat, au îmbunătăţit, au cerut ajutor (tehnic, logistic, financiar) şi l-au primit. N-a fost uşor, dar au crezut în ceea ce făceau, şi-au pledat cauza ca nişte adevăraţi profesionişti, n-au cedat şi vorba mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, „s-a izbândit”. Printre altele, au omologat şi au dat în fabricaţie un stâlp metalic, multifuncţional, pe placul lor, demn de oraşul blând de-odinioară, melancolic şi tăcut,/Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut”.

Era construit din două ţevi jumelate, cu secţiune constantă şi acoperea toată gama de înălţimi utilizate în mod curent: 8, 10, 12 şi 14m., dar putea fi ajustat la orice altă dimensiune. Dispunea de facilităţi bine disimulate, la bază şi la vârf, pentru racordarea circuitelor electrice şi a accesoriilor. Se adapta cu uşurinţă la orice tip de consolă (braţ). Avea posibilitatea adăugării unui suport pentru „lampa (lămpile)” utilizată(te) la iluminarea trotuarului sau pentru alte scopuri. Ţinea fără probleme reţeaua de contact şi/sau o reţea electrică aeriană.

Calculul luminotehnic minuţios şi alegerea celor mai potrivite componente făceau ca sistemul să asigure cu uşurinţă o iluminare uniformă, la valori ceva mai mari decât normele tehnice în vigoare.

Aprinderea era comandată cu celulă fotoelectrică, dar se putea face şi de la dispecerul local, prin telecomandă, sau de la faţa locului.

În 1978 lucrarea aştepta doar momentul potrivit pentru a fi introdusă în planul de investiţii. Acesta s-a ivit repede cu ocazia unor lucrări complexe de reabilitare a străzii Ştefan cel Mare. Visul celor de la „Uzina de Lumină” a devenit astfel o minunată realitate.

Am ascultat-o pe Margareta Grigoriu prezentând chestiunile iluminatului fără să o întrerup. Nu prea eram în subiect, mai aveam de învăţat, în plus mă furase pasiunea cu care o făcea şi mai ales „dulşele grai moldovinesc” folosit cu mare meşteşug. Ceva mi-a atras totuşi atenţia: „Corpul tronconic de iluminat model Zürich”. Nu ştiam nimic despre el. Când a terminat am rugat-o să-mi dea câteva detalii.

Aşa am aflat, printre altele, că Iaşul l-a adoptat în anii ʼ40 pentru a adăuga un plus de rafinament frumoaselor lui grădini. Era încă folosit pe lângă Mitropolie, la Teatrul Naţional şi la Palatul Culturii. Nu făcuseră altceva decât să-l scoată la drumul mare.

De la sediul I.R.E. Iaşi, până în Ştefan cel Mare era o aruncătura de băţ, aşa că moldoveanca aprigă de la „Tehnic” m-a invitat la o scurtă plimbare. Câţiva paşi pe Uzinei, stânga la deal pe Săulescu, pe lângă librăria Junimea şi gata.

Perspectiva străzii, netulburată de sârme atârnând ca frânghiile de rufe sau de traversări dezordonate, a fost primul lucru pe care l-am observat. Arăta foarte bine.

Ansamblul instalaţiei de iluminat public oferea o altă imagine. Ieşea din tiparele ştiute şi văzute de mine. Atunci şi acolo cea care îmi era călăuză mi-a făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich”.

Seara, fosta Uliţă Mare era scăldată în lumină. Pentru câteva clipe m-a purtat gândul spre alte meleaguri, acolo unde aceea era normalitatea şi nu excepţia.

Experienţa căpătată a fost extinsă fără ezitare şi la alte artere importante ale oraşului, chiar dacă cei implicaţi (director, inginer şef, director extindere reţele) au dat explicaţii pentru nesocotirea proiectelor tip şi pentru depăşirea costurilor normate. Strada Anastasie Panu, cea pe care se aflau Casa Dosoftei, Magazinul universal Moldova, dar şi Comitetul judeţean Iaşi al P.C.R., s-a numărat printre acestea.

Atât s-a putut atunci. Totdeauna e loc de mai mult şi de mai bine. Îndrăzneala prietenilor mei a fost, fără îndoială, un pas înainte.

Ce a mai rămas

Au rămas stâlpii metalici jumelaţi. Foarte puţini au fost dezafectaţi. În schimb au dobândit şi ei trăsăturile unei societăţi năuce, aflate în căutarea rosturilor ei. Cu adaptările fireşti determinate de evoluţia tehnicii şi tehnologiei sunt folosiţi în continuare pentru iluminatul public. Li s-au montat console pentru susţinerea semafoarelor, a camerelor de luat vederi, a indicatoarelor rutiere şi/sau a panourilor publicitare.

S-au adăugat cutii şi cutiuţe pentru racordarea a tot felul de circuite suplimentare. Firăraia atârnată pe ei cu o frenezie duşmănoasă a transformat zona centrală a oraşului într-o ogradă de mahala din care lipsesc doar izmenele puse la uscat pe frânghiile întinse între pălimari. Stâlpul metalic jumelat, multifuncţional, născocit la Iaşi, împlineşte îndată cincizeci de ani. Mai poate sta falnic la datorie încă pe atât ca dovadă vizibilă a lucrului bine făcut. Iată câteva exemple:

Într-o situaţie specială se află/s-a aflat iluminatul străzii Ştefan cel Mare, devenită Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici cavalerii luminii s-au încurcat. Mânaţi doar de grija pentru binele oraşului (cum altfel!) au decis să înlocuiască bătrânii jumelaţi cu mai tinerii stâlpi ornamentali fabricaţi din materiale compozite. Frumoşi, zvelţi, dar fără snagă.

S-au apucat să-i pună în pământ chiar lângă cei vechi, dar au constatat că frumoşii anemici nu vor putea duce urzeala circuitele electrice de toate neamurile apărute, ca semn al progresului, într-o democratică devălmăşie. Şi atunci i-au condamnat pe toţi, vechi şi noi, la o păguboasă convieţuire. Fotografia, culeasă din presa locală, este un pic mai veche. Trag nădejdea că între timp aberaţia a fost înlăturată.

Acum, după ce am dus la bun sfârşit o parte din datoria de suflet pe care o am faţă de „dulcele Târg al Ieşilor” şi de oamenii lui, zic şi eu ca Topârceanu, un ilustru ieşean adoptat:

„Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toată stima, te salut şi… n-am cuvinte.”

Post Scriptum

Aşa cum bănuiam, concubinajul de pe Ştefan cel Mare a fost  unul de conjunctură şi nişte minţi luminate i-au pus capăt. O fotografie mai recentă stă chezăşie. Aferim! Arată bine!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

După Leonida

Leonida-i unul acele nume vechi care încă mai dăinuie-n București; dăinuie și după mai bine de șapte decenii de cînd a ieșit din uzul oficial.

Dar prea puține – rușinos de puține! – știm despre Leonida. A fost Leon Leonida – la începtul secolului trecut – unul din primii pasionați, comercianți și piloți de automobile. De unde venise, din ce familie, cît de mulți bani avea, mister. Moare în 1911, la nici 30 de ani; nu deslușim dacă are descendenți. Unii-l consideră primul român care-a murit într-un accident auto. Tînăr teribil, la 20-și ceva de ani înființează firma ce i-a purtat numele. Trece Primul Război; firma rămîne, se dezvoltă și devine celebră, nu doar ca reprezentanță de vînzări cu filiale în toată țara, ci și ca veritabilă fabrică de carosări auto.

Cine conduce afacerea în tot acest timp, e neclar; sfîrșitul acesteia – odată cu Naționalizarea – e previzibil; ce s-a petrecut apoi e-n pîcla nedreaptă a istoriei: se vorbește despre un Leonida care „a sfîrșit prin a lucra într-un atelier de reparat frigidere”. Cel mai probabil „industriașul Leonida” al cărui nume apare ici-colo în perioada interbelică este Constantin – tatăl lui Leon. Familia trece prin multe nenorociri. După cîțiva ani de la moartea lui Leon, lui Constantin i se naște următoarea descendentă, Ioana Maria (Peggy) care piere și ea tragic de tînără: la înmormîntare, conform jurnalului Irinei Procopiu, „tatăl e disperat, mama nici măcar nu a venit”; episodul e evocat și de Steindhart.

Știm de casa familei Leonida pe bulevardul Dacia, pe mîna stîngă între Polonă și Aurel Vlaicu la numărul actual 81, fost 31. La vreo două case mai încolo, locuiește, la un moment dat, Paul Leonida; el e din cealaltă familie celebră Leonida, cea care i-a dat și pe Dimitrie, Elisa și Gheorghe. E vreo legătură între familii? Nu reiese de nicăieri. S-o fi petrecut, în timp, și vreo amestecare firească a amintirilor urbane legate de ele? Mai mult ca sigur.

… Să vedem ce știm; ce ne-a rămas. În primul rînd, blocul cu magazinul „Leonida” de pe Magheru.

Blocul (îl vedem chiar azi în reparații) a fost construit la mijlocul anilor ’30 și spațiul comercial, firește, nu era de… mîncare – ci de mașini; dar după Război, cînd se transformă în magazin alimentar, își păstrează numele atît de bine, încît bucureșteanul ar putea jura că dintotdeauna Leonida fusese vreun… băcan!

Primul garaj Leonida apare într-o reclamă publicată pe la 1906-1907 ca fiind pe „strada Cătunu Nou 10”. Peste vreun an, îl găsim pe Leon însuși pozînd lîngă unul din automobilele importate în fața garajului. Numele străzii – pierdut azi – se trage de la actuala Tache Ionescu, care s-a numit Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și… Cătunului. Inițal o fundătură adiacentă, Cătunul nou devine odată cu tăierea marelui bulevard un soi de bretea care i se asimilează. Celebrul bloc Leonida urmează, deci, să se ridice pe locul garajului, vadul păstrîndu-se. E doar o „potriveală” că sediul actual A.C.R. – Leon Leonida aflîndu-se printre fondatori și fiind primul președinte – e la doi pași.

Al doilea reper e garajul cel mare – mai bine zis, atelierele. La doi pași de Piața Victoriei, păstrează încă, după mai bine de un secol, funcțiunea inițială, cu toate că acum vreo cinci ani s-a vorbit de demolarea construcției și înlocuirea ei cu alt edificiu public.

Spicuim din informațiile strînse în proiectul „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească”:

„Societatea anonimă pe acţiuni „Garajul Leonida” a fost înfiinţată în 1911 de către I. Boambă (președinte), dr. I. Costinescu, D. Darvari (vice-președinte), L. Leonida și V. Toroceanu. Pentru o vreme au închiriat garajele Leonida din str. Cătunu Nou nr. 10, pentru suma de 10000 lei, urmând ca ulterior să achiziţioneze și casele vecine lor. A urmat apoi tranzacţia cu Alexandru Filipescu, pentru terenul din Șoseaua Jianu, în limita sumei de 100000 lei.  Planurile din 1911-1912 au fost semnate de arhitectul Radu Culcer; asupra acestora, mai ales în ceea ce privește unele corpuri de clădire cu etaj, primăria a intervenit reducând înălţimea lor și chiar anulând un set de planuri, concepute în stilul Art Deco. Stilul adoptat a fost cel eclectic academist, în prezent păstrându-se unele elemente decorative în partea superioară a corpului central, precum și iniţialele G. L. în feroneria porţilor din stânga. Remarcăm deschiderile ample ale faţadelor, la care s-a folosit metal și geamuri. În aceste ateliere au fost transformate în Primul Război Mondial 500 de automobile pentru Crucea Roșie. Inginerul N. I. Brătescu adaugă un acoperiș metalic între clădirile existente în 1920. Lucrări majore au loc în 1927 când se ridică o magazine de beton, sub coordonarea Antreprizei inginerului T. Eremia. La acea dată Societatea Leonida deţinea și proprietatea vecină, a Societăţii Române de Automobile, realizându-se fuziunea sub denumirea „Societatea Română de Automobile LEONIDA & Co. Unite”. Din planurile de situaţie prezente în dosarele din perioada 1920-1927 observăm că deţineau terenuri în porţiunea Aleea Alexandru nr. 6-12, iar la nr. 2 există încă o clădire în formă de L (arh. G. Simotta), cu latura lungă pe Șoseaua Jianu.”

Activitatea de aici a fost impresionantă. Pe șasiurile importate s-au carosat autovehicule utilitare și autobuze iar în vremea Războiului producția a asimilat blindate ușoare. După Naționalizare ajunge în administrarea C.F.R., fiind nucleul de la care ulterior se naște Intreprinderea de reparații auto – I.R.A. Grivița – unde obiectul de activitate inițial se păstrează chiar și-n prezent. Activatea industrială, firește, se mută repede din centrul orașului, aici rămînînd partea de garaj și service, îndeosebi pentru flota auto a entităților guvernamentale învecinate.

Articolul din martie 1937 pe care-l cităm – dacă ne permiteți divagarea – ne înfățișează și-o cutumă simpatică pe care S.T.B. n-a uitat-o întrutotul nici azi: folosirea autobuzelor noi pe linia 31.

N-avem nici un motiv să ne îndoim că autobuzul de mai jos – surprins la mijlocul anilor ’60, în timp ce dădea „probă” pentru filmul „Duminică la ora 6” – nu fusese carosat cu aproape 30 de ani înainte, la atelierele „Leonida”. Nu era însă singurul loc unde Societații de transport i se asamblau autobuzele – cu asta se ocupa și garajul Peleanu.

Altă urmă – alt garaj – pe Luterană. Se găsea în convenabilă apropiere de alt sediu al companiei, de pe Calea Victoriei 53 – loc dispărut de multă vreme, din care ne-a rămas imaginea interiorului.

E interesant de stabilit dacă această clădire – construită în anii ’30 – n-a luat, cumva, locul alteia mai vechi în care-ar fi funcționat un precedent garaj, activitatea fiind atestată ca atare încă de la-nceputul anilor ’20. După Naționalizare garajul ajunge o vreme la Ministerul metalurgiei și industriei chimice; imediat după se transformă și el în Intreprindere de reparații auto; dar mai apoi intră sub O.N.T. (ca direcție de transporturi turistice și asociație a automobiliștilor). Într-o ultimă etapă devine I.A.P.I.T. – intreprindere care se ocupa de aparatele de agrement din parcuri și stațiuni turistice, de la „păcănele” la felurite tiribombe și mașinuțe. După Revoluție funcționează celebrul club „Salsa 2”. Clădirea, nefolosită de aproape două decenii, nu credem să mai reziste mult.

… obiectele de activitate ale firmei „Leonida” au fost mai variate decît comerțul auto. Registrul importatorilor din 1944 enumeră „automobile, motociclete, mașini agricole, aparate tehnice și piese de schimb”. S-ar fi ocupat și cu distribuția produselor petroliere. Cu siguranță a fost implicată în comerțul cu aparate de radio și frigidere – numele devenit azi comun vine de la marca răcitorului automat produs de „General Motors”. Garajul de pe Magheru, de altfel, rămîne și după naționalizare alocat domeniului. Cu atît mai tristă-i soarta acelui Leonida care ajunge să repare frigidere-n anii puterii populare!

   

Cît de puțin, iată, cunoaștem despre una din cele mai importante firme care-a funcționat în București. Pe-onoarea noastră dac-am scris vreodată un material mai frustrant; sperăm doar că în timp, cumva, să putem completa istoria „Leonida”.

Material pregătit împreună cu Ando și C. D. Mocanu. Resurse la dispoziția redacției: Garaje bucureștene •  Atelierele LeonidaLeonida&Co. • Leon LeonidaComerțul bucureștean în anii 1984-1985 • Istoria tehnicii și a industriei româneștiBoierii zilelor noastreCălăuze prin Bucureștiul vechiTacam T-60Mașini utilitare în presa vremiiNaționalizarea în presa vremii