despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

prin fundături XLVII

de Ando și HM

Ne-am obişnuit deja. Deseori, apariţia noilor blocuri a golit de conţinut noţiunea clasică de intrare sau fundătură. Harta sau indicatoarele n-au mai ţinut nici ele pasul cu realitatea. Aşa se face că, din strada Maior Coravu, cea care duce la intrarea principală a stadionului Naţional, avem, scriptic, intrarea Caporal Nicolae Cergă.

Şi pe teren, denumirea de „intrare” e atestată cu vârf şi îndesat: sunt cel puţin 6 plăcuţe cu această adresă, fixate numai pe blocul de pe lateral!

In fapt, după cum se vede, este o alee destul de largă cu două căi de acces în strada principală. Culmea e că una din aceste ieşiri în Maior Coravu are şi denumire: strada Motorului, dar nu apare pe harta google! Ca să nu mai spunem că, în capătul „intrării” noastre mai există şi corespondenţă (şi ea circulabilă auto) cu o altă stradă: Slt. Pompiliu Manoliu. Complicat! Cine mai ştie care şi cum a fost vechea configurare din zonă?

Acelaşi aspect îl întâlnim şi în strada Avalanşei, în apropiere de staţia de metrou Timpuri Noi. Găsim aici, lângă un mic grup de blocuri cu patru nivele, un indicator pentru intrarea Albiliţei. Fostă Fluturilor, practic, exceptând singura casă aflată chiar în capăt, acum avem de-a face cu o simplă alee de bloc.

Iată şi intrarea Grindul Mare. Trecută pe hartă ca un firicel, poţi trece de zeci de ori pe strada Inişor, de unde se formează, până s-o dibuieşti, mai ales acum când vegetaţia e în toi.

E de fapt doar un gang – bine marcat, e adevărat – spre intrările în curţile a trei case.

prin fundături XLVI/plimbări în București XXVIII

de Ando și HM

Avem iar un episod formidabil! Pretext să și facem o plimbare frumoasă, acum cît toamna-i încă bună cu noi.

E nevoie doar să ne dăm jos din tramvai la Lizeanu și să ne-ncumetăm pe strada asta.

Zicem că-i ultima stradă vie a Bucureștiului – nicăieri altundeva nu mai găsim atîta mic-comerț. Trotuare-nguste, magazinașe prăpădite, pompe funebre, ateliere, mîncătorii și alai de mașini și tramvaie 16 care se chinuie să treacă de Ștefan cel Mare. Trebuie văzut și simțit, nu se poate trage-n poză ce-i aici!

Pe mîna stîngă se fac patru fundături – fără nimic, dar nimic interesant în sine: Depoului, Silozului, Brădetului și Vagonului.

 

… Depoului corespunde-ntr-una din troacele setebiste ce se-ntind pe-aici (de la ele-și și trage numele); Silozului și Brădetului se-nfundă de-a dreptul. Silozului trebuie c-are ceva de-a face cu vechile acareturi ale Morii lui Assan, azi într-o uriașă decădere. Numele unei străduțe din apropiere – Vaporul lui Assan – ce-a mai rămas din ea; „vaporul” era, firește, mașina cu aburi a morii, prima din București.

Intrarea Vagonului, însă, are ceva al ei, care trebuie văzut mai de-aproape.

Nu pentru că-i accesul spre depou și atelierele S.T.B. – ci pentru că bucata asta-i o urmă a vechii căi ferate industriale ce traversa Capitala: o legătură directă dinspre Herăstrău-Aviației (pe o parte din traseul liniei tramvaiului 5) și Gara Obor.

Vedem și-n ziua de azi pe hartă o intrare a Vagonului care se prelungește de la Lizeanu spre dosul Parcului Circului! Și o să pornim puțin pe urmele ei – este traseul vechii șine, desigur.

Acest traseu feroviar să tot fi apărut pe la 1904; nevoia sa era impresionantă. Să ne gîndim la toate fabricile care ființau deja în zonă și care trăgeau folos de pe urma transportului pe drum de fier: Tonola (1865 – de cărămizi, pe locul ei și-a gropii aferente apărînd, înspre zilele noastre, Circul de Stat cu parcul său); morile – azi demolate și devenite „rezidențiale” – Olmazu (1862) și Viața (1892) ; Atelierele S. T. B. (apărute la 1909 pe locul unei alte cărămidării, mărite cu mai bine de trei hectare prin ’27); Moara și fabrica de ulei Assan (1853 – extinsă spre secolul XX cu fabrică de vopseluri); Manutanța Comunală (1878 – de la ea-și trage numele strada Mașina de pîine, cea care trece pe sub un bloc); tabloul se-ntregește mai încoace – spre lacuri – cu fabrica de glucoză și spirt; mai încolo – după șoseaua Colentina – cu cea de săpun Stella (pe la 1883-84)… și să nu uităm de Spitalul Colentina, apărut la 1858!

Dar chiar spre anii ’20 deja se se înțelegea că trenurile nu mai aveau ce căuta într-atît de înăuntrul orașului.

De fapt, în orașul modern care-și dorea să fie Bucureștiul, însăși industria care de dezvoltase aici nu mai avea cum să-și găsească locul.

Linia nu fusese doar pentru mărfuri; în prima ei jumătate de veac au circulat trenuri de călători. Apoi traficul a fost doar industrial, tot mai redus, tot mai local; traseul feroviar dinspre Herăstrău a fost scos din uz după mijlocul anilor ’80. Înainte de asta, odată cu lărgirea și modernizarea șoselei Colentina, se dezafectase traversarea feroviară spre dosurile Oborului.

Cînd spui cale ferată, spui barieră; spui macaz; spui canton. Vedem și azi unul aici, la intersecția străzii Lizeanu cu Vagonului/Reînvierii:

Firește că-i abandonat, dar ne aduce aminte că pe-aici trecea trenul, traversînd strada Lizeanu și mergînd spre Colentina, pe lîngă cimitir.

Azi e linie de tramvai pe Reînvierii; ea s-a pus pe la mijlocul anilor ’70, pentru ca tramvaiele să ocolească prin Lizeanu-Turmelor intersecția cea mare de la Obor, unde se construia pasajul subteran. Mai circulă 36 pe-aici, din an în Paște; rar vine!

Ne-ntoarcem la calea ferată: o ramificație deservea, mai încolo, Moara Assan. Mai departe, alta ducea-nspre Manutanță. În direcția opusă, o altă ramificație se făcea pentru folosul Atelierelor S. T. B. – trenul însă nu cotea, ci trebuia să dea cu spatele ca să intre spre ateliere.

Noi, însă, o să urmărim șina-nspre Circ; pentru asta-i nevoie să mergem pe strada Pîrgarilor: nu mult – și unde se ițește, într-o curte, alt canton părăsit, știm că pe-aici traversa strada calea ferată! După oprirea traficului, șinele au mai putut fi văzute cîțiva ani buni; urmele lor în asfalt s-au mai ghicit și-n urmă cu-n deceniu.

Regăsim traseul șinei mai departe, la intersecția străzilor Șoltuzului cu Sfîntul Niceta. Un alt fost canton, tot într-o curte; dar mai dichisit.

Nu prea-s urme ale șinei între Șoltuzului și Pîrgarilor; cel mult vreo două curți mai ciudate ne lasă impresia că trecuse pe-aicea. Linia era dublă, pentru ușurarea manevrelor, a garării și-a aprovizionării.

Dar, dacă te-ndrepți mai departe, o să vezi o cărăruie. Dac-o apuci pe ea, te afli iar pe traseul vechii căi ferate – azi trecut pe hartă tot ca intrarea Vagonului. Cărarea se lărgește și-i plină de mizerii!

Odată ce te obișnuiești cu mizeria, începe să ți se pară pitoresc și privești cu interes droaștele vechi ce zac prin buruiene.

La doi pași, trece strada Sfînta Ana, dar nu corespunde intrării Vagonului. În nici trei minute, am și ajuns în strada Turnătorilor; după ce trecem de ea, ajungem numaidecît în Județului.

De-aici, șina se ducea mai departe, prin spatele Parcului Circului; un ultim canton e, pesemne, transformat radical într-o casă de locuit extinsă. Aici, a fost, foarte demult, o ramificație pentru deservirea feroviară a fostelor mori și fabrici OlmazuViața și Tonola.

Calea ferată străbate, deci, cartierul în diagonală; trama stradală era de dinaintea punerii șinelor. Străzile, la-nceput, purtau mai toate nume de sfinți: mai apoi – între Războaie – au fost botezate după felurite denumiri de dregătorii. Doar strada Turnătorilor și-a păstrat numele peste timp; doar că prima dată se chema Turnătoriei, după cine știe ce făbricuță pesemne.

Canalizarea s-a introdus aici în 1934-35; după aceea au urmat fireștile lucrări de pavare.

Spre deosebire de alte segmente ale căilor ferate ce străbăteau Capitala, această bucată nu merita nici păstrată, și nici reconvertită într-un coridor urban destinat ori transportului public, ori traficului auto. Cu oareșce osteneală însă, s-ar găsi, pe-acest traseu al intrării Vagonului, rost de-a crea o pistă de biciclete către Parcul Circului.

Face mult s-alegi o zi frumoasă pentru plimbarea pe-aici; altminterea-i tare, tare urît!

Fiindcă orice plimbare-i și una printre amintiri, ne-aducem aminte că sînt – pe forumuri – și poze cu șina, de cînd încă nu dispăruse. Cele alb-negru sînt de prin 1983, cele color de prin ’85.

 

Odată terminată treaba și ieșiți din bălării, e cazul să ne uităm în tihnă la tot cartieru-n care ne găsim. Bulevardul Ghica-Tei (o stradă, în fapt, numele e cam lăudăros!) și străzile adiacente, cu case-tip (nu prea mai găsești două la fel azi) au o atmosferă cuminte; ieșind din parcelarea tipizată născută înainte de al doilea Război, dăm și peste căsuțe amărîte, și peste bloculețe cochete, și peste viluțe cu-n strașnic aer de conac! Cînd ajungi în Maica Domnului, o să te mire puzderia magazinelor cu piese electronice; e un paradis cunoscut pentru pasionații de șurubăreală.

Și nu te-oprește nimeni să mai cauți și alte fundături – chiar mai sînt vreo două: Scheiului, din strada Scheiul de Jos (e și strada Scheiul de Sus) și Pîrgarilor, acolo unde strada cu-același nume face cot cu Județului.

 

… acesta este episodul XXVIII din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

Când bazinul Lido se pregătea să facă valuri

scris de C. D. Mocanu

Copilăria și adolescența mi-au fost bântuite de dorința de a merge, măcar o singură dată, la bazinul Lido. Făcusem cunoștință cu marea în vara anului 1962, la Eforie, acolo unde tata căpătase de la sindicat un bilet de odihnă plătit cu bani puțini. Am revăzut-o în 1965, la 2 Mai. Timp de două săptămâni, tabăra de copii mi-a fost gazdă bună. Știam deci cum stă treaba cu valurile și cât de plăcut este să te iei cu ele la trântă. Ardeam de curiozitate să le înfrunt și pe acelea produse de niște mașinării într-un lighean din buricul Bucureștiului.

N’a fost să fie! Nu s-a putut! Veniturile familiei și cheltuielile atent drămuite pentru a finaliza și dota casa pe care părinții mei o construiau, nu erau compatibile cu luxul. Mă mulțumeam, ca și ceilalți puști din Vitan, cu ștrandul Floreasca 2 și cu lărgimea lacului pe malul căruia acesta funcționa de mulți, mulți ani. Acolo ne simțeam în apele noastre! În plus, mă stăpânea o oarecare sfială, o reținere, specifică atunci celor veniți din mahalalele orașului și care erau stingheri în prezența luxului și a domnilor.

Și când în sfârșit s-a putut, nu mai funcționa bazinul! În anii ’80, peste vară, ascunsă de ochii lumii (numai pentru cunoscători), făcea dever bun terasa pe două niveluri dinspre Biserica Boteanu.

O vizitam, împreună cu un grup de prieteni și colegi, de două ori pe lună: la lichidare și la avans.

Ne bucuram de o bere bună, cel mai adesea poloneză și de o mâncare pregătită după regulile artei de Marian Bărăgan, zis Mijache, bucătarul din Vitan care se transferase de la Cina. Valuri… canci!

Istoria locului a fost întoarsă pe toate părțile de împătimiții de București. Au prezentat-o frumos, cu fotografii, cu documente și cu vorbe alese Armyuser, Reptilianul și Ando în articole care acoperă aproape toată evoluția luxosului loc de distracție, mai puțin începutul.

O face însă Realitatea Ilustrată din 12 iunie 1930 cu o știre însoțită de fotografii, intitulată Capitala se înfrumusețează. Iat-o, transcrisă fără adaptări, cu sintaxa, topica, ortografia și punctuația textului original:

„Arșița soarelui încinge din ce în ce mai tare Bucureștiul. Asfaltul a început să danseze sub picioarele pietonilor încălziți, cari par din ce în ce mai preocupați de găsirea unui adăpost adumbritor. Grădinile de vară, preferatele generației trecute, au dispărut. Și de altfel ele nu mai corespund nici exigențelor moderne. Acum se cere confort, pitoresc, higienă, lux. Poate răspunde Capitala României dorinței locuitorilor ei? Peste puțin timp da! Într’adevăr pe bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin, se va inaugura în curând BAZINUL CU VALURI LIDO, care va corespunde nu numai unei mari utilități publice, dar va fi în acelaș timp cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului.

Construit în preajma terasei palatului Lido care va fi ocupat de biurourile unei mari instituții de Stat, palat care înseamnă el însuși un monument arhitectonic grandios, BAZINUL CU VALURI LIDO va da Bucureștenilor putința de a găsi un loc de reconfortare și amuzament în cele mai prielnice condițiuni.

Fotografiile noastre reprezintă câteva aspecte ale noului ștrand, pe cale de a fi terminat.

Construit cu o deosebită grijă de lux, higienă și confort, bazinul ștrandului va avea – grație aparatelor cari în ilustrații par niște cutii uriașe – noutatea rar întâlnită în Europa, a valurilor artificiale. De jur înprejurul lui vor fi splendide pergole și peluze, împodobite cu o vegetație luxuriantă. Peste scurtă vreme, feeria unui colț venețian se va desfășura dinaintea privirilor – desigur încântate – ale Bucureștenilor.

Până atunci să felicităm oficialitatea, care înlesnind acțiunea inițiativei private, a contribuit la modernizarea Bucureștiului, înzestrându-l cu o podoabă într’adevăr occidentală.”

Povestea bazinului, strâns legată de a „palatului Lido”, continuă. Ce va urma? Greu de spus! Complexul hotelier se află în plin proces de renovare și modernizare. Dacă acesta va atinge și „ștrandul cu valuri”, nu se știe. Urmăresc finalizarea lucrărilor. Sunt direct interesat. Am dorința de a mă număra printre primii vizitatori ai piscinei. Măcar acum, în amurgul vieții, să fac talasoterapie (fără aer marin și apă de mare) într-un lighean amplasat în inima târgului, mângâiat de valuri produse la mașinică.

7 mașini vechi CI

de Ando și HM

E greu s-o iei de la capăt, căutînd noi mașini vechi, mai ales cînd te afli la episodul 101!

Dar ce să faci? O faci – și o faci bine. Iată o mașină frumușică foc: Fiat 1200, versiunea spider a modestului 1100!

 

Cu ocazia asta, mai vedem și-un 124 spider.

Găsirăm și-o mașină utilitară de legendă – din legendele sovietice, nu ale noastre. E UAZ 452: teveul lor, cum s-ar zice. La noi n-a prea ajuns, dar frații bulgari au încă multe-n funcțiune. Se produce, fără mari schimbări exterioare – tot ca o pîine pe roți arată – din ’65 încoace.

O raritate – alta pe-aici, pe la noi – e și acest Nissan Silvia, de pe la-nceputul anilor ’80; o dovadă strașnică a mașinilor sportive ale japonezilor.

  

Mai avem o mașinuță de pe-acolo. Un Mitsubishi Colt care a fost desenat foarte reușit acum 40 de ani!

Intră-n serial – cu toate drepturile – și un Audi TT. Ne dădeau peste nas rău de tot, vecinii maghiari, acum 20 de ani, cînd au început să asambleze mașina asta.

Tot din perioada asta, o mașină versatilă și spațioasă; se pricepeau francezii la așa ceva – că doar ei inventaseră, în anii ’80, Renault-ul Espace. Noi vă arătăm, însă, versiunea Picasso de la Citroën Xsara.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

povești mici din poze mari

Puține seturi de imagini istorice din București sînt atît de pline de căldură ca cele ale lui Robert Janak. Găsim un București dulce, cuminte, drăguț – așa cum ne place să-l știm și să credem că era cu juma’ de veac în urmă.

Așa cum am mai făcut-o cu poze de Șerban Lăcrițeanu și Iliaș Duțescu, pornim să scoatem mici înțelesuri și din pozele lăsate de Janak. Să nu rîdeți: chiar sînt mici; detalii; dar le luăm la puricat cu drag – merită.

Cît de bine-i prinsă atmosfera de bulevard a Bulevardului! Oameni în sus, oameni în jos – căci Bucureștiul a fost mereu un oraș aglomerat, cu oameni pe stradă; ghicim mai în spate, pe gardul metalic ce mărginea trotuarul, e montat un șir de jardiniere care-mbogățea aspectul general al străzii: cînd erau pline de flori, se vedea și mai frumos!

Mai departe, o bucată dintr-o clădire dispărută la Cutremur. Pe locul ei, după ce a rămas doar un scuar generos, s-a construit la-nceput de ani ’90, clădirea „Bancorex”…

Ne place mult de tot gărduțul terasei, ne place cum și el e-mbogățit cu jardinierele cu flori. În poza următoare, mai avem unul.

Sîntem vizavi de Gară; privirea fuge ba la chioșcul de sticlă al stației Peco, ba la cisterna de alimentare, ba la felinarul modern bucureștean, dar și la mulțimea de navete cu sticle. Vinul se transporta cu navete de lemn, greoaie, dar trainice; berea și sucurile veneau cu navetele de plastic. Căruțul de transport pare greu de împins…

În poza următoare rămînem în zonă: schimbăm unghiul, dar păstrăm specificul – alte navete; de astă dată vedem cum cele de fructe erau mai ușoare, făcute din șipci mai subțiri. La legume se foloseau deja navete din plastic.

Comerțul stradal, în continuare – vedem încă două căruțuri cu ocazia asta; tot oamenii le trăgeau și pe-astea. Alte navete și aici, mai maricele.

Pe Calea Victoriei colț cu Sevastopol, o tanti împinge un alt căruț – pare gol, dar tot vedem că se opintește oleacă.

Rămînem pe roate… iată un căruț-mosor pe care se-nfășurau furtunurile de cauciuc folosite la udatul spațiilor verzi. Pe-atunci, furtunurile astea erau groaznic de grele și de dificil de mînuit.

Vedem cît de multe femei făceau munci fizice și cum anumite ocupații le erau predestinate. Iată-le împingînd și cărucioare-pubele, cu tîrnurile lor mari…

Spre Rosetti, în spatele lor, oare trece un troleu TV articulat? – trebuie să fi fost un experiment al I.T.B., aidoma autobuzelor Škoda RTO cu burduf care au cam dat chix. Oricum, ajunși aici, să ne uităm înc-o dată la poze, fiindcă ne apar și cîteva dubițe frumușele.

De-ajuns cu tomberoanele – iată unul veritabil pe trotuar, și gata…

Și o privire-n sus, la felinarul stradal agățat de fire, folosit pe străzile unde era mai simplu să fie doar un rînd de lumini, pe mijloc.

Remarcăm niște felinare de peluză elegante, de-a căror existență uitasem.

Remarcăm, mai jos, proiectoarele menite să puie-n valoare noaptea statuia Tătucului și nu trecem cu vederea nici semnele de circulație luminoase, casetate frumos, cu geam de sticlă.

Nici „morcovii” de balizaj nu erau de lepădat! Peste o vreme urmau să fie-nlocuiți cu unii din plastic, de asemenea luminoși.

Vedem mai jos că vechi îs toate – metehnele bucureștene, mai ales. Pe nou-tăiata „Magistrală”, la nici cinci ani de la inaugurare, găseam deja semne de decădere: borduri lăsate, buruieniș, trotuarul spart pentru niscai lucrări ulterioare de care pesemne se uitase la vremea lor potrivită; cît despre felu-n care se parca și atuncice să mai zicem noi acum?

Dacă pomenirăm de lucrări edilitare, să bifăm și utilajul antediluvian de topit asfaltul.

Cîte povești mici am găsit și de data asta!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Case căzute 261 – Bd. Pache Protopopescu 109

… un fost institut de cercetare unde, acum mai bine de 20 de ani, a-nceput să funcționeze televiziunea Pro TV. Ce-a-nsemnat Pro TV pentru Țara asta – atunci – e greu de descris și încă de înțeles.

Clădirea e abandonată de cîțiva ani; au rămas – urît, murdar, mizerabil – cîteva troace care să ne-amintească de gloria momentului în care televiziunea cobora în stradă; pe-un zid se mai deslușește scris „Cabina Pro TV”…

 

Televiziunea Pro TV s-a mutat doar două case mai jos – la 105 -, pe locul unde ființase o făbricuță de dulciuri, a cărei istorie o deslușim din terfeloage, așa cum ni-i felul; ocazie cu care vedem și brambureala numerelor poștale de pe-aici…

… și mai demult, s-ar părea că-n locul fabricii de produse zaharoase ar fi fost una de ciorapi. Pe locul unde s-a ridicat clădirea părăsită pe care-am prezentat-o-n episodul de azi a fost o casă cu funcțiune administrativă și înainte, și după Război.

mai multe despre Case căzute • lista articolelor din seria anilor ’90 • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Matty – 23 de ani mai tîrziu…

Pe 21 Septembrie 1995 murea Matty – să ne aducem aminte…

Am ales pentru ziua asta desenele pline de haz, duioșie și-un pic de alint „din jurmalul unui caricaturist” apărute-n Almanahul Urzica din 1968.

La vremea aceea, Matty era un nume de două decenii; și deja devenise rezidentul rubricii zilnice de primă pagină „Una pe zi” din România Liberă.

În prefața micului album „Să fim serioși”, apărut în 1976 (pe care-l publicăm zilele astea), Titus Popovici își lăuda prietenul – și-am lăsat laudele astea, aici, ca să nu fie pierdute.

1968 – un asasinat în presa vremii

… un copilaș – nici cinci ani nu făcuse! – dispărut în aprilie ’68, găsit omorît. Criminalul a fost arestat două săptămîni mai încolo și-n august a fost condamnat la moarte.

Rimaru avea să lovească doi ani mai tîrziu.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

„Europenele” de gimnastică de la Praga 1977 în presa vremii

pregătit cu Ando

Pe 13 mai ’77 începeau „Europenele” de gimnastică de la Praga – pe atuncea-n Republica Cehoslovacă.

Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu, pe cai mari: veneau după Olimpiada de la Montreal, ținută-n vara de dinainte.

Povestea, pe scurt, e că fetele au fost furate grosolan de arbitri. Urmarea? Echipa Republicii noastre s-a retras in competiție numaidecît. Articolul din Scînteia de pe 15 mai rezumă cam toată tărășenia.

Ecourile continuau și-n zilele următoare, bineînțeles.

Așa cum ne convine și-acuma, compilam și „reacțiile internaționale”…

Cu părerea-și dădea și Eugen Barbu, ca să dea greutate subiectului:

Ca o oareșce consolare, Nadia avea să primească, la Milano, marele premiu al Asociației presei sportive.

Albumul Nadiei: prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte • a șaptea parte

Urme ale trecutului (I) – Un album

pregătit cu C. D. Mocanu

Și gata albumul!

… dar povestea mai continuă.

prima partea doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte