despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Confesiunile unui fost Agent – Partea I

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari reale

Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” 

N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!

Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa  nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…

Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…

Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..

Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…

S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!

Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:

  • muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
  • muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
  • agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata

Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!

Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:

  • cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
  • stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
  • aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
  • adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
  • aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!

Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…

Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…

Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…

A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!

Sper ca…VA URMA!

prin fundături VIII

de Ando și HM

Am ales pentru azi niște artere-nfundate mai curioase. Cum ar fi trecerea asta din Cotroceni, dintre străzile Carol Davila și Iatropol:

Nu-nțeleg de ce nu este stradă-stradă; dacă a fost deschisă de tot sau nu; știu doar că pe ea nu poți pătrunde decît cu piciorul. Un alt mister, ca și cel al străzii Nanu Muscel. Nici construirea complexului Cotroceni de aici nu mi-e tocmai limpede: ce fusese înainte acolo? ce s-o fi demolat? și de ce s-o fi construit aici?

Lăsăm de-o parte întrebările fără răspuns și ne-ntoarcem la străduța de mai sus; incredibil, ea are și-un nume: farmacist Aurel Țipeiu. Interesat de persoana acestuia, n-am dat decît peste un anunț găsit într-o foaie din 1914 – „Românul” (ocazie cu care-am mai descoperit și alte cîteva resurse digitale, anume ale Bibliotecii Universitare din Cluj):

Iacătă înc-o stradă necăjită…

… este vorba de strada Italiană; sau de ce-a rămas din bucata ei ce corespundea bulevardului Carol I. Ce s-a-ntîmplat aici? A fost tăiată strada Armand Călinescu, în ideea de a uni strada Vasile Lascăr (Galați, la vremea respectivă) de Paleologu.

… așa că vechia albie a Italianei a rămas stingheră și-nfundată, pe post de parcare. E-n continuare pavată cu piatră cubică și e separată de noua arteră ceaușistă de-un scuar. Ba, ca să fim cinstiți, are și-o fundătură mică, numai a ei:

Să traversăm doar! Pentru că, în dreptul fostului hotel Modern, dăm de o altă mică fundătură. E un ciot din vechia albie a străzii Armenească; nu te-ai gîndi că, de fapt, strada asta se lasă din Calea Moșilor și că doar taie bulevarul Carol I. Ca să fim drepți, se poate circula, totuși, prin fața clădirii (azi de birouri) Modern.

 

O altă stradă mai lungă decît am fi tentați a crede este Arthur Verona. Nu se-oprește defel la Patria, ci continuă peste Magheru, pînă-n strada Nicolae Golescu. Doar că bucata asta e doar o altă fundătură…

Lăsăm la sfîrșit una dintre cele mai nefericite străzi tăiate din București. Care alta – decît Lipscani? Pentru mulți e doar un loc de plimbare între Sfîntu-Gheorghe și Magazinul Victoria, dar…

… dar Lipscani unește Calea Moșilor de Dîmbovița. Este cam tăiată de bulevardul Brătianu, săraca de ea – poți continua plimbarea spre centrul vechi doar prin pasaj…

 

… iar de din jos de Victoria este blocată de vecinătatea apăsătoare a Inspectoratului de Poliție.

 

7 mașini vechi LXXXI

scris de Ando și HM

Nici nu știi cum s-o iei, da’ tre’ să-ncepi cumva. Poate așa:

Un „Milletrecento” pe care l-am mai văzut – și care zace tot mai ruginit. A fost o mașină excepțională – o frumusețe, o adevărată frumusețe – echilibrată și fără cusur. Nu-i de mirare că italienii i-au păstrat proporțiile cînd au creat Fiaturile 124 și 125(125, pozat de Mihail Manea)

Cu Fiaturile astea s-a umplut o lume: le-au produs, în spatele cortinei de fier, sîrbii, polonezii (125-ul) și – bine-nțeles – rușii (124-ul). Industria socialistă – greoaie – n-avea de ce să se miște, să se modernizeze; așa că a tras de modelele ajunse învechite pînă-nspre secolul 21.

Polonezii au făcut un soi de experiment din Fiatul 125, și-așa a ieșit în lume FSO Polonez; o mașină destul de greoaie (deși designul era furnizat de Giugiaro), dar cu oareșce pretenții de modernitate pentru sfîrșitul anilor ’70. Mihai Alexandru Pop l-a pozat – dar nu la noi, firește.

  

Polonezii l-au adus spre anii 2000, noi am tras de Dacia cît am putut; iar rușii au întins Lada pîn-la exasperare…

Deși niciodată nu i-a dat stilul afară din casă, rușii au încercat să fie, cumva, în rînd cu designul european. Cînd era clar că e nevoie de o mașină mai modernă, au inventat Samara (sau, la ei, Sputnik). Nu prea grozavă ori zveltă, era totuși o diferență, nu? Era, la mijlocul anilor ’80. Lada „clasică”, desigur, s-a fabricat în paralel. Dar și de modelul ăsta nou n-au știut cînd să se despartă: l-au lungit. L-au făcut cu cinci uși…

… cu patru…

… iar după aia, l-au înlocuit cu urîțeniile astea.

… iar azi chinuie designul Loganului.

O altă-ncercare sovietică de a crea o mașină mai socotită a fost Moskviciul Aleko; modelele precedente ale mărcii erau cu adevărat arhaice. Tot Mihail Manea l-a prins recent:

Ce să-i zici? Banală și mare, fără să fie vina ei: era o inspirație după o altă mașină banală și mare – anume Simca 1307. Venise vremea hatchback-urilor; soluția de-a avea mai mult spațiu ca-ntr-un sedan, fără a conduce o hardughie combi. Renault 16 – căci R 16 a fost primul astfel de automobil – a arătat că oamenii vor mașini funcționale, îndrăznețe și elegante. Îl revedem cu plăcere…

Cu vremea, industria a creat destule hatchback-uri utile și nu neapărat frumoase – Passaturi, R 20, să zicem – și doar după ceva rafinament s-a ajuns, de pildă, la un R 25… În fine! Aleko ăsta nu arăta chiar așa de rău – să ne gîndim la Ceneul nostru…

Europenii aveau nevoie și de mașini mici, pentru oraș. În comunism, neputînd practic să ai nici măcar o mașină, erai obligat s-o alegi împăcînd și capra și varza, dar vesticii puteau ține două mașini diferite-n familie. Mașinile mici comuniste erau, de fapt, nu de oraș – ci de economie. Dar în anii 80 s-au produs și dintr-astea. Ucraineana Tavria și – de ce nu? – interesantul nostru Oltcit au fost mașini destul de originale. Amintim de Polski Fiaturile mititele sau de Yugo-urile Koral, căci au fost multe pe șosele.

Însă cea mai bună mașină mică construită-n blocul socialist e, fără tăgadă, Skoda Favorit. Fabrica cehoslovacă – cu tradiție lungă – produsese prea mult mașini învechite, cu motoru-n spate; oricît și-ar fi modernizat, de pildă, modelul 120L, tot nu mai era o mașină demnă de deceniul opt!

   

Așa că, după cum știți, ambiția i-a făcut pe cehoslovaci să lanseze o mașină frumoasă – desenată de Bertone -, interesantă, zdravănă: ceva cu care se puteau lupta nu chiar cu Golful, dar cam cu orice mașină mică europeană.

 

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

prin fundături VII

de Ando și HM

… fuserăm pe-aici deja, cînd am văzut intrarea Cantilli. Ne-ntoarcem. Lîngă ea e Flioara:

 

E-o adevărată rețea de alei puchinoase și întortocheate aici, între Dorobanți și Căderea Bastiliei. N-are rost să pozăm fieștecare intrare ori curte lungită: Fabulistului, Moneasa, Căderea Bastiliei, Grigore Alexandrescu. Ne-oprim, totuși, pe Anasonului, ca să vedem cît s-a-ntins dihania cea nouă ce corespunde-n rondul de la Povernei

 

Amintim și intrarea Macedonski, ciuntită de construirea ASE-ului și ne oprim să ne uităm la o clădire rămasă cam neterminată de foarte, foarte multă vreme, ce corepunde străzilor Slătineanu și Crăciun:

 

Dar ce-i aici e floare la ureche; să te păzească Ăl-de-Sus să treci Dorobanțiul, înspre Polonă. La-nceput pare simplu; e intrarea Camil Petrescu, și lîngă ea strada Emmanuel David; prima s-a mai numit Gaillac, iar a doua Colonel Grigore Ion. În ruptul capului eu nu-nțeleg de ce strada asta – Emmanuel David –  a fost închisă la ieșirea în Polonă… sau poate n-a fost deplin deschisă:

… interesant de pozat e casa asta cu intrarea-gang-scară:

Altfel (pen’că-i cam gălăgioasă atmosfera-n casa asta), strada asta-fundătură e liniștită.

Lucrurile-ncep să se complice numaidecît: nici nu știi cîte-nfundături găsești pe Polonă! M-am mai plimbat pe-aici, căutînd odinioară străduțele-nguste. Te bagi și te-ntorci – și tot parcă nu te-ai băgat peste tot; ciudată parte de oraș, meschină și bogată totodată. Pe partea dreaptă, cum mergi spre Ștefan cel Mare ai Bravurii – care încă mai arată a stradă:

… coridoarele – că altfel n-ai cum să le spui! – Nicorești și Buciumeni?

 

… sau Slătinița – care-i mai mult o fîșie mărginită de-o parcare…

Pe ceal’laltă parte a străzii, mai mult ghicești, îndărătul unei porți, intrarea Lacul Roșu, și, în apropiere, perechea de fundături Bogdănița și Jijia:

 

Așa-i că-i aiuritor? Dar, ce – parcă între Dorobanți și Floreasca e mai bine? Aiurea – dar de văzut, poate altcîndva.

Léopold Sédar Senghor între… „străinii oraşului”

scris de Ando

De curând, o figură nouă a venit să completeze lista noastră pe care am numit-o, sui-generis, „străinii oraşului”.

Aşadar, pe 20 martie, de Ziua Franconfoniei, în piaţeta cu acelaşi nume de la intersecţia bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie, a fost dezvelit bustul lui Léopold Sédar Senghor, donaţie a statului Senegal.

Preşedinte al Senegalului timp de două decenii (1960-1980), poet, politician, ideolog, Léopold Sédar Senghor a fost, fără îndoială, o personalitate politică și culturală de anvergură internaţională. Părinte cofondator al Francofoniei instituționale, Léopold Sédar Senghor a fost şi primul african primit în rândurile Academiei Franceze.

atunci și acum – 36 de ani

de Ando și HM

… au trecut 36 de ani, dar unele lucruri au rămas aproape la fel. În Martie ’81 Christian d΄Auchamp schița acest centru de pîine de pe strada Mihai Eminescu:

… și-ar putea face-o și azi!

Locul zici că-i neatins. Bine –  „pîinea” e-nchisă.

„București văzut de un străin” prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte •  a șasea parte

București văzut de un străin (VI – ultima parte)

pregătit de C. D. Mocanu

      

În 1982, Editura Sport–Turism a publicat albumul „București văzut de un străin” care conține o selecție din desenele realizate în perioada 1980–1981 de Christian d΄Auchamp, diplomat la Ambasada Regală a Danemarcei din Romania.

Prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra partea cincea parte

prin fundături VI

de Ando și HM

Primăvară! Chef de ducă, de iscodeală! E bine să te bagi prin fundături, pentru că descoperi felurite drăcii uitate de vreme. Și detalii frumoase.

… ne-ntoarcem pe lîngă Amzei, ca să trecem în revistă fundătura Biserica Albă:

 

… n-ar fi mare lucru de capu’ ei, dacă n-ar avea trecerea aceea ce duce, prin părculeț, spre gangurile blocurilor ce bordează piața. Încă din copilărie, mi s-a părut o șmecherie genială scurtătura asta. Vizavi de ea, mai dăm de vreo două intrări – Sibioara și Nicolae Crețulescu:

Sibioara s-a numit, cîndva, Leului; pare-se că după Război multe fundături au primit nume noi – așa, mai delicate – de sătucuri necunoscute (Filioara… Viișoara…) E drept și că aceste chiștocuri stradale primiseră pîn-atunci cu ușurință nume ba de proprietari, ba de cine știe ce obscure personalități pe care doar aceștia le cinsteau… Dacă te bagi pe-aici, poți ieși în Victoriei pe după un bloc – și dai și de una din rampele de aprovizionare ale hotelului Athenee Palace.

Cine vrea să vadă, însă, intrarea Amzei – aflată la doi pași – are niște frumoase surprize. Frontul ăsta de case cu intrările cu treptele direct din străduță e o adevărată raritate bucureșteană!

Dar și-o tăblie ruginită de atenționare a locatarilor – abaterile se vor fi adus la cunoștiința administrației numaidecît.

Ce-ar mai fi de văzut pe-aici, nu știu – așa că ne-ndepărtăm ușurel; dac-o luăm spre Ateneu, dăm de strada Constantin Esarcu, al cărei capăt dinspre Nicolae Golescu este blocat…

… iar dac-am lua-o-n cealaltă parte – spre Piața Victoriei, am dibui, abătîndu-ne doar un pic din drum, o intrare foarte echilibrată arhitectural la origine ce se lasă din Iorga, cu o clădire reușită-n fund:

 

… sau intrarea numită Toma Tomescu, mai mult un acces puchinos și prost pavat ce mărginește un bloc dărăpănat:

 

… curiosul care-și face drum pe-aici descoperă un Aro 10 care șade de ani de zile și-o tăbliță ștearsă; nu-i puțin lucru.

 

Reclama Ci-Co

de Ando și HM

Pe Pache – pe la intersecția cu Mătăsarii – știe toată lumea că-i o reclamă vopsită pe-o clădire:

Acuma, înainte de-a-nfrunzi pomii, poți s-o vezi mai bine; cît nu s-a spălat de ploaie și șters de vînt… Bine făcută – reclama – la o băutură gustoasă și răcoritoare care bătea cu mult Fanta de azi. Ohoo! – Ci-Co avea un gust așa bun de portocale; se făceau lucruri reușite.

Și, fiindcă știți cît de mult ne plac vestigiile astea șterse – că-s ele îndemnuri electorale, urme de firme industriale vechi, reclame sau lozinci – o înfățișăm azi.

Și ne-ntrebăm: oare de ce s-a vopsit tocmai aici, pe calcanul ăsta, reclama la Ci-Co? Nu-i tocmai un vad fantastic pentru o reclamă – nici măcar pentru vremea comunistă. Poate, sub ea, o fi fiind fost scris altceva, și Ci-Co a acoperit vechea inscripție? Habar n-avem.

Case căzute 130 – Calea Plevnei 52, 54 și 66

Puțin luată-n seamă, partea Căii Plevnei de la Vasile Pârvan-încolo, spre Știrbey…

Găsim aici două case căzute învecinate, una mai mică, alta mai mare – numerele 52 și 54; iar cîțiva pași mai încolo, la 66, o prăvălioară dărăpănată.

 

mai multe despre Case căzute