despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XIX) – Mira TV şi altele

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost prima imagine pe care am văzut-o la televizor şi din această pricină nu o pot uita. Se întâmpla pe când aveam cinci-şase ani, cred că în vara anului 1959. În Vitanul acelor ani se auzise despre televiziune ca despre o năzdrăvănie care îi făcea pe toţi foarte curioşi. Oamenii locului, prinşi în efortul de a-şi construi case  trainice, confortabile, îşi chiverniseau viaţa cu gândul de a le termina şi se mulţumeau cu difuzorul sistemului de radioficare sau cu un radioreceptor modest. Televiziunea mai putea aştepta. Familia mea nu făcea excepţie. Tata căpătase un radio folosit, marca Pionier, la care ascultam cu sfinţenie emisiunea de poveşti „Noapte bună copii” şi mai apoi „Teatru radiofonic”. Nu înţelegeam cum de vine cazul să-l vezi pe cel care vorbeşte din cutia aia cu butoane şi cu scală luminoasă. Nici nu mă frământa prea tare.

Într-o bună zi, vecinul nostru nea Constantin Dumitru (nea Mitică) – Vitan nr. 203, un foarte priceput maistru constructor, şi-a dotat familia cu un televizor nou-nouţ. Era un Rubin 102. Vestea s-a răspândit imediat şi toată suflarea  a început să trepideze. Mulţi doreau să vadă minunea. Mai aveau  puţin de aşteptat căci instalarea şi punerea în funcţiune a televizorului nu erau chiar simple.

Operaţiunea începea prin asamblarea antenei care apoi trebuia fixată şi ancorată în trei puncte pe acoperişul casei. Se livra într-un pachet care conţinea toate părţile componente (dipolul închis, reflectorul, directorul, braţe de fixare, cleme şi alte piese mărunte pentru montaj, pilonul, inclusiv sârma pentru ancorare). Pentru orientarea corectă a antenei erau necesare două persoane. Una cocoţată pe casă o rotea încetişor iar cealaltă urmărea pe ecran calitatea semnalului recepţionat. Uneori o a treia persoană era folosită pe post de releu pentru a transmite comenzile către cel aflat pe acoperiş.

Abia după aceea se pornea televizorul şi se făceau cuvenitele reglaje  pentru ca imaginea să fie corectă, de calitate. În acest scop se utiliza o imagine de control emisă de postul de televiziune numită miră. Conţinea elemente folositoare atât specialiştilor cât şi telespectatorilor obişnuiţi.

Pentru mulţi dintre cei care la vremea aceea îşi cumpărau televizor, cuvinte ca focalizare, baleiaj, definiţie pe orizontală şi verticală… sunau rău de tot. Unii se scărpinau la ceafă numai când se gândeau că vor trebui să se descurce cu minunea. Cei mai pricepuţi îi învăţau pe ceilalţi şi cu toţii  au început să înveţe din cărţi chiar dacă uneori o făceau cu ajutorul copiilor care, ca şi acum, erau foarte receptivi la nou.

Se publicau multe cărţi utile adresate amatorilor, atât celor avansaţi cât şi celor care încercau să afle ce este televiziunea şi ce face ea. Ieftine şi tipărite în tiraje îndestulătoare stăteau la îndemâna tuturor. La nevoie circulau de la unul la altul sau se luau cu împrumut de la biblioteca publică existentă în mahala.

A apărut apoi un ajutor nebănuit, nea Vasilescu, doctorul de televizoare, tehnicianul depanator de la cooperativa Radio Progres, un tip înalt, bine făcut, simpatic (chiar şmecheros), foarte priceput şi care târa după el o geantă cât o burtă de vacă. După ce trata bolnavul îi învăţa pe ai casei  cum  să se poarte cu el.

Nu după mult timp, în percepţia publică, televizorul a trecut din stadiul de minune a tehnicii în cel de aparat banal, nelipsit din multe, multe case.

După ce a reuşit, cu oarece ajutor, să-şi instaleze Rubinul, nea Mitică, omul cumsecade şi îngăduitor, i-a invitat pe curioşii de toate vârstele la o vizionare. A deschis larg fereastra dinspre grădină, a pus televizorul la vedere şi spectatorii, aşezaţi pe scăunelele aduse de acasă, s-au răsfirat prin curte cu grijă să nu-i strice gazdei florile sau zarzavaturile.

Eu nu puteam lipsi de la eveniment. Ardeam de nerăbdare să văd despre ce este vorba. Locuiam gard în gard cu familia Constantin, eram prieten cu cei doi băieţi ai acesteia şi fusesem invitat de ei. Cu ceva timp înaintea momentului sorocit m-am pregătit sub atenta supraveghere a mamei. M-am spălat la cişmea, mi-am pus haine curate şi am încălţat sandalele de oraş pe care le purtam doar când plecam pe undeva mai departe de casă. Şi goarna a sunat adunarea:

– Dănilăăă! Haide bă crăcănatule că începe! Erau cei doi fraţi, G. şi N., care mă invitaseră.

Am înşfăcat  din zbor scăunelul, am dat deoparte cele două scânduri din gard ştiute numai de noi, pregătite pentru a se putea trece, la nevoie, dintr-o parte într-alta şi am ajuns în faţa televizorului.

Înfăţişa o imagine ciudată însoţită de muzică. Era mira. Vreo zece minute ne-am uitat la ea cum s-a uitat olteanul la cămilă, doar că noi n-am exclamat ca el: „Aşa ceva nu există!” Apoi ne-am lăsat prinşi pentru tot restul vieţii de mirajul televiziunii. Între timp, de ani buni, eu m-am lecuit!

Din neamul lui Anghimoft, eram primul care s-a aflat în faţa unui televizor.

Imaginea de control utilizată pe atunci de către Studioul de Televiziune Bucureşti venea şi ea, ca multe alte lucruri bune, numai din marea Uniune Sovietică. Au înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin, au trecut numele postului nostru şi gata, aveam să vedem zilnic încă un dar otrăvit pe care eram obligaţi să-l primim de la dezinteresatul nostru prieten răsăritean.

După retragerea trupelor sovietice şi a consilierilor veniţi de la Moscova, odată cu mişcarea de emancipare care sădea speranţa şi mândria în inimile românilor, imaginea de control a televiziunii naţionale a fost înlocuită. Cea nouă avea un aer mai occidental şi reprezenta România.

La puţin timp după ce am făcut cunoştinţă cu televiziunea, în vecini a mai apărut un televizor, o altă familie a devenit posesoarea râvnitului aparat.

Pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 4 locuia tanti Lili, fata soţilor Victoria şi Mihalache Petroşanu (intr. Fusului/Fanteziei 2) în curtea cărora eu am deschis ochii spre lume. Am stat acolo cu chirie până ce ai mei au pregătit, atât cât au putut, casa pe care o ridicau alături pentru a ne putea muta.

Tanti Lili şi-a cumpărat un televizor românesc mai mare şi mai făţos decât Rubinul familiei Constantin. Se numea Cosmos.

Vara, când îl scotea afară, pentru că în casă era prea cald, capul familiei, măcelar dintr-o dinastie a breslei, care lucrase cu bunicu şi-l cunoştea, îmi îngăduia să mă zgâiesc la câte un spectacol sau la câte un film mai acătării.

E mult dʼatunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate! Televiziunea a atins azi performanţe la care nici măcar nu îndrăzneam să ne gândim. Televizorul alb-negru şi imaginea de control, adică mira, au devenit istorie.

Numai pentru cei interesaţi am făcut o completare cuprinzând câteva detalii tehnice puţin cunoscute. Ceilalţi se pot opri aici. Nu vor pierde nimic.

Addenda

1

2

„Indicii calitativi ai televizorului se stabilesc de obicei cu ajutorul imaginii de control numită miră. Verificarea trebuie făcută la o tensiune normală a reţelei (cu variaţii maxime între +5 şi 10%).

Cifrele şi literele de pe marginea mirei definesc poziţia fiecărui pătrat din miră. O parte din elementele mirei servesc specialiştilor, iar altă parte oricărui telespectator. Ordinea pentru reglajul televizorului este următoarea: se aşază comutatorul de canale pe poziţia 2 şi după conectarea aparatului la reţea se aranjează luminozitatea ecrenului în raport cu lumina din cameră. Se reglează apoi contrastul, pentru a distinge cel puţin 7 – 8 tonuri pe scara tonală (3); după aceea se acţionează butonul de acord fin pînă cînd se obţine audiţia maximă.

Se reglează apoi focalizarea pentru a putea distinge un număr maxim de linii (1). Se revine la contrast (3). Se potrivesc dimensiunile imaginii pe orizontală şi verticală, astfel ca cifrele şi literele de pe marginea imaginii să intre în masca ecranului tubului cinescop. Cercul mare din mijlocul ecranului, cercurile mici de la colţuri, precum şi pătratele servesc la obţinerea unei imagini nedeformate. O liniaritate necorespunzătoare deformează cercurile în formă de ou şi transformă pătrăţelele imaginii în dreptunghiuri.

Poziţia incorectă a butoanelor televizorului poate deforma atît imaginea cît şi sunetul. Exemplele care urmează au drept scop de a ilustra unele dereglări.

Cînd imaginea „fuge” în direcţie verticală, fenomenul se datoreşte fasciculului electronic, care la recepţie nu este sincronizat cu cel de la emisie. La reglarea contrastului între limite largi, sincronizarea în mod normal nu trebuie să fie deranjată.

Cînd tensiunea de baleiaj care deplasează fasciculul electronic pe verticală este prea mare, imaginea se alungeşte în direcţie verticală. Aceeaşi alungire apare pe verticală cînd tensiunea de baleiaj pe direcţia orizontală este prea mică (fig. 159a). Dacă tensiunea de baleiaj orizontal este prea mare sau tensiunea de baleiaj vertical este prea mică, alungirea imaginii se produce pe orizontală (fig. 159b). Defectul se corectează manevrînd butoanele „Dimensiune verticală” şi „Dimensiune orizontală” de pe panoul din spatele televizorului, pînă cînd elipsele devin cercuri.

Imaginea din fig. 159c este distorsionată din cauză că fasciculul electronic care reconstituie liniile  fasciculul se mişcă mai repede în partea de sus a imaginii (fig. 159d). Pentru remediere se manevrează butoanele de liniaritate verticală şi orizontală.

Ruperea imaginii în fîşii orizontale (fig. 159e) se datoreşte faptului că o parte din linii nu sînt sincronizate, frecvenţa generatorului de baleiaj nefiind corectă. Se acţionează butonul „Frecvenţa liniilor”.

Semnalele de sunet pot influenţa imaginea; în acest caz pe ecran apar dungi orizontale care se deplasează în ritmul sunetului. De asemenea, cînd sunetul este perturbat de imagine, recepţia este însoţită de un brum de joasă frecvenţă şi de zgomote a căror intensitate este în funcţie de reglajul contrastului. Televizorul se controlează dacă lasă să treacă frecvenţele joase ale semnalului de imagine observînd benzile negrele (6) din partea de jos a imaginii (fig. 158). Dacă negrul benzilor este neuniform, iar la dreapta lor apar nişte cozi cenuşii (dîre), înseamnă că nu toate frecvenţele joase trec. Dacă imaginea are un relief nefiresc şi dacă benzile negre au la dreapta lor o dungă albă (plasticitate), înseamnă că frecvenţele înalte sînt prea amplificate.

Reamintim că cele de mai sus trebuie să se constate cu televizorul alimentat la o tensiune nominală a reţelei; altfel, imaginea este micşorată, insuficient luminată şi la variaţia strălucirii i se modifică dimensiunile”.

[Ing. Dumitru Codăuş, Ing. Ovidiu Olaru, Sfaturi pentru radioamatori, Editura Tehnică, Bucureşti, 1960]

„Back-up” – de citit

Arhiva istorică a Comisiunii Monumentelor Istorice (peste jumătate de secol de documente) începe să fie disponibilă pe internet.

Găsiți prima tranșă de documente scanate; la anul mai vin și altele: „În luna decembrie vor putea fi consultate peste 18.000 de documente ce sunt prezente în 704 dosare, a doua parte din arhiva deja scanată – reprezentând 23.000 de documente – urmând să fie accesibile din luna ianuarie a anului 2021”

Totul, aici – în proiectul „Back-up”.

„Podul Constanța”

… una din cele mai rușinoase gîtuiri din Capitală rămîne, desigur, Podul Constanța. Silit să preia – pe o bandă-jumate și fără trotuar – traficul din ce-n ce mai mare dinspre Chitila și Bucureștii-Noi, e chinuitor pentru șofer și pieton.

Să zicem că, măcar, nu mai e periculos – l-au reparat oleacă anii trecuți.

Da’ altceva nu-mi dă mie pace.

Anume – de ce-i el cunoscut ca „Podul Constanța”? Adică, de ce taman el, și nu podul de la Miorița? Doar au fost construite cam în aceeași perioadă: după mijloc de ani ’30. De ce unul s-a-nșurbat atît de bine-n nomenclatorul subiectiv al bucureșteanului, iar cel’lalt niciodată n-a avut un nume clar: ba Miorița, ba Băneasa – ca să nu mai spui că-l încurci și cu podul peste lac din apropiere.

Habar n-am!

Poate pentru că ieșirea asta din București, spre fosta capitală Tîrgoviște, fusese multă vreme destul de importantă; poate chiar mai importantă decît cea spre Ploiești care a „crescut” tot mai mult odată cu era automobilului, cu dezvoltarea interbelică a aviației și a activităților recreaționale din Băneasa și Snagov; să nu uităm de șoseaua dispărută spre Mogoșoaia, care se desfăcea din actuala șosea București-Ploiești și-o ținea înainte, pe unde-i azi Casa Scînteii.

Poșta!

de Ando și HM

Transporturile și comunicațiile-s șira spinării unui stat care funcționează. Cefereul și Poșta au fost, zeci și zeci de ani, o adevărată armată care a ținut țara mare laolaltă.

Cîte de puține lucruri vechi ne-au mai rămas din gloria Poștei Române!

Întîi de toate, fără palatul de pe Calea Victoriei; apoi, în zilele noastre i s-au împuținat localurile, ba pierdute în urma retrocedărilor, ba schimbate cu altele, mai mici și mai dosnice, din cauza chiriilor prea mari.

Din lista vechilor oficii poștale închise din Capitală, putem număra pe cel din Filaret, cel de pe Viitorului, de la doi pași de Piața Galați și pe cel de lîngă Hala Traian, de pe Calea Călărașilor: clădiri lăsate-n voia paraginii.

   

Mai rămăsese pe cîte-un zid vreun suport de veche cutie poștală și – cu ceva noroc – chiar găsim și azi urma uneia, păstrată într-o formă destul de bună la Gara de Nord; bîntuind internetul, dibuirăm altele. Muzeul poștei păstrează și o cutie de cînd hăul. Semnele indicatoare ale telefoanelor publice au fost mai norocoase… și foarte trainice.

 

Cutiile poștale din București – cel puțin – aveau două compartimente, pentru ușurarea sortării trimiterilor. În stînga se punea corespondența „loco” și-n dreapta cea pentru alte localități. Cutiile erau galbene, după aceea au fost roșii.

Ca și cum ar fi ceva de rușine, nici vechea emblemă a Poștei nu se mai găsește amintită pe nicăieri. Odată de P.T.T. a devenit P.T.T.R prin adăugarea serviciilor de radioficare și radiodifuziune (factorul poștal vindea și abonamentele radio-tv), s-a ajuns la modelul care a fost folosit îndelung.

Deși nu-s inedite, reclamele serviciilor poștale din cărțile de telefon ne arată atît aspecte interesante din activitatea P.T.T.R. cît și evoluția societății în sine de după Război, așa că le urmărim, împreună cu o serie de imagini găsite în arhiva Agerpres:

1950:

               

1958:

         

1965-1966:

       

1970:

               

Citiți și despre:

un an bogat

În multe feluri putem zice c-a fost anul ăsta – dar pentru cel ce se bucură de orice frîntură de istorie bucureșteană, chiar a fost unul bogat tare.

Doar să ne gîndim cîte sute și sute de fotografii inedite au răzbătut spre noi în 2020.

Sînt patru albume ale lui Peter Hautzinger (unudoitreipatru) în care vedem Bucureștiul de-acum 25 de ani.

Apoi, prin toată strădania celor de la Cartierul Uranus și Cartierul Evreiesc, ne parvin cu o ritmicitate admirabilă imagini formidabile din zonele distruse prin demolarea ceaușistă.

Cine ne oprește să ne bucurăm de toate bunătățile care se strîng pe grupuri, precum Bucureștiul de altădată, unde zilnic apare ceva interesant?

În ultimii ani au răzbătut fotografii uluitoare, înfățișînd locuri bucureștene la care lăsasem orice speranță să le mai revedem.

Stăm bine.

două povești

Mă uitam la poza asta ce-nfățișează intersecția de la BIG Berceni acum vreo 40 de ani: vremuri frumoase, după unii – lucrurile mergeau, toate erau așezate. Ce înșelător!

Nu-i nevoie decît să te uiți mai de-aproape și să vezi mai încolo de aparențe.

Frapant, numărul de barăci, chioșcuri și coșmelii care funcționau aici, la capătul de linie al autobuzului; expresie a comerțului care subzista prin astfel de locuri unde – cum am spune azi – „fiscalizarea” era o glumă.

Ne uităm la pomișorii plantați pe marginea șoselei – unul lipsă, altul vai de mama lui – și ne dăm seama că lucrurile se tîrau, nu mergeau.

Ce să mai zici de potecile practicate pe așa zisul spațiu verde? Cui îi păsa – și atunci – de omul care trebuie să ocolească ca s-ajungă unde are treabă?

Înțelegem toate astea acuma, cînd ne chinuim să facem din orașul nostru ceva mai bun și căutăm motivele istorice pentru care ni-i așa de greu.

Dar să mai privim iar poza: de data asta doar cu gîndul c-au trecut peste ea și peste locurile astea patru decenii; ne mai spune, oare, și alte povești?

Da’ cum să nu – trebuie doar să le căutăm. Sîntem la Mandravela, la doi pași de Mărțișorul lui Arghezi și de locul care-a rămas în mintea noastră ca Spitalu’ 9.

Aici întorcea – încă din 1953 – autobuzul 131, care mergea mai departe pe Văcărești în jos, pe Splai, pe la Unirii, Universitate, Romană și dup-aceea pe Dorobanți, ieșind la Triumf și ducîndu-se pînă la Scînteia: cred că era cea mai frumoasă călătorie pe care-o puteam face în copilărie.

Capătul de linie era – se vede bine! – un loc animat, cu comerț, oameni și du-te-vino. Orice stație și răspîntie mai importantă era, de fapt, un mic univers.

Troleele ajungeau aici de pe la mijlocul anilor 60, urcînd de la Unirii pe Splai și pe Văcărești; de-abia peste un deceniu urma să se deschidă bulevardul Pionierilor, de la Șincai spre Abator. Tramvaiele care veneau dinspre Bellu pe Olteniței nu mergeau înainte, ci coteau pe șoseaua Berceni; încă nu mergeau tramvaiele spre Abator în jos: de-abia prin 86 apăreau și un an mai tîrziu se opreau temporar pentru construcția podului nou peste Dîmbovița. Să nu uităm că, după pornirea metroului de la Dristor spre Gara de Nord, linia de tramvai de pe Mihai Bravu-Ștefan cel Mare ar fi urmat să dispară și nici că segmentul dintre Vitan și Abator al arterei inelare este, în realitate, o străpungere relativ recentă din punct de vedere istoric.

Zărim și complexul comercial ce-a dat numele zonei – Bigul; cine să-i spună „Piața Sudului”? – și mai amintim că aici nu opreau autobuzele rapide ce legau Berceniul de oraș. Linia 331 făcea stație la Nițu Vasile și dup-aceea doar la Timpuri Noi; după Revoluție, cînd s-a reînființat legătura cu Unirii, nici autobuzul 313 n-a oprit cîțiva ani buni la Big.

Capătul de linie urma să dispară după mijlocul anilor 80, cînd, odată cu inaugurarea metroului, Berceniului i s-au tăiat toate legăturile de suprafață cu Centrul.

poza am găsit-o pe facebook – nu mai știu precis unde

la Pompieri, pe Ferdinand

de Ando și HM

Cine vrea să piardă juma’ de ceas – cu folos, zicem noi – plimbîndu-se prin cartierul Baicului, nu poate rata priveliștea tristă a clădirii pompierilor de pe Ferdinand, aflată într-o continuă degradare.

Mai știe cineva că e singurul post de pompieri rămas în picioare din perioada interbelică? Din lista de atunci – ce mai cuprindea posturile Cometa, Elisabeta, Plevnei și Mărășești – azi nu mai regăsim nici unul în afară de sediul principal, cel de la Elie Radu/Gutemberg.

Corpul ăsta de clădire ar merita, într-adevăr, repus în valoare, mai ales pentru foișorul său. Paragina întregește atmosfera în care se află partea asta de oraș: șinele dezafectate ale tramvaiului, tristețea-n care zace Gara Obor și nepăsarea pentru interesantele clădiri ale Căminelor.

Trei blocuri mutate

scris de Ando

Probabil că nu multă lume îşi mai aduce aminte că lărgirea Şoselei Ştefan cel Mare, vizavi de complexul sportiv Dinamo, s-a făcut în 1983, prin translarea a trei blocuri mai vechi.

Eram la începutul deceniului opt din secolul trecut (uau, cum sună asta: secolul trecut!) şi, deja, vestitul colectiv de la Institutul Proiect Bucureşti, condus de inginerul Eugeniu Iordăchescu, continua cu eficienţă acest gen de lucrări începute în 1982 cu translarea bisericii Schitul Maicilor, prima biserică pe care au salvat-o din calea urgiei demolărilor din cartierul Antim-Uranus.

Intre timp, aşa cum se spune şi în articolul apărut în ziarul Scânteia, prin aceeaşi metodă, au mai fost mutate: biserica Olari de pe Calea Moşilor din Bucureşti şi Casa memorială Anton Pann din Rm.Vâlcea.

Cu această experienţă acumulată, s-a trecut în luna mai 1983, la etapa îndrăzneaţă de translare a primului bloc, cel de pe colţul cu strada Aurel Vlaicu. Indrăzneaţă pentru că mutarea s-a efectuat fără ca locatarii să părăsească clădirea. Mai mult: pe tot parcursul translării, nu au fost oprite utilităţile (gaze, apa, curent, lift).

O paranteză. La finalul articolului cu pricina se vorbeşte despre o viitoare deplasare a „…două monumente din Calea Rahovei 18 şi Calea Victoriei 131, ambele cu valoare istorică şi arhitecturală care vor supravieţui datorită procedeului de translare”. Cel de pe Calea Rahovei era tot o biserică: Sf. Ilie Rahova (translată în iunie 1984, cca. 49 de metri), dar celălalt, de pe Calea Victoriei 131 – Casa Vernescu, a cărei aliniere nefericită lipsea pietonii de trotuar – nu s-a mai mutat.

Revenim. Peste câteva luni, adică în luna septembrie a aceluiaşi an (perioadă necesară pregătirilor, fiind vorba de o mutare mult mai complicată) au fost „împinse” pe noul amplasament şi celelalte două blocuri (la primul bloc se utilizase metoda „tragerii”). Avem şi aici un articol şi câteva imagini de la Agerpres.

Apoi, frontul stradal a fost completat cu două blocuri noi.

Dar, cu echipa inginerului Iordăchescu aveam să ne reîntâlnim peste ani, în 1985, la Piaţa Iancului, mutând mai în spate blocul „de colţ” de pe fostul bd. Republicii, actual Pache Protopopescu.

***

Eforturile şi realizările dr. ing. Eugeniu Iordăchescu și ale colectivului închegat şi condus de acesta, în special pentru salvarea multor edificii de cult, monumente istorice, sunt nepreţuite şi binecunoscute.

Pe de altă parte, poate e momentul potrivit să amintim şi de un precedent la fel de interesant care dovedeşte priceperea şi pregătirea altor generaţii de ingineri constructori de la noi.

Când strângeam materialele pentru acest articol, am dat peste această scanare pe care o făcusem, mai demult, din volumul „Un Bucureşti mai putin cunoscut” scris de Silviu N. Dragomir. Suntem, deci, în anii 1934-35 şi este vorba de salvarea prin supraînălţare a bisericii Rebegeşti (actualmente Creţuleşti), comuna Crevedia, judeţul Dâmboviţa. Inginerul Nicolae Caranfil avea de ce să fie mîndru de strădania sa, de care amintește în „Lucrările de asanare a lacurilor din Valea Colentinei”!

  

Despre lucrarea respectivă, scotocind apoi pe internet, am găsit mai multe detalii interesante.

Niţică istorie – Déjà vu

scris de C. D. Mocanu

Prin 2002 problema apei calde şi a căldurii furnizate bucureştenilor de către RADET începuse, pe bună dreptate, să se încălzească. Regia şi Ioan Gheorghe Dabela, directorul ei de atunci, erau obiect de bumbăceală şi încasau din toate poziţiile.

Vâlvătaia dezbaterilor publice era înteţită cu meşteşug de un tânăr hotărât şi vehement, prezent seară de seară pe ecranele televizoarelor. Nega, refuza şi contesta, nu admira, nu aproba şi nu încuraja nimic, ştia tot şi avea soluţii pentru toate. Părea un apostol al termoficării. Cei care mai citiseră câte ceva şi aveau şi un pic de experienţă în ale vieţii au înţeles repede că bate câmpii. Fără să cunoască măruntaiele domeniului, împletea elemente reale cu fanteziile dumisale, dar avea priză la mulţi bucureşteni.

Omul apăruse ca o cometă din hăul organizaţiilor, asociaţiilor, federaţiilor de asociaţii care la acea vreme se ocupau de orice. Absolvise în 1993 Facultatea  de Electronică şi Telecomunicaţii, specializarea telecomunicaţii, din cadrul U.P.B. De atunci şi până în 2001 lucrase ca inginer proiectant la S.C. Electromagnetica S.A. Adică fusese şef peste o masă de lucru şi peste o foaie de hârtie. Astea erau toate argumentele care-i justificau priceperea într-o meserie fără vreo legătura cu telecomunicaţiile.

În vâltoarea evenimentelor, implicat într-o chestiune penală, directorul Dabela a fost demis. O minte diabolică a apăsat butoanele potrivite şi pe 23 ianuarie 2003 Consiliul General, dominat de P.S.D., îl numeşte director general interimar la RADET chiar pe cel care mânca zilnic termoficare pe pâine. Gherţoiul a înghiţit nada.

Nici nu s-a înscăunat bine şi a început să le explice bucureştenilor că el n-a zis ce-a zis înainte de numire, atunci când era liber profesionist, că altceva trebuiau să înţeleagă cei care-i sorbeau vorbele seară de seară la ore de maximă audienţă. A apărut apoi din ce în ce mai rar şi de fiecare dată se tânguia cât de nenorocit este sistemul pe care el ar vrea să-l conducă spre lumină şi progres, dar nu este lăsat. Ţi se rupea inima de suferinţa tânărului „Ştie Tot”.

Naivul nepriceput şi guraliv n-a făcut nicio scofală, s-a compromis, a fost înlăturat după 4 (patru) luni (19 mai 2003) şi a dispărut din viaţa publică. Nimeni n-a mai auzit de el. Măcar de-ar fi înţeles că a fost lucrat cu meşteşug şi ar fi învăţat ceva din schema care i s-a aplicat.

Au trecut câţiva ani. O altă cometă a apărut în viaţa publică bucureşteană şi tot din negura uniunilor, asociaţiilor, comisiilor, comitetelor, atoateştiutoare. Matematician valoros, laureat al Olimpiadei Internaţionale, studii, masterat şi doctorat la Paris, promitea o carieră de succes în domeniu. Institutul de Matematică al Academiei Române l-a primit ca pe o tânără speranţă a cercetării. Şi a rămas doar o speranţă timp de 18 (optsprezece) ani, din 1996 până în 2016. În ăst timp şi-a desăvârşit priceperea în arta conducerii. A fost şeful unui colectiv numeros format din masa de lucru şi foaia de hârtie.

După doar doi ani dedicaţi cercetării, în paralel cu munca ştiinţifică, a început să desfăşoare o intensă activitate civică transformată mai apoi în activitate politică. A ratat astfel ocazia de a lăsa matematicii o teoremă care să-i poarte numele. (Teorema lui Nicuşor! Uau!!)

Devenit peste noapte foarte priceput în urbanism, în protejarea patrimoniului şi în administraţie publică (le-o fi studiat la Facultatea de matematică?), s-a apucat cu râvnă şi scandal să salveze Bucureştiul şi România. Ca să faci caragaţă şi să le dai unora bastoane la cur nu-ţi trebuie vreo pricepere. E suficientă obrăznicia. Agresiv, cu un discurs poticnit, incoerent, s-a făcut remarcat şi susţinătorii s-au înmulţit. Câştigarea unor litigii în care s-a implicat cu pasiune i-au creat o oarecare notorietate.

A candidat ca independent pentru funcţia de primar general şi s-a clasat al treilea, a fost preşedintele fondator al unui partid pe care l-a abandonat pentru că alţii, cu mai multă vână, i-au luat faţa, a candidat din nou la cea mai înaltă demnitate din Primăria Bucureştiului şi a fost al doilea, a ajuns deputat în Parlamentul României şi n-a lăsat urme decât pe documentele de încasare a îndemnizaţiei lunare. Pentru un politician serios, vrednic de încredere, bilanţul este cam subţire. În schimb a obţinut numeroase distincţii decernate de sectorul ONG. Din eşec în eşec, din scandal în scandal, omul a rămas tânără speranţă, deşi a ajuns la vârsta de 51 de ani.

Sorocul unor noi alegeri locale şi parlamentare se apropia. Cel care se străduia zgomotos să salveze Bucureştiul şi România încurca socotelile unor partide încleştate într-o bătaie fără reguli pentru putere şi bani. Prin subteranele politicii dâmboviţene nişte edecuri hârşite în toate relele au hotărât să şi-l facă aliat. Un partid l-a luat de suflet, l-a sprijinit să se aleagă primar al capitalei şi s-a ales. Cum nimic nu e gratis pe lumea asta, totul se plăteşte, va trebui să achite preţul.

Până aici, filmul ăsta l-am mai văzut. Avea ca erou principal un alt salvator, specializat în telecomunicaţii, pus de o voinţă politică director la călduri şi ape călduţe.  Un partid l-a ajutat să-şi dovedească incompetenţa, s-a ales bules de el şi cei interesaţi au înlăturat astfel zgomotul care nu le dădea pace.

În continuare lucrurile sunt previzibile. Istoria se repetă. După alegerile parlamentare, guvernul, oricare va fi acesta, îl va lăsa pe noul primar general să-şi rupă gâtul, îl va folosi întru slujirea intereselor sale (care nu prea se întâlnesc cu problemele multe, grave şi dificil de rezolvat ale Bucureştiului), iar primarul făcut în laborator n-are încotro, se va supune. Unora le va plăti datoria, pe ceilalţi îi va asculta de nevoie. Ingrată situaţie. Lipsa de experienţă şi de vigoare îl vor pierde.

Dinspre mine, domnia sa se vede aşa:

• Are dificultăţi de comunicare publică. Se exprimă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă. Cea mai recentă dovadă este discursul rostit la ceremonia de instalare în funcţie.

• Nu se uită în ochii interlocutorilor. În timp ce vorbeşte privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.

• Se îmbracă neglijent. Umblă cu gâtul belit, fără cravată. Haina, mai bine zis hăinuţa, prea mică, cu mânecile scurte, pare a fi primită de pomană. Probabil se simte obligat să o poarte în amintirea răposatului. Cât timp se reprezenta doar pe dumnealui putea să umble şi în budigăi, nu deranja pe nimeni. Acum ocupă o demnitate importantă, reprezintă Bucureştiul, capitala României, şi nu îi mai este permis să se îmbrace cum îi tună dumisale. În zilele de sărbătoare, când merge la biserică, vecinul meu nea Gică tractoristuʼ poartă straie mai bune şi mai îngrijite decât ditamai primarul general.

• Împins de comanditar sau din proprie iniţiativă se întâlneşte prea des cu presa. Lipsit de spontaneitate, se lasă provocat, îşi dă cu părerea, după ureche, despre chestiuni pe care nu le are în fişa postului şi devine astfel o pradă uşoară. Bate câmpii cu graţie, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare:

– A anunţat în faţa presei că Ministerul sănătăţii a implementat sau este în curs de implementare, sistemul informatic care prezintă localizarea persoanelor infectate în timp real. După ce mentorul, protectorul şi lumina sa călăuzitoare, prim ministrul gevernului aflat acolo, a explicat că un astfel de sistem încalcă drepturile fundamentale ale omului şi că nu poate fi folosit decât cu acordul celor urmăriţi şi localizaţi, a cotit-o şi a început să explice ce ar fi trebuit să înţeleagă o ţară  întreagă din spusele dumisale.

– La aceeaşi întâlnire cu presa a vorbit de carantinarea unei străzi sau a unui grup de străzi. Întrebat cum se poate face asta edilul a răspuns: „Eu cred că putem să luăm măsura pentru că avem un efectiv de 1.500 de oameni alocaţi pentru această chestiune pe tot ce înseamnă ordine publică”. Şi cum ziariştii au vrut să afle în ce fel se poate împiedica circulaţia persoanelor primarul general a spus: „E o chestiune pe care să o implementeze Poliţia Naţională, Jandarmeria şi Poliţia Locală, ştiu să o facă”. La faţa locului a dres-o prim ministrul şi pe asta, în schimb a reacţionat vehement Federaţia Sindicatelor Democraţice din Poliţia Română prin purtătorul de cuvânt, comisarul şef Christian Ciocan, care l-a tăvălit rău de tot.

• Nici mandatul nu-i fusese validat şi s-a apucat să ameninţe cu demiterea, cu puşcăria, cu concedierea, cu restructurarea, cu desfiinţarea. Greşeală tactică de amator în ale conducerii. Cei vizaţi îi vor face viaţa un calvar. Nu ştie că atunci când lupul intră în stână, câinii atacă împreună.

• După ce a fost prezentat în campania electorală ca un Greucean al administraţiei publice, capabil să readucă soarele şi luna pe cerul înnegurat al Bucureştiului, fără să nege vreodată, acum cere răbdare şi solidaritate pentru că sunt nişte probleme grave şi urgente cu care ne confruntăm… răbdare şi le vom rezolva.  O să fie bine şi la vară cald!

• Doar pentru că sunt „oamenii luʼ Firea” nu are încredere în nimeni dintre cei cu care ar trebui să colaboreze, mai ales acum în faza de început. În felul ăsta s-a autoblocat. Nu ştie de unde să apuce problemele importante şi atunci îşi face de lucru ocupându-se de fleacuri:

– Însoţeşte poliţia la un restaurant din Herăstrău în care se desfăşura un guleai fără respectarea normelor legale de protecţie sanitară. Contravenienţii au fost amendaţi şi uşuiţi pe la casele lor.

Probabil, primarul general a semnat ca martor cuvenitele procese verbale!

– Plănuieşte deschiderea pentru public a  intrării principale  a Primăriei, cea dinspre bulevardul Elisabeta. Iată: Am făcut o promisiune. O s-o mi-o ţin în continuare, vom deschide uşa mare a Primăriei, dar amân acest moment până la momentul în care Bucureştiul va avea mai puţin de 100 de îmbolnăviri de coronavirus în acea zi. În prima zi în care Bucureştiul va avea mai puţin de 10 de oameni care se vor îmbolnăvi de coronavirus vom deschide uşa mare a Primăriei. Ipse dixit!

– Se duce în inspecţie la şefii de la Termoenergetica după ce a anunţat public că îl va da afară pe director, fără să spună şi pentru care fapte. Aşa vrea muşchiul astenic al domniei sale.

Priorităţile administraţiei municipale sunt neglijate şi vom afla încă o dată că „iarna nu-i ca vara”.

• Traversează perioada de sperietură şi bâjbâială, coşmarul celor care ajung pe o funcţie fără să aibă şi pregătirea necesară. Mai devreme sau mai târziu, unii se dezmeticesc şi pleacă. Alţii, niciodată.

• Este nesigur, ezitant, trăsătură a celor incapabili să ia singuri decizii.

• Îl însoţeşte pe preşedintele partidului (şi prim ministru) care l-a făcut primar general la toate manifestările publice la care acesta nu oboseşte să participe. Se ţine după el ca mielul după oaie. De curând amândoi de mânuţă, smeriţi şi umili, au bătut la poarta ambasedei S.U.A. întocmai ca supuşii care merg la reprezentantul metropolei pentru a se adăpa cu înţelepciune şi pentru a primi noi ordine pe care le vor executa negreşit.

Mamăăă! Nu-i e bine vacii noastre!

Îl creditez pe noul primar general, deşi nu e alesul meu, cu încrederea pe care bucureştenii i-au acordat-o prin vot. Aşa se întâmplă în democraţie. Presimt însă că destul de repede voi fi nevoit să-l trec pe lista lungă a debitorilor de la care nu am recuperat decât satisfacţia neîndestulătoare că i-am citit bine.

Îmi doresc să mă înşel!

Ani mulţi şi-a „făcut” susţinătorii din vrăjeală, din vorbe. A venit vremea faptelor, mai valoroase decât toate vorbele la un loc. Aşteptările sunt mari şi zic şi eu ca unul din banda lui Bozoncea, starostele de hoţi din „Groapa” Cuţaridei: Acum să te vedem p..ică!

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor II

prima parte aici

Parafrazînd o vorbă ce se vrea cu duh, putem zice fără să greșim că-n București nu sînt locuri urîte… ci doar istorii nu-s destule. Altfel vezi un loc atunci cînd pașii ți-s însoțiți de povestea lui! De-asta am transformat fitece plimbare-ntr-un prilej mărunt de-a mai descoperi ceva din trecut.

Sînt povești și istorii care se dezvăluie cu ușurință – dar uneori e nevoie să citești cinci cărți ca s-arunci cinci vorbe-ntr-o paranteză.

Aidoma și plimbările-n sine: pașii ți se-ndreaptă parcă singuri spre locurile frumoase, dar cu ce bucurie descoperim cîte un loc mai amărît… dar care ne rămîne-n suflet! 

Nu foarte surprinzător, ne lipsesc mărturii fotografice din interiorul acestui micului cvartal Sabinelor-Sirenelor; pesemne interesul celor care au documentat distrugerea cartierelor adiacente s-a concentrat pe patrimoniul ce urma să dispară – și să fim cinstiți și să recunoaștem și că față de încîntătoarele perspective oferite de străzile în pantă ale Uranusului, străzile astea erau de-a dreptul banale; ce să vezi pe aici în afară de niscai prăvălii?

Ne-au parvenit însă cîteva imagini interbelice, prilejuite de verva campaniei de lucrări edilitare – se trăgea canalizare, se pavau străzile. Excepțional este că putem să ne dăm seama și azi de unde a fost făcută fotografia următoare. Deși aproape toate clădirile din bucata asta a străzii Sabinelor au dispărut (desigur, și atelierul de tîmplărie al lui Grigore Petrescu), casa de la 64 e încă în picioare și nu e neîngrijită. La vreme aceea numărătoarea imobilelor era alta, dar nu contează prea mult.

Cît despre atmosfera de dinaintea sistematizării străzii Sabinelor, n-ai putea zice că de un veac încoace s-au schimbat multe, nu? Casa asta ținea de numărul 36 atunci și venea pe colț cu Acvila – pe-acolo unde acum e clădirea banal renovată.

Și pe strada Epicol – azi, Gheorghieni – pitorescul rural era la el acasă.

O incursiune prin uriașa arhivă fotografică „Cartierul Uranus” ne poate arăta frumusețea imobilelor dispărute de la intersecția străzilor Sirenelor și Ion Creangă:

Tot pe Sirenelor, o imagine dintr-o sală a vechii grădinițe; clădirea ei a fost înlocuită odată cu prefacerile comuniste.

Din partea dispărută complet a zonei, ne desfătăm cu o acuarelă de pe strada Ion Creangă – povestea ei o găsim spusă de Baciu.

Hai, și-o reclamă de prin 1925 – era păcat să n-o arătăm; întreprinderea se găsea, mai mult ca sigur, în partea dinspre fabrica de bere „Bragadiru”

Alte poze cu străzile astea nu-s; reușim însă să vedem cum începea strada Sabinelor din Calea Rahovei, cu Dan Vartanian și Dan Perry.

Aruncăm și două priviri în lungul străzii Uranus, cu gardul Antrepozitelor ca personaj principal. În poza color ghicim în plan apropiat o bucată din șina de tren montată-n prelungirea căii ferate ce deservea Antrepozitele, în vederea aprovizionării șantierului Casei Republicii; aceasta a fost dezafectată imediat după Revoluție. Șinele de tramvai rămase, deși impracticabile, au dispărut mult mai tîrziu.

Prin anii 1920-30 – cînd încă tramvaiul 7 mai întorcea aici, la colțul Antrepozitelor – Uzinele Comunale București instalaseră chiar și o vespasiană-n capătul dinspre Uranus al străzii Epicol.

… tot prin minunata strădanie a proiectului „Cartierul Uranus”, refacem intersecția dintre Sabinelor și Uranus – de nerecunoscut astăzi. Ultima imagine e mai proaspătă, doar din 2003.

 

Regretatul Iliaș Duțescu a surprins în ultimele zile de dinaintea demolărilor din zona Panduri-13 Septembrie și cîteva imagini din cealaltă ieșire a zonei, cea dinspre 13 Septembrie; ca să le putem înțelege mai bine am folosit o suprapunere a vechilor străzi pe situația actuală.

Așadar, vedem cum Acvila se deschidea din 13 Septembrie – prin stînga poștei de azi – venind din continuarea străzii Izvor. 13 Septembrie arăta ca o stradă oarecare – cel puțin pe segmentul ăsta care zici că nu-ncepea de nicăieri anume.

Pe aici se obișnuise să se paveze cu piatră cubică doar mijlocul părții carosabile, benzile de lîngă trotuar fiind cu piatră de rîu. Trotuarele aveau pavele elegante, modelul clasic bucureștean.

O privire-n aruncată pe Calea 13 septembrie, în locul rămas și azi în mintea noastră ca „Puișor” (deși ne e mai simplu să-i zicem „la Marriott”): în stînga se ghicește strada Puișor ce puțin mai departe, în jos, urma să se-ntîlnească cu strada Izvor. Din păcate nu-i vedem cealaltă parte, cea care se ducea înspre Sirenelor; accesul străzii Puișor în 13 Septembrie a fost închis cu front de blocuri și s-a practicat o deschidere nouă – Ion Popescu Gopo – care iese dinspre strada Lanțului pe lîngă poștă. Apropo de poștă (care azi e-n renovare): în poză-i recunoaștem și silueta.

… dacă ne băgăm nasul în spatele blocului unde funcționează – ironic! – „Chicken Staff” mai găsim, totuși, o bucată ciuntită a străzii Puișor; se folosește pe post de parcare!

O imagine-document care ne arată ieșirea străzii Sabinelor în 13 Septembrie: clădirile pe care le vedem urmau să fie demolate numaidecît; s-au scurs 40 de ani de la nenorocirile astea.

La vremea aceea ieșirea era poziționată mai spre intersecția cu Panduri, și nu vizavi de celebrul local de după Revoluție „Sexy Club”- alt toponim ce se-ncăpățînează să dăinuie; pe lîngă legendarele porcării care se petreceau înăuntru, localul era recunoscut și pentru statuia „ruginită” din față, care purta diferite nume deloc onorabile; azi, demontată, nu se mai știe pe unde-a ajuns.

Dintre străzile astea două – pe care, fie vorba-ntre noi, mereu o să-ncurc – Sabinelor e cea principală: mai lată, avînd și o bucată cu copaci pe margini și mai lungă, din Calea Rahovei-veche pînă în 13 Septembrie; Sirenelor începe din Uranus și se termină la intersecția cu Sabinelor și Cedrilor, unde se află și un mic părculeț neîngrijit. Pe Sabinelor e sens unic dinspre Uranus iar pe Sirenelor sensul unic e-n celaltă direcție.

Înainte de Război pe Sabinelor, o vreme, a circulat un autobuz, 45 – iar din 1960 și pînă la demolări, altul: 33 (133), chiar cel care avea un traseu ce-nconjura centrul orașului; capăt de linie era socotit la Piața Puișor. Pe toate cele trei artere mari adiacente (13 Septembrie, Tudor Vladimirescu și Uranus) au funcționat tramvaiele. Poate cîndva vom fi mai deștepți, reintroducînd transport public pe strada Uranus.

Recitiți articolele lui Gilly Graur despre Uranus: Istoria tragică a cartierului Izvor • Străzile în pantă din cartierul Uranus • Uranus – o stradă pentru eternitate
și nu uitați de plimbările sale din 2013: Sabinelor (I) • Sabinelor (II) • Sirenelor (I) • Sirenelor (II) • Gheorghieni
Găsiți articolele scrise de Raiden – Întoarcere pe Maidanul AcademieiComorile ascunse de pe maidanul Academiei
Revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor–Mihai Vodă: partea întîi • partea a doua • partea a treia • partea a patra