despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

la Snagov

Lac… pădure… aer curat, nuferi uriași, copaci bătrîni.

Locuri frumoase, care au rămas frumoase, la doi pași de Capitală.

Greu de ajuns la ele fără mașină: nu lipsește transportul public, dar nici nu vine altfel decît din an în paște. Cum de putea fi Snagovul o destinație interbelică accesibilă, zău că nu-nțeleg…

Pur și simplu noi ne-am schimbat felul de-a ne petrece timpul, asta-i tot. Snagovul e leisure: restaurante, complexuri, piscine.

Și, ca bucureșteni sadea ce sîntem, nu știm cum s-a ajuns să avem imensa și minunata zonă de relaxare de aici.

A fost ambiția unor oameni de toată isprava, de pe urma cărora beneficiem și acum de lacurile Colentinei și de Pădurea Băneasa: ambiția de a da bucureștenilor locuri care să-i bucure.

Partea leului, firește, e a primarului Dem Dobrescu.

Prin străduința Uzinelor Comunale, lacul a fost asanat, s-au amenajat ștrand, debarcader, promenade, cluburi, restaurante, bufete, popasuri, toate beneficiind de confort și facilități. Și asta, oameni buni, se-ntîmpla acum 90 de ani.

       

… bucureșteanul ajungea cu taxiul sau cu autobuzul „S” pe care-l lua dumineca din Piața Victoriei și făcea un ceas pîn-aici. Planurile includeau un rapid tren electric, dar de-abia după Război s-a reușit construirea ramificației feroviare dinspre Căciulați, care zace acuma-n părăsire. Cine n-avea răbdare pînă la Snagov se putea opri, desigur, în localitățile de dinainte, unde funcționau restaurante prielnice pentru chefuri și apăreau cazinouri, precum cel de la Otopeni – o veritabilă operă de artă.

Neobositul inginer Caranfil visa la o legătură pe apă cu lacurile Colentinei, iar urbanistul Sfințescu – grijuliu și precaut – se gîndea la viitorul estetic al Snagovului, pe care și-l dorea cît mai apropiat de natură.

 

Așa s-a făcut Snagovul, care avea să treacă prin multe de-atunci încoace: întărirea caracterului recreațional în anii puterii populare, mutarea lui Ceaușescu la Palat, demolările nenorocite din anii ’80, construcțiile apărute după Revoluție și paragina complexurilor populare.

monumental – cam degeaba

Cred că, pe undeva, povestea asta de dragoste și ură dintre automobil și București e mult mai veche decît credem.

E de ajuns, din nou, să privim peste umăr, la veacul trecut.

Cu toate că – știm prea bine – construiam mult, construiam îngrămădit și construiam zgîrcit, ne dădea mîna, la o adică, să ne fălim cu bulevarde maiestuoase, cu piețe gigantice, cu planuri cu care nu s-ar fi rușinat, ani mai încolo, nici măcar Ceaușescu.

Privin axa monumentală Nord-Sud pe care ne-am dorit-o ne dăm seama foarte bine. Lată, largă, prea largă, numai bună și pentru noul stăpîn cu patru roți al civilizației!

Dar mai bine decît orice reiese din stilul de-a crea piețele publice.

Ce diferență față de piețele modeste și cochete de dinaintea automobilului! Izvorul Rece, Rosetti, Kogălniceanu, Foișor păreau scuaruri de provincie comparîndu-le cu cele apărute între Războaie. Nici la Universitate și în Romană nu vedem încă vreo disproporționalitate vădită între nevoile și visele urbanistice.

Chiar și piața Arcului de Triumf – echilibrată și reușită – pălește un pic în fața surorii sale de la un kilometru mai încolo, de la Aviatorilor: o răspîntie uriașă, un deșert citadin monstruos!

Rondul cochet cu șapte raze de jos, de la Coșbuc, trasat de asemenea în trecut, ne pare doar un giratoriu utilitar – nu mai mult – față de rondul de la intrarea-n Parcul Carol.

Dar ce mai spui de rondul plănuit la intersecția bulevardului Mărășești cu actuala Magistrală? Pierdut astăzi, îi mai admirăm vasta întindere doar în imagini fotografice istorice.

Largul spațiu de la podul Operei fusese configurat, încă, cu gîndul la construirea Gării Centrale.

Salvat de părculețul mărișor, din rondul Pieței Confederației Balcanice – adicătelea, la Dorobanți – se desfac o droaie de străzi și străduțe, făcîndu-l astfel mai omenesc.

Ne plăcea să fie mare – fără să ne iasă mereu marele ăsta frumos. Nicicînd, niciodată, piețe ca Victoriei, Unirii, a Senatului ori spațiul din preajma Palatului Regal n-au avut, în totalitatea lor, ceva îmbietor, rămînînd spații publice ratate, nehotărîte, neterminate.

   

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Când, în 1927, a deslușit unui grup de 90 (nouăzeci) de musulmani învățăturile creștinismului ortodox și aceștia l-au urmat în „via Domnului”, primind taina botezului în cadrul unei ceremonii publice organizate ca la carte, Sfinția Sa părintele Micșunescu adunase treizeci și patru de ani de viață, șapte ani de slujire la altar  și doar patru de păstorire duhovnicească a unei comunități adunate în jurul Bisericii lui Târcă, la acea vreme  filială a Bisericii Foișor, nicidecum parohie.

O astfel de ispravă unică în viața credincioșilor din Eparhia Bucureștilor cerea nu atât energia și determinarea tinereții, cât mai cu seamă alese însușiri intelectuale și sufletești izvorâte din „viețuire și învățătură autentic ortodoxe”.

Vitanul era socotit o mahala săracă cu populația aparținând așa zisei „stări a treia” alcătuite din:

  • Cei „ce aveau casele lor și erau „edecuri” ai mahalalei adică din neam-în neam născuți și crescuți acolo”.
  • Cei „ce-și mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe ori Sf. Dumitru și lucrau cu ziua pe la alții”.
  • „Muncitorii din fabrici sau „pe apucate”, când și unde se simțea nevoie de ei”. Unii aveau meserii utile și căutate. „Alții se tocmeau cu ziua la munca de argați. Ei erau mai toți din lumea aceia de zestre boierească, ce, odată cu noile legiuiri democrate, fusese sloboziți din starea lor, dar ne mai putându-se înapoia la urma lor, de unde lipsise dela împărțeala pământurilor, se trăsese la marginile orașului durându-și acolo câte-o gospodărie – așa cum dăduse Dumnezeu”.
  • „Ceva țărănime pripășită de prin satele vecine cu locurile lor”.

Pe atunci bunicul, Anghel Tănăsescu – Anghimoft, fiul pantofarului Constantin Tănăsescu din Raion,  împlinise treizeci și unu de ani, era măcelar cunoscut și respectat în breaslă și de șapte ani se stabilise cu familia lui, ce promitea să devină numeroasă, pe strada Abatorului, devenită Sold. Dumitru Z. Nicolae, care tocmai se croia printre grădinile rămase după mutarea cursului Dâmboviței și asanarea bălții din dosul bisericii.

Toată suflarea i-a fost alături tânărului preot în îndrăzneața lui întreprindere. Fiecare după posibilități, după puteri, după pricepere.  Cei mai înstăriți le-au fost părinți spirituali noilor veniți în ortodoxie. Nașii trebuiau să aibă, și atunci, pe lângă disponibilitate sufletească și o oarecare disponibilitate materială. Ospățul care a urmat a fost o operă colectivă, o dovadă de solidaritate socială, greu de închipuit. Cârciumari, gospodine, măcelari, grădinari, lăutari, negustori, meseriași, fără osebire, au adus câte ceva, au făcut câte ceva. Ce a ieșit este iarăși greu de imaginat. A chefuit toată mahalaua.

Mai marii Bisericii au recunoscut și au apreciat activitatea pastorală a vrednicului preot, chiar printr-o scrisoare pe care I.P.S. Patriarh Miron Cristea i-a adresat-o în ziua de 28 iunuie 1927:

„Miron din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Eparhiei Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României, facem cunoscut prin aceasta tuturor ce se cuvine, că deși toți clericii avem credința a ne îndeplini pe deaîntregul slujba încredințată în via Domnului, fără a aștepta recunoștința lumii, având numai conștiința noastră împăcată de a nu fi trăit în zadar – totuși Noi îndemnat de sfatul Sf. Apostol Pavel către Timotei, când zice: „Preoții ce-și caută bine de dregătorie, să se învrednicească de îndoita cinste – mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” – am aflat de bine pe temeiul rapoartelor amănunțit motivate ale organelor noastre bisericești, a distinge pe cucernicul preot D. Micșunescu, dela Biserica Târcă din Capitală, cu distincțiunea de a purta „brâu roșu”, pentru meritul de a fi introdus la ortodoxie circa 80 mahomedani, botezându-i.

Aducându-vă aceasta cu plăcere la cunoștință, nădăjduim ca bunavință a Noastră să fie pentru alții un îndemn de bună purtare și de îndoită muncă pastorală; iar pentru Sfinția Ta o încurajare de a lucra și pe viitor cu zel apostolesc și cu cinste neprihănită în ogorul bisericii, spre măngăierea și mântuirea credincioșilor și mulțumirea mai marilor.

Arhiepiscop (ss) Miron patriarh,

Consilier referent, Pr. Eugen Bărbulescu

28 iunie 1927”

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Omul și preotul Micșunescu nu „aștepta recunoștința lumii”, avea „numai conștiința împăcată de a nu fi trăit în zadar”. În anul 1930 „a isbutit să facă să treacă la ortodoxie 3 evrei și 2 romano-catolici. Tot în acelaș an au primit taina nunței 16 familii de creștini, în bloc, ce viețuiau nelegal, înlăturându-se astfel vătămătorul concubinaj ce străbătuse în enorie [parohie], în dauna moralei publice și a poruncilor sfintei noastre biserici ortodoxe”.

Prin arhiva personală am găsit o singură fotografie în care apare  părintele Micșunescu, deși vreme de peste cincizeci și cinci de ani a fost prezent la cele mai importante evenimente care, în mod natural, marchează viața unui neam numeros. A fost făcută în toamna anului 1944, în casa familiei Anastasia și Marin Badea din strada Laboratorului nr. 115, cu ocazia căsătoriei nepoatei lor Marioara, din Suseni – Argeș, pe care au  crescut-o de mică.

Sica (Anastasia), sora bunicului  și soțul ei, comisarul de poliție Marin Badea, coborau adesea între grădini unde Anghel cu ai lui știau să petreacă. Bădiță era mare amator de mâncare măcelărească și de chefuri cu bulbuci.

L-am cunoscut pe Sfinția Sa! Dar cine nu-l cunoștea. Era iubit și primit, fără rezerve, de toți enoriașii parohiei. Trecea pe la toți de cel puțin două ori pe an, la marile sărbători creștine: Crăciunul și Paștile.  Le știa bucuriile, necazurile, încercările și îi ocrotea cu grija, cu dragostea bunului păstor. Găsea pentru fiecare o vorbă bună, un sfat, o încurajare, un ajutor.

Pe Anghel Tănăsescu – Anghimoft, adică pe bunicul meu, l-a onorat cu o frumoasă și nedezmințită prietenie. Îl alinta și îi spunea Angheluș așa cum numai Nicu Metz, un alt prieten  alături de care, în copilărie, a ucenicit într-ale măcelăriei, o mai făcea.

Aveam șase ani, trăiam cea dintâi experiență școlară ca „student” la grupa mare a Grădiniței nr. 41 care funcționa în localul Școlii generale de 8 ani nr. 84 (Vitan 135)  și de câteva zile mă aflam în prima vacanță din viața mea, vacanța de iarnă. Mama începuse serviciul, eram singur acasă, dar spre prânz mă duceam devale, la bunici, unde se adunau mai mulți dintre nepoți și unde rămâneam până se întorceau ai mei de la lucru.

Tataie plecase cu Marian, vărul meu mai mare, prin vecini să taie un porc. Se apropia vremea mesei și trebuiau să se întoarcă.

Cucu, ciobănescul roșcat și flocos care păzea curtea ca nimeni altul, a început să se dea ca la străini și apoi brusc a tăcut scâncind bucuros. Bunica a ieșit să vadă ce se întâmplă. N-a apucat să ajungă în curte că s-a auzit glasul puternic al lui Anghimoft:

– Caterino, pregătește masa! Părintele mănâncă la noi.

În clipa următoare s-a deschis larg ușa și în cadrul ei a apărut preotul Micșunescu urmat de dascăl. A sfințit, după cuviință, casa, ne-a binecuvântat pe toți și apoi s-au dezbrăcat. Peste reverendă Sfinția Sa purta un brâu roșu. Știa toți copiii aflați acolo, mai puțin pe mine. Eu locuiam  în partea de parohie pe care o păstorea părintele Haralambie Bărbuleanu, celălalt slujitor al Bisericii Târcă, vecin cu noi.

– Aista al cui e Ecaterino?

– E cel mai mic dintre nepoții noștri părinte. E al Marioarii.

– Aaa, al blănăresii și al lui Ghiță, ăla care împușcă iepuri prin grădini împreună cu Gogu al lui Chivan și cu Gheorghe al lui Capangiu!  L-a botezt părintele Haralambie!

Pe mine mă fascina însă brâul cel roșu cu care era încins. Văzusem mai mulți preoți, îi știam pe cei din parohie, dar niciunul nu avea un astfel de obiect vestimentar. Bănuiam că trebuie să fie ceva deosebit, dar nici cei din jur nu știau despre ce este vorba. Taina s-a spulberat în 2014.

***

Mi-am petrecut copilăria și adolescența în preajma unui alt preot, slujitor al bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită Târcă”, înzestrat cu dar și har, vrednic de pomenire, „impunător, blând, educat, fin” așa cum l-a caracterizat G.B., cel care, ca și mine, a crescut în Vitan, pe părintele Haralambie Bărbuleanu. Era un bărbat frumos. Cred că până a fi hirotonit frânsese multe inimi.

Locuia la trei case de noi, pe Gălbinași. Sfinția Sa m-a botezat și la momentul cuvenit m-a cununat. Nu mai slujea la Târcă, ci la Sfântul Spiridon Nou. L-am urmat acolo înadins. Deși de câțiva ani nu-l  mai întâlnisemn, m-a recunoscut imediat. Revederea cu părinții mei și cu alții de-ai lui Anghimoft a fost o  sărbătoare… în sărbătoare.

Cu ceva timp înainte m-a primit la cancelaria bisericii pentru a pune la punct ceremonia. Când l-am văzut, un detaliu mi l-a adus numaidecât în minte pe părintele Micșunescu. Purta culion violet, brâu de aceeași culoare și o cruce pectorală din argint frumos cizelată. Am aflat a doua zi că erau semnele distinctive pe care vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc erau îndreptățiți să le folosească atât timp cât ocupau aceste demnități. Cel care m-a luminat, o altă față bisericească, îl cunoștea pe părintele Bărbuleanu și mi-a confirmat că era consilier patriarhal.

***

Deși avea un teren la doi pași de biserică, pe Niță Elinescu colț cu Vitan, vrednicul preot Micșunescu nu și-a construit niciodată casă acolo. A locuit mai întâi cu chirie și apoi a cumpărat-o, într-o căsuță modestă, cu o palmă de curte, la Bujavercă pe strada Laboratorului nr. 67, între Zaharescu (vă mai amintiți de copilul actor Valentin Zaharescu?) și măcelăria lui Topliceanu, vizavi de cârciuma aceluiași negustor transformată în… bibliotecă publică („Biblioteca populară Maxim Gorki”, str. Laboratorului nr. 46).

Când era în plină putere, preoteasa a fost chemată la Domnul și l-a lăsat singur. Nu s-a mai căsătorit. Enoriașii i-au sărit în ajutor. Se simțea ca acasă în familia cârciumarului Ștefan Lupitu unde mergea deseori la masă. Alții vegheau să nu-i lipsească nimic sau se ocupau de treburile curente ale gospodăriei. O credincioasă din vecini l-a îngrijit până în ultima clipă. Oamenii mahalalei s-au strâns în juru-i și l-au ocrotit pe păstorul lor, deși vremurile erau din ce în ce mai aspre.

Câțiva ani drumul spre școală m-a purtat prin fața casei Sfinției Sale. Îl mai întâlneam din când în când și îl salutam ca pe unul de-ai mei:

– Sărut mâna părinte!

Nu mai vedea bine și nu purta ochelari, dar vroia să știe cu cine vorbește:

– Tu al cui ești?

– Sunt din ai lu’ Anghimoft părinte.

– Ce face Angheluș? Să-i spui că trec pe la el. Și se ținea de cuvânt.

În primăvara anului 1972 și-a condus prietenul pe ultimul lui drum. A refuzat să folosească mașina special pregătită și a mers pe jos, în fruntea cortegiului funerar, de la Biserica Târcă până la cimitirul Izvorul Nou. Avea 79 (șaptezeci și nouă) de ani.

Munca nestăvilită în folosul parohiei și vârsta lăsaseră urme. Se mișca greu, cu pași mici târșâiți, nu mai avea glas, din bărbatul falnic și drept rămăsese o bucățică de om. Sufletul însă îi era la fel de mare, vorba la fel de blândă chiar dacă un pic mai greoaie. Nu mai slujea, dar mergea la biserică și asista din strană la tot ce se săvârșea acolo.

Din 1982 s-a retras întru Domnul în curtea ctitoriei lui „Radul Poenarul Sărdarul” din „cartierul Târcă-Vitan”, cel „scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”, pe care a slujit-o neabătut cincizeci și nouă de ani. Odihnească-se în pace!

Am cunoscut și câțiva turci. Erau oameni simpli care, integrați în viața mahalalei și a țării de adopție, își vedeau de treabă fără să deranjeze pe cineva. La vremea când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, prin 1958–1959, unii dintre aceștia erau trecuți de șaizeci de ani. Aveau la rându-le copii și nepoți. Pot presupune, cu o bună probabilitate de a nu mă înșela, că făceau parte din grupul celor care, indiferent de motivație, s-au  lăsat seduși de harul preotului Micșunescu și în 1927 l-au însoțit întru ortodoxie.

Pe atunci, înghețata atât de apreciată și de căutată în timpul călduroaselor veri bucureștene  se găsea doar în cofetării (un sortiment mai bogat) sau la unele chioșcuri de răcoritoare (înghețată pe băț – 0,85 lei/buc.). Tonetele și magazinele specializate au apărut abea prin 1963-1964 odată cu delicioasa înghețată mixtă Polar, vanilie și cacao – 1 leu/buc.

Vitanul cuprins între Cimpoacă (șos. Mihai Bravu) și Moară (podul Vitan-Bârzești) nu avea nici  cofetărie, nici chioșc de răcoritoate. Avea în schimb un turc căruia toată lumea îi spunea, cum altfel, Turcu. El prepara cu mare meșteșug și vindea înghețată. Locuia vizavi de noi, pe partea numerelor pare, puțin mai sus de strada Crivățului, la numărul 176 (sau 178?) într-o casă mică amplasată în zona dinspre stradă a unei curți înguste și lungi. Gardul stadionului Olimpia taie azi în două proprietățile înșirate atunci pe acea porțiune.

Avea părul alb și purta mustață „pe oală”, spre deosebire de vecinul lui, nea Grigore – Păsăraru, care se fălea cu o mândrețe de mustață răsucită în sus. Folosea haine simple: pantaloni „nemțești”, un cămeșoi colorat, ceva mai lunguț și un brâu de lână. Vara umbla desculț. Chinuia rău de tot limba română, dar o folosea totdeauna zâmbind.

Cât era ziua de lungă stătea pe scăunel la umbra singurului pom din bătătură, un cais bătrân, și învârtea la manivela unui vas metalic cu capac, mai mare decât o găleată, cu pereți dublii între care punea gheață. Era cel mai fidel client al lui nea Gheorghiță (Vitan 160), bunicul lui Costel Bulgaru, Omul vindea dintr-un mare lădoi frigorific adăpostit în curtea lui,  lapte, iaurt și gheață în lipsa cărora Turcu oprea producția. Pentru a se răci uniform, compoziția lichidă din vasul interior trebuia agitată continuu. Se transforma astfel, cu răbdare și muncă manuală, în înghețată. Nu știu câte șarje învârtea. Vînzarea era garantată și înghețata de vanilie sau de lămâie „se topea” imediat.

Eram unul dintre clienți. Nu-l vizitam chiar zilnic căci nu primeam după cum aș fi vrut moneda de 50 de bani sau cele două monede de 25 de bani care mă făceau stăpân pe un cornet încărcat cu cremă gustoasă și rece. Negustorul era generos și îndesa din greu. Cornetele nu le producea el. Erau cumpărate pe câțiva bănuți de la Popa Cofetaru. După ce prepara prăjituri într-un laborator al statului, acasă, pe la Moară, fabrica și vindea pe șest foi pentru napolitane, cornete de înghețată și chiar napolitane foarte bune și foarte ieftine. Eu cred că sectoristul, căpitanul Duțu, știa de ocupațiunea cofetarului, dar era și el om, trebuia „să mănâncă și gura lui”.

Casa Turcului a fost demolată împreună cu toate celelalte cuprinse între numerele 172 – 204 pentru a face loc Stadionului Olimpia.

La Cimpoacă, pe Mihai Bravu, în curtea lui Nae Ruse se stabilise de mulți ani un alt cavaler al lui Mahomed uns prin taina botezului atlet al lui Hristos. Chinuia și el limba română, fără să deranjeze. Suna haios! Fabrica acadele din zahăr topit asezonat cu diverse arome și întărit în cele mai ciudate forme. Nevasta dumisale, româncă, le vindea la poartă. Clientela era, în proporție covârșitoare, constituită din elevii claselor mici ai școlii din spatele casei. Cele mai căutate reproduceau un ardei iute, măricel, frumos colorat în verde sau în roșu. Avea și codiță.

Brusc, fără explicații, într-o bună zi cei doi și-au întrerupt negoțul. Lumea vorbea că un cineva, cetățean vigilent, l-a reclamat pe turc cum că smintește gusturile copiilor spre dulciurile nesănătoase ale altor vremi și că păgubește visteria statului.

Casa lui, ca și casa lui Nae Ruse, a fost făcută una cu pământul de buldozerele slobozite de geniul modernizării cu orice preț.

În prima parte a copilăriei mele, până pe la șase-șapte ani, cel mai pitoresc personaj din Piața Vitan, cea veche dintre Vitan și Dudești, era un negustor ambulant. Își purta marfa pe o tarabă mică, atârnată de gât și acoperită cu sticlă. Îmbrăcat modest, chiar sărăcăcios, colinda piața cât era ziua de lungă strigând:

– Bambule, bambuulee…! Ia bambuulee…!

Și acesta era turc. Vindea dulciuri diverse: bomboane de mai multe feluri, batoane de susan cu miere și miez de nucă, acadele, rahat. Unele erau preparate chiar de el, dar cele mai multe aveau ca sursă comerțul de stat.

M-a lămurit asupra lui Anghimoft ăl bătrân care, mai ales primăvara și toamna, vizita piața de cel puțin două ori pe săptămână. Se întâlnea la Poștă cu alți veterani ai Abatorului și își trăgeau sufletul la Bufetul Vitan (șos. Vitan nr.3), la Înfrățirea (calea Dudești nr. 84) sau la Ciocanu (calea Dudești nr. 140).

– E turcu de pe Foișor tăicuță, vai de mama lui! Îl cunosc de când era tânăr. Trebuie să-l ajutăm că e necăjit.

O făcea cumpărând totdeauna câte ceva de la el, deși nu se întorcea acasă fără punguța cu bomboane cu miere. De când se lăsase de fumat erau favoritele lui, dar și ale celor mici din familie. În pintenul format  de străzile Foișorului și Săcărâmb la întâlnirea lor cu Vitanul se aflau un centru de pâine, o cismărie și o bombonerie. La aceasta se oprea bunicul de fiecare dată pentru a împrospăta stocul.

Aceștia au fost turcii aduși în 1927 de zbuciumul vieții pe Vitan și pe care eu i-am cunoscut. Urmașii lor mi-au fost colegi de școală, am copilărit și am crescut împreună fără să ne intereseze în ce neam aveam rădăcinile. Unii se găsesc și acum în cartier, devale pe Niță Elinescu sau pe străzile adiacente, dovadă peste timp că „așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Post Scriptum

Povestea a fost din capul locului croită să se încheie cu un PS. Comentariul târziu al unui cititor a fost pe cale să modifice conținutul acestuia. Dumnealui crede că mahomedanii botezți de părintele Dimitrie Micșunescu nu erau etnici turci. Crede, adică nu are dovezi! Am fost tentat să analizez spuse dumisale. În aceeași notă, nici eu nu cred că erau turci. Bănuiesc că erau agatârși, dar n-am dovezi! Și atunci mi-am luat gândul, revenind la planul inițial!

Realitatea ilustrată, Anul I, Nr. 21, Duminecă 26 Iunie 1927, revista care a relatat evenimentul din Parohia Târcă – Vitan a publicat o notă cam sinistră intitulată „Soarta bandiților” în care anunță uciderea vestiților Niculiță și Terente:

„Banditul Niculiță, mai demult, și banditul Terente, de curând, au fost răpuși. Omorâți de gloanțele jandarmilor, au fost decapitați la institutul medico-legal din București. Capul din stânga e al lui terente; cel din dreapta al lui Niculiță. Ele rămân pildă de soarta care așteaptă pe cei ce vor să trăiască din jafuri și omoruri”.

Am participat sau am asistat uneori la discuții despre Terente. Toți erau preocupați de legendara lui „dotare” pe care vreau numaidecât să o vadă la Mina Minovici, acolo unde este păstrată în formol. Un efort prea mare pentru un folos atât de mic! Rareori cineva își exprima curiozitatea de a-i vedea fața, lucru aproape imposibil pentru că accesul la presa vremii era restricționat și cele două căpățâni fuseseră transformate în cranii. Acum se poate!

Citiți prima parte  • a doua parte

Plăcuţa buclucaşă

scris de Ando

Cum intri din Piaţa Kogălniceanu pe Calea Plevnei (vorbesc de tronsonul pe care troleibuzul 85 o ia spre Vasile Pârvan), prima stradă la dreapta este Ionel Perlea, unde pe colţ, avem această frumoasă clădire, mărginită, din păcate, de acel calcan jegos.

Ei bine, pe peretele acestei clădiri, lângă uşa de intrare, am găsit această plăcuţă:

M-am gândit că este o greşeală, adică prima clădire a străzii să poarte, deja, numărul 7? Dar nu, clădirile următoare se succed sub numerotarea corectă: 9, 11, 13 etc. Bun, dar unde sunt numerele 1, 3, 5?

Aşa că, venind acasă, am luat la puricat hărţile mai vechi de care dispun şi cred că am găsit explicaţia: actuala stradă Ionel Perlea figura, încă din 1934 (e cea mai veche hartă pe care o am eu) cu numele de Progresului. La fel şi pe harta din 1939, iar administraţiei comuniste, fireşte, i-a convenit păstrarea acestei denumiri.

Nu ştiu precis când sau cu ce ocazie a primit noul nume (după revoluţie), însă detaliul cel mai important pentru reconstituirea noastră constă în faptul că vechea stradă se continua peste Calea Plevnei şi „înţepa” traseul bulevardului (Elisabeta sau 6 Martie sau, acum, Kogălniceanu). Ieşirea străzii în bulevard se vede foarte bine în această fotografie a Agerpres din 1956.

Au venit anii 1959-60, iar noul bloc construit a ciuntit traseul străzii, lăsând însă şi câteva din vechile clădiri prinse în… enclava interioară, adică acelea de unde pornea numerotarea străzii. Accesul la ele se face, de atunci, prin cele două ganguri (din Plevnei şi de pe bulevard).

Dacă problema cu numerotarea am rezolvat-o, în schimb nu-mi dau seama de unde şi până unde apare pe plăcuţa respectivă înscrisul „Piaţa Dr. BOTESCU”. Pe harta din 1939 piaţa respectivă era marcată acolo unde este şi acum bustul medicului-erou Haralambie Botescu, adică la intersecţia Popa Tatu cu Berzei, deci la o distanţă considerabilă.

Dar, la urma urmei, poate că e bine şi aşa, să terminăm istorioara în coadă de peşte, că doar nu le ştim noi pe toate!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Citiți prima parte aici

Nesfârșitele dispute patrimoniale dintre proprietarii bisericii și stat, „Biserica Târcă dimpreună cu personalul ei, fiind fundațiune particulară”, au făcut ca aceasta și acareturile din cuprinsul ei să ajungă „la stare proastă și dărăpănare”. „Din vechimea anilor și din rea chivernisire” a fost la un pas de a fi demolată. Era doar o filială a Bisericii Foișor, acolo unde se afla centrul parohial. Cam pe atunci a ajuns părintele Micșunescu să administreze o ruină și să păstorească o comunitate ortodoxă dezamăgită de prestația înaintașilor săi.

Iată cum descrie chiar Sfinția Sa acel moment:

„După ieromonahul Valerian Ștefănescu ce a slujit la Sf. Biserică în mod provizoriu, am venit eu, din comuna Scorțeni, județul Prahova, pe seama căreia am fost hirotonit preot și numit de Sf. Mitropolie cu ord. Nr. 2375 pe data de 1 iunie 1920, cât și ca confesor al închisorii de minori dela Mislea, prin transferarea la biserica Târcă din Capitală cu ord. Sf. Mitropolii Nr. 3345 pe data de 1 Noembrie 1923.

Aci aflu prestigiul preotului cu totul decăzut, și, se înțelege o lipsă totală de încredere a enoriașilor față de el. Biserica atât de săracă că nici mucuri de lumânări nu avea. Biserica deci în ruină, neavând nici lumânări și pictura fiind afumată, ferestrele sparte, zidurile mucigăite și părăginite, curtea plină de bălării, mi-am pus nădejdea în Domnul și am pornit la lucru”.

Avea vârsta de treizeci și trei de ani și doar trei ani de preoție. Așa a făcut și a lucrat cu dăruire neștirbită până când Domnul l-a chemat la El.

Rezultatele nu au întârziat să apară. În raportul său din 5 mai 1927, la mai puțin de patru ani de la preluarea dificilei misiuni, „Păr. Protoiereu Const. Moisiu”, după ce „constată modul de întreținere și de îngrijire al bisericii, adaogă: Preotul paroh D. Micșunescu este un lucrător însuflețit în via Domnului. În fiecare Vineri seara ține adunări religioase cu enoriașii, făcând explicarea Sf. Evanghelii și citiri din viața sfinților. De asemenea Duminica și Sărbătoarea ține predici regulat în biserică. A înființat cor cu elemente tinere din parohie. Este președintele ateneului popular local. Prin îndemnul cucerniciei sale s’a pus la cale înjghebarea unei bănci populare în cartier. A înființat fondul milelor ajutând pe cei săraci, atât prin acest fond, cât și din propriul său buzunar”. Și n-a fost doar atât: „Munca ce s’a depus pentru acest cartier a avut de scop ridicarea suburbiei, înființându-se școală și înălțând biserica prin buna îngrijire și îmbunătățire ce i s’a făcut, precum și înălțarea sufletească și culturală a enoriașilor prin serbări literare, piese de teatru, coruri, recitări, deschizându-le gustul de tot ce e bun și frumos, din punct de vedere sufletesc”.

Toate realizările edilitare care au marcat drumul cătunului aflat în compunerea comunei Dudești Cioplea spre civilizația urbană (pavaj cu piatră de râu, trotuare largi, rețea de apă, electricitate, iluminat stradal, canalizare…) sunt legate de perseverența neînduplecată cu care a insistat pe lângă autorități.

Prima școală de stat din mahalaua lui Târcă (Școala de băieți nr. 37) a fost înființată în 1923 – 1924 prin osteneala preotului Micșunescu într-o clădire care aparținuse viei lui Themis Doncos, situată în apropierea bisericii (Vitan nr. 124): „Ne fiind școală primară în mahala am isbutit să obținem o clădire care a putut fi transformată în local de școală, în mod provizoriu, la care s’a cheltuit suma de 221.000 lei. Trebuia să avem un local de școală care e de cea mai mare importanță pentru cultura copiilor, cât și a oamenilor din această mahala”.

Schilodită și desfigurată, „Școala veche”, așa cum îi spuneau oamenii locului, a ajuns până la noi.

Iat-o fotografiată de Cristian Malide în anul 1996 înainte ca niște proveniți să demoleze o parte din clădire și să construiască în loc un hambar cu termopane.

În 1928 râvna destoinicului preot rodește din nou. Pe un teren cu suprafața de 3.555 m² cumpărat de Primăria sectorului II Negru de la familia Stoianovici se pune piatra de temelie pentru o nouă școală, mult mai mare și mai modernă: „Grupul Școlar Primar Nr. 37”, actuala Școală gimnazială nr. 84, Calea Vitan nr. 135.

„E vorba de o frumoasă școală primară, ridicată, dar neterminată în cartierul Vitan; s’ar putea spune un mic palat, destinat să servească de școală primară pentru băeți și fete. Sunt acolo 14 săli spațioase de curs, adică șapte pentru băeți și șapte pentru fete, cu intrări separate. Mai e o sală mare, comună, un „Ateneu” la mijloc. Am mai văzut săli de bae etc. Clădirea impunătoare, cu etaj, e acoperită cu țiglă; s’au așezat până și caloriferele, țevile de apă, canal, instalația de lumină electrică …” Așa o prezenta în 1934 revista „Realitatea ilustrată”. Din păcate a fost dată în funcțiune după mulți ani, timp în care școala amenajată cu înțelepciune și efort în clădirea cramei Doncos a instruit și educat copiii mahalalei.

Printre lucrările cuprinse în planul de electrificare pentru anul 1950 a fost și extinderea rețelei electrice pe toată lungimea Șoselei Vitan, adică porțiunea cuprinsă între Mihai Bravu și Dâmbovița, până la podul Vitan – Bârzești și pe toate străzile laterale.

Unul dintre posturile de transformare, cel cu numărul PT823, care alimentau întreaga zonă urma să fie amplasat la intersecția Vitan cu Niță Elinescu pe o parte din terenul aflat în proprietatea cetățeanului Dimitrie P. Micșunescu. Omul și preotul Micșunescu nu a stat pe gânduri. A pus imediat la dispoziția autorităților parcela necesară, fără să solicite despăgubiri, spre binele comunității din parohia pe care o gospodărea de douăzeci și șapte de ani. Postul de transformare este tot acolo, de atunci, fără răgaz, în slujba cartierului.

A înființat „ateneu popular, cantină pentru hrana copiilor săraci, cor bisericesc”. A predat onorific (fără plată) religia la clasele primare. „Ajutat de comitetele locale” a organizat„ mulțime de serbări, la cari au luat parte oameni de seamă și artiști, cu rezultate morale și materiale din cele mai satisfăcătoare”. Sfânta Mitropolie și Ministerul Cultelor l-au numit profesor conferențiar pentru catehizarea și îngrijirea morală religioasă a elevilor ucenici industriali, adăpostiți în căminul din șos. Vitan”. Până în 1926, prin neostenita sa stăruința „s’a putut da din partea onor Primăriei și a enoriașilor fruntași din parohie, drept ajutor pentru cei săraci, suma de 31.200 lei și lemne în cantitate de 53.000 kgr”.

A solicitat și a intervenit „la autoritățile în drept pentru ridicarea la rangul de parohie a bisericii Târcă ce era filială la biserica Foișor”. I-au fost de folos procesele verbale încheiate cu ocazia numeroaselor inspecții pe care „Părintele Protoiereu Econom Traian Vintilescu” le făcuse tânărului preot, „pentru biserică, o adevărată recunoaștere din partea organelor superioare, a tuturor sforțărilor ei”. Cu ordinul nr. 5357/1925, Sfânta Mitropolie a declarat, începând cu 1 ianuarie 1926, „biserica Târcă, biserică parohială prin deslipire de la biserica Foișor”, iar Sfinția Sa, preotul Dimitrie P. Micșunescu, a devenit primul paroh al acesteia.

Cucernicul păstor duhovnicesc păstra dreapta măsură atunci când cântărea realizările materiale și pe cele spirituale: „De cât toate aceste reparațiuni și izbânzi materiale a fost însă vrednică de luat aminte nobila înviorare spirituală la care enoriașii s’au lăsat chemați și au răspuns cu entusiasm. I-am chemat la biserică ca împreună să ridicăm sufletele către Dumnezeu. Aci, pe lângă cultul Dumnezeesc, am înțeles că trebue să mă adresez minții și inimii fiilor mei duhovnicești, făcându-i să înțeleagă frumusețea și folosul cel neîntrecut al învățăturilor din sfânta și dumnezeeasca Scriptură”.

Sunt acestea doar câteva dintre faptele bune îndeobște cunoscute. Câte or mai fi nespuse și neștiute!

Va urma!

Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Da! Au venit în mai și apoi în iunie 1927. Unii n-au mai plecat. Au rămas în mahalaua din coasta viilor lui Themis Doncos, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini” și au trăit acolo netulburați de nimeni „de la tinerețe pân’ la bătrânețe”.

Ani mulți, foarte mulți, nu m-am întrebat niciodată cum au ajuns aceștia între locuitorii așezați în jurul bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor”. Nu aveam motive să o fac. Celor născuți și crescuți acolo împreună cu bulgari, țigani, greci, evrei, unguri, nemți, italieni, nu li se părea ciudat că prin vecini sunt și turci.

Ciudat era că purtau nume de botez neaoșe: Ion, Lenuța, Maria, Gheorghe, că mergeau împreună cu noi la aceeași biserică… ortodoxă, se închinau ca noi și rosteau cu noi „Tatăl nostru Care ești în ceruri… Asta depășea cu mult faptul că, spre exemplu, bulgarii din Cioplea nu erau ortodocși, așa cum mulți credeau, ci catolici de-și ziceau pavlicheni.

Povestea turcilor din Vitan a intrat în atenția mea după o întrevedere cu M.P., cel mai drăcos dintre cei patru frați P. (doi băieți și două fete), cu vreo doi ani mai mare ca mine. El și familia lui (după mamă sunt din neamul lui Balaurea) au locuit la Bujavercă (Vitan nr. 111) gard în gard cu Cristodulo și cu Denischiotu (Vitan nr. 113), descendenți ai faimoșilor comercianți Dinischiotu, până când urgia demolărilor ne-a făcut vecini într-un cartier de blocuri. Ne întâlnim deseori, cu voie sau din întâmplare și evocăm negreșit, printre altele, și amintiri din mahalaua copilăriei noastre.

Într-o seară tihnită din toamna anului 2014 descântam amândoi cîte o bere la o terasă mică aflată chiar vizavi de blocul lui și îl evocam pe Carol, neamțul de pe Grădinari care confecționa și vindea zmee din hârtie albastră, folosită altfel la „îmbrăcarea” cărților și caietelor noastre de școală, dar și pe turcii care preparau și vindeau dulciuri. Atunci l-am întrebat mai mult retoric, fiind convins că nu-mi poate răspunde:

– Cum or fi ajuns otomanii pe Vitan?

– Păi tu nu știi?

– Nu știu!

– I-a adus părintele Micșunescu. Stai așa, că mă duc până acasă! Am o cărticică veche în care găsești amănunte.

Și a venit cu boșura „Istoricul Sfintei Biserici „Înălțarea Domnului” numită „Târcă” din Capitală, Institutul de Arte Grafice „Tiparnița”, Str. Dr. Istrate Nr. 10, București, 1932” scrisă de Preotul Dimitrie P. Micșunescu. O știam, însă nu ajunsesem să o studiez ca sursă bibliografică. M. o recuperase din podul casei, împreună cu alte hârțoage importante care mai târziu i-au permis să revendice o proprietate importantă, pe când buldozerul făcea exerciții la poarta lor. Bunică-su fusese apropiat de biserică și de parohul ei, părintele Micșunescu.

Am citit-o în noaptea aceea, pe nerăsuflate, din scoarță-n scoarță. Într-o recapitulare a principalelor evenimente desfașurate în viața parohiei între 1923 și 1932, de fapt un bilanț, Sfinția Sa prezintă astfel surprinzătoarea întâmplare:

„În cursul anului 1927, am adus în sânul sfintei noastre biserici creștine ortodoxe, circa 90 mahomedani, botezându-i. Cu această ocaziune I.P.S. Patriarh Miron Cristea, care îndrumează cu însuflețire și înțelepciune preoțimea noastră ortodoxă română, spre ași recăpăta rolul și avântul apostolic, pe care l-a avut în marile crize istorice ale românismului, anunțându-i-se sosirea prin sunetul clopotelor, a fost întâmpinat de corul bisericii cu imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul Nostru”.

Solemnitatea desfășurată atât în ziua de 4 Mai 1927, cât și 22 Iunie acelaș an, în cartierul Târca Vitan din marginea Capitalei a dovedit puterile pe care le cuprinde această mișcare religioasă din Capitală. Câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele și printre care se distingeau și adepții altor confesiuni atrași de curentul popular, confirmau în mod strălucit însemnătatea pe care o dă conștiința populară acestor acte de mărturisire creștină. Domnul general Nicoleanu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, asigurase prin măsuri de pază desfășurarea liniștită a solemnității, dând totdeodată și cel mai larg sprijin pentru reușita ei. La locul botezului se ridicaseră arcuri de triumf. Pe tribună, predominând întinderea, luase loc I.P.S. Patriarh cu întregul sobor. Răspunsurile religioase au fost date de corul membrilor asociației „Patriarhul Miron”, purtând lente(*) tricolore iar doamnele port național cu toată căldura înăbușitoare, mulțimea a ținut să asiste la ceremonia săvârșită sub cerul liber. După oficierea botezului, într’o frumoasă cuvântare I.P.S. Patriarh, își arată bucuria pe care o simte văzând munca ce desfășoară biserica strămoșească în răspândirea cuvântului mântuitor al Evangheliei. Binecuvintează pe nouii creștini, lămurindu-le însemnătatea botezului, pe nașii ce s’au învrednicit să-i ajute în acest mare act și pe toți drept credincioșii”.

(*) Lentă: Cordon de mătase care se poartă în diagonală, peste piept, la solemnități.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

O primă ceremonie de botez a avut loc la data de 4 mai 1927, fără pregătiri speciale, doar în liniștea bisericii când la îndemnul C. paroh au trecut la legea creștină 12 spoitori de religie mahomedană”, așa cum a rămas consfințit de către „Păr. Protoiereu Const. Moisiu” în procesul verbal din ziua de 5 mai 1927.

Un eveniment la care participa Patriarhul Miron Cristea cu un sobor de preoți, alături de „câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele” și în organizarea căruia se implica Prefectura Poliției nu putea trece neobservat de ochiul vigilent al presei.

Revista „Realitatea ilustrată” care apărea, de puțin timp, la Cluj a consemnat în numărul său din 26 iunie 1927:

„De când cu modernizarea Turciei, cu desființarea instituției padișahului, tot mai numeroși sunt musulmanii cari trec la creștinism. Pentru a 2-a oară, în anul acesta, un grup compact de mahomedani, dela noi din țară, trec la religia creștină ortodoxă. Fotografiile noastre au fost luate la solemnitatea desfășurată Dumineca trecută, în cartierul Târca Vitan, dela marginea Bucureștilor, când în prezența I.P.S.S. Patriarchului, a soborului bisericesc, a autorităților și a unui public numeros, 67 mahomedani au fost botezați, fiind convertiți la creștinism de părintele Micșunescu”.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Această adevărată performanță a fost obținută de un singur OM, un preot, vrednic de pomenire, înzestrat cu dar și har care și-a închinat întreaga viață, toată energia, lui Dumnezeu, ctitoriei lui Radu Poenaru Sărdaru și a soției sale Natalia, mahalalei din jur și oamenilor ei: Dimitrie P. Micșunescu (1893 – 1982).

Va urma!

Terasa surpriză

scris de Ando

Din când în când, ne-am mai legat şi noi de subiectul fostelor cinematografe din Bucureşti. Poate vă mai aduceti aminte, de exemplu, ce forfoteală a fost până ne-am lămurit ce şi cum era cu grădina fostului cinema LIRA.

De data asta, surpriza a venit de la doi paşi de mine, adică de la fostul cinema Ileana, ori Avrig, ori Donca Simo. A funcţionat (iniţial ca sală de dans, apoi şi ca cinematograf) până prin anii ’64,  în această clădire aflată pe strada Avrig nr. 1, chiar pe colţul cu strada Chiristigii.

Până aici, nimic neobişnuit. O grămadă de asemenea săli mai vechi au fost închise şi în perioada de dinainte de decembrie 1989. Când am venit în cartier, aici era un atelier pentru decoruri şi tâmplărie al teatrului Nottara. Aflasem asta, în treacăt, de la o rudă mai îndepărtată care, lucrând la administraţia acelui teatru, venea uneori cu treburi de serviciu la atelier şi se mai oprea pe la noi la o şuetă. Cred că am trecut de mii de ori pe lângă acea clădire, fără să-i acord o importanţă aparte. De aia, nici nu mai ştiu când cei de la Nottara şi-au ridicat calabalâcul şi au plecat (ei fiind, de fapt, chiriaşi acolo). După revoluţie, s-au mai perindat pe aici şi cei de la Media PRO cu emisiunea „Chestiunea zilei”, parcă şi ceva cu preselecţia de copii pentru „Magicianul”, emisiunea cu Marian Râlea, apoi… nimic.

Cred că s-au făcut 15 ani, dacă nu mai mult, de când clădirea este sub lacăt şi scoasă la vânzare.

Cum ziceam, treceam în continuare, zilnic, pe lângă ea, fără nicio străbatere. Dar iată că internetul mi-a adus în cale un veritabil cunoscător (îndrăznesc să-l numesc: expert) al mult prea încâlcitului istoric al cinematografelor bucureştene. Este vorba de domnul Belkine Gabriel.

Orfeu, Aida, Luxor, Nora, Select, Alcazar… şi multe alte nume pierdute în negura timpurilor, dânsul le reînvie şi ni le oferă cu pasiune şi răbdare. Deci era firesc ca „săpăturile” lui să aducă pe tapet şi evoluţia acestui fost cinematograf.

Ei bine, la această postare, mi-au atras atenţia cele câteva comentarii care pomeneau, fără echivoc, despre filmele văzute aici „la grădină”, lucru care m-a pus pe gânduri pentru că nu reuşeam să localizez, pe teren, unde ar fi fost acel spaţiu destinat grădinii. Dar tot comentariile m-au scos din încurcătură: grădina se afla pe o terasă din lateralul clădirii! Imediat, am pus „la lucru” satelitul google maps şi, privită de sus, situaţia s-a clarificat:

Avizat fiind, am mai dat câteva târcoale clădirii şi am pozat alte detalii ale fostei terase-grădină: parapetul lateral sau fosta cabină de proiecţie.

O soluţie eficientă de folosire a terenului şi nu ştiu de ce mi-a picat fisa aşa de greu pentru că, în copilărie am frecventat fostul cinema Bălcescu (Aida), de sus de pe Calea Rahovei (actual Palatul Bragadiru) care, la fel, avea grădina la etaj!

Restituirea tezaurului în presa vremii

Sîntem în 1956; la 11 iunie Uniunea Sovietică hotărăște să ne transfere înapoi o parte din tezaurul trimes spre păstrare cu patru decenii înainte, în primul Război.

Mărețul gest de prietenie se lasă cu un simpozion și cu plecarea delegației noastre – condusă de Mihai Ralea – spre Moscova.

Solemnitățile transmiterii se țin pe 6 august; predarea-primirea, cîteva zile mai încolo.

Ura și la gară! Pe 14-15 august tezaurul e la București.

 

Și, peste o săptămînă – în preajma zilei naționale, pe care-o țineam la 23 August – se deschide expoziția de vizitare, cu mare succes.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Nu era taman o epocă minunată

E greu să susții că Bucureștiul ăsta al nostru chiar a fost întrutotul o capodoperă a arhitecturii și a urbanismului în ceea ce ne place să numim perioada sa de strălucire interbelică.

S-au desăvîrșit, într-adevăr, prefaceri uluitoare care ne-ncîntă și azi, s-au tras străzi și bulevarde care nici acum nu-s întrutotul terminate după năzuințele de-atunci, s-au ridicat case și blocuri și – peste toate – s-au pus bazele infrastructurii edilitare pe care n-o vedem, dar ne bucurăm de ea în fiecare clipă: gaz, apă și electricitate.

Doar că nu era perfect, și-n tot avîntul măreț de-acum un secol ne miră să găsim dude, neașteptate lipsuri de viziune și meschinării ale căror ponoase rămîne să le tragem pentru totdeauna.

E de-ajuns să pătrundem chiar în cîteva din parcelările interbelice – construite totuși cu oarecare luare-aminte pentru lărgămîntul străzilor și-al trotuarelor – ca să vedem că n-au rezistat testului timpului. În pofida unor proiecte generoase, realizarea lor a presupus compromisuri: scăderi ale spațiilor verzi gîndite inițial și renunțări la scuaruri.

Iar tiparul arhitectural nu tocmai inspirat al caselor-tip (fără mari variațiuni) îl găsim mutat și-n cel urbanistic – veșnica arteră principală generoasă din care se desfac alei mai degrabă puchinoase.

Pînă și-n cartierul Primăverii găsim o surpinzătoare lipsă de viziune în plin avînt al epocii automobilului – cu străzi realmente fără trotuare, unde inspirația arhitecturală a lui Octav Doicescu a fost trasă îndărăt de acest veritabil chix urbanistic care s-a perpetuat și agravat în timp, la adăpostul atmosferei de „oraș interzis”.

Iar acolo unde realizarea parcelărilor a ținut doar de efortul vreunei asocieri particulare ori întreprinderi, standardele au fost scăzute pînă la limita suportabilului – așa au reușit să propășească proiecte precum cele din Mihai Bravu 227 ori Sectorului.

Ajunși aici, am putea să ne găsim alinarea în gândul că – iată! – mare lucru nu s-a schimbat în ani; sîntem aceiași, cu aceleași metehne, cu aceeași blegeală după vreun avînt; știm prea bine că felul nostru nu prea a fost altul.

Doar că bîlbele astea interbelice însoțeau și planuri publice ambițioase.

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (II) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Citiți prima parte

Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.

Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.

Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă,  s-au mai produs mezeluri adevărate.

Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.

Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?

▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.

▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

  • Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
  • Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
  • Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
  • Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
  • Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
  • Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
  • Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
  • Tocană măcelărească.
  • Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
  • Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
  • Tocană din piept de porc.
  • Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
  • Rotocoale de berbec la grătar.
  • Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
  • Ciorbă de burtă.
  • Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
  • Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
  • Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
  • Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
  • Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
  • Nucă de porc la cuptor.
  • Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
  • Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
  • Tocană din nucă de porc.
  • Piept de porc cu varză călită.
  • Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
  • Garf şi antricot de porc la grătar.
  • Capac de porc sau de mânzat la grătar.
  • Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
  • Ciolan de porc, copt la cuptor.
  • Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
  • Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
  • Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
  • Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
  • Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

 Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.

[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”

[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.

Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”

Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.

„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]

„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.

Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”

***

În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.

***

Şi doamna doctor Bilic precizează:

[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”

Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?