despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Acum 70 de ani, pe 1 iunie 1950, era inaugurat Palatul Pionierilor

Imediat după la crearea primelor detaşamente de pionieri din ţară (primăvara lui 1949), autorităţile comuniste au decis pasul următor: transformarea fostului palat regal Cotroceni în Palatul Pionierilor.

Proiectul – în care au fost implicați arhitecți, peisagiști, decoratori – prevedea construirea unei linii ferate în miniatură, plus un stadion, o casă de cultură, o mică grădină zoologică.

Peste un an – la 1 iunie 1950, de ziua copiilor – Palatul Pionierilor a fost inaugurat.

Din partea stăpînirii îi regăsim prezenți pe Ana Pauker, Gheorghe Luca, Teohari Georgescu și pe… tovarășul general-maior Nicolae Ceaușescu.

Punem şi noi câteva frânturi din presa vremii referitoare la acel eveniment.

Despre ce făceau copiii acolo ascultăm vorbele lui Alexandru Dinu:

Cred că Palatul Pionierilor aşa cum l-am prins eu a fost cel mai de preţ cadou făcut copiilor din Bucureşti. Am avut ceva discuţii cu prietenii despre mentalitatea ce ei spuneau că înregimentase pe cei ce mergeau acolo, dar eu, o spun cu toată răspunderea, nu am văzut sau simţit nimic care să semene a spălare pe creier. A fost o şansă a tuturor copiilor să înveţe o disciplină (sau câte vroiau) ce-i atrăgea în mod deosebit, totul gratuit, tot materialul didactic pus la dispoziţie, profesori extrem de bine pregătiţi, o varietate interminabilă de specialităţi.

Eu nu am avut acolo niciodată un instructor de pionieri, nu eram organizaţi în detaşamente sau grupe, ci pur şi simplu mă întâlneam cu ceilalţi copii în camera destinată cercului şi în afară de profesorul respectiv nu-şi mai băga nimeni nasul în treburile noastre. Atmosfera era cât de poate de relaxată, ba poate chiar cu un oarecare aer de vacanţă, deşi se învăţa serios.

De multe ori s-a întâmplat că intrat în curtea palatului (dinspre Medicină) să găsesc forfotă mare şi autocare aşteptând, eram îmbarcaţi cu toţii pentru o excursie de o zi, mai mult prin jurul Bucureştiului, dar odată am mers la Târgovişte, şi altă dată până la Ruse, peste Dunăre. Mâncarea era aranjată, totul pus la punct, organizare exemplară. Erau de asemeni organizate tot felul de spectacole cu invitaţi, ţin minte un concert cu “Sincron” spre intrarea dinspre “Leu”, în alte dăţi tot felul de artişti de muzică uşoară şi populară. De reţinut că întreţinerea curăţeniei în grădina Palatului şi în clădire, când în fiecare zi se perindau pe acolo sute de copii, ar părea să fi fost o problemă de nerezolvat. Cu toate acestea, eram cu toţii foarte conştienţi de ce aveam acolo la dispoziţie, şi ne comportam foarte civilizat. Nu ai fi văzut o hârtie aruncată pe jos, şi pe vreme rea ne curăţam pantofii înainte de a intra în clădire, deşi nu era nimeni care să ne supravegheze.”

Cîte ceva despre Palatul Pionierilor, și la Nini Vasilescu – aici și aici

Trafic Greu IV

Pe lîngă bulevardul Victoria Socialismului – azi, Unirii – șoseaua Progresului e cea mai artificială creație rutieră ceaușistă din Capitală. Rolul ei a fost să depărteze traficul de Centrul Civic, însă restul intervențiilor demente din zonă au dus în anii ’80 la distrugerea definitivă a legăturilor simple și naturale ale părții de sud-vest cu inima orașului.

Artera „Trafic Greu” – așa cum ne-am obișnuit să-i spunem – nu fusese-n planurile de sistematizare de dinainte. În perioada interbelică rolul de verigă a unui inel central urma să fie preluat de Ferentari și Sebastian…

… idee continuată încă-n anii ’70, cînd se mai vorbea și de o ușoară creștere a importanței legăturii tradiționale Viilor-Tudor Vladimirescu-Panduri.

Dar s-a-ntîmplat și uite că s-a construit: tramvaiele au fost scoase pentru totdeauna de pe axa Viilor-Grozăvești și mutate pe noua șosea, care a fost prelungită de la Răzoare înspre Ho-Și-Min și de la APACA în jos spre Dîmbovița.

A fost simplă construirea șoselei – fosta linie ferată ce unea Cotrocenii de Giurgiu era un soi de graniță naturală între imensele terenuri industriale dintre Răzoare și Viilor, care, fără mari necazuri, au fost doar ciuntite. Șoseaua pur și simplu a apărut de-a lungul șinei pe care traficul feroviar cădea oricum încet în desuetudine. Soluția urbanistică a fost aceea a unei artere cu patru benzi auto la care se adaugă liniile tramvaiului amplasate pe margine, separate de trafic printr-un scuar îngust pe care au fost plantați copaci. Pe tot parcursul arterei s-a folosit același model tipizat de gard de beton care a închis curțile reconfigurate ale întreprinderilor industriale.

Cu siguranță că ne-am fi bucurat azi dacă, la vremea aceea, șoseaua ar fi urmat și traseul căii ferate înspre Pieptănari și Giurgiului, de la cotul pe care-l face către prelungirea străzii Constantin Istrati!

Timp de două decenii bune, „Trafic Greu” a rămas o șosea de centură, o rocadă mărginită de fabrici și depozite care se degradau; odată cu mijlocul anilor 2000 lucrurile urmau să-nceapă să se schimbe. Artera se asfaltează – inițial se circula pe beton – cele trei ramificații ale căii ferate industriale ce-o traversau sînt desființate și liniile tramvaiului sînt refăcute bine – renunțîndu-se la sistemul păcătos de dale de beton – și recent au căpătat o aparență elegantă, fiind înierbate.

În același timp industria își închide porțile, încep demolări și preschimbări continue, pe care le vom trece succint în revistă mai degrabă geografic decît cronologic; cu toată dinamica acestora, întinderea actuală a terenurilor virane și a celor cu clădiri degradate și dezafectate e încă impresionantă!

Plecînd de la Răzoare, vedem pe mîna dreaptă o restrîngere a șantierului metroului și pe mîna dreaptă un nou șantier care ne va aduce un mare complex de clădiri pe terenul fostei fabrici de ventilatoare. Cu siguranță în viitorul apropiat vom vedea construcțiile noi întinzîndu-se și înspre 13 Septembrie, pe bucata unde se aflase fabrica de marmură. Întorcîndu-ne atenția spre stînga, remarcăm un nou front de blocuri de locuit, în continuarea celor ridicate în anii ’80 în ansamblul Panduri.

În preajma intersecției cu calea 13 Septembrie, regăsim într-o stare deteriorată clădirea fostei administrații financiare ce ne-amintește și de pierduta gară Dealul Spirii.

… dacă intenționăm să traversăm pietonal șoseaua ne putem bucura de construirea unui lindic de trotuar care să ne ferească de mașinile care circulă pe lîngă gard; din păcate soluția nu s-a aplicat la intersecția următoare, cea cu Calea Rahovei.

Revenind la 13 Septembrie, găsim, pe dreapta, un soi de mic complex comercial urmat de cîteva troace post-industriale; restul locului pînă la noul centru comercial „Vulcan” este eliberat de construcții. Curînd se va deschide la intrarea în zona comercială și un drive-in „KFC”.

Vizavi ne bucurăm de prima fază a dezvoltării unor construcții de birouri care au luat locul fabricii „Inox”, dar puțin mai departe remarcăm cîtă mizerie a rămas în urma destrămării micii rețele stradale inițiale, pricinuită de construirea șoselei.

În apropierea Căii Rahovei ne bucură punerea în valoare a terenului viran de la intersecție; în primăvara asta acțiunea a continuat mulțumitor și în zona de dinaintea străzii Năsăud, unde avem un părculeț.

Chiar dacă neîndeajuns valorificat în folosul cartierului, mallul „Liberty” a adus din 2008 un plus de civilizație intersecției cu Calea Rahovei, odată construit în locul proiectului neterminat „Circul foamei”. Însă, cu un deceniu înainte, prima „ancoră” a locului a fost micul restaurant „Mc Donald’s” de pe celălalt colț, alăturat de fosta benzinărie „Agip”. Ultimul colț al intersecției este încă spurcat de clădiri insalubre, care nu pot fi trecute cu vederea.

Pe stînga, mergînd mai departe, rămîne în tristă pîrloagă – la aproape 15 ani de la demolare – terenul fostei fabrici de ulei „Muntenia” dinspre strada Spătaru Preda.

Parcurgînd porțiunea rămasă înspre cotul final al șoselei remarcăm recenta mobilizare pentru dezafectarea căii ferate de pe partea dreaptă; gardurile au fost demolate și terenul se curăță – cu siguranță vremea în care ne puteam gîndi la renașterea acestui antic coridor feroviar au trecut.

„Trafic Greu” se termină într-un teren viran a cărui destinație încă nu e cunoscută, deși s-a vehiculat în trecut ideea unui magazin. Șoseaua continuă înspre Filaret, lăsînd în partea opusă strada Veseliei – ce duce înspre Ferentari – și intersecția va deveni mai greu de accesat atunci cînd vor apărea construcții ce generează trafic suplimentar (ar putea apărea, pe colț, un „Dedeman” pe locul fostei fabrici de Iută).

Ne-ntrebăm cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” nu s-ar fi construit; ar fi făcut față azi necesităților de trafic doar axele Ferentari-Sebastian și Viilor- Panduri? Ne-ntrebăm și cum ar fi fost dacă „Trafic Greu” s-ar fi construit cu mai multă minte, avînd benzi necesare pentru viraje în preajma intersecțiilor cu Spătaru Preda, Năsăud, Rahova și 13 Septembrie și mai ales dacă s-ar fi continuat, așa cum ziceam, înspre sud – spre Pieptănari și mai departe?

… ar fi fost mai bine dacă în anii 2000, cînd s-a refăcut rețeaua tramvaielor pe Calea Rahovei și pe Șoseaua Progresului, n-ar fi fost desființat virajul fostului tramvai 15 în direcția estică, sau ar fi cauzat o congestie suplimentară actualei linii inelare întrucît pe cel mai aglomerat segment circulă încă patru linii: 8, 11, 25 și 47?

Șoseaua Progresului e lungă de șase stații de tramvai și – la ore de vîrf – dacă vrei s-o străbați cu mașina poate să-ți ia destul de mult întrucît atît semafoarele cît și polițiștii care îndrumă traficul favorizează deplasarea pe cele două mari artere cu care se întretaie: Rahova și 13 Septembrie.

Trafic Greu: primul articolal doilea articolal treilea articol

Pasajul subteran (acum, acoperit) de la Mecanică Fină

scris de Ando

Aveam de gând să abordez mai demult acest subiect, dar tot am sperat să fac rost măcar de o fotografie în care să se zărească, chiar parţial, acel pasaj… Nu de alta, dar şi eu am mers prin el, când am fost odată în delegaţie la Mecanică Fină, mai am destui colegi de facultate care au lucrat acolo şi l-au prins funcţional, ba am chiar şi trei vecini de scară, pensionaţi tot de la această fabrică, care s-au oferit cu detalii… verbale. Deci nu se pune problema „dacă şi parcă a fost ceva, cândva”…

Concret: întreprinderea Mecanică Fină situată în zona Obor, era compusă, în mare, din două sectoare: sectorul 1, cel vechi, de pe strada Popa Lazăr, unde figura şi sediul central şi sectorul 2, amplasat şi dezvoltat vizavi, peste şos. Pantelimon. Procesele tehnologice şi activităţile conexe presupuneau, bineînţeles, diverse manevre de transport între cele două sectoare: piese, semifabricate, S.D.V.-uri etc. (să ne gândim, de exemplu, că la sectorul 1 erau ateliere de prelucrare prin aşchiere, iar atelierul de tratamente termice era la sectorul 2).

Până în 1974, această „circulaţie” se făcea prin exterior şi, deci, prin traversarea şoselei Pantelimon! Vă daţi seama ce dandana, mai ales că în capul străzii Popa Lazăr a fiinţat prin anii 60, cârciuma Parângul, adică un ademenitor punct de… popas şi „aprovizionare”!

Aşa că, în acel an, s-a construit un pasaj subteran de legătură între cele două sectoare, pe sub şoseaua Pantelimon.

Departe de a fi un simplu culoar, pasajul era generos în dimensiuni, adică putea trece uşor un autocamion prin el, fiind marcat şi pe planurile cadastrale din acea perioadă.

După 1990, a început perioada furtunoasă a privatizării întreprinderii, s-au produs modificări radicale, iar tunelul a fost astupat cu moloz de la demolările interne şi închis. Aşa că astăzi, nici măcar la fostele capete de acces nu se mai vede vreo urmă.

anii ’90 XXV – mărunțișuri

Trei decenii de cînd trăim liber – așa cum se cuvine, așa cum îi e scris omului. Nu strică să privim în urmă, la anii de-nceput, ca să vedem (atunci cînd ni se pare că n-o ducem prea strălucit) de la ce am pornit.

Cum era atunci, cînd nu știam de capul nostru, dar voiam să strălucească toate? Un lucru-i sigur, nu străluceau prea multe: atmosfera mohorîtă de dinainte ne-a însoțit destul de multă vreme: anii ’90 au fost ani cu noroi, cu mizerie, cu decădere, cu destrămare, cu prea multă sărăcie… cu toate astea expuse și exhibate.

Pornim iar într-o călătorie fotografică în atmosfera primilor ani de după Revoluție și vom scoate cîteva mici – foarte mici – înțelesuri din dovezile păstrate. Ne folosim de cîteva din imaginile lui Norihiro Haruta, pline de viață și de Oameni. Aproape-n fiecare găsim un mic ceva ce spune o poveste.

V-am zis că nu erau timpuri frumoase: se trăia greu. Lipsurile continuau. Oamenii ședeau încă la cozi – mai ales pentru lucrurile ieftine.

Două din scenele surprinse în stații ne arată cum se călătorea. Se călătorea prost! Nici un mijloc de transport nu era încălzit iarna, de-abia în 1991 au început să vină autobuze Ikarus ale căror radiatoare funcționau. Vedem și viața și forfota dintr-una din stații: atît de multă lume folosea transportul în comun.

 

Iacătă și altă instituție a societății: sacoșa! Eram încă obișnuiți să găsim greu ce-aveam nevoie, ca magazinele să fie rare și magazinele bune și aprovizionate cum trebuie să fie și mai rare; cine se gîndea că o s-ajungem să ne putem cumpăra totul și orice de la colț, de la doi pași în drum spre casă? Nici chioșcurile nu-ncepuseră încă să funcționeze cum se cade. Așa că să pleci de-acasă cu sacoșele după tine și să străbați juma’ de oraș căutînd ceva era un lucru obișnuit; iar întoarcerea cu ele pline o mică victorie. Să ai o sacoșă trainică, care să te țină ani buni de zile era ceva normal.

 

Trecem la lucruri mai ușurele, cum ar fi mapa asta, care se purta nonșalant, în două dește. Cam din liceu băieții – mai loaze – își permiteau mape, în care băgau un caiet-două; manualele n-aveau decît să fie cărate de fete.

 

Cei mici, săracii, aveau încă ghiozdane-servietă.

O scenă în care vedem un must-have bărăbătesc: espadrilele. Apăruseră de prin ’88, bricolate prin ateliere și vîndute pe sub mînă; erau bineînțeles proaste și de-abia duceau o vară, dar dacă ne gîndim că alternativele oferite de comerțul socialist erau fel de fel de teniși sau pantofi de vară cu talpă de caucuic (unii, fabricați la U.C.R. erau trainici și nu foarte mirositori), espadrilele chiar meritau. Vedem și blugii care se purtau atunci – Italia ’90, Casucci, Pyramid erau mărcile întîlnite pe stradă. Apăruseră deja prespălații, desigur; dispăreau încet bufanții. Ne sar în ochi și două din piesele de rezistență pentru căratul pe umăr: geanta Capris și – în poza color, care nu e a japonezului – sacul cu șnur; ambele intraseră cu cîțiva ani buni înainte pe piață. Dacă era făcut din pînză groasă, hătijacul cu șnur ținea ani de zile. În poza de la-nceput, cu oamenii care încearcă să se urce în autobuzul articulat, vedem și unul din modelele de geacă de iarnă care se produsese de către industria de îmbrăcăminte comunistă.

Poza color ne-arată și cum întorcea tramvaiul 32: odată cu începerea construirii Centrului Civic, legătura Rahovei cu restul orașului a fost distrusă; nici autobuz și nici tramvai nu mai ajungeau la Unirii. După Revoluție tramvaiele pur și simplu dădeau cu spatele și plecau înapoi: erau bidirecționale. Mai apoi s-a construit bucla de întoarcere pe care-o știm și azi.

Dintr-un tramvai umed și friguros, ne rămîn și modelele compostoarelor și ale coșurilor de gunoi care se goleau rotindu-se.

Oamenii se păzeu de frig și de zloată, noroi și bălți. Vedem una din cele mai căutate cizme de cauciuc de dinainte de Revoluție, care nu se producea în Țară. Avea și un ciorap care să țină de cald. În vitrina pozată – cîteva apreskiuri; talpa le era cam alunecoasă, fîșul nu taman impermeabil, dar țineau la tăvăleală.

Nenea ăsta din piață poartă ceas cu curea dublă, în care era băgată și-o busolă mititică.

O amintire a vechii intersecții dintre Berzei și Ștefan Furtună: bloculețul de colț la parterul căruia ființa restaurantul Jupiter, cu o firmă reușită, lucrată îngrijit și de efect. Azi avem aici un sens giratoriu foarte mare.

Așa eram atunci. Și nu era chiar o altă lume.

înțelesuri din alte fotografii: Șerban LăcrițeanuRobert JanakIliaș Duțescu

lista articolelor din seria anilor ’90

din presa vremii – viață nouă

… doar cîteva din schimbările și preschimbările din anii 1948-49, așa cum le-a arătat, succint, presa centrală.

Se înscriu în atmosfera generală a noii vieți: Naționalizarea industriei de la 11 Iunie ’48, naționalizarea farmaciilor din aprilie viitor, sărbătoarea celor 500 de ani ai Bucureștiului.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Fragmente din memoria unui ziar (6)

scris de Ando

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Epilog

Nu putem pune capăt periplului nostru, fără a aminti că ziarul Libertatea s-a apropiat, încă de la primele sale apariţii, de ceea ce putem numi, într-un singur cuvânt, cultură – cu multiplele ei faţete: teatru, muzică, film, literatură etc. Şi a făcut-o într-un stil propriu, atractiv, fără patimă, acoperind chiar multe subiecte fierbinţi (dar, oare ce nu „frigea” în România acelor ani?). Incă mirosea a praf de puşcă în Bucureşti şi, în numărul din 29 decembrie 1989, apărea un prim semnal de alarmă: „S.O.S. Cultura!” – iar, peste câteva zile, pe 3 ianuarie 1990, chiar pe prima pagină, acolo între titlurile apăsate, gen „lozincă”, îşi găsea loc un omagiu la centenarul morţii marelui nostru Ion Creangă, semnat de criticul Alexandru Piru sub titlul „Triumful valorilor”.

Şi tot Libertatea a pornit, din 4 ianuarie 1990, publicarea „în foileton, a uneia dintre cele mai celebre (interzisă la noi) cărţi ale literaturii de „political fiction“ de după război: „O mie nouă sute optzeci şi patru“ de George Orwell”.

A urmat apoi, acea frumoasă perioadă a „recuperărilor”…. regizorii Andrei Şerban şi Lucian Giurchescu, dirijorul Sergiu Celibidache, graficianul Eugen Mihăescu, scriitorul Petru Popescu sau coregraful Constantin Duţu – am ales doar câteva din multele nume grele care reveneau în ţară după perioade de tristă şi forţată absenţă din peisajul nostru cultural.

Să mai precizăm că graficianul Eugen Mihaescu, viitor membru de onoare al Academiei, va deveni chiar consilierul artistic al ziarului.

Cum e firesc, din toptanul de articole, interviuri, anchete sau cronici publicate de ziar, am preluat (recunosc, de-a valma şi subiectiv) doar unele secvenţe cu care am încercat să creionez preocuparea reală şi consistentă a ziarului pentru subiectele din domeniu.

P.S. Trist este că, după ce am recitit articolul unde Octavian Andronic spune:Această fractură dintre Libertatea și mine m-a făcut ca acum să donez Bibliotecii Municipale colecția Libertatea din 22 decembrie până în 1995. Am salvat-o atunci când era pe cale să fie dată la reciclare când ne-am mutat din strada Brezoianu”, ne întoarcem – fatalmente – la mizeria… digibuc!

Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod

Ce era înainte acolo III – o completare

Cu bucurie am găsit o poză din 1989 ce ne arată cît era de frumoasă clădirea I. C. R. M. – fostul depozit de fierărie Carol Andrenyi.

Clădirea – azi schimbată complet pe dinafară – se află pe Viilor colț cu Năsăud.

Strada Năsăud de azi este vechea șosea Sălaj și odinioară se chema Măgurele, întrucît chiar ajungea la Măgurele.

Iată că „monografia” Șoselei Viilor capătă o neașteptată completare.

Imaginea – Andrei Bîrsan

Fragmente din memoria unui ziar (5)

scris de Ando

Citiți primul primul episodcitiți al doilea episod citiți al treilea episod citiți al patrulea episod

Neapărat trebuie să amintim că, în acei ani, ziarul „Libertatea” s-a implicat cu multă determinare în brambureala care cuprinsese viaţa comercială a oraşului. Apăreau şi dispăreau magazine, unele mai cu ştaif, altele simple dughene dar, cele mai multe, fără respect pentru estetica stradală şi, uneori, faţă de clienţi.

Aşa a apărut pagina „Cu bastonul prin prăvălii” unde magazinele primeau, după merit, Coroana sau se prăvăleau la… Tomberon.

Iar de aici, până la apariţia, la 21 iulie 1990, a rubricii TOPUL Restaurantelor bucureştene a fost un pas, aparent, mic dar important atât pentru cititori (în calitatea lor de potenţiali clienţi) cât şi pentru unităţile aparţinătoare breslei. Să vedem, aşadar, împrejurările şi intenţiile cu care pornea la drum acest „serviciu public”, dacă putem să-i spunem astfel:

Peste nici un an de la lansare, TOP-ul avea să primească şi un aliat oficial: departamentul de specialitate din Ministerul Comerţului care introducea şi la noi sistemul de brevetare, adică licenţa de funcţionare pentru restaurante.

TOPUL Restaurantelor a fost un demers jurnalistic original şi reuşit, iar plăcerea cititorului era completată de faptul că fiecare TOP lua în colimator, la final, un anume restaurant, însoţind-ul cu un comentariu volubil dar şi consistent argumentat – „pro sau contra”- după caz. Nu am aflat însă niciodată, cine era cel care împărţea stelele şi verdictele, adică misteriosul „Inspector L”!

va urma

din presa vremii – cetățenești (II)

Sîntem în 1979; dintr-o juma’ de pagină a Scînteii dedicată problemelor cetățenești ne putem face o idee despre mersul lucrurilor.

Lucrurile nu se mai legau. Se vădește dezinteresul general – mai ales în teritoriu -, dezorganizarea, lipsa chefului, lăsarea la urmă a omului.

Avea să fie tot mai rău.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Fragmente din memoria unui ziar (4)

scris de Ando

Citiți primul primul episodcitiți al doilea episod citiți al treilea episod

Cum spuneam în primul episod, „în noianul de publicaţii care umpleau la refuz tarabele şi chioşcurile, acest ziar (Libertatea) păstrase încă o sensibilă şi substanţială apropiere de viaţa Capitalei”.

De fapt, nu era nimic ieşit din comun. Ziarul îşi urma, pe noile coordonate deschise de revoluţia din decembrie ’89, drumul început la apariţia sa din 27 iulie 1953.

Şi, într-adevăr, timp de aproape 5 ani, „Libertatea” a fost o vitrină sui-generis care a oferit cititorilor un imens caleidoscop de ştiri şi imagini cu şi despre Bucureşti (fără a se înţelege de aici că nu se abordau în paginile ziarului cele mai importante ştiri, subiecte şi comentarii despre ceea ce se petrecea în ţară sau în lume).

Evenimentele mai mult sau mai puţin plăcute, problemele şi deficienţele administraţiei Capitalei erau tratate cu multa atenţie. Şi nu erau deloc puţine, începând de la campaniile electorale pentru primării, cea mare şi cele de sector, trecând prin lipsurile din aprovizionare şi terminând cu haosul legat de estetica şi igiena oraşului.

Erau însă nelipsite şi bine dozate ştirile mondene, din sport, din cultură sau din sănătate. Ziarul avea rubrică permanentă cu programul teatrelor şi cinematografelor plus nelipsitul careu de cuvinte încrucişate. Ecaterina Oproiu, Silviu Brucan, Cornel Dinu, Radu Cosaşu sau Valentin Silvestru aveau tabletele lor de autor, se adăugau, de multe ori, desenele aspre şi profunde ale renumitului grafician Eugen Mihăescu şi, bineînţeles, nu lipseau editorialele „la zi” ale lui Octavian Andronic.

„Am reuşit să facem un ziar foarte viu, care se citea dintr-o suflare. Ziarul permitea o exprimare foarte liberă, fără restricţii. S-au format şi ziarişti redutabili” spunea Octavian Andronic, fondatorul ziarului, într-un interviu din decembrie 2019.

Vă oferim acum, doar o mică selecţie dintr-o generoasă ofertă de titluri, selecţie menită să  ilustreze cele spuse mai sus.

     

va urma