despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Fragmente din memoria unui ziar (2)

scris de Ando

Citiți primul primul episod

Cum spuneam, chiar aparent avantajat de startul euforic al zilei de 22 decembrie, ziarul „Libertatea” a trebuit să se adapteze din mers la regulile implacabile ale economiei de piaţă.

Tarabele acelor ani gemeau de publicaţii, concurenţa era nemiloasă. Iată o fotografie făcută în 1990 de japonezul Norihiro Haruta, în Gara de Nord.

Apele societăţii erau tulburi şi vijelioase, aşa că nu era deloc uşor să rezişti, să te impui, să vii, permanent, cu ceva nou, deosebit şi să fii, totodată, perceput de cititori ca sursă credibilă. In aceste condiţii economice dure, entuziasmul şi simţul responsabilităţii faţă de cititori trebuiau să aibe în spate şi resurse financiare pe măsură. Pasul firesc ca, în paginile ziarului, să-şi facă apariţia publicitatea.

Mică paranteză. Din ce ştiu, până la revoluţia din decembrie 89, singurul ziar central cu pagină de „mică publicitate” a fost „România Liberă (şi acela după anul 1966).

E adevărat, nu cunosc dacă ziarele locale din acea perioadă conţineau acest gen de serviciu, chiar limitat la zona lor de audienţă.

Dacă îmi amintesc bine, ziarul „Dobrogea Nouă” din Constanţa avea, numai în perioada estivală, un supliment numit „Litoral”, unde apăreau şi ceva anunţuri. Revenim. Deci, din ianuarie 1990, totul era… la liber, aşa că ziarele duceau o luptă aprigă, „la baionetă” ca să câştige câţi mai multi clienţi. Sigur că, la fel ca mai toate ziarele importante de atunci, „Libertatea” avea şi el o rubrica de mică publicitate, dar ţinta ideală era formată din clienţii „graşi”: firmele private – care se înmulţeau rapid, restaurantele, magazinele, imobiliarele etc. Iată câteva mostre de reclame care apăreau în „Libertatea” acelor ani; probabil că pe altele le-aţi dibuit şi dumneavoastră în scanările din primul episod.

A fost şi perioada în care Octavian Andronic, alias ANDO (redactor şef al ziarului până în anul 1998) şi-a valorificat din plin faţeta sa de caricaturist versat. Cunoscut şi afirmat în domeniu încă din 1969 (anul debutului), s-a simţit ca peştele în apă în noua conjunctură social-politică care îi aducea pe tavă o multitudine de subiecte din care noi am selectat (cu greu) câteva:

O precizare – calitatea, de cele mai multe ori modestă, a scanărilor reproduse, nu ne aparţine. Am considerat însă că putem trece peste acest aspect, altul fiind scopul periplului nostru temporal.

va urma

Gardul Ateneului

Iată o scenă din grădina Ateneului surprinsă acum aproape 30 de ani de Norihiro Haruta.

Mereu un plăcut loc de întîlnire și răgaz pentru bucureștean, nu?

Din afară, de pe stradă, lipsește ceva: gărdulețul! Pe bune dacă-mi aduc aminte că… nu era, fiindcă pare că-nconjoară locul de cînd lumea:

… doar că nu-i așa! Gardul a fost prăpădit de bombardamentele Războiului. Au rămas doar porțile laterale monumentale.

Așa că, aproape juma’ de secol, Ateneul a stat doar c-o „bordură”.

 

Gardul de-acum a fost, deci, reconstruit cîndva la-nceputul anilor ’90, alegîndu-se soluția celor două intrări principale în loc de una singură. Cînd, mai precis s-a petrecut asta… habar n-am.

Au trecut multe peste Ateneu și, mai ales, grădina lui – ea era mult mai întinsă la-nceputuri. Gardul dinspre străzile Franklin și Episcopiei fusese, înainte de distrugerile Războiului, altfel.

Dar și gardul dinspre Calea Victoriei a mai avut o fază intermediară, cu intrarea aducînd de cea a Cișmigiului.

Revenind la poza de la-nceput, iată și modelul șirului de bănci din grădina Ateneului – simple și destul de comode.

cu imagini luate de ici-colo, de pe internet

doar una dintre «celelalte» clădiri ale Bucureștiului

Ar trebui să sară-n ochi…

Dar ce păcat, de pe colțul Splaiului cu Ștefan Furtună (azi, Constantin Noica) nu vedem decît un uriaș panou de reclamă și… ceva-n spatele lui.

Și chiar e ceva: ce altă construcție din București se poate lăuda cu ditai arcu’ de triumf pe post de poartă?

Bine-nțeles, e vorba despre complexul impresionant de clădiri pe care-l mai cunoaștem drept „Grajdurile regale”.

N-a făcut niciodată parte din zestrea arhitectonică cu care-i place Bucureștiului să se mîndrească, dar a trecut fără să-i pese de asta prin vremuri și… și uite că n-a ieșit în pierdere: oareșce armonie, detalii plăcute, un fel reușit de a se-ntinde pe atîta loc fără să plictisească omul ce trece pe-aicea.

Un pic mătăhălos și pompos – construit atunci cînd regalității îi plăcea atît de tare să impună, să pavoazeze și să umple Țara de butaforii de paradă – dar zău că place.

Destinația clădirilor a fost legată, într-adevăr, de cai; legenda însă a păstrat, nedrept, doar detaliul grajdului, aici aflîndu-se regimentul de gardă călare. Amplasarea, logică într-o zonă cu tradiție militară – doar e-n dos de Malmezon.

După ce ne-am descotorosit de regi aici au venit studenții și numele locului, devenit cămin, a fost, ani în șir, „303”. Nu-i numărul vreunei adrese; cică doar o amintire a faptului că în Război ar fi funcționat aici un spital militar cu indicativul ăsta; de altfel în partea dinspre ICECHIM a existat pînă recent o unitate spitalicească pentru copii și tineri.

Mai încoace, înainte de Revoluție, s-a mutat Institutul de Educație Fizică și Sport, odată cu demolarea sediului său din incinta stadionului Republicii (care, la-nceput, fusese al ANEF – cam aceeași instituție).

Destul de multe legende pentru locul ăsta.

Fragmente din memoria unui ziar (1)

scris de Ando

Scurtă introducere: Agenţia independentă de presă AMOS NEWS o iniţiativă privată a cunoscutului ziarist, publicist şi caricaturist Octavian Andronic (Ando).

Aici, este şi momentul să precizez că nu am absolut nicio legătură cu acel „Ando” sub care este cunoscut el, mai ales în lumea caricaturii româneşti. Este, pur şi simplu, o coincidenţă cu abrevierea numelui meu (Andone), abreviere care mă însoţeşte încă din copilărie.

Octavian Andronic este, fără doar şi poate, „părintele” ziarului LIBERTATEA – titrat ca „primul ziar liber al revoluţiei române”. O conjunctură temporală favorabilă a făcut ca, în chiar ziua de 22 decembrie 89, totul să se schimbe din mers în redacţia ziarului Informaţia Bucureştiului, unde lucra el, ziar care apărea, în mod normal, după amiaza: „De când am dat semnalul ca lumea să se apuce de scris și am stabilit numele ziarului – nu mai știu cine a venit cu numele, cine a fost ursitorul ziarului – cam la ora 16 a apărut. Prima șarjă de ziare am aruncat-o pe fereastră, iar apoi colegii l-au distribuit în drum spre case”, povestea Octavian Andronic.

Având în vedere cele de mai sus, e ceva absolut firesc ca, pe site-ul agenţiei Amos News, să găsim o interesantă selecţie din perioada de început a ziarului şi am zis să profităm un pic de această oportunitate ca să facem, împreună cu LIBERTATEA de atunci o mică excursie în timp. De ce subliniez de atunci? Simplu: pentru că, exceptând titlul, cotidianul care apare şi azi, nu mai are nicio legatură cu ziarul de la început. E bine, e rău? Nu sunt în măsură (şi nici nu e scopul acestor rânduri) să dau verdicte asupra unei evoluţii impuse de multiple elemente pe care, cu siguranţă, nu le deţin. Revenim. Ca şi în această perioadă cumplită şi năucitoare prin care trecem acum şi atunci, totul era în mişcare, în schimbare. Lumea scosese capul la lumină şi era dornică, ahtiată de informaţie, acea informaţie care lipsise decenii din presa sugrumată de vechiul regim. Eu citeam frecvent LIBERTATEA în acei ani, pentru că, în noianul de publicaţii care umpleau la refuz tarabele şi chioşcurile, acest ziar păstrase încă o sensibilă şi substanţială apropiere de viaţa Capitalei.

Totodată, era vizibilă transformarea rapidă de stil şi de abordare a subiectelor. Ceea ce era normal: presa scrisă, şi cred că nu greşesc, a fost primul domeniu, de după 89, care a simţit fiorul rece al concurenţei. De aceea, se umbla mult, încă de atunci, la efectul de „impact” asupra cititorului. Dar, hai să intrăm un pic în atmosfera acelor ani, împreună cu prima pagina a LIBERTĂŢII. Regăsim cu această ocazie nume, figuri, evenimente – unele, poate uitate sau altele, pe care le vrem uitate.

  

Să extragem şi câteva titluri, aşa, mai sprintene, mai „cu mesaj”:

   

Dar nu era suficient! Aşa că au apărut, paginile tematice speciale, suplimentele /cel de week-end şi cel matinal (cu frontispiciul preluat după vechea Informaţia Bucureştiului”), au apărut… premiile pentru cititori, dar şi pentru personalităţi sau firme.

  

  va urma

Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft – Actualizare

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.

Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

***

La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii –  I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu: 

• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.

Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.

***

În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!

***

„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.

***

Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

***

O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.

***

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.

Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:

▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.

Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.

Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.

După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor  apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.

După 44 de ani, cum îi zice acum lumea?

scris de Ando

Mult timp după inaugurarea festivă din 2 septembrie 1976, magazinul universal UNIREA a fost mândria comerţului socialist al Capitalei.

 

Printr-o fericită împrejurare (nu se ştie cine şi cum a intervenit) s-a renunţat la denumirea searbădă propusă iniţial: „Central”, denumire care apăruse nu numai pe macheta din ziar, dar a şi existat o scurtă perioadă pe frontonul magazinului, înainte de inaugurarea oficială.

Nu ne-am propus, de fel, să facem un istoric riguros. Dacă doriţi alte elemente interesante, le găsiţi, de exemplu, aici. Cert este că, după 1990, după un restart timid modificările sunt accelerate şi substanţiale.

Magazinul se extinde, se privatizează etc. ajungând la mall-ul de azi. Mulţi ani, din păcate, clădirea magazinului a arătat însă ca o… sorcovă. Iată, spre exemplificare, două fotografii Agerpres din 2004 și încă două de-ale noastre din 2005.

 

Trecem repede peste aceste detalii, ca să ajungem în zilele noastre şi, de fapt, la titlul articolului. Bineînteles că, în limbajul cotidian, este cunoscut tot de „Unirea”. Totuşi, trecând deseori pe lângă magazin şi privindu-l din diverse unghiuri, am remarcat că nicăieri nu este afişat numele său.

Sigur, poţi să afli repede, fără prea mare efort, că denumirea completă este acum: „Unirea Shopping Center”, dar oare de ce nu este firma asta şi pe clădire? Sau măcar o siglă! Cu ce ar strica?

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Rigle

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.

De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).

În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.

O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.

Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!

Partidul ştia multe

scris de Ando

Mă uitam la pozele astea din arhiva Agerpres şi mi-am adus aminte de un episod interesant.

Era prin iunie 1978. Pe Şoseaua Colentina se conturaseră bine blocurile noua intersecţie de la Doamna Ghica, iar mai marii Comitetului P.C.R sector 2 au decis să înfiinţeze în zona dinspre lacul Plumbuita un parc, realizat prin… „muncă patriotică”. Precizare pentru cei mai tineri: genul ăsta de acţiuni de „muncă patriotică” se efectuau cu personal din întreprinderi, instituţii, studenţi, elevi etc. fie în timpul orelor de program dar, deseori, şi după program sau chiar în zilele legale de odihnă. Lucram, în acea perioadă, la atelierul de proiectare S.D.V. de la I.E.M.I., pe platforma Pipera. Odată venită dispoziţia de sus „de la sector”, s-a stabilit numărul de oameni pe care trebuia să-l dea întreprinderea şi s-a hotărât ca, pentru această acţiune (care a durat circa două săptămâni), echipa „iemiştilor” să fie formată din tineri, adică UTC-işti luaţi din diferitele secţii. că mă încadram ca vârstă, aşa că eu am fost „alesul” şefului de atelier.

După păţania de la începturi pe care am povestit-o mai demult, în ce priveşte aceste acţiuni, mi-am confecţionat o tactică bazată pe două criterii: atât timp cât eram desemnat la o activitate ce se derula în timpul programului, nu obiectam. Dacă partidului îi convine să plătească un inginer ca să dea cu sapa sau să dea zapada, se acceptă! Problema apărea când acţiunea se derula cum am mai zis, după orele de program. In aceste situaţii, mi-am dat sema că refuzul nu-i cea mai indicată opţiune, mai ales că dispoziţiile ajungeau la noi prin şeful de compartiment. Aşa că, dacă eram desemnat, participam, dar apoi „negociam” cu şeful diverse variante de… recuperare. El era mulţumit că a găsit oameni pentru acţiune, iar eu îmi puteam rezolva astfel diverse probleme personale care necesitau, musai, învoire de la serviciu, aşa că până la urmă, ambele părţi ieşeau în câştig.

Revenim la parcul cu pricina. Echipa de la IEMI a primit în lucru o halcă de teren, undeva în apropiere de podul de peste canalul Colentinei. Acum îi zice Parcul Plumbuita II.

Era acolo un fel de groapă care trebuia curăţată de bolovani, rădăcini de arbori morţi, fiare etc. şi pe măsura ce se aducea pământ, acesta trebuia descărcat din camioane, apoi cu el se umplea groapa şi i se dădea şi forma de pantă spre şosea. Apoi s-a trecut la plantarea a tot felul de arbori, tufişuri ornamentale etc. In acea perioadă, se lucra din plin la construirea pasajului subteran de la Bucur Obor, iar pământul dizlocat acolo se aducea cu autocamioanele la Plumbuita. In fiecare zi, după-amiaza, venea „pe teren” secretarul adjunct al comitetului de partid pe sector. Il chema, dacă nu greşesc, Cociuba. Era un tip înalt, slab, blonziu şi îl ştiam, din vedere, de la diversele activităţi derulate în sector pentru înlăturarea pagubelor de după cutremurul din martie 1977. Fuma mult (numai KENT), nu ridica niciodată tonul, dar nu admitea replică. Un personaj, evident, inconfortabil.

Aşadar, tov. Cociuba venea în parc şi ţinea zilnic o „şedinţă operativă” împreună cu responsabilii întreprinderilor care dădeau oameni. De la noi, de la IEMI, participa secretarul adjunct de partid pe întreprindere: Nea Anghel „Partid”, porecit aşa pentru că secretarii plini se mai schimbau la alegeri, dar el era parcă de-o veşnicie adjunctul cu probleme organizatorice. Aşa l-am prins când am intrat pe porţile întreprinderii, aşa l-am lăsat după aproape 8 ani, când am plecat din IEMI. In scripte figura ca maistru, dar îl găseai, permanent, la biroul comitetului de partid. Altfel, un tip isteţ, uns cu toate alifiile. Ştia cum să vorbească cu toată lumea, în aşa fel încât să nu-şi facă duşmani. Dădea tot timpul de înţeles că „daca ar fi după el… dar n-are ce face, aşa sunt dispoziţiile de mai sus… trebuie să ne descurcăm...”. Ei bine, într-una din zile, vine la locul unde trebăluiam noi, mă ia deoparte (eram cel mai în vârstă din toată echipa) şi-mi zice: „Tov. Andone, azi după-masă am programare la dentist şi nu o pot amâna (nu minţea, avea falca umflată). Te rog, stai matale la operativă, notează sarcinile pe care le dă tovaraşul Vice şi mâine dimineaţă, vino direct la fabrică ca să-mi le spui”. Aşa că, în după-amiaza respectivă, m-am prezentat la… operativă. După ce a dat obişnuita raită prin parc, Cociuba a venit şi a început să împartă diverse sarcini: cutare întreprindere mai aduce nişte oameni, alta trebuie să se ocupe de confecţionarea de gărduleţe din acelea din fier forjat, IEMI trebuie să aducă nu mai ştiu câte kilograme de vopsea verde etc. La un moment dat însă, unul din cei responsabili de întreaga lucrare (nu ştiu dacă diriginte este termenul potrivit) se ridică şi spune: “Tov. Vice, să ştiţi… am fost anunţat că mâine nu avem camioane suficiente cu care să aducem pământul de la pasaj!”. S-a făcut linişte. Cociuba nu se împacientează şi îi spune şoferului său: „Cheamă-l prin staţie pe Harasim!”, Harasim fiind pe atunci, comandantul miliţiei pe sectorul 2. Se duce şoferul la maşină (Daciile de la partid ca şi cele de la miliţie erau dotate cu staţii radio emisie/recepţie, făcute la… IEMI) şi transmite mesajul. Intre timp, Cociuba finalizează împărţirea sarcinilor şi apare Harasim.Mâine dimineaţă, îi spune Cociuba, faci filtru. Pui aici, pe Colentina, lângă pod, două echipaje – unul pe o parte, altul pe partea cealaltă a străzii. Controlează tot ce e camion sau basculantă. Pe care-l prinde cu actele în neregulă (foaie de parcurs, delegaţie etc) îi ridică talonul şi carnetul şi-l trimite la muncă patriotică, adică la cărat pământul de la pasaj la parc. După-masă, fără amendă, le daţi actele înapoi şi să se descurce ei cu ziua absentă de la serviciu.” Aşa a făcut, a doua zi, Harasim şi a prins vreo şase şoferi „în flagrant” care mai înjurând, mai bodogănind, au cărat pământul… benevol. Cum s-or fi descurcat apoi la întreprinderile lor, habar n-am. Cine îndrăznea, fiind prins de partid cu musca pe căciulă, să spună că este un abuz? Cociuba ştia asta, partidul ştia şi mai multe dar până la un punct, toţi închideau ochii, pentru că învârtelile astea cvasi cotidiene, extinse la nivel de ţară, erau ca un fel de supape pentru presiunea acelor vremuri care deveneau din ce în ce mai grele.

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

așa am fost mereu!

Mie-mi place cum ne facem că nu-nțelegem că Bucureștiul nostru e un haos și-o aiureală de oraș nu pentru că „așa e azi” – ci pentru că „așa e Bucureștiul!”

Niciuna din metehnele astea nu-i neapărat o expresie a vremurilor contemporane nouă, ci ceva pripășit din trecut, rămas în obicei, în tradiție, în felu’ de-a fi.

Să luăm, bunăoară, arhitectura de azi și felu-n care își bate joc de „micul Paris”, că așa zicem cu toții: și că-și bate joc, și că, pe undeva, am fost un Paris mai mic.

Stați liniștiți. Bucureștiul a fost mereu lacom și neiertător cu el însuși – nu doar azi.

Mi-e de ajuns să mă uit la cum se construise un palat monumental lipit de-alt palat monumental în vremea aceea pe care ne-am obișnuit s-o considerăm ca cea „de aur” a dezvoltării Capitalei.

imagini Agerpres