despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 199 – Str. Radu Calomfirescu 15 – cum merge

Dacă e să mă-ntrebați, renovarea – deși cu grijă la bibileli – e cam țipătoare; nu știu cum să zic. În fine, să nu fiu chițibușar; o să ridice zona – și zona are nevoie de semne bune.

„Termopanele” noi îs, păstrînd tradiția casei, cu geamurile ușor bombate.

mai multe despre Case căzute

Calea Văcărești 1981, Dan Vartanian

Nemaipomenite, imaginile Căii Văcărești de dinaintea demolărilor. Și grozav că Dan Vartanian le-a publicat acum cîteva zile.

Se adaugă seturilor de imagini cunoscute – Odiseea comunistă și Old Bucharest.

Case căzute 244 – Str. Radu Calomfirescu 8 și 10 – ce mai e nou

Se-ntîmplă ceva la blocul de la numărul 8. Ceva ce implică șantier, demolare și… și om vedea noi.

De fapt, mersul lucrurilor se vede cel mai bine dinspre Moșilor (e mare, hardughia):

Clădirea, construită-n anii 30 pentru Camera de muncă a României, e a arhitectului Berindey. Firește c-ar fi păcat de ea. Curiosul mai poate dibui urmele unor litere, sus pe frontispiciu; or fi de la vreo lozincă, cine știe. Aici a funcționat, în ordine, Consilul Central al Sindicatelor, Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare și Ministerul Economiei Forestiere.

La numărul 10, în schimb, nimic.

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti VIII – revenire pe Carol și Pache

de Ando și HM

Au trecut zece ani de cînd am făcut o primblare pe-aici – ce ne-a readus pașii? Poate gîndul la care-am ajuns deunăzi, citind despre ce se mai schimbă-n locurile astea.

Gîndul e, vedeți voi, că dintre toate arterele importante din Centru, pe Pache e cea mai multă viață: magazine, magazinașe, mici afaceri, restaurante; ce deosebire e față de Calea Călărașilor, Moșilor, Regina Maria, Dacia, Dorobanți ori altele! Remarcabil e și numărul destul de mare de clădiri îngrijite și refăcute mulțumitor; nu poți să nu remarci cît de jalnic arată, la doi pași, bulevardul-pereche Ferdinand!

De-aceea aș lua la picior axa est-vest a Bucureștiului de la periferie spre mijlocul orașului – tocmai ca să mă conving mai bine. Nu doar o varietate îmbucurătoare de comerț, dar și urme ale trecutului recent: magazinul „Electro Admon”, casa funerară „Anthony”, croitoria „Picasso” – toate-s afaceri ce s-au pornit acum aproape treizeci de ani. Doar relativ mai recente, firma de IT „Pro Sys”, magazinașul „Skipper” și pizzeria „Cuptorul cu lemne” completează lista reperelor comerciale ce-au învins timpurile contemporane.

Omului îi place cînd merge pe-o stradă vie!

Mereu e iureș pe-aici, dar dacă ajungi într-o dimineață nelucrătoare ai tot bulevardul numai pentru tine, cu poveștile lui, cu fundăturile lui… Reclama „Ci-Co” încă se mai ghicește, biserica de la intersecția cu Mătăsari s-a reconstruit după incendiul de-acum două decenii, televiziunea anilor ’90 – chiar dacă nu mai e-n turnul de odinioară ci-n niște barăci – e tot la locul ei; iar parcul… tot Tolbuhin se cheamă.

Mai încolo, spre Școala Iancului, întîlnim o surprinzătoare delăsare comercială, dar și un avînt imobiliar contemporan nu întrutotul la locul lui, deși nu s-au făcut mari stricăciuni încă. Una peste alta, ne aflăm pe un segment considerabil care n-a fost afectat de demolări în perioada comunismului: chiar avem un bloculeț – la Mihai Bravu – care a fost mutat pentru a permite deschiderea pieței!

… iată și prima „spargere” de ritm urbanistic: rondul din care se desface strada Popa Nan:

Nu mai mergem mult și dăm – pe colțul unde se face străduța Iancu caveler de Flondor de un mic local unde, demult, a fost o cofetărie: înainte de Război se chema „Orange”; ulterior, odată cu prefacerile edilitare ce vor schimba Calea Moșilor, ajunge aici celebra „Verdun” – care și ea s-a plimbat oleacă-n cartier:

Numaidecît urmează o piațetă cam fără niciun chichirez, la intersecția cu Traian; are și-un scuar pe care, odinioară, troleele-l ocoleau prin dreapta. Deși mărturiile fotografice n-au prea răsfățat bulevardele astea – nici pe vremuri, nici mai încoace – atmosfera de-acum un sfert de secol nu-i prea alterată.

Ritmul se schimbă: de aici și pînă la Izvorul rece bulevardul e… rece și el – poate pentru că-l părăsesc tramvaiele; mai puțin prietenos, deși-i crește valoarea arhitecturală. Dînd roată parcului – ce ar trebui să poarte din nou numele lui Pache -, ne dăm seama de cît de puțin e valorificat el în sine și clădirile ce-l mărginesc; deschiderea spre Ferdinand, cu biserica greacă-n prim plan, rămîne excepțională.

Pîn-la Rond, bulevardul a purtat numele primarului care la sfîrșit de secol XIX l-a făcut de-a curmezișul orașului; de-aci încolo, îl șim drept Carol (să nu ne mai încurcăm cu „întîiul”); dar mai e nevoie, oare, să vă spun că mie tot Republicii-mi vine să-i zic? Oricum, bucureșteanul – în încăpățînarea lui afectivă – a știut să alinte și-n vremea comunismului partea dinspre Cișmigiu a axei centrale doar cu numele „Bulevardul”, dîndu-i pe pustii și pe Gheorghiudej, și pe 6 martie.

O frunzăreală a ghidurilor bucureștene ne înfățișează o prăpastie ideologică imensă între anii de dinainte și de după instaurarea regimului popular:

 

Bucățica între rond și Moșilor – să revenim! – e într-o decădere cauzată de scăderea importanței sale de nod urban; pătrunzînd în intersecție, remarcăm retragerea clădirilor dinspre Mîntuleasa și ne dăm seama că axa aceasta are, cu siguranță, cele mai multe piațete, ronduri și scuaruri din tot Bucureștiul; și, mai ales, printre cele mai armonioase. Și deși are atîtea „ruperi”, porțiunea dintre Universitate și Iancului e perfect oablă.

 

Ne oprim un pic:

Aici, într-adevăr, s-au schimbat lucrurile-n anii ’80, cînd Calea Moșilor a fost lărgită!

 

Înspre Armenească de-acum, atmosfera-i alta din nou: te afli-ntre blocuri, care deși mai toate-s reușite, nu le vezi cu adevărat niciodată; multe parteruri închise din păcate; a funcționat aici și un celebru magazin de arme, după Revoluție – a mai rămas reclama unui pistol să ne aducă aminte.

 

Surprinzător, intersecția cu Armenească nu e pusă-n evidență, dar să ne aducem aminte că actuala ei configurație este recentă, ajungîndu-se la ea în urma prefacerilor edilitare de la mijlocul anilor 1980, cînd s-a practicat tăietura Armand Călinescu dintre strada Galați (Vasile Lascăr) și Moșilor.

Însă gîndul creării acestei legături rutiere este, firește, mult mai vechi, regăsindu-l în planul de sistematizare de la mijlocul anilor ’30 din secolul trecut.

Tramvaiele ieșeau direct la Rosetti și mai apoi continuau pe Hristo Botev: alte vremuri! Linia existentă azi pe strada Paleologu – montată odată cu prelungirea străzii spre Nord – n-a mai fost folosită de mai bine de un sfert de secol.

Mai e o stație pîn’la Rosetti; lăsăm în urmă nefericita clădire care a ars cu mai bine de un deceniu-n urmă și, vizavi, fostul hotel „Modern”.

… se mai îndesesc un pic spațiile comerciale – nu mult! – mai căscăm gura…

… și ajungem într-o piață largă, dar nepricopsită; în mijloc statuia e-ncadrată de stîlpi mătăhăloși iar stația autobuzului 311 nu mai are deverul de odinioară. În anii ’90, datorită sediului P.N.Ț-C.D., locul era mai animat. La intrarea pe Hristo Botev funcționează un magazin de semințe, frecventat de mulți zeci de ani de zile. Blocul de pe colțul cu Tudor Arghezi a apărut după Cutremur.

Fără nici o îndoială – tot parcursul acesta central e o încîntare arhitecturală ce trebuie ocrotită și pusă-n valoare de orice îmbunătățire viitoare.

Și cam atît: mai e de văzut, pe îndelete, minunata clădire a Ministerului Agriculturii și gata.

… întotdeauna o plimbare pe bulevardele astea e ceva ce-ți prinde bine!

Surse foto și documentare: Dan VartanianAndrei PandelePeter HautzingerAzopan Tramclub  • Softpedia – blocurile comuniste • altele

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

din presa vemii (105) – cît pe ce

O droaie de mici fapte ce-ntregesc imaginea Capitalei de la-nceputul anilor ’40. Lipsa mijloacelor de transport auto – era, totuși vreme de război și camioanele și autobuzele particulare participau, de voie, de ne-voie la efortul comun – făcea ca societate de distribuție a carburanților să-ncerce alimentarea stațiilor din oraș folosindu-se de rețeaua de tramvai existentă.

 

Altă încercare? Tot cu tramvaiul, pe vreme de noapte, să se asigure aprovizionarea piețelor. Ideea revenea, 40 de ani mai tîrziu – în vremuri pocite și grele din alte motive -, cînd s-au improvizat troleibuze pentru transportul bunurilor. „Circul foamei” din Pantelimon avea linie de tramvai, cică tot în ideea aducerii mărfurilor pe șine (care mărfuri, în penuria anilor ’80, ați zice?)

Succesul incontestabil al noilor pasaje inferioare din partea de nord a dat naștere unor frumoase planuri: căile ferate dinăuntrul Capitalei ar fi avut șansa să mai fie operaționale dacă s-ar fi construit pasaje asemănătoare la Cotroceni, Rahova și Colentina. Dar, fiindcă sistematizarea avută în vedere-n anii ’30 socotea că liniile astea oricum ar trebui mutate mai spre periferie, nu s-a mai complicat nimeni.

Cine se gîndea că bazinul „Lido” ar fi putut deveni sală de spectacole, că Radio-difuziunea s-ar fi putut construi la Triumf, că ideea de-a avea ditai spital la periferie n-a fost o toană recentă?

  

Că… idei au fost… au fost mereu?

Că legătura dintre corpurile depărtate ale spitalelor se putea face, convenabil, subteran? Filantropia, de asemenea, a folosit sistemul atît de simplu.

Că-n Ferentari fusese un pod?

… și că sincronizarea ceasurilor publice… mergea ceas.

Sursa – colecția „Gazeta Municipală”

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

la loterie în presa vremii (IV)

Ne-ntoarcem în timp, completînd imaginea loteriei și – bunînțeles – a premiilor mereu ademenitoare.

Ne folosim de o serie de reclame apărute cam pe la-nceputul anilor ’40 în „Gazeta Municipală”, a cărei colecție o poate frunzări toată lumea pe Biblioteca Digitală.

Primul episod  • al doilea episodal treilea episod

#104 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici

N-ai ştampilă? Treci la film! (AUTO amintire)

scris de Ando

Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.

Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.

După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.

A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.

In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.

Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.

Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!

Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.

După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.

Toponimii fantomă

„Icoana stelei ce-a murit…”

scris de Brăcă

Copil fiind, prin anii 1950-60, eram intrigat să-i aud pe ai mei folosind cât se poate de firesc niște repere urbane inexistente:

— E imediat cum cobori la Brătianu și mergi pe dreapta, spre Leonida.

Cunoșteam destul de bine bulevardul, dar nici urmă de Brătianu sau de Leonida. Acum, că s-a refăcut monumentul de la Universitate, știe oricine unde era „la Brătianu”.

Leonida fusese patronul magazinului de la parterul blocului de pe bd. Magheru, nr. 28-30. După naționalizare, pe firmă scria „Comaliment”, dar toată lumea îl știa de Leonida. Interesant e faptul că deși în fața lui era un grup statuar impozant, dedicat lui Tache Ionescu și demolat abia prin 1957-58, locul n-a păstrat numele statuii, ci pe al prăvăliei. De unde se vede că păpica atârnă mai greu la cântar decât arta monumentală.

Toponimice care au supraviețuit clădirilor au existat și prin cartiere, nu numai în centru. Iată două exemple din zona Obor-Pantelimon: Beașcă și Predoleanu.

Despre Beașcă i-am auzit vorbind, prin anii ‘70-’80,  pe locuitorii mai vârstnici din Parcul Ferdinand – străduțele dintre șoseaua Pantelimon, strada Baicului și gara Obor:

— Ia dă o fugă până la Beașcă, că mi s-a terminat făina pentru cozonaci.

Era un magazin alimentar cu autoservire, la intersecția șoselei Pantelimon cu strada Ritmului. După cum arată, clădirea pare construită pe la 1935-1940. Pe acest amplasament se pare că a fost hanul lui Nae Niculescu-Beașcă, în binecuvântatul veac al XIX-lea. Acum e o sală de pariuri și un restaurant grecesc și nu mai știe nimeni de Beașcă.

Prăvălia lui Predoleanu era în gura Oborului, pe Mihai Bravu, între străzile Ion Maiorescu și Vaselor. A subzistat până în 1978-80, când s-au făcut blocurile P + 10, am prins-o și eu.

Îi zicea Fero-Metal și rivaliza cu cel de lângă biserica Sf. Gheorghe-Nou în privința aprovizionării. La stradă ocupa un front îngust, riscai să treci fără s-o observi. Dar odată intrat, ce să vezi, parcă era un pantof numărul 41 pe dinafară și 45 pe dinăuntru. Nu numai că era foarte adâncă, dar era și înaltă, pe două nivele. Pe ambele laturi avea câte o galerie metalică, pe care urcau doar vânzătorii și aduceau produsele expuse acolo. Așa a fost conceput și construit, pe la 1930, de Eftimie Predoleanu, după ce i-a ars un alt magazin, ce-l avea tot pe Mihai Bravu, dar vizavi. Avea de toate, ce vrei și ce nu vrei: fierărie, vopsele, tot felul de ob­iecte de uz casnic, cred că avea şi vase emailate, potcoave, unelte şi câte şi mai câte! După naționalizare, numele i-a rămas timp de trei decenii în memoria colectivă nu doar a cartierului, ci a întregului oraș. Când nu știai unde să cauți o ustensilă sau un finisaj mai aparte, erai sfătuit:

— Dar la Predoleanu ai încercat ?

Alte locuri din București care au păstrat numele unor clădiri dispărute, așteptăm de la cititori, în comentarii.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (III)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte a doua parte

Ăsta da, bulevard cochet! Scuarul central e o frumusețe pe vreme de vară. Clădirile ce-l mărginesc – cu potențial – ne bucură și acum, deși intervențiile contemporane au spurcat ceva-ul vechi. Partea asta de Dorobanți chiar s-a schimbat mult în ultimele două decenii!

Ca plimbare-n sine, nu-i nici prea-prea, nici foarte-foarte: șantiere, mașini lăsate alandala pe trotuar,  trafic ba-n goană, ba aproape blocat; mai mult îți face, parcă, cu ochiul liniștea ce se ghicește-n spatele caselor de la șosea.

Bucata de-nceput e echilibrată, cu construcții pe amîndouă părțile; pe stînga admirăm substația electrică care a fost pusă acolo elegant și cu respect față de restul zonei – azi e ascunsă după o pădure de panouri publicitare.

Zău că-i de mare mirare că nu-s fotografii vechi de pe-aici, mai ales că partea asta chiar nu-i de lepădat – și apărută, istoric, relativ recent: parcelarea Principele Carol (unde-s străzile cu nume de eroi aviatori) apărea-n anii ’20; cartierul Primăverii se năștea cu un deceniu mai tîrziu; iar pe locul Televiziunii nu se apucase încă să se construiască nimica. Pînă și Șoseaua Aviatorilor a primit forma splendidă ce-o cunoaștem de-abia-n anii ’30.

Destule-s de văzut:

     

Cîteva case au avut norocul să fie renovate frumos ori măcar… cu milă.

Dar și cînd vezi cum s-a „reinterpretat” o casă de poveste, te-apucă toate alea!

Clădirile noi – chit că nu-s mare procopseală arhitectonică – sînt, parcă, mai… cinstite: atîta s-a putut.

Firește, ca să apară ele, ceva a trebuit să dispară. Blocul vechi de mai jos n-a avut noroc!

 

De fapt, spurcarea zonei s-a făcut deja, odată cu primele intervenții de după ’90; las-că nici plombele puse pe vremea comunismului nu erau de vreo valoare.

Pe dreapta, deja ne putem lăsa-n Primăverii, ce se deschide ademenitor cu străzi, scuaruri, părculețe; mai încolo, pe stînga, iată și încă frumoasa Televiziune Română: în spatele ei putem explora alte străzi și fundături.

… deși trotuaru-i desfundat și curtea ne-ngrijită, tot ne priește plimbarea!

Pe măsură ce ne apropiem de capătul Dorobanțiului, dăm și-n partea sa complet schimbată-n anii noștri: un rînd de clădiri de birouri apărute-n anii 2000; găseam înaintea lor una din cele mai reușite exemple de arhitectură comercială – micul complex cu alimentară, cofetărie și băruleț de lîngă Televiziune ce a fost demolat în 2003. Pe vemuri, privind din Herăstrău, vedeai doar silueta elegantă a Televiziunii; azi se ițesc borcane.

Peste drum de ele, locul rămîne nu doar deloc pus în valoare, ci și urît și murdar de-a dreptul; un șir de barăci – că, orice-am zice, tot barăci sînt! – cu nimic în spate. Scuarul central, aici, a rămas pavat. De ce? Ca s-arate ca naiba. Trotuarele-s pline de gropi și mizerii chiar și-n fața clădirilor de birouri.

Ne oprim: piața imensă unde se varsă Dorobanțiul se cheamă Charles de Gaulle, dar i-a mai cinstit și pe Hitler și pe Stalin. Azi e sistematizată cu fel de fel de insulițe și pădurici, dar la-nceput era doar goală-goală; mulți ani piatra ei cubică decazuse într-un asemenea hal, încît gropile erau legendare.

 

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

 

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.