despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

prin fundături XXII

de Ando și HM

… astăzi parcurgem numai zona adiacentă Șoselei Viilor (din șosea am văzut deja intrarea Viilor și Podgoria) unde se face un mic cartier cu case aidoma, cu pomi bătrîni, cu liniște și mîțe cuminți care vin la poze. Se face din strada ce poartă numele inginerului Dumitru Teodoru – ea însăși are-un colțișor înfundat unde șade, cuminte un Fiat 1300

   

Avem două fundături – una mai lungă și cotită, numită Teremia

… și alta, scurtă, Trăznea!

Șira spinării a acestui cartier e strada Constantin Miculescu, ce-ajunge-n Fabrica de Chibrituri – despre ea am mai vorbit, fiindc-a avut o poartă la mijloc. Lîngă ea, mai e un intrînd al străzii Silexului; nu l-am pozat, întrucît duce-nspre o grădiniță unde se jucau copii.

 

Altminterea, peisajul de-aici face toți banii…

 

… și mîța la fel!

Case căzute 198 – Str. Sfînta Vineri 7

scris de Ando

Clădirea e lipită de curtea Templului Coral. Deşi parterul e spoit, semn că unii s-ar încumeta să mai deschidă ceva în acele spaţii comerciale (clădirea are şi bulină), etajele arată, cel puţin la exterior, într-o stare deplorabilă.

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi LXXXVIII

de Ando și HM

De-abia așteptam să v-arătăm episodul ăsta – 88! Fiindcă-l începem cu-n camion Molotov; așa-i zicem GAZ-ului 51. Firește că se trage și el de printr-un camion american; dar asta-i altă poveste.

Iată un Renault Alliance.

… e doar un Renault 11 puțin mai dichisit, produs pentru americani. Barele de protecție supradimensionate o și dovedesc. Iată și de unde provenea:

Renault 11 a fost perechea lui 9. 11 avea două uși, iar 9 avea patru. Nu prea m-am omorît după mașinile astea, dar recunosc acum că aveau linii zvelte – deși neatrăgătoare – și țineau bine la tăvăleală.

 

Am mai văzut noi Citroenuri CX; însă pe ăsta vi-l arătăm pentru grila neagră a hayonului. Se purta acum 30-și-ceva de ani, oferind un oarece plus de sportivitate, fiindcă ducea cu gîndul la mașini mai agresive. Fără să aducă cine știe ce folos aerodinamicității, ajuta să nu bată soarele direct pe cei din spate. A dispărut cu vremea, fiindcă, din păcate, cam lua din vizibilitatea necesară.

O mașină urîtă: Saab 99 GL. Cu toate astea… ne place aerul ei: impune.

Despre ăsta n-ai ce să zici; e cel mai echilibrat Rolls Royce făcut vreodată Silver Shadow II. Simplu, elegant, luxos – genial.

Iată o abordare japoneză destul de reușită a hatchback-ului optzecist – gen dus spre perfecțiune de Renault 25; e Toyota Corolla din seria 5. Corolla se fabrică din ’66 și azi e cam pe la 12-a serie.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

strada Zidarului

Din lucruri mici ies istorii mari! De cîte ori n-am tras învățăminte citind plăcuțe vechi de stradă? Orice tăbliță ruginită ori acoperită, în ani, de vopsea peste vopsea, ne zice o poveste.

… ca asta:

Nu mai căutați strada Zidarului; că nu-i mai zice așa de prin anii 30, să știți. Îi zice Preot Chiriac Bidoianu; e popa care-a făcut, după 1900, biserica Sfîntul Silvestru așa cum o știm azi.

Zidarul cela, nu știu cine-o fi fost; știu că zona-ntreagă abundă de străzi ce amintesc de ocupații și meserii. Străzile de-aici au rămas o plăcere de plimbare, deși cartierul a fost tăiat de lărgirea bulevardului Dacia. Și, ca orice plimbare cu pasul, se cade s-o-nsoțim cu una prin amintiri; așa că v-aș zice să-i recitiți copilăria lui Alexandru Dinu.

Case căzute 197 – Str. Radu de la Afumaţi 44

scris de Ando

Pe strada Radu de la Afumaţi (fostă Ghica Vodă), care se întâlneşte spre Ştefan cel Mare cu Viitorului,  altfel o stradă cu case onorabile şi cu câteva bloculeţe chiar interesante, găsim această clădire care zace de câţiva ani într-o ucigătoare paragină.

mai multe despre Case căzute

Viața Șoselei Viilor (VII)

… iată, povestea nu se oprește așa ușor, deși am încheiat serialul despre șoseaua asta. S-a pomenit serial – și, mai ales, s-a pomenit un serial destul de lung – deoarece, pe măsură ce aflam mai multe despre locurile astea, era nevoie să le-nfățișăm pe toate; și-am aflat multe.

Nu știam, de pildă, în ce cheie va fi articolul; plecasem la drum cu ideea că va fi vorba doar de ceva industrie – cînd colo, s-a dovedit că trebuie s-o luăm de dinainte. Am redescoperit viile – cu vremea lor veselă, dar care oricum era spre apus. Deja, la 1850, baronul Bellu își scosese butucii de pe moșie pentru a da comunei loc de cimitir (și cum i s-a păstrat numele, prin veacuri!) – era semn că Bucureștiul se schimba, creștea, devenea altceva.

Pe-nceput de secol XX, autori ca Bilciurescu ori Costescu încă suspinau după acel București care se dusese; după viața așezată, simplă și lăsată de Dumnezeu, în care – mai ales – săracul își cunoaștea lungul nasului și nu se-amesteca cu boierul. Culesul viilor era cuminte, ca un tablou pictat; dar noi, cunoscînd firea bucureșteanului, știm mai bine… Da; era prilej și de bucurie; și de sărbătoare; și de întîlnire a tinerilor care urmau să se căsătorească – dar și ocazie de petreceri deocheate și alte prăpăstii.

Pînă și bătrînul Nicolae Minovici – prin anii ’30 – zicea-ntr-o prelegere că „statisticele ne dovedesc că mare parte din idioți, epileptici și debili au fost zămisliți în timpul culesului viilor, al carnavalului sau al anului nou”. Că n-o fi așa, ne gîndim și noi; dar n-ar fi lipsit de haz să ne-aducem aminte că marele doctor a fost, printre altele, și primarul sectorului III de-albastru – adica, fix unde se-află Șoseaua Viilor. Drept însă-i și că funcția asta a avut-o prin anii ’20 – marile vii demult erau dispărute-atuncea…

Reconstituind evoluția locurilor, am avut noroc de hărți și planuri bogate. Am căutat referințe despre industria și comerțul de-aici prin cărțile de telefon, prin ghidurile stradale și turistice; am căutat prin anuarele generale bucureștene, prin anuarele statistice; am mai căutat prin diverse dări de seamă ale societăților care se ocupau de serviciile de utilități publice – așadar cam fiecare cifră este documentată.

Bunăoară, socoteala proprietarilor de vii este luată din hărțile lui Borroczyn. Cea a comercianților, compilată din Anuarul Socec al României Mari și din cărți de telefon. Numărul celor care se prăpădeau de oftică reiese din anuarele statistice apărute după primul Război.

Am urmărit – cît am putut – ce s-a mai scris pe ici-colo despre industria bucureșteană pe forumuri. Au fost discuții care s-au purtat cu mai bine de zece ani în urmă, cînd nu era așa de ușor să găsești, strînse ori risipite, hărți, ghiduri și anuare; cine se pasiona de trecutul bucureștean în acele vremuri era silit să se documenteze direct prin biblioteci, iar accesul la resursele electronice era dificil – mulțumită acelor oameni avem azi atîta bogăție de informații la-ndemînă. Nu o data, a fost o inspirație seria de articole strînse în rubrica „de locuit și de povestit” – de-aici aflăm despre parcelări, despre construcțiile de mici cartiere-tip.

Amintiri s-au adăugat la ce-am scris; Cătă, care știe bine locurile, a completat un pic povestea intrării ce se face din Viilor, de pe la numărul 19: „este ceva interesant, o fundatura intr-adevar, o mini parcelare, facuta in anii 20-30 , nu stiu de catre cine. Sunt 3 sau 4 cladiri, unele duble, cu demisol, un etaj plus mansarda, (nu mai stiu sigur, sunt zeci de ani de cand mergeam in vizita acolo la o matusa). Foarte bine construite si interesante ca dispunere a camerelor. Interesant ca erau delimitate una de alta, in exterior, cladirile impreuna cu micile portiuni de curte aferente prin niste maxi praguri usor rotunjite la coama, de circa 40-50 cm inaltime care se intindeau de-a latul fotografiei. Era destul de problematic cand treceai de la un vecin la altul. In spate curtea se marginea, am impresia, cu centrala pestelui si pescuitului sau asa ceva (in subordinea Ministerului Ind Alimentare) unde exista si o fabrica de conserve de peste, care a fost preluata in anii 90 de o familie de greci care dupa cativa ani de productie a conservelor au daramat-o si au infiintat un frumos complex imobiliar”

Au intrat multe-n serial, dar la fel de multe-au rămas și pe dinafară; uite, bunăoară, cum în Expoziția și Tîrgul de Mostre a Industriei Românești de la 1921 apar imagini cu bogăția cu care se mîndreau fabrici precum cea de ciocolată Zamfirescu; cea de conserve Flora; cea de asfalt ori cea de cojitul orezului.

 

Am strîns toate cele șase episoade într-o pagină separată, care se poate citi de la cap la coadă. Conținutul este actualizat. Cuprinsul lor este înfățișat mai jos:

Viața Șoselei Viilor (VI)

Poveștile șoselei Viilor își pierd aerul industrial. Pe măsură ce ne depărtăm de părțile Filaretului, totul arată altfel.

… Viilor are doar aparența aceea de șosea de țară pe care-o găsim pe orice altă arteră mărginașă bucureșteană. E drept că ne mai sare-n ochi o clădire cam bălțată și nefolosită de ani buni:

Aci, la numerele 85-87, s-a aflat o fabrică de cerneluri. Înainte de Război se chema Unio-Chimica; după – Ilie Pintilie. S-ar fi dezvoltat, inițial, dintr-o fabrică de ulei, numită Vultur. Clădirea dinspre stradă a tot fost renovată succesiv la sfîrșitul anilor ’90 – fără să atragă prea mulți mușterii.

Casele joase și modeste fac majoritatea construcțiilor de pe-acest segment. Mai departe, șoseaua e-nchisă-ntr-un rînd de blocuri, dintr-acelea care nu ieșeau cu nimic în evidență nici în anii ’60.  Au bucătăriile „pe coloană” și cred că, cel puțin inițial, centrale termice dintr-acelea cu fochist. Cu siguranță au luat locul altor case modeste, cel mult cu prăvălii și ateliere; firește că poze n-avem.

 

Dar avem altceva: o socoteală destul de bună. Între Războaie ființau pe șoseaua Viilor mai bine de două duzini de crîșme, băcănii, cismării, croitorii și frizerii – și majoritatea se aflau între șina Filaretului și Pieptănari. Băcani precum Ana Dumitrescu, Costică Arvunescu, Costică Puțureanu și Iancu Fosteris țineau și birturi ori crîșme; dar mai aveam și vreo trei băcani care n-amestecau nici vinul, nici afacerile. Și-atuncea, mă tem, cîrciumile erau tot cele mai multe – față de cele deja pomenite, mai dădeam de vreo șase-șapte. Vreo doi croitori, vreo doi cismari și vreo doi bărbieri își cîștigau existența în partea asta de lume. Cinematograf n-am găsit.

Nu lipseau fierari, dulgheri; era chiar și-o mica moară – dispar cu vremurile; afacerea interbelică Sobarul se transformă – cum se cuvine – în cooperativă; și micul producător de încălțăminte Sonneklar devine unitate de producție a Cooperativei Lupta pentru Pace.

Ce mai avem? Firește: spitalul! Ridicat în loc liniștit și curat, cu aer bun; nu era singurul spital bucureștean care se bucura de așa lărgămînt. S-a extins în timp; înainte de Război construia aici Antrepriza de Construcții Ursescu și după aia… Întreprinderea Nr. 1. Ca mai toate spitalele vechi ale Capitalei, e de explorat – curtea-i doldora de lucruri interesante și ascunse… și mai ales decăzute.

   

Nevoia spitalului nu putea fi pusă la îndoială. Ftizia omora oameni și se răspîndea cu ușurință, ajutată de sărăcie și condițiile grele în care se trăia în mare parte din țară. Doar aici, dintre locuitorii de pe Șoseaua Viilor, se stinseseră 13 suflete în 1918 și 10 un an mai tîrziu; e drept și că lipsurile din timpul Primului Război au fost cumplite. Pe măsură ce viața devenea un pic mai bună, numărul deceselor se micșora: la 1921 se înregistrau doar patru – și șapte la 1923. Bun-înțeles, în cifrele astea nu intrau cei ce mureau în spital: statistica lor e separată, în jur de 60-80 pe an; cei mai mulți morți de tuberculoză însă se înregistrau în pavilionul separat – Zerlendi – cel de peste drum de Adesgo.

Încet, urma să se trăiască cîte-un pic, cîte-un pic mai bine. La 1933 Uzinele Comunale București construiau sub șosea un canal colector magistral care urma să scoată apele murdare-n jos, spre părțile Abatorului; alimentarea cu apă și canalizarea în zona adiacentă se ramifică tot mai tare.

Sînt și anii-n care se construiește cu cap și frumos pe-aici. Avem o mică parcelare între strada Echinocțiului și Spital, pe-un alt covrig de stradă și – mai ales – avem întreaga felie nouă de cartier dintre Viilor și Pieptănari: un mic orășel ceferist, o gradină de cartier, nu altceva; cu părculeț, cu o școală mare, cu două aripi deschise, separate pentru băieți și fete, că așa erau vremurile; acuma, din păcate – deși rămîne un cartier liniștit, drăguț și plăcut – fiecare și-a modernizat casa după plac și s-a pierdut ceva-ul ăla al lui care te-mbie să-l savurezi.

Numai biserică n-are; de fapt – mare minune! – nu găsești neam de biserică ortodoxă pe Viilor. Avem biserică reformată construită, cică, tot prin ’33; avem geamie: mutată prin anii ’60 din Parcul Carol îndărătul blocurilor de la Pieptănari (n-or fi găsit altundeva?) Mai au și adventiștii una mai înspre Cuțitul de argint, pe unde se-ntind străduțe cuminți cu nume de mitropoliți și înainte-ar fi fost un cartier puchinos, zis al Orbeților. Da’ la ce-ar fi trebuit biserică, cînd șoseaua duce-n ditai cimitirul? Care-i aici de pe vremea cînd viile încă stăpîneau locul!

Iaca și șoseaua-i gata. Acu-ajungem la Pieptănari, unde piața – căreia tot mai mulți am început să-i spunem Eroii Revoluției, după cimitirul de vizavi – a fost bordată cu încă vreo trei blocuri și-un complex alimentar cochet pentru începutul anilor ’60…

E lume; aglomerație, sunt patiserii, ai de unde-ți lua cîte ceva bun; pe colț e fostul liceu Autobuzul, ce-a rămas din vechea găzărie care se-ntinsese-n anii ’90 ca ditai benzinăria; e metrou, trec tramvaie și trec autobuze. Numai trolee nu mai trec, că nu mai e nevoie de ele; le mai vedem doar din pozele lui Hans Oerlemans. Odată ce-a fost deschisă „Magistrala”, troleele au început să urce dealul de la Adesgo pînă-nspre Șura Mare (mai apoi au început să meargă și pe la Timpuri Noi, spre nou-construitul Berceni; doar mai tîrziu s-a tăiat și bulevardul numit al Pionierilor și troleele au pornit a urca direct de la Șincai, spre Văcărești) – la mijlocul anilor ’80 însă s-a zis cu troleele… E forfotă-n stații – pe-aici trece tramvaiul ce dă roată orașului, urmaș de nădejde al legendarului 26, cel născut odată cu pornirea tramvaielor pe Viilor.

Și-n imaginile de mai jos arătăm cum se intră din Viilor în cartierul ceferist. Stradal, a fost construit un rînd de bloculețe – cu prăvălii – care duc spre părculețul din fața școlii. E ciudat că bloculețul de pe partea stîngă este nou, construit laolaltă cu cel șaizecist; mă-ntreb ce s-o fi ales de cel’lalt – a căzut, a pățit ceva, n-a mai apucat să se ridice? Comuniștii au îndesit c-o mînă de blocuri de patru etaje aleile tăiate cu generozitate înainte de Război; este foarte multă mizerie și degradare în dosurile blocurilor astea, din păcate.

  

Nu știu ce-ar mai fi de spus. Asta a fost Șoseaua Viilor, așa cum am deslușit-o eu: o șosea de vreo patru-cinci stații pe care-o iei la pas în nici juma’ de ceas, că n-are mai mult de doi kilometri; o aflăm în sectorul 5 și de-a lungul vremii a ținut ba de raionul Nicolae Bălcescu, ba de sectorul III de-albastru; și… gata.

Ș-am încălecat pe-un butoi; dac-o mai fi ceva de zis… vedeți voi • prima partea doua parte • a treia partea patra partea cincea parte • a șasea parte

Case căzute 196 – Str. Sevastopol 28 și 32

Fiindcă-s cam alăturate, le punem împreună.Prea multă paragină pe strada asta – curți golite unde se parchează la 5 lei ora (mai ieftin cu 3 lei decît îți cere Spitalul Sanador însă)

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi LXXXVII

de Ando și HM

Suntem la episodul 87, pe care-l dedicăm numai „bărcilor” americane; toate, însă, frumoase. Cum ar fi un Pontiac Bonneville:

Este din seria a patra, cea din anii ’65-70. Urmează un Mercury Grand Marquis – pare-a fi de pe la sfîrșit de ani ’70.

 

Uite-un Oldsmobile Toronado! E cam din aceeași perioadă și din generația a treia a modelului, care-ncepuse să mai lase de-o parte ceva din… ceva-ul de la-nceputuri:

Aceleași vremuri, alt model – un Caddillac Eldorado Biarritz; a opta generație de Eldorado:

Ajungem deja-n anii ’80. Puține mașini americane au ajuns cu atît aplomb în filmele din cea de-a doua jumătate a acelor ani precum Chryslerul LeBaronacest model de LeBaron (e drept, în filme „juca” varianta decapotabilă)

 

Ne-apropiem și mai tare de vremurile noastre. Un Caddillac de Ville banal – e și ultima (a opta) mașină din seria de Ville și-a apărut la-nceput de ani 2000.

 

Mai avem și-o camionetă – Chevrolet S10.

La sfîrșit, să rîdem c-o tărășenie de-aia cu care te dai mare pe la nunți.

 

… AdiP a găsit-o.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Viața Șoselei Viilor (V)

Încă ședem la răspîntia cu strada Constantin Istrati. Vedem și-un tramvai care cotește larg, luînd-o spre Filaret:

 

Traseul tradițional al tramvaielor care se coborau dinspre Bellu-n oraș fusese pe Șerban Vodă și apoi – ocolind parcul Carol – pe strada Cuțitul de argint, ieșind la Gara Filaret; odată cu construirea acestei străpungeri moderne dintre Filaret și Trafic Greu, tramvaiele au fost mutate pe-aici. Pare doar cu foarte puțin mai lung, dar cu siguranță asta se compensează prin faptul că se circulă mai iute, pe-o stradă largă, fără șerpuieli.

Și intrăm pe cealaltă șosea a Viilor. Pe cît a fost partea pe care-am bătut-o pîn-acum de umbroasă, pe-atît e asta bearcă, cu pomi anemici, cu trotuare-nguste.

… și pe cît a fost dincolo mare industrie, pe-atît începe dincoace să fie locuire și mic comerț. Totuși, proximitatea căii ferate s-a simțit și-aici mult! Pe stînga – azi,  de pe-aici, luăm autocarul ca să mergem la Istanbul – s-a aflat fabrica de carton asfaltat Filaret și pe lîngă ea depozitele Societății Generale a Țărilor Dunărene; dar asta a fost odată ca niciodată. Pe dreapta o să căscăm ochii mai atent!

Sîntem la numărul 56; vedem cam ce se petrece azi; dar știm ce se petrecea odinioară? Înainte de Război era o fabrică a Societății Române pentru Industria Bumbacului (cea de pe Splaiul Abatorului). Încă vreo doi pași și dăm să intrăm pe strada Înclinată.

… prin anii dintre Războiae, ai fi aflat, pe stînga, Fabrica de arcuri Velomecan și țesătoria Gold; dincolo – pe dreapta -, fabrica de bumbac Safico, cele de confecții Lanital și Tritex, filatura Astra și țesătoriile Nisantex și Muradian, precum și fabrica de calapoade de lemn Raftopol.

Oleac’ mai departe, la numărul 8, a funcționat fabrica Ode; făcea mozaic, dale, tuburi de beton, articole din faianță; înainte de ea au ființat și antrepozitele Uniunii Comerciale. Lucrurile s-au mai simplificat după Naționalizare, cînd Raftopol a devenit Răsăritul Roșu, iar Ode fabrica de ciment Granit; tot atunci se înființează și fabrica de încălțăminte Carmen.

Strada asta duce direct în calea ferată, așadar nu-i de mirare de că, mai încolo, pe unde ne chinuim azi să trecem înspre Ferentari, erau depozite și antrepozite similare celor de sus, din Uranus. Erau antrepozitele Băncii Muntenia, depozitele de hîrtie Danube, de articole metalice Blok; fabricile Philips și Standard – Electromagnetica de azi – țineau și făceau aici și ele una-alta; mai găseam o fabrică de-a Industriei de Pile Titan; dar și puzderia obișnuită de ateliere care se ocupau de confecții și tricotaje – doar ca să iasă numărătoarea cum trebuie, le scriem: Anghelescu, Astra, Bucur, Fuiorul, Glortext, Oberstein, Schwartz și Tricotext…

Agerpres are o imagine din 1939 a unei fabrici Philips: o fi fost pe-aici?

Azi, între Înclinată și Trafic Greu e un maidan uriaș, un maidan sinistru!

 

Dosurile de făbricuțe ce se văd sînt cele de la intrarea-n Înclinată; în urmă cu ceva ani s-au mai demolat niște hale aflate-n continuarea lor, care ocupau acest triunghi – tot pe harta din 2002-2003 se vede mai bine cît se-ntindeau; multă vreme s-a tot vorbit că se va ridica aici vreun mare magazin – ba Billa, ba altceva; dar nici azi nu știm ce, cînd și… dacă. Pe-aici nu te miri cînd mai găsești – la margine de stradă – cîte-o cișmea publică cu robinet; apa este bună de băut.

Cu asta cam ieșim din zona industrială veche a șoselei Viilor. E multă tristețe, multă decădere, mult prea mult trecut uitat aici; de-asta, poate, am și trecut cu atîta drag și migală pe-aici, cu piciorul și cu ochii-n anuare, hărți, cărțulii și orice-alte izvoade. Lipsesc cu desăvîrșire imagini fotografice; nu știm cum arătau fabricile vechi, nu știm cum arătau trenurile care străbăteau ramificațiile feroviare-ntinse, habar n-avem cum o fi plecat ultimul tren cu pasageri din Gara Filaret; dar știm că nu mergea mult mai iute decît pe sfîrșit de secol XIX – poate cu un sfert de ceas mai puțin să fi făcut pîn-la Giurgiu…

Părăsim locurile aruncînd o ultimă privire de sus; iată întreaga industrie rămasă-n picioare acum 15 ani. Fabrica de Ulei nu fusese demolată; se mai ghiceau șine; chiar și Circul-foamei de la intersecția cu Rahova încă zăcea trist și periculos; pe hartă am trecut – în recapitulare – cam tot ce-a fost important pe-aici, pe unde ne-am plimbat.

… dar dacă vă-nchipuiți c-am terminat… n-am terminat! • prima partea doua parte • a treia partea patra partea cincea parte • a șasea parte