despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

7 mașini vechi LXXXV

Iată c-am mai găsit mașini frumoase și pentru episodul 85! E drept că, pentru asta, Ando s-a și dus nițeluș prin Franța; dar a meritat. Începem cu unele mai sportive! Iar partea leului nu poate fi decît un Renault Alpine:

 

Un BMW 1600…

… și o Lancia Beta de-aceeași calibru completează frumos colecția!

  

Și pe-aici pe la noi mai găsim chestii interesante – cum ar fi o Honda Prelude din seria a patra.

Ori un Pontiac TransAm sclivisit.

Trecem la bîzdîgănii – uite un Renault Rodeo, pandantul lui Mehari!

O dihanie greu de numit…

Și-un Land Cruiser fără moarte.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Rezilierea contractului pentru concesionarea chibriturilor în presa vremii

de Ando și HM

S-au scurs 70 de ani!

Pe 12 Decembrie 1947 „România Liberă” anunța cu mîndrie că s-a reziliat contractul pentru concesionarea industriei chibriturilor.

Statul nostru intra în posesia fabricilor și a depozitelor. Gata cu monopolul. Cribite la tot poporul.

Mare bucurie! Naționalizarea, oricum, era după colț.

De ce-am publicat acum crîmpeiul ăsta de ziar? Fiindcă-i, totul, așa actual – zici că-i ceva ce vedem, seară de seară, la televizor.

Aceleași vorbe: „Trustul exploatator a refuzat plata”… „aservirea totală a economiei țării”… „în folosul trusturilor străine”.

Aceleași idei: doar că azi „ne-ncalecă” corporațiile și băncile.

S-au scurs, deci, 70 de ani – apropo, azi Țara noastră nu mai fabrică chibrite.

 

Tipografia Lupta

… pe strada ce poartă numele generalului Budișteanu – pe care, pîn-acum 20 de ani, încă mai mergeau tramvaie – găsim o casă căzută la numărul 8.

Am zărit-o de departe; apropiindu-mă, am văzut pe zidul corpului mai mic dinspre stradă scris ceva cu vopsea dusă de vreme.

Habar n-am ce scrie; nu se mai deslușește!

Dar am mai văzut ceva…

Pe frontispiciul clădirii principale din fundul curții se mai vede încă ceva scris. Ai zice că-i vreun „TRĂIASCĂ” rămas din alte vremuri…. Da-i altceva; mai vechi.

Scria, aici „TIPOGRAFIA”! Ce tipografie să fi fost?

Tipografia – și, mai mult ca sigur, editura – „Lupta” a lui Nicolae Stroilă.

După Război, s-a mai găsit pe-aici Căminul Centrului de Perfecționare a Cadrelor de pe lîngă Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă.

Ce-am mai găsit noi prin oraș? Editura CugetareaFabrica de șanuri LudovicDepozitul de hîrtieAdministrațiile financiaremagazinul Star & CohnRumänischer LloydTechnice CauciucDepozitul de fierărie Carol Andrenyi

din zbor

… pe Calea Griviței ne-am obișnuit de mult cu mizeria. Curți lungi, cu viață gălăgioasă, murdară și periculoasă. În clădirea de la numerele 64-66 administrată mult timp de Poștă și de Rompresfilatelia – fusese Direcția de editare timbre și mandate poștale și mai apoi Direcția servicii financiare – este, azi Muzeul Literaturii Române.

Aici a ajuns!

Dar și o creație autentică a Primăriei – anume Teatrul Dramaturgilor Contemporani; deși, dacă e să mă-ntrebați pe mine, piesele de teatru de pe-aici se joacă cel mai bine-n stradă, de către vecini.

În fine. Cu ocazia asta vedem și ce-a mai sălășuit în clădirea asta de-a lungul vremii.

Despre Hala Unirii, fără patimă

scris de Ando

1986 avea să fie anul în care s-a finalizat etapa de „pregătire” a Pieţei Unirii pentru sistematizare. Spitalul Brâncovenesc fusese „rezolvat” din 1984. Venise, acum, rândul bisericii Sfântul Ion Nou şi a Halei Centrale (Ghica).

 

Biserica a avut şansă: a fost ascunsă, prin translaţie, după blocurile de pe bulevardul 1848 (actual Brătianu).

In schimb, vechiul simbol al comerţului bucureştean – hala – nu a avut scăpare. Datorită doamnei arhitect Mariana Croitoru avem şi imagini din timpul demolarii edificiului.

Acestea au fost, foarte pe scurt, faptele, dar şocul acestei demolări trezeşte şi acum, după peste trei  decenii, multe emoţii, comentarii şi discuţii. Şi totuşi, trebuie spus că, la fel ca dealul Arsenalului, Piaţa Unirii (deci şi hala) a fost, tot timpul, vizată în vederea realizării unor proiecte urbanistice ambiţioase.

În principalele ziare ale vremii, Scânteia şi România liberă, mai tot timpul când se scria despre schimbări şi evoluţii în înfăţişarea capitalei, găsim şi asemenea „semnale” evidente.

În 1966, de exemplu, vicepreşedintele Comitetului executiv al Sfatului Popular Bucureşti, referindu-se la sistematizarea pieţelor agroalimentare, afirma răspicat „… Piaţa Unirii va fi în viitor desfiinţată…”

 

În acelaşi an, 1966, şeful sectorului sistematizare al Institutului „Proiect” Bucureşti, arh. Traian Stănescu:

… precum şi arhitectul-şef al oraşului, prof. Horia Maicu…

… vorbesc, şi ei, despre viitoarele schimbări din Piaţa Unirii.

Iată, de exemplu, şi cum arăta macheta hotelului „România” proiectat a fi amplasat în… Piaţa Unirii.

Iar peste doi ani, în decembrie 1968, arh. Ghe. Săsărman, în articolul „Arhitectonica bucureşteană pe axul Dâmboviţei” din ziarul Scânteia, (re)aminteşte şi el de plănuita sistematizare a Pieţei Unirii.

Deci, încă din acea perioadă existau concret şi se discutau diverse variante (la nivel de proiecte, machete). Au urmat aproape două decenii în care direcţiile de dezvoltare ale oraşului au vizat alte priorităţi (platformele industriale, marile cartiere de blocuri de locuit, elemente de infrastructură, mari obiective social-culturale etc). A venit şi cutremurul din martie 1977 care a afectat serios multe zone din centrul oraşului şi a căror refacere a trecut pe prim plan. Se pare însă că îngrozitorul seism a deschis şi „apetitul” lui Ceauşescu pentru realizarea noului centru civic.

În această perioadă şi Halei Centrale i-a fost schimbat profilul: din hală de carne, în magazin cu autoservire, un fel de supermarket.

Având în vedere cele de mai sus, dar mai ales conjunctura acelei perioade, era clar că demolarea halei centrale nu putea fi oprită. Că putea fi, de exemplu, dezasamblată şi refacută în altă parte, asta e o altă poveste.

Am să închei preluând de pe facebook un comentariu foarte interesant (dacă ar putea fi şi dovedit) legat de acest subiect:

„Când s-a dărâmat Hala Mare (Hala Ghica), autorităţile comuniste au vrut să o dea la fier vechi, dar o societate belgiană a aflat, şi a obţinut permisiunea să transporte pereţii într-un oraş din Belgia, unde, zice-se, au reasamblat-o”!

prin fundături XV

de Ando și HM

Brambura, detem de-alte fundături. Taman ce văzurăm cum ridicarea Televiziunii Române a dus la închiderea unor străzi – mai mult sau mai puțin construite, dar proiectate – așa că ni-i la-ndemînă să traversăm și să vedem ce s-a petrecut prin cartierul Primăverii.

Întîi de toate, vedem două imagini de-acum aproape 55 de ani, luate în primăvara lui ’63 de tatăl lui Cristian Malide în timpul construcției blocurilor turn ce mărginesc parcul Floreasca:

Găsim în cartier strada Turgheniev – o fundătură care duce-nspre vilele de protocol ale conducerii Statului.

 

… din ea se mai fac două fundături mici – Dante Alighieri și Gogol; dacă privim hărțile ce-nfățișează situația din anii ’60, vedem că mai exista încă una, numită Romain Rolland; și nu asta-i singura schimbare:

Străzile Pușkin și Cehov traversau bulevardul Kalinin (actualul Eliade); Cehov, azi, nici măcar nu mai ajunge în bulevard – e doar o fundătură și ea.

Deloc nu-mi place zona asta: rămîne apăsătoare și închisă.

Să mergem în locuri mai vesele! Unde-i mai vesel ca-n Centrul Vechi?

… puzderie de ganguri puturoase, de curți lungi, de treceri – dar și o fundătură veritabilă: Soarelui.

Iată și fundătura Șantierului – se face din Munții Tatra, fostă Chișinău:

… probabil că odinioară se unea cu dispăruta Tighina – după Război, Moraviei – care s-ar găsi azi pe unde-s blocurile mari ce bordează Piața Victoriei.

Mai vedem și Lemnea – fundătură ce-a păstrat numele locotenentului după care strada principală General Gheorghe Manu a fost numită mult timp.

O intrare pe lîngă tare-ai trece fără s-o bagi în seamă:

Se cheamă Luigi Cazzavillan – ca și strada din care dă – și-i fix în spatele frumoasei clădiri de pe colțul cu Știrbey-Vodă.

Miercuri, 23 August 1989, ultima defilare…

După o săptămână de la vizita făcută pe 17 August de Ceauşescu pe şantier, s-a decis ca tradiţionala defilare să se deruleze pe Ştirbei Vodă, prin faţa clădirii care ar fi trebuit să fie, la final, sediul Muzeului Naţional de Istorie al Republicii Socialiste România (actuala Casă Radio, desfigurată aiurea de aşa zişii investitori care s-au perindat pe acolo).

  

Articolele din presă aveau să apară în „Scînteia” de vineri, 25 August.

Monumentul Eroilor Patriei – 60 de ani

scris de Ando

În ziua de sâmbătă 17 august 1957, pe dealul Cotrocenilor, în faţa Academiei Militare, a fost dezvelit Monumentul Eroilor Patriei.

Din câte se vede şi în fotografiile ziarelor de atunci, practic, monumentul nu era gata, iar pe postament a fost montată o machetă din ghips, realizată la scara 1:1.

Ulterior, în 1958, după turnarea în bronz, a fost montat monumentul final.

Grupul statuar central este încadrat de două basoreliefuri circulare.

Chiar dacă solemnitatea dezvelirii monumentului precum şi comentariile din presă au purtat amprenta politicianistă a acelei perioade, trebuie remarcat că autorii (fiind vorba de o operă colectivă) au reuşit să realizeze o lucrare onorabilă şi sobră care, tocmai de aceea, a rezistat păstrându-şi mesajul în timp.

La fel de important este de menţionat că, din punct de vedere urbanistic, peste numai doi ani, aşa cum am scris aiciîntreaga zonă, care prin 1941 arăta astfel

 

… avea să se schimbe substanţial, reuşind totuşi – în opinia mea – să rămână una din cele mai frumoase şi aerisite „deschideri” ale oraşului.

 

Surse foto: ziarele „Scânteia” şi „România liberă” din 18 august 1957 și pagina de facebook „Romania in WWII-Photos”

7 mașini vechi LXXXIV

de Ando și HM

Episodul 84 – cu o oareșce temă, acea a mașinilor mai mari. Dintre toate hardughiile văzute, am ales întîi pe cele care se pretează cel mai bine la… la vacanță – autorulotele. Iată un Chevrolet Windcruiser de la mijlocul anilor ’80:

Bine: asta-i deja… autobuz! Ce diferență între rulotele americane și cele europene:

Paul Ioan Pârlea a pozat-o pe asta, construită pe baza unui Fiat Ducato. Dar cea de mai jos – tot Fiat – e o buburuză! Se trage din micuța dubiță de succes 238 (care-a fost produsă din anii ’60 pînă-n anii ’80)

Să vedem și-o japoneză:

E un Mitsubishi L-300.

Ce-ar mai fi de văzut? Un „school bus” american – Loadstar 1700

… dar și un autobuz – cam greu să-l numim autocar – Rocar 111 RDT:

… un camion Renault GBH – moștenirea Berliet, desigur! – pozat de AdiP și două camionete Isuzu Elf/NPR și GMC Forward (același lucru)… Japonezii s-au apucat de camionetele astea pe la sfîrșitul anilor ’50, cele pe care le vedem sînt din seria a patra și mai mult ca sigur îs turcești. Mitsubishi-ul Canter face și el parte dintr-o dinastie de tradiție; e cam a șasea generație, cică…

   

… și – la fel, tot cam dracu’ ăla – un Iveco Massif și două Santana Anibal.

 

E clar că seamănă cu Land Roverul, pentru că Santana – firma spaniolă – l-a și produs în felul ei; mai apoi modelul s-a mai sclivisit (dacă se poate zice asta) și vîndut ca Iveco. După aia fabrica s-a închis.

… încheiem c-o Toyota RAV4; de la-nceputul seriei, cînd era încă o mașinuță – de-abia-ncepuse lumea anilor ’90 să aprecieze 4×4-urile mititele; pe măsură ce vremea a trecut, modelul – aflat azi la a treia generație – a devenit mai mare și mai luxos.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

prin fundături XIV

de Ando și HM

Am ales pentru azi, în principal, cîteva fundături care nu-s taman fundături, fiindcă se pot străbate. Pe lîngă ele, însă, am mai găsit și cîteva intrări veritabile, desigur.

Prima dintre ele se cheamă 1 Mai; nu și-a schimbat numele odată cu botezarea bulevardului adiacent în Ion Mihalache. Se deschide din strada Radu Boiangiu (e-o mare încrengătură de străduțe pe-acolo) și pur și simplu șerpuiește, ca un semn de întrebare, pe după garduri. Dar beneficiază și de-un acces direct în bulevard, printr-un gang.

Remarcabilă vila asta de la intrare – cam părăsită, din păcate. Cristian Malide ne-a trimis pe-aici.

O intrare care – odată cu schimbările zonei – a devenit aproape circulabilă este micuța Prepeliței:

    

Se face din străduța Suvenir și i-a purtat, cîndva, numele.

Să vedem și intrarea Aaron (Aron) Florian – din strada I. L. Caragiale:

 

Ai zice că se-nfundă-n clădirea de birouri de la interscția străzilor Batiștei cu Vasile Lascăr, dar… nu:

 

Peste drum de ea, lăsîndu-se tot din strada Caragiale, dăm și peste fundătura Caragiale.

Schimbăm zona, ajungînd undeva prin preajma Căii Plevnei, de unde ai crede că te-ai înfunda pe intrarea Măgirești.

… doar că plăcuța minte – Măgirești este o stradă, și ajunge în Vespasian (din Vespasian merită pomenită și intrarea Institutul Medico-Militar)

Măgirești s-a numit, demult, Ghețarului. Ea are o soră mai mică, care dă din Plevnei și se cheamă…. Protonilor!

Nu facem prea mulți pași și descoperim – între străzile Virgiliu și Macedonia – străduța îngustă și cotită numită Dimitrie Gusti:

Aproape gata; pe lîngă ea – desprinzîndu-se din strada Lipova – este fundătura… Difuzorului. De ce i-or fi rebotezat-o așa, cînd numele ei fusese – în ton cu tot cvartalul unde mai avem Făgăraș, Maramureș, Dobrogei – Sucevei?