despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Salutări din Uranus!… la hotelul Marriott!

scris de Ando

Joi seară, neobosita echipă de la Cartierul Uranus a vernisat, la parterul hotelului JW Marriott, o inedită expoziţie de fotografii şi picturi din fostul cartier bucureştean, distrus pentru face loc noului centru civic. Inedită pentru că sunt prezentate unele fotografii în premieră, dar şi picturi cu aspecte din cartier realizate de Traian Bădulescu Sr. care a locuit mai bine de 34 de ani pe strada Meteorilor 23.

Expoziţia „Salutări din Uranus!” va fi deschisă o lună (program de vizitare 10-18), dar ceea ce este demn de reţinut – în fiecare  joi, între 18-20, vor fi întâlniri cu cei pasionaţi de discuţii, întrebări, detalii etc., întâlniri la care organizatorii vor aduce şi materiale surpriză, în afara expoziţiei.

  

1978 – construirea „Municipalului” în presa vremii

Acum 40 de ani Bucureștiul primea uriașul spital de pe cheiul Dîmboviței, de la Eroilor. Îi spunem și azi „Municipalul”, fiindcă așa ne-am obișnuit. Capitala avea nevoie de un spital nou, mare, modern. Poate grăbise construirea lui și nenorocirea-ntîmplată cu un an înainte – Cutremurul – cînd ne-am dat seama că sistemul public de sănătate trebuia îmbunătățit.

Astfel de spitale mari au apărut și-n alte capitale regionale din Țară; dar noi ne-ocupăm acum de ce-a scris presa vremii despre al nostru.

Întîi, îl vedem – așa cum ni-l arată România Liberă din martie:

Pe sfîrșit de vară, începem să aflăm mai multe, adică ce și cum va fi:

 

Spitalul s-a inaugurat în toamnă – pe 24 Octombrie.

Au trecut, deci, 40 de ani. S-au construit – mai ales în ultimul deceniu – o droaie de spitale și clinici private. Și se vorbește iar de construirea unor spitale publice noi.

7 mașini vechi XCIV

de Ando și HM

Episodul 94. Iată, la-nceput, cu ajutorul lui Andrei Mihai ceva ce merită – o Toyota Supra, generația a treia. Să tot fie de prin ’90.

Mult mai modest, un Fiat Coupé – chiar așa i-a zis. Una din încercările de-nnoire ale Fiat pe-nceput de ani ’90… de la Bravo la Multipla.

Revedem și-o mînă de Forduri Probe, mai mult sau mai puțin pe roate.

… iar un coupé, dar o Hondă:

Trecem la mașini mult mai potolite, c-o altă Hondă: Concerto.

… avem și rația de „americane”…

… și de mașini cu greutate – la propriu; un camion Mercedes de legendă; a cucerit lumea-ntreagă zeci și zeci de ani de zile.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie

prin fundături XXXVIII

de Ando și HM

Vedem două fundături care-ar mai avea uite-atîta și s-ar uni. Dar nu se unesc. E vorba de Arpaș (din Traian) și Vișinilor (din Vișinilor)… mare ciudățenie!

Să le și vedem; Arpaș:

  

– și Vișinilor:

   

Nu departe, din strada Popa Nan se face o intrare frumoasă.

    

De-aici, Calea Călărașilor-i la cîțiva pași; în preajma ei dăm de intrările Patrulei și Platon.

… pe care le luăm la fel – pe rînd.

      

… deși, la prima vedere, te-ai gîndi că-s rezultatele sistematizării ceaușiste, nu-i așa; sînt fundături vechi – așa au rămas dintotdeauna.

   

Case căzute 237 – Str. Vulturilor 56

… te iei cu mîinile de cap de mizeria de pe strada asta. Mai e mult pînă s-o curăța.

mai multe despre Case căzute

Pe urmele unui bilet

scris de C. D. Mocanu

Deși cred că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, uneori chiar întâmplarea ne oferă surprize plăcute. În toamna anului 2014 am fost invitat să arunc o privire în interiorul unei construcții vechi din  Cartierul experimental (de locuințe minimale) Cățelu. La vremea ei adăpostea una dintre cele trei spălătorii folosite  de locatarii caselor din jur dar și câteva spații de depozitare.

Aflate într-o stare avansată de degradare, reprezentau un pericol potențial și riscau să devină focare de infecție plasate în mijlocul unui cartier cochet, curat, civilizat, în consecință mult râvnit. Primăria, proprietarul acestora, le-a pus în vânzare și unul dintre cumpărători, știindu-mi damblaua, m-a chemat să  răscolesc prin vechiturile depozitate în noua lui achiziție care s-a dovedit a fi o adevărată peșteră a lui Ali Baba, ticsită cu semne ale trecutului.

M-am ales cu o mulțime de lucrușoare care mi-au însoțit copilăria plus doi saci mari, plini cu cărți. Literatură română și străină interbelică dar și o colecție de „almanahe” diverse apărute în perioada  1960 – 1975. Rătăcit printre ele, am găsit un volum masiv, 1359 de pagini litografiate după manuscris, conținând „Cursul de chimie neorganică, Vol. I Metaloizi și Chimie generală, Ediția XVI, 1927” predat de profesorul G. G. Longinescu la Facultatea de Științe a Universității din București.

Textul, îngrijit și clar, redactat cu migală, utilizând un limbaj simplu, conține foarte multe desene explicative.

Cartea este o bijuterie oferită tinerilor porniți pe drumul anevoios al descifrării tainelor chimiei.

***

Gheorghe Gh. Longinescu (12 septembrie 1869, Focșani – 7 aprilie 1939, București) a fost un eminent chimist, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, director al Laboratorului de Chimie anorganică, membru de onoare al Academiei Române. Timp de peste patruzeci de ani, sub deviza „Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”, a desfășurat o rodnică activitate didactică și științifică. Este cel care a descoperit o relație matematică originală între temperatura de fierbere a lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, cunoscută ca „formula Longinescu”. A stabilit valoarea unei constante („constanta Longinescu”) utilizate la stabilirea masei moleculare a elementelor chimice. În 1905, împreună cu Gheorghe Țițeica, a fondat „Natura-Revistă științifică de popularizare”. A fost membru al Mișcării Legionare în care a crezut și pentru care a militat până în ultima clipă a vieții sale.

***

Pe colțul din dreapta-sus al primei pagini există două însemnări ducând spre unii dintre cei care au făcut îndelung popas intelectual studiind conținutul cărții:

Manon Vorel 1928-1929. O fi fost domnișoara, Manon descendentă a faimoasei familii de farmaciști Vorel din Piatra Neamț? Probabil da! În România, numele Vorel era și atunci, este și azi, o raritate.

Emilia Mândruțău Fac. Farmacie 1946/47.

Ca și celelalte volume recuperate din spălătoria de cartier, cursul de chimie din 1927 avea nevoie de reparații menite să-i prelungească viața. Cu ceva timp în urmă i-a venit rândul.

Răsfoindu-l pentru a-i evalua starea și pentru a stabili operațiile de recondiționare necesare am găsit între paginile sale un bilet de intrare la teatru. Și biletul și teatrul din alte vremuri.

Ce bucurie!

Este o „invitație…. valabil (sic!) joi 10 februarie ora 3 matineu și 7.15 seara”, pentru două locuri, „cu 50% reducere”, la spectacolul  de revistă „Stroe știe și le spune” prezentat de Teatrul Savoy situat pe Calea Victoriei Nr. 33. Textul acesteia, cam stângaci și cu greșeli de ortografie, lasă impresia unei improvizații.

Trecând peste cârcoteli, invitația a fost folosită. Poartă urmele unei metode de anulare  pe care am mai întâlnit-o, în copilărie, la cinematograful Tudor Vladimirescu (devenit mai apoi Vitan). Biletul era îndoit pe jumătate și se „ciupea” unul dintre colțurile îndoiturii, rezultând chiar în mijloc un „V”. Două persoane, îmi place să cred că a fost o pereche de tineri studenți, au văzut „Asamblu (sic!) 100 persoane COR-Balet-Orchestă (sic!)-MONTARE”!

Pare a fi un „bilet de favoare”, dintre acelea pe care conducerea teatrului sau artiștii le ofereau familiei, prietenilor, cunoscuților, mai marilor vremii, celor față de care aveau diverse obligații.

După surpriza descoperirii și după ce am tot întors peticul de hârtie (11,5×6,5 cm.) pe față și pe dos, o întrebare a început să nu-mi dea pace: Oare când a avut loc spectacolul? Mențiunea „VALABIL JOI 10 FEB.” nu este suficientă. Care februarie?

N. Stroe, pe numele său real Nacht Stroe (5 mai 1906, Răcăciuni – 24 iunie 1990, Tel Aviv) și Vasile Vasilache (26 octombrie 1907, Huși – 4 aprilie 1944, București) au format unul dintre cele mai îndrăgite cupluri umoristice din istoria teatrului de revistă românesc: Stroe și Vasilache.

Au devenit cunoscuți, practic în întreaga țară, prin emisiunea „Ora veselă” transmisă săptămânal, începând cu 9 ianuarie 1929, de Radio București.

Cei doi erau nelipsiți din spectacolele de la Cărăbuș sau de la Alhambra și pentru că vorbeau cam mult despre realitățile vremii, în 1940 li s-a interzis să mai apară împreună pe scenă. O vreme au jucat la teatre diferite (Stroe la Barașeum, Vasilache la Alhambra și la Cărăbuș). Asta nu i-a împiedicat să scrie și să compună, în colaborare, noi  cuplete.

„Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul – care adesea ni se pare incomensurabil – de a fi trăit și de a fi murit prieteni”. Așa îi prezenta scriitorul, textierul și poetul Aurel Storin în cartea sa Farmecul discret al revistei.

Biletul găsit de mine nu putea proveni din acea perioadă. Stroe avea angajament cu Teatrul Barașeum, al Comunității Evreilor, iar Teatrul Savoy încă nu exista. În localul din Calea Victoriei Nr. 33 funcționa Cinematograful Savoy.

Moartea prematură și neașteptată a lui Vasilache în bombardamentul din 4 aprilie 1944 a făcut ca Stroe să rămână fără partener. Împreună cu actrița Nora Piacentini, soția sa și cu actorul Mircea Șeptilici înființează, în 1945, Teatrul de Revistă Atlantic (sau Nora Piacentini, cum i se mai spunea) care se adaugă celor deja existente: Alhambra, Savoy, Gioconda. Noul teatru ocupa localul din Strada Academiei Nr. 32 acolo unde funcționase vestita Companie Cărăbuș – Constantin Tănase.

După doi-trei ani, Stroe trece cu întreaga trupă (din care făceau parte, printre alții, Elly Roman, Zizi Șerban, Gică Petrescu, Ion Antonescu Cărăbuș) la Teatrul Savoy.

Suntem astfel conduși spre anii 1947-1948, perioadă în care începe colaborarea artistului cu teatrul din Calea Victoriei Nr. 33 și de la care, în mod firesc, trebuie începută căutarea informațiilor despre invitația pentru joi 10 februarie (anul?).

Un prim indiciu îl reprezintă prețurile practicate la Savoy; între  80 și 230 lei preț întreg (cu reducere, între 40 și 115 lei). Devalorizarea accelerată a monedei naționale, proces început după 1945, ajunsese în primele luni ale lui ’47 la paroxism. Sutele de mii sau milioanele de lei, utilizate pentru plata cumpărăturilor de fiecare zi, nu mai mirau pe nimeni.

În februarie 1946, Comisariatul General al Prețurilor a fixat prețurile maximale de intrare la cinematografe. Pentru cele „de premieră” și pentru cele „din centru”, în funcție de categoria locului (parter-trei categorii sau balcon-trei categorii) costul unui bilet era stabilit între 600 și 1000 lei, respectiv între 500 și 900 lei.

Similar pentru „cinematografele de cartier” între 400 și 600 lei, respectiv între 300 și 500 lei.

„Salariații publici, invalizii de război și militarii de orice grad cu familiile lor (soție și copii minori) beneficiau la orice reprezentație de o reducere de 40%.” Studenților și elevilor li se acorda aceeași reducere „numai la prima reprezentație de Sâmbătă după amiază și la matineul de Duminecă.”

Diferența dintre „prețul la cinematografe” stabilit în 1946 și cel de la Teatrul Savoy, înscris pe invitație, se justifică numai dacă acesta din urmă corespunde perioadei de după Reforma monetară (Stabilizarea) care s-a produs în ziua de 15 august 1947.

Având ca reper Stabilizarea -1947, calendarul perpetuu ne oferă un alt indiciu. Ziua de joi a coincis cu data de 10 februarie în 1949  și în 1955.

O fi cuprins programul Teatrului Savoy pentru stagiunea 1948 – 1949 spectacolul Stroe știe și le spune? Ne ajută presa vremii. Ziarul Scânteia (printre puținele care publicau zilnic programul teatrelor, cinematografelor și al postului național de radio – oare de ce?) Nr. 1309 de joi 23 decembrie 1948 răspunde afirmativ.

De observat că celelalte teatre de revistă ale Bucureștiului (Alhambra, Gioconda, Izbânda, Astoria) nu mai sunt prezente în viața culturală a orașului.

Este posibil ca acestea să nu-și fi transmis programele, în timp util, la redacția ziarului spre a fi publicate. Cum în acea vreme bântuia  Naționalizarea, eu cred că acele teatre au fost „translatate” în curtea statului și apoi închise. Prea multă revistă, prea multă bășcălie!

Nici teatrul Savoy nu avea să o mai ducă mult. A dispărut și el în perioada februarie 1949 – ianuarie 1950. Locul i-a fost luat de alte două teatre: Teatrul de Estradă și Teatrul de Revistă. În 1958, acestea erau deja istorie. Localul din Calea Victoriei Nr. 33 găzduia Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase – Sala Savoy.

Se exclude astfel posibilitatea ca biletul pe urma căruia am pornit să fie datat joi 10 februarie 1955.

Înseamnă deci, că „Invitația” pentru „2 locuri, cu 50% reducere, la ultimele spectacole înainte de turneu al Revistei Stroe știe și le spune, făcută de Teatrul Savoy Calea Victoriei Nr. 33, a fost valabilă pentru ziua de joi 10 februarie 1949.

Peticul de hârtie ajuns printr-o întâmplare în posesia mea este bătrân și ca un bătrân nostalgic păstrează o frântură din istoria fascinantă a teatrului românesc de revistă.

Un semn frumos venit din trecut!

Post Scriptum

Anul viitor – 2019 – se împlinesc 100 de ani de la prezentarea primului spectacol de revistă pus în scenă de Teatrul Cărăbuș.

Detalii despre blocul roşu de pe bd. Ferdinand 44

scris de Ando

Dacă te afli prin preajma Foişorului de Foc, nu prea ai cum să nu-l vezi. Te „ia de ochi” fiind ca un biscuit pe dungă, o „lamelă” cu 8 etaje ce se înalţă cu tupeu peste toate clădirile din jur.

E adevărat că vizavi, pe colţul cu Iancu Căpitanu, există, de asemenea, un bloc înalt, dar fiind o clădire de colţ, parcă are un chichirez.

Revenind la „cestiune” şi lăsând la o parte consideraţiile mele estetice (evident, discutabile), iată peste ce detalii interesante despre blocul roşu am dat:

„Era un bloc cu o înfățișare ciudată, cu 8 etaje și foarte îngust. Înconjurat de case scunde, avea – şi are – ceva de «bloc-turn». Elementul frapant era fațada. După o modă occidentală, aceasta era din cărămidă aparentă.  Blocul era unul din cele câteva «blocuri-roșii» din București, din care aș aminti cel de pe strada Brezoianu, vizavi de blocul care găzduia redacția ziarului Curentul (celebru bloc ridicat prin metoda, «șantajul și etajul») și cel de pe strada Câmpineanu, în apropierea actualei Cinemateci. Toate acestea erau blocuri construite de inginerul Emil Calmanovici.”

Aici, mi-am permis să completez textul cu fotografiile celor două blocuri amintite de autor:

„Acesta era o figură mitologică în familia mea și în cercul lor de prieteni. Pentru cei mai mulți a fost mentor profesional. Pe lângă el și-au făcut ucenicia mulți ingineri constructori. Dar tot prin ei s-au întâlnit, în mod tragic, cu Istoria.  Foarte bogat, Calmanovici face studii tehnice, în domeniul construcțiilor civile, la Munchen. Sionist în tinerețe (a fost în conducerea clubului Macabi), Calmanovici va îmbrățișa ideologia comunistă. Avea să devină principalul donator al partidului, activând de altfel în ilegalitate, ca membru al comisiei financiare a PCR, structura care strângea fonduri pentru partid. O anumită libertate de gândire îl va pune în conflict cu vîrfurile Partidului. Este arestat în 1951, implicat în «lotul» Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat la închisoare pe viață. Va muri în 1956, în închisoare, după ce este torturat. Blocul construit de Calmanovici era destinat de a fi locuit – prin  vânzare în condiții bune – de o serie de ingineri, colaboratori ai săi. De altfel, mulți ani a rezistat la intrarea în bloc o firmă modestă, cu inscripția „Căminul inginerilor».

Aș aminti câteva nume de ingineri din bloc: inginerul Herman Hascal, specialist în construcții industriale; printre altele a construit laminorul de la Roman, având funcții importante în Ministerul Construcțiilor de Mașini), inginerul Vasile Nicolau (fost ministru-adjunct al costrucțiilor, apoi rector al Institutului de Construcții. A fost printre primii demnitari care au «defectat». A fugit și s-a stabilit la Viena, în a doua jumătate a anilor ‘50. Era un bun specialist în teoria betonului-armat). Unchiul meu, David Rotman, a fost redactor la Edtura Tehnică. L-am lăsat la sfârșit pe tatăl meu, Marcu Rotman, apropiat colaborator al lui Calmanovici. Tata a condus șantiere importante ca sanatoriul Dobrița (Gorj) și Timișul de Sus, Casa Scânteii, ca și obiective industriale (Fabrica de ciment Megidia).

În bloc a locuit o personalitate de excepție: inginerul energetician Remus Răduleț, posesor al  unui doctorat la Politehnica din Zurich, profesor universitar, rector mulți ani al Universității Populare, membru (din 1963) și vicepreședinte al Academiei Române (1963-1974). Și Răduleț era un «nou venit» în București, fiind originar din Timișoara.  Cred că apartamentul de pe Dimitrov a fost primul său domiciliu în București.

Sigur, în bloc stăteau și alți locatari: două dactilografe, una evreică, doi ziariști, Donca și Gheorghe Ciobanu. Lucrau amândoi la Agerpres. Ea unguroaică, fata unui general de securitate, Istoc, iar el, dintr-o familie de bulgari, romanizați. Și alții…”

Descrierea aparţine domnului Liviu Rotman, care a locuit în acel bloc 25 de ani, şi pe care am extras-o dintr-un recent şi deosebit de interesant articol al său, despre întreaga zonă: Cartierul Foișorul de Foc – un spaţiu multicultural.

Pe mine unul însă, m-a cutremurat soarta lui Emil Calmanovici (numele mi-era cunoscut din  din diversele căutări pe blogul lui armyuser) cel a cărui viaţă fost frântă cumplit de comunişti, adică tocmai de cei pe care i-a ajutat şi i-a sprijinit financiar, probabil ca niciunul altul.

Case căzute 236 – Str. Acvila 35

Ai trece cu vedere așa ușor de ea, dar – deși pare banală – are încă farmecul ei și foarte bine pusă-n grădină; nu mai știe nimeni azi să se joace cu proporții de-astea…

mai multe despre Case căzute

prin fundături XXXV

de Ando și HM

Intrarea Galaţi se face din Vasile Lascăr (fostă Galați), la doi paşi de intersecţia acesteia cu şoseaua Ştefan cel Mare. Impropriu numită intrare, în fapt, este o alee gen „potcoavă” care face înconjurul a două blocuri, având acces din Vasile Lascăr la ambele capete.

Una din laturile acestei intrări, cea cu restaurantul chinezesc „Templul Soarelui”, se continuă cu strada Sergent Năstase Pamfil, stradă care se intersectează, apoi, pe rând, cu străzile Ghiocei şi Tunari.

Pe Sergent Năstase Pamfil, tronsonul cuprins între intrarea Galaţi-Ghiocei, dăm de două intrări. Prima – Docherilor – deşi marcată clar pe hartă, pe teren e… inaccesibilă. Materializată doar de plăcuţele rămase pe ziduri, ea este, practic, o curte închisă cu o masivă poartă metalică!

La doi paşi mai încolo, găsim şi cealaltă intrare: Bicaz, semnalizată din belşug, dar nu mai mare decât o intrare de bloc!

Afundîndu-ne olecuță mai mult în cartier, găsim – din strada Erou Ion Călin – și intrarea cu-același nume:

… chiar frumușică!

Încheiem cu intrarea Țibana (fostă Păun Popescu), care se face din Toamnei, cam vizavi de strada Coloniei; o intrare simplă, cu rondoul cuvenit în capăt.

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.