despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1964 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Rămînem în 1964, an în care ne distrăm, ascultînd muzică ușoară, populară ori simfonică pe discurile „Electrecord”…

Călătorim cu sacoșele și gențile de voiaj elegante, practice și rezistente…

Și la-ntoarcere spălam hainele cu mașina de spălat „Perla”, obținînd și economie de timp și de efort.

Ne albeam dinții cu pasta „Mărgăritar”…

Doar ca să-i stricăm la loc de la atîta ciocolată – cu lapte, moca, amăruie – gustoasă și nutritivă.

Va urma!

Civilizație publică LXI – umbrare și copertine

Un obicei uitat: acela de-a monta copertine mari, generoase, de pînză deasupra vitrinelor spațiilor comerciale. Chiar și-n ziua de azi, în care ni se pare așa comod să reglăm temperatura dinăuntru cu-n singur buton, ar prinde bine!

Pe vreme de vară, dacă ne gîndim noi bine, vine mai ieftin să răcești un spațiu în care nu bate soarele prostește-n geam; ba chiar ai mai scuti din aerul fierbinte zvîrlit afară de aparatele puternice de aer condiționat… Țăranul nostru știa mai bine cînd construia prispe largi, cu streașini: îi apăra casa și de cald, și de vînt, și de ploaie!

… și omului de pe stradă i-ar fi mai plăcut să circule pe trotuar, fără să-l bată soarele-n cap; și pe vreme de ploaie s-ar putea adăposti, la o țigară…

Din poze ce n-au mai mult de un secol, găsim un București isteț, omenos și plăcut; ne surprind suprafețele uriașe ale acestor copertine și nu ne miră că erau veritabile spații publicitare!

Și ne aducem aminte că moda acestor plăcute și utile adăugiri urbane nu apucase să dispără nici în vremea comunismului.

Copertina stradală, din păcate, e o excepție-n ziua de azi. Ici-colo mai dăm peste cîte-un mecanism ruginit de acționare și trebuie să-l privim cu respect.

 

articol actualizat cu imagini de la Dragoș Bora

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1964 (I)

de C. D. Mocanu și HM

1964. Un peisaj liniștit cu lacul Herăstrău, din vremea cînd parcul era „de cultură și odihnă”. Se vede mătăhăloasa Casă a Scînteii, oglindindu-se în apă.

Nu se vede Pavilionul H, deși de el se leagă următorul calendar:

În acest spațiu s-a ținut expoziția americană „Transporturile în SUA”. Cu toate că deja se inaugurase pavilionul cel nou, al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, în micuțul „H” încă se organizau asemenea manifestări (să nu uităm că încă din anii ’30 Herăstrăul devenise destinația bucureșteană obișnuită pentru expoziții, odată cu manifestările legate de „Luna Bucureștilor”). Moda expozițională revenise aici de cîțiva ani; în 1959 se ținuse primul „pavilion de mostre” al industriei noastre, cu 20 de mii de exponate.

Revenind la expoziția americană, a fost ceva nemaiîntîlnit, ceva care-a rămas în mintea bucureșteanului obișnuit cu puturoasele automobile sovietice; parcul nostru auto de-abia începea să se-mbogățească cu mașini occidentale (îndeobște modele populare).

Mai avem două calendare; unul ne-ndeamnă să încheiem asigurări de persoane la adas și cel’lalt să folosim ceaiuri și plante medicinale – le găseam la farmacii și la magazinele specializate ale cooperației de consum.

Va urma!

Case căzute 284 – Str. Roma 7

Ne-am ocupat, acum vreo doi ani, de vechile localuri ale percepțiilor fiscale bucureștene.

Cele mai multe seamănă între ele; motivul e simplu: arhitectul Statie Ciortan – președinte și a asociației arhitecților români – le-a proiectat cam în același timp, pentru același client, cum s-ar zice.

 

Soarta lor ni-i cunoscută; și astăzi se desfășoară aceeași nesuferită activitate a Statului în marea lor majoritate!

Mai puțin aici, pe strada Roma. Cît a decăzut clădirea, de un an și-un pic de cînd a fost închisă! Ce s-o alege de ea? – nu știm.

Dîndu-i ocol, pe străzile Oslo și Tokio, vedem cît s-a-ntins paragina.

Clădirea-soră ce dă în strada Londra este, în schimb, îngrijită și funcțională.

Au fost construite două clădiri – aici, pe Roma, era administrația financiară și dincolo, pe Londra, percepția fiscală; abordarea asta s-a mai practicat și cred că o putem întîlni și-n cazul clădirii de pe Moșilor care, în spate, are o clădire ce ține de Mîntuleasa – lîngă benzinărie.

Revenind la clădirile noastre, avem, în 13 Septembrie, o una închisă și „în reparații” de vreo 15 ani!

Alta a fost demolată odată cu întregul Uranus…

… a rămas una care ne sîcîie – cea de pe strada Barbu Văcărescu.

Este dispărută; am putea-o localiza acolo unde-ncep blocurile cele noi construite în pe sfîrșit de ani ’80, imediat ce treci de spitalul de pneumofiziologie aflat la intersecția șoselei Ștefan cel mare cu Barbu Văcărescu.

Cînd a dispărut – nu știm. Cum arăta – e un mister.

Dar ne-ntrebăm dacă în această imagine nu cumva e tocmai această clădire dispărută? Linia de tramvai din față corespunde; la vremea aceea circula pe Barbu Văcărescu – spre Tei – tramvaiul 9.

Legenda imaginii, din păcate, nu ne e disponibilă. A apărut în revista „Arhitectura” din octombrie 1935. Colecția revistei se găsește în biblioteca virtuală a Universității de Arhitectură.

mai multe despre Case căzute

la loterie în presa vremii (III)

de Ando și HM

Intrăm în anii ’60, ani ai unui veritabil belșug de premii la loterie. De la un an la altul, cîștigul e tot mai variat și mai bogat.

Pe lîngă obișnuitele premii „în bani și în obiecte” – scutere, motorete, motociclete, frigidere, televizoare și aragaze – încep să se dea mașini! În 1961 se puteau cîștiga Moskviciuri 402 și Wartburguri 311.

Drept, nu multe la număr, cîte unul – cel mult două – la vreo extragere prilejuită de vreo ocazie specială; se vor consacra, în timp, tragerile Pronoexpres, cele ale mărțișorului (că nu țineam Paștele) și cele de revelion (că nu țineam nici Crăciunul). Biletele la tragerile speciale nu erau chiar ieftine; aflăm că cel mai scump se vindea cu 40 de lei! Putem să ne raportăm la prețul lozului în plic, care era doar trei lei. Și la acest sistem de joc încep să se cîștige mașini.

… la mijlocul anilor ’60 crește numărul autoturismelor, crește și varietatea lor – „diferite mărci și capacități”. Putem să înfățișăm destul de fidel tabloul importurilor de mașini din anii 65-66: Moskvici 402/403, Moskvici 408, Fiat 600, Fiat 850, Fiat 1100, Fiat 1300, Fiat 1800, Trabant 601, Skoda Octavia, Renault 10.

 

… dar începe și moda cîștigurilor în excursii în străinătate: în R. P. Ungară, R. S. Cehoslovacă, la Istanbul, pe Coasta Dalmației (16 zile cu autocarul), 20 de zile în sudul U. S. S. R…

Parcul auto se-nnoiește cu alte modele în anii 67-68: Renault 16, Fiat 850 Spider, Skoda 1000 MB, Volga M21, Volvo 120, Renault Dauphine. N-am găsit pe nicăieri vreo referire la vreo Broască VW; cu toate că într-adevăr s-a importat în Țară (Miliția a avut cîteva).

 

Pentru a completa imaginea efervescentă a cîștigurilor din acești ani, trebuie să aminitim că și C. E. C. – Casa de Economii și Consemnațiuni – efectua trageri la sorți trimestriale ale libretelor de economii, cu premii la fel de tentante!

Mai adăugăm, deci, listei parcului auto alte modele: Mercedes 190 (Ponton), Fiat 124, Fiat 125 (fără radio!), dar și Trabant cu… parasolar! Parasolarul era un „cozoroc” de plexiglas colorat montat deasupra parbrizului – se purta șmecheria asta pe-atunci:

În primăvara lui 1969 apare un cîștig nou:

Cît de curînd aflăm detalii: apartamente „confort gradul 1”, de două și trei camere. Se ridicau cartiere-ntregi și siluetele zvelte ale noilor blocuri turn, emblematice, sînt desenate în reclame. Nu știm unde erau aceste apartamente și nici dacă „Loto-Pronosport” contractase special scări de bloc ori chiar blocuri. După Revoluție cunoaștem „blocurile Loteriei” de pe Șincai și de la Nerva Traian – (blocuri rămase nefinalizate la căderea comunismului) unde s-au dat apartamentele noilor cîștigători.

Încep să se ofere ca premii și noile Dacii 1100 produse la noi; Fiaturile 600 și 1300 sînt înlocuite cu pandanturile lor produse în R. S. F. Iugoslavia sub numele Zastava; mai dăm și peste-un Moskvici 408 „cu 4 faruri și radio și remorcă «Camping Minor»”. Norocoșii cîștigători pozau pentru gazetă lîngă mașina cea nouă; înțelegem că nu erau deloc premii mici.

Excursiile devin tot mai atractive: 10 zile la Viena; la Paris și pe Valea Loirei. Cu ocazia noului an, în ’70 găsim o ofertă de zile mari: excursii la Campionatul mondial de fotbal din Mexic, la Expoziția mondială de la Osaka, tururi ale Europei pînă în Italia, plus circuituri în Austria, Ungaria, Bulgaria!

Aceștia au fost anii cei mai fascinanți ai cîștigurilor; cît de curînd se va strînge șurubul, cum se zice – se vor cîștiga doar Dacii 1300 și cîte-un Moskvici. La-nceput de ani ’70 excursiile încă rămîn într-adevăr interesante (Istanbul, Italia, Franța) dar încep să abunde destinațiile din țările prietene.

E grăitoare distanța uriașă dintre aceste vesele reclame și chenarele sobre pitulate-n ziarele centrale ale anului 1989:

Primul episod  • Al doilea episod

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Între amintiri, realităţi şi… previziuni

scris de Ando

Hazardul a făcut ca o mică parte din zona în care am bântuit în anii copilăriei să scape de vâltoarea nimicitoarelor demolări care au topit pentru vecie cartierul, generic numit, Uranus.

E vorba de aria cuprinsă între străzile Antim-Justiţei (şi ele ciuntite), până la fosta Cale a Rahovei (actuală George Georgescu) şi bd. Regina Maria (fost George Coşbuc).

De câţiva ani, îmboldit de nostalgie dar şi de curiozitate, trec deseori prin zonă. Aşa se face că, deşi am realitatea în faţa ochilor, automat, îmi apar în minte şi imaginile din copilărie. Iată cum arată, acum, fosta mea şcoală elementară – nr. 123, zisă şi Poenărescu:

E întreagă, bine întreţinută, dar devenind sediul Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”, cei de acolo au scotit nimerit, după cum se vede în poze, să-i trântească ditamai „zidul de apărare” în locul vechiului gard din fier forjat şi să lase în viaţă doar un banal oţetar.

Pentru mine însă, şcoala a rămas cea din fotografiile lui Dan Perry, cu acea curte, umbrită de castani, vizibilă oricând din stradă. Intre cei doi copaci din mijloc, agăţam plasa de volei la orele de sport, iar în pauza mare, tot aici, încingeam câte o miuţă, chinuindu-ne să lovim mingiuţa de cauciuc de un leu şi şaptezeci de bani, cumpărată prin chetă de la tutungerie. Câte mingiuţe nu ne-au confiscat profesorii pentru că reveneam în clasă prăfuiţi şi transpiraţi!

Sau părculeţul de vizavi, cel dintre şcoală şi Mănăstirea Antim, cu ai săi copaci bogaţi.

Aici, atracţia principală era careul de beton care, probabil, proteja vreun transformator electric subteran, habar n-am. Era locul preferat unde ne adunam la pălăvrăgeală sau pentru a pune la cale cine ştie ce nebunie.

L-am adorat, poate şi prin faptul că nu am avut, niciodată, curte. Câte momente vesele sau triste am petrecut aici cu prietenii din vecinătate! De multe ori, ne prindea seara târziu, dar nu ne păsa: eram toţi la nici două minute de casă!

Acum, în locul părculeţului, distrus de organizările de şantier din anii 80, e încropit un scuar firav, chelit de copaci şi destul de neîngrijit deşi, aici a fost amplasată poate una din cele mai reuşite statui din Bucureştii post-revoluţie, cea a mitropolitului Antim Ivireanul.

A venit anul 1963. După doi ani de alergătură şi petiţii pe la diversele „organe” şi instituţii, taică-meu a reuşit să obţină repartiţie pentru un apartament la bloc şi, astfel, am părăsit casa insalubră, pe jumătate ruinată, din Cazărmii 21, mutându-ne pe şoseaua Giurgiului, la Toporaşi.

Aşa s-a produs prima ruptură. Ai mei au ajuns la concluzia că e mai bine să termin şcoala la 123, cu vechii colegi şi profesori, dar asta a însemnat drumul zilnic dus/întors cu tramvaiul pe traseul Toporaşi-11 Iunie. Timpul liber s-a redus substanţial. Oricum, mai ales din clasa a V-a, era din ce în ce greu să ne mai întâlnim atât de des, toată gaşca. Mulţi învăţau la şcoala vecină (nr. 122), orarul nu era acelaşi etc. Ne mai vedeam prin vacanţe şi, eventual, când aranjam câte un fotbal. Iar în blocul nou de la Toporaşi, în care ne-am mutat, cei mai mulţi copii erau de vârstă preşcolară, aşa că aici nu mi-am mai făcut prieteni. Sau, din cauză că oi fost si eu mai retras, cine ştie?

Am urmat, în aceeaşi logică, liceul, la „Mihai Eminescu”, pe fosta Cale a Rahovei. A avut şi el şansă! E tot acolo (devenit colegiu naţional), dar cu multe modificări. Astfel, a rămas vechiul corp principal (X), la care s-au adăugat două clădiri noi, toate trei închizând curtea interioară.

Bineînţeles, toţi ştiam că în clădirile de vizavi este pârnaia, adică arestul miliţiei, dar la acea vârstă ăsta era un subiect marginal, principalele noastre preocupări erau altele, mai ales că începuse să se simtă relativul dezgheţ politico-social de după 1964, care avea să ne marcheze adolescenţa.

Dar să părăsim ţinutul de neuitat al amintirilor şi să trecem la realitate.

Tronsonul Căii Rahova cuprins între fabrica de bere, din vârful dealului, şi cheiul Dâmboviţei – tronson pe care-l ştiam bine – era, în acei ani, plin de viaţă. Erau înşirate magazine de tot felul, restaurante, depozite, birturi, ateliere, cinematografe, locuinţe. Era trafic: circulau maşini multe, plus autobuzele liniei 32 ale ITB-ului (mai apoi și 117). Nu era un „corso”, dar strada era vie, era cu oameni.

Avem adunate, datorită unor băieţi deosebiţi, destule imagini din acea perioadă care dovedesc asta.

Fragmentarea brutală a acestei porţiuni prin demolări şi prin tăierea noilor bulevarde a fost fatală, astfel că, nu numai ce a rămas din Calea Rahovei (rebotezată George Georgescu), dar şi toată zona de care vorbeam la început, a intrat într-un soi de lâncezeală jalnică, întreruptă doar de cine ştie ce slujbă importantă la Mănăstirea Antim sau de vânzoleala carelor de la televiziunile de ştiri, bulucite în faţa arestului poliţiei ca să surprindă întemniţarea sau eliberarea vreunui personaj „celebru”.

Mai trist e că anii de după 1989 au adus, şi aici, „sindromul caselor căzute” întins ca o pecingine peste întregul oraş, sindrom care a accentuat starea de decădere a zonei.

Şi totuşi, semnele schimbării încep să devină din ce în ce mai prezente. Dacă stăm să ne gândim nu este surprinzător. O asemenea „felie” urbană nu putea să scape de interesul dezvoltatorilor imobiliari. La poalele frumosului deal al Mitropoliei, foarte aproape de centrul oraşului şi de gura de metrou de la Unirii, cu Parcul Carol la nici jumătate de kilometru – sunt câteva atuuri care compensează faptul că această cvasi-enclavă nu are, practic, ieşiri auto decât spre supra-aglomeratul bulevard Regina Maria!!!

Simptomatică, pentru schimbările de care aminteam, este, de exmplu, evoluţia clădirilor de la numerele 56-60, de pe strada Justiţei.

Cum spuneam, din loc în loc, unele clădiri au fost renovate şi au primit o altă faţă, dar s-au ridicat deja şi câteva noi.

Altele aşteaptă la rând. Avem acum un mic şantier în lucru, pe colţul dintre Justiţiei cu George Georgescu:

Şi altul, mai mare, pe Intrarea Gladiolelor:

Ca să nu mai punem la socoteală terenurile virane (X) existente (sau… în devenire), aflate, deocamdată, în standby!

Realist vorbind, e imposibil de revenit la specificul vechiului vad comercial, dar, per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1963 (III)

de C. D. Mocanu și HM

… iată-ne la ultima tranșă a calendarelor pe ’63. Reclamele celor de azi sînt la bunuri de consum, nu întrutotul lesnicios de procurat!

Cu mașina de spălat rufe „Perla” gospodinele economiseau timp și efort; dar tot la cratiță rămîneau.

Ceasurile de mînă – fără să se dea, de data asta, numele vreunei mărci – rămîneau „elegante și precise”.

Abundența produselor disponibile în magazinele cooperativelor de consum reiese grăitor: mașini de cusut (că tot aveau gospodinele mai mult timp liber), fiare de călcat electrice, aparate de radio pe lămpi, veioze, ceasuri deșteptătoare (nu dintr-alea precise), biciclete, cămăși, pantofi, metraje – „mărfuri de calitate și în sortimente variate”, carevasăzică.

Va urma!

la loterie în presa vremii (II)

de Ando și HM

E momentul să ne lămurim mai bine cum se-nvîrteau bilele cele norocoase de la loto.

Nu era treabă lăsată la-ndemîna oricui. Un delegat de la Finanțe, altul de la Sănătate – de ce? – și un procuror se ocupau de cele 90 de bile din urnă și de validarea celor șapte extrase cîștigătoare.

Pe sfîrșit de noiembrie 1949, Loteria de Stat lansează Loteria populară – lunară și doar cu 100 de lei lozul. Premiile, nu doar în bani: ci și biciclete „Ideal”, plite de Aragaz cu două ochiuri și butelie, mașini de cusut „Cugir”.

Un an mai tîrziu sistemul loteriei se simplifică prin introducerea „Loto-Central”, renunțîndu-se la cîștigurile pe regiuni.

Era și ceva zaiafet la mijloc cu ocazia tragerii. Premiile la „Loto-Central” începeau, încet-încet, să capete oareșce consistență: în anii următori se puteau cîștiga motociclete sovietice „IJ”, est-germane „IFA” de 350 centimetri cubi (industria dederistă era recunoscută, în fapt, pentru mărcile MZ și Simson care făceau parte din grupul „IFA”), ceasornice de mînă elvețiene de aur „Schaffhausen” și de nichel „Doxa”.

Între timp, se țineau obișnuitele concursuri Pronosport, cu premii similare; de dragul amintirilor, spicuim din lista lor: „o motocicletă fără piese de schimb”, biciclete, aragazuri cu cuptor și stilouri vest-germane „Pelican”. O reclamă ieșită din tipic – apărută-n ’57 – este desenată chiar de Matty.

1955 este un an mare pentru sistem: Loteria de Stat se transformă în întreprinderea „Loteria”, care nu peste mult timp își va schimba numele în „Loto Pronosport”. E momentul să vedem și pe unde-și avusese sediul în acești ani și-n cei ce urmau să vină.

… și, la mijlocul aceluiași an, se lansează celebrul „Loz în plic”!

  

În scurt timp, popularul loz începe să se găsească peste tot: nu numai  la „cooperativă”, dar și la factorul poștal, și la P.T.T.R, și la difuzarea presei. Plăcuțele emailate care-au supraviețuit se vînd azi la licitații.

La-nceput, lozul în plic a fost gîndit ca o loterie pentru sate, fără tragere – cu plata cîștigurilor pe loc. Se vindea cu trei lei și premiul cel mare ajungea la 2000 de lei. Pe măsura că devine tot mai popular – loz în plic, loz în plic, dai trei lei, nu iei nimic – premiul cel mare crește spre 5000 de lei. În anii următori se vor cîștiga și mașini – dar să nu anticipăm. Doar să comparăm două reclame, despărțite de cel puțin un deceniu și jumătate: prima, care-nfățișa simpla bucurie a naivului sătean și cea de-a doua, sexoasă și strălucitoare.

Ne oprim din nou. Primul episod este aici. Va urma!

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1963 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Încă trei calendare din ’63.

Primul face reclamă la produsele lactate. Regăsim brînza „Făgăraș”, frișca la sticlă și triunghiul inconfundabil de brînză topită – urmau să mai treacă 30 de ani pînă cînd deschiderea acestuia avea să se facă cu ușurință, trăgînd de-o bandă de plastic, fără a mai fi nevoie de a piguli staniolul.

Al doilea ne-ndeamă să consumăm lichioruri și șampanie – de calitate superioară.

Iar al treilea ne-mbie la dulciuri – mă rog, la „produse zaharoase” – ciocolată amăruie, cu vanilie ori umplută cu diverse arome; în orice caz, cu gust de… ciocolată, asta-i sigur.

Va urma!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IX) „La S.T.B. se experimentează automobilul fără benzină”

scris de C. D. Mocanu

Ia uite de ce se ține S.T.B.–ul! A rezolvat toate problemele transportului public bucureștean și a trecut la subtilități tehnice. Derutant titlu! Este găselnița ziaristului M.I. care, în Scânteia, Seria III, Anul XVII, Nr. 1140, Luni 7 iunie 1948 a publicat un articol dedicat primului autobuz S.T.B. (S.T.B. – ul dinaintea transformării în I.T.B.) dotat cu un motor alimentat cu gaz metan. Să-l vedem:

„Noul auto-vehicul are motorul acținat cu gaz metan. Primele încercări au dat rezultate satisfăcătoare. Astăzi autobuzul S.T.B. acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31.

În urma directivelor Comisiei pentru Redresarea Economică și Stabilizare monetară și Ministerului Minelor și Petrolului, Societatea „Sonametan”, în contact cu conducerea STB, a început experimentarea întrebuințării unui nou combustibil pentru auto-vehicule, în locul benzinei: gazul metan.

Primul autobuz STB cu motor acționat cu gaz metan a trecut cu bine toate probele la care a fost supus.

Autovehiculului a cărui caroserie și construcție generală nu a suferit nicio schimbare i s’a modificat numai motorul, care  poate fi acționat și cu gaz metan și cu benzină, trecându-se printr-o simplă răsucire de buton dela un combustibil la celălalt. Pornirea se face cu benzină, după care se trece la gaz metan.

Motorului vechi i s’a adăugat un regulator pentru reducerea presiunii gazului care vine din patru butelii așezate sub caroserie și fixate pe șasiu și în care gazul este comprimat cu o presiune de 200 atmosfere. În afară de regulatorul pentru reducerea presiunii, s’a mai adăugat și un ventil de amestec cu aer.

Avantajele întrebuințării noului combustibil

Principalele avantaje ale utilizării noului combustibil sunt economia de benzină și prețul. La 100 km. autobuzul consumă 53 mc. gaz metan. Consumul de benzină la 100 km. este 56 litri. Raportul e deci aproape 1 la 1. Costul unui mc. de gaz metan este însă cu circa 50% mai redus decât al unui litru de benzină. Așadar prețul combustibilului necesar parcurgerii a 100 km. cu motor acționat de gaz metan, se reduce la aproximativ jumătate.

Cele patru butelii cu gaz metan ajung pentru 60 – 80 km. Dar acest dezavantaj poate fi micșorat înființându-se – după cum se și proectează – stații de alimentare. Se preconizează deaceea înființarea la București a două asemenea stații, la brașov tot două, iar la Câmpina și ploiești câte o stație, urmând ca și în restul regiunilor bogate în gaz metan, cum ar fi Ardealul să se înființeze altele.

Astăzi autobuzul STB acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31

Autobuzul acționat cu gaz metan a fost supus până acum unor probe serioase. Cea mai serioasă dintre acestea a fost cea de Vineri, 4 Iunie când autobuzul, încărcat cu o greutate de peste 5000 kgr. , cu numai 3 butelii de gaz în loc de 4, încărcate la numai 150 atmosfere în loc de 200, a parcurs șos. București – Giurgiu aproape în întregime până la km. 56, făcându-se 70 opriri și demarări intenționate, pentru a se imita pornirile și opririle din stații.

Rezultatele tuturor acestor încercări au fost satisfăcătoare. Astăzi, autobuzul STB acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31.

Tot cu titlu de încercare se vor echipa zilele acestea încă 5 autobuze care vor fi deasemeni verificate în curse pe diferite distanțe.”

Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, otografia și punctuația originale.

Apariția ciudăţeniilor care circulau pe drumurile României în anii ’80 a fost precedată de eforturile  specialiștilor de la Sonametan și S.T.B. pentru a verifica și aplica o idee care bântuia lumea automobilului încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Care au fost rezultatele testului și de ce soluția a fost aplicată după aproape patruzeci de ani, nu știu. Cu siguranță, pasionații domeniului vor scotoci și vor lămuri chestiunea. Eu nu sunt dintre aceia!

Cu zece ani înaintea S.T.B.–ului, niște italieni din Sardinia construiau și experimentau un autoturism „pus în mișcare cu gaz… de huilă.” Ni-l arată revista Ilustrațiunea română, Anul XI, nr. 01, 1 ianuarie 1939. Este foarte aproape de ceea ce azi nu mai stârnește uimire. Mă roade totuși o curiozitate. Ce marcă era mașinuța?