despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o căsuță dispărută

… nu știu de ce, da-ntotdeauna-mi plăcuse casa asta de pe strada Tîrnava mică, dintre Brîncoveanu și Metalurgiei:

N-o mai găsim decît în memoria „street view” – destul de recent a fost demolată; în locul ei e parcare.

Mereu m-a impresionat cum rămăsese-n picioare – singură-ntr-un cvartal numai de blocuri – și cum ieșea, în stradă, cu stîlpii ce-i sprijineau balconașul. Norocul ei fusese – la vremea cînd s-a preschimbat total zona aceasta rurală a Berceniului – că avusese, probabil, o funcțiune utilă; acum 40 de ani era dispensar stomatologic și mai încoace un soi de cămin pentru bătrîni; înspre zilele noastre a fost cabinet veterinar și, în ultima ei perioadă, adăpost pentru fel de fel de oameni prăpădiți.

Naționalizarea farmaciilor în presa vremii

de Ando și HM

La 2 Aprilie 1949  s-a dat decretul privind Naționalizarea unităților sanitare: farmaciile urbane și din centrele muncitorești, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile medicinale, depozitele de medicamente și laboratoarele de analize medicale. Întrucît „unitățile sanitare particulare au fost înființate cu scop speculativ de a aduce beneficii materiale proprietarilor sau diferitelor societăți sau asociații particulare” nu puteau să asigure „prelucrarea și difuzarea medicamentelor pentru poporul muncitor”. Asta se petrecea la aproape un an după Naționalizarea principalelor mijloace de producție din 11 Iunie ’48.

Numărul farmaciilor bucureștene era de-a dreptul uriaș acum 70 de ani: 510! Nu cred că astăzi avem cu mult mai multe, zău așa! În urma Naționalizării s-au restrîns la 108:

Și, pentru că și la vremea aia ne pricepeam de minune să-ntărîtăm populația, numaidecît s-au găsit „mii de pachete și cutii de medicamente dosite la locuințele farmaciștilor”.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (III)

scris de C. D. Mocanu

Citiți aici partea întâicitiți aici partea a doua

Deși tehnica iluminatului electric avea o evoluție spectaculoasă și prezenta avantaje incontestabile, sistemul și-a croit drum în București târziu, cu mare greutate.

Societatea Generală de Gaz și de Electricitate, concesionarul iluminatului public, avea investiții mari în instalațiile de producere, distribuție și utilizare a gazului aerian, nerecuperate și pentru care nu ar fi primit despăgubire. Mai mult, prin contract avea monopolul iluminatului cu gaz și cu electricitate într-o zonă care acoperea jumătate din suprafața orașului, partea cu cea mai numeroasă populație, de la șoseaua Jianu la Abator și de la cartierul Teiu la șoseaua Viilor. I se spunea „Perimetrul gazului” și în cuprinsul acestuia erau iluminate electric doar principalele bulevarde: Elisabeta, Academiei, Carol, Lascăr Catargiu, Calea Victoriei, Șos. Kiseleff, Calea Griviței, Splaiul Domniței etc. Restul, inclusiv centrul orașului, era iluminat cu gaz aerian. Primăria își rezervase dreptul de a distribui energie electrică pentru nevoile comunale, pentru tramvaie și pentru „iluminatul particular” într-o zonă restrânsă din sud-estul orașului concentrată în jurul Abatorului, numită „Sector rezervat”. Strada Nicolae Jitniță se afla în „Perimetrul gazului”.

În 1923 situația iluminatului celor 2.398 de străzi, cu o lungime totală de 556,382 km., era următoarea:

  • 1.876 de străzi în lungime de 296,315 km. – cu gaz aerian;
  • 123 de străzi în lungime de 68,580 km. – cu petrol intens;
  • 24 de străzi în lungime de 8,987 km. – cu electricitate;
  • 5 străzi în lungime de 7,500 km. – cu electricitate și gaz;
  • 370 de străzi în lungime de 175,000 km. – neiluminate.

Bucureștiul sfârșitului de veac nouăsprezece înregistra câteva premiere în domeniul producerii și utilizării energiei electrice:

  • Prima rețea electrică de iluminat din țară (1882),
  • Prima linie electrică (2 kV) din țară (1882),
  • Al treilea teatru din Europa iluminat electric – Teatrul Național (1885),
  • Primul spital din Europa iluminat electric – Spitalul Militar (1885),
  • Prima centrală hidroelectrică din țară – CHE Grozăvești, pe Dâmbovița (1889),
  • primele tramvaie electrice din țară (1894).

Cu toate acestea, orașul nu beneficia de o rețea de distribuție a energiei electrice.

Proiectul întocmit în 1906 de Alex. Davidescu, Lindley, De Many și Ioan Ștefănescu – Radu a pus bazele rețelei trifazice de 5.000/208 V, cu o arhitectură care a permis mai târziu mărirea capacității de distribuție doar prin adăugarea unor noi elemente.

Creșterea importantă a cererii de energie electrică de după Primul Război Mondial nu a fost urmată de o dezvoltare pe măsură a surselor și a rețelei de distribuție. Nici în „Sectorul rezervat” situația nu era mai bună. Lucrările sistematice de electrificare au început în 1924 cu centrul Bucureștiului și s-au extins, din 1926, în toate cartierele orașului.

Strada Nicolae Jitniță, aflată în „Perimetrul gazului” avea, așa cum demonstrează fotografia, o rețea electrică pentru „iluminat particular” montată pe fațada clădirilor. Fusese instalată după 1924, foarte probabil după 1926.

Înseamnă că imaginea a fost surprinsă de Iosif Berman în sau după anul 1926.

Vechea străduță din Mahalaua Popescului a fost fotografiată și de un alt important fotograf interbelic. Este vorba de Nicolae Ionescu. A făcut-o în alt anotimp, cam din același unghi ca Iosif Berman și pe timp de noapte. Fotografia este datată 1929.

Pe lângă „pavagiul din piatră cioplită”, detaliul comun este zidul pe care se lipeau diverse afișe, reclame sau anunțuri.

Așezând alături imaginile porțiunii cu tencuiala căzută se observă cu ușurință că cea din varianta Berman este mai extinsă decât cea surprinsă de Ionescu. Altfel spus, Nicolae Ionescu a fost piua întâi. A fotografiat strada Nicolae Jitniță înaintea lui Iosif Berman. Nu este singurul caz în care cei doi mari fotografi au tratat același subiect.

Iosif Berman a făcut-o după 1929.

În perioada 1925 – 1937 acesta a lucrat ca fotoreporter la „Adevărul” și la „Dimineața”, interval în care a ilustrat cu pozele lui cea mai mare parte a reportajelor lui Filip Brunea – Fox (Filip Brauner). Este rezonabil să credem că a vizitat de mai multe ori colțul de București cuprins între Văcărești, Negru Vodă și Sf. Ioan Nou, dar și restul cartierului evreiesc, care a fost descris cu pasiune de neobositul reporter.

La sfârșitul lunii decembrie 1937, guvernul Goga–Cuza interzice printr-o decizie abuzivă, nedemocratică apariția ziarelor „Adevărul”, „Dimineața” și „Lupta”. Astfel, indirect, Iosif Berman este scos din presă. Continuă să lucreze sporadic, dar pentru el viitorul nu se arăta a fi liniștit.

Sub protecția unor legi antisemite, în 1940 autoritățile momentului îi închid studioul și laboratorul confiscându-i aparatura, materialele, dar și arhiva fotografică.

Greu de crezut că după acest eveniment nefericit ar mai fi avut puterea să colinde cu aparatul de fotografiat zona Văcăreștiului, acolo unde bandele de legionari făceau legea.

Împovărat de necazuri, a părăsit lumea nedreaptă a oamenilor în ziua de 17 septembrie 1941.

După ce nevoia de a stabili câteva borne temporale între care să încadrăm fotografia lui Iosif Berman ne-a făcut să scoatem la lumină povești despre gaz aerian, iluminat stradal, felinare, becuri de gaz, rețele electrice, mai puțin cunoscute de bucureșteanul obișnuit, a venit în sfârșit ….

Vremea concluziilor

Având în vedere toate cele înainte înfățișate, e justificat să afirm că fotografia aflată în colecția Muzeului Țăranului Român, cod MNTR AE MIP B 5303, cu subiectul „O stradă bucureșteană” și cu descrierea „Scenă urbană surprinsă pe strada Nicolae Jitnița din Cartierul Evreiesc. În anii `80, odată cu sistematizarea centrului capitalei, strada și clădirile din imagine au dispărut cu totul”, autor Iosif Berman, a fost făcută în perioada 1929 – 1937.

Tuturor celor care, specialişti sau doar amatori (ca mine!), vor avea răgazul să se aplece asupra ziselor  mele şi îmi vor transmite informaţii utile, observaţii critice, propuneri constructive, le mulţumesc! Îi asigur că toate vor fi studiate cu interes operând, atunci când sunt susținute cu argumente, cuvenitele modificări.

Post Scriptum

Un ultim detaliu folositor a rămas necercetat până la capăt. Este vorba de „Restaurantul Marcovici”.

În 1934 pe „strada Jignița” funcționa un singur restaurant și acela de „clasa a II-a”. Se numea „Osias”. „Marcovici”, din aceeași categorie, se afla atunci pe Calea Văcărești nr. 20. Care a fost evoluția în timp a celor două localuri de cartier? În ce fel influențează aceasta datarea fotografiei? Vom vedea! Atât am reușit să găsesc până acum.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (II)

de C. D. Mocanu și HM

gata cu ’74… publicațiile pentru copii mici și cei mereu mari.

Va urma!

Poveste cu autografe

scris de Ando

Pentru o foarte scurtă perioadă a tinereţii, am cochetat cu postura de… vânător de autografe. Nici acum nu-mi explic bine de ce. Poate pentru că, în acei ani, vedetele erau mult mai… la îndemână. Dădeai de ele pe stradă, prin parcuri sau chiar prin restaurante fără ştaif. Chiar ajunşi la acest statut de popularitate, de exemplu, nu mulţi sportivi sau actori circulau cu maşina pentru simplul motiv că n-o aveau. Episodul cu Dan Coe l-am povestit. La scurtă vreme după asta, în timpul unei agape la „Caru’ cu bere”, am făcut rost de un nou trofeu: autografele a patru mari handabalişti din naţionala, proaspăt triplă campioană mondială: Gaţu, Oţelea, Gruia şi Iacob.

Pentru cei mai tineri: băgaţi, de curiozitate, aceste nume pe „goagăl” şi vă asigur că aveţi ce citi!

Încurajat de aceste reuşite, am păşit spre lumea actorilor de teatru. Şi, aici, trebuie să deschid o paranteză ceva mai lungă.

Se întâmpla prin toamna lui 1961. În casa de pe strada Cazărmii, unde m-am născut, locuiam la etaj, „la comun” cu încă o familie, cu care împărţeam accesul la unele dependinţe: holul, bucătăria, baia cu WC-ul, magazia de lemne. Din fericire, în ciuda condiţiilor grele, a fost o convieţuire fără incidente, în bună înţelegere. Au fost, chiar destule momente mai dificile, când cele două familii s-au ajutat reciproc. Nea Ilie, una din rudele doamnei din familia conlocuitoare (nu mai ţin minte ce îi era: frate sau cumnat), lucra în acea perioadă ca şofer al directorului Teatrului de Comedie, adică al marelui Radu Beligan.In această funcţie, acesta avea, pe atunci, dreptul la maşină cu şofer. Între timp, aveam să aflu că Teatrul de Comedie se înfiinţase chiar la începutul lui 1961 şi că Beligan fusese adevăratul său fondator.

 

Sediul teatrului era, ca şi acum, în aceeaşi clădire din spatele Muzeului Naţional de Istorie a României, numai strada şi-a schimbat numele din Măndineşti (atunci) în Sfântul Dumitru (acum). De acolo, până la casa noastră din Cazărmii, pe jos, în pas domol, făceai maxim 15 minute, d’apoi cu maşina! Şi mai ales cu traficul firav de atunci! Aşa că, de câte ori putea, seara, când „şeful” era pe scenă, nea Ilie dădea o fugă la vecinii noştri, să mănânce câte ceva. Programul lui Beligan era încărcat, iar nea Ilie care stătea tocmai prin Bucureştii Noi, ajungea târziu acasă. Normal, mai ciupea el câte ceva în timpul zilei, dar alta era să consumi potolit, o mâncare caldă, să mai schimbi două vorbe cu neamurile, la o ţigară. Într-una din aceste ocazii, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat „Măi băiete nu vrei să vezi cum e la teatru? Hai, că te duc şi te bag eu!”. Emoţionat (în primul rând că aveam să merg cu maşina, în al doilea rând că nu mai fusesem la un teatru adevărat), imediat, am dat fuga la maică-mea care, ştiind, bineînţeles de la vecină, cine e nea Ilie, şi-a dat acordul. Singura problemă era că, după spectacol, trebuia să mă întorc pe jos acasă, dar aici, deja căpătasem încrederea alor mei. Din când în când, mergeam singur la filme chiar seara, la proiecţia de ora 19, care de regulă se termina în jurul orei 21. Singura condiţie era să nu am, a doua zi, probleme cu lecţiile! Deci, m-a luat nea Ilie în maşină (era un Moskvici 403 sau 407, nu mai ştiu) şi, odată ajunşi la teatru, m-a dat pe mâna plasatorului. Acesta m-a dus, frumuşel, de mână, la balcon şi mi-a arătat unde să mă aşez. Nimerisem chiar la piesa de rezistenţă a teatrului: „Celebrul 702”. La vremea aia, ca să fiu cinstit, habar nu aveam de subiect, de autor sau de actori. Ba nu! L-am recunoscut, după voce, pe Nicolae Gărdescu, pentru că-l auzisem şi la radio.

Dar, ce încântare! Ghemuit în întunericul balconului, eram fascinat de ceea ce se întampla pe scenă, chiar dacă nu înţelegeam destule din acţiune. Schimbarea tablourilor şi a decorurilor, spoturile colorate ale reflectoarelor, murmurul şi hohotele de râs ale sălii… era atmosfera pe care n-o s-o uit niciodată. Cum pofta vine mâncând, aveam apoi grijă să-mi fac de lucru prin bucătarie, de câte ori ştiam că vine nea Ilie. Iar omul, fără fasoane, m-a mai dus de câteva ori la teatru.

Adevărat, de cele mai multe ori, ajungeam pe la mijlocul spectacolului, dar asta conta mai puţin. Cultura mea teatrală era evident subţire, important era însă că vedeam jocul actorilor. Începusem să-i cunosc, cât de cât, şi eram în culmea bucuriei când îi recunoşteam în diverse roluri. Ţin minte cât i-am bătut la cap pe ai mei să mergem şi la filmul cu acelaşi nume „Celebrul 702”, care a apărut la puţin timp după succesul piesei de la Comedie şi cât de surprins (chiar, oarecum, supărat) am fost să găsesc pe ecran destui alţi actori decât cei cu care mă obişnuisem în varianta de pe scena teatrului. Cam aşa „am furat” mai mult sau mai putin (depinde cum ajungeam cu nea Ilie) din piesele de început ale acestui teatru: „Prietena mea, Pix”, „Švejk în al doilea război mondial”, „Burghezul gentilom” (cu marele Birlic!).

Timpul şi conjuncturile m-au despărţit de nea Ilie, dar a rămas dragostea pentru acest teatru pe care aveam să-l frecventez, apoi, cu pasiune, ani de zile.

Şi astfel, ajung de unde am plecat: la vânătoarea de autografe. Pe la începutul anilor 70, una din cele mai de succes piese jucate la Teatrul de Comedie a fost „Dispariţia lui Galy Gay” sau „Un om egal un om”. Autor: Bertolt Brecht, regizor Lucian Giurchescu, distribuţie de zile mari! Nu mai intru în alte detalii.

Văzusem piesa şi ştiam că, în montarea de atunci, cam la 15 minute după începere, când spectatorii erau deja prinşi de acţiunea de pe scenă, din spatele sălii, pe ambele culoare laterale, pătrundea spre scenă, cu mare zarvă şi pocnete de pistoale (cu capse) un grup de soldaţi-mercenari condus de Mircea Albulescu. Efectul era garantat, lumea era, realmente, surprinsă şi speriată!

Privind faţada teatrului, vedem – la dreapta intrării principale – un gang care duce la culisele scenei şi la cabinele actorilor.

„Mercenarii” ieşeau pregătiţi pe acest gang, portarul le deschidea uşa principală, iar ei intrau, aşa cum v-am spus în sală. Văzusem spectacolul şi ştiam, deci, aceste detalii, aşa că într-una din serile în care juca piesa, m-am postat cu o foaie de hârtie la ieşirea din gang ca să cer autografele. A ieşit, primul, un grup format din: Mircea Albulescu, Aurel Giurumia, Constantin Băltăreţu (cât l-am iubit pe acest actor cu alură bonomă şi privirea aceea de peruzea…) şi Costel Constantinescu. Discutau, îşi aranjau ţinutele şi îşi probau… pistoalele.

Când i-am rugat pentru autografe, Mircea Albulescu a avut o reţinere. „Cum să semnez eu pe o foaie albă? Cine ştie ce face ăsta cu ea?” Recunosc, am rămas fără cuvinte. Noroc cu Costel Constantinescu şi cu Giurumia care foarte volubili, chiar încântaţi, au semnat imediat „Hai, mă Mirceo, ce naiba, uite că băiatul ne-a aşteptat atâta aici. Ce-o să se întâmple?”. Înduplecat de colegi, Albulescu a semnat şi el, bodogănind.

În timpul acestei scurte parlamentări, s-a apropiat portarul teatrului (un tip cu prestanţă, cu părul cărunt, şi cu o uniformă specifică, neagră) adresându-se lui Albulescu: „Nea Mircea, se cam sperie lumea de zgomot şi de focurile de pistoale, când intraţi în sală. Moare naibii vreunul de inimă!” La care „fiorosul” actor i-a replicat cu vocea lui tunătoare: „Acasăăă! Acasă să stea, dacă au probleme cu pitpalacul!”

Râsete de toate părţile, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui.

Pentru mine, prudenţa de care a dat dovada Mircea Albulescu a însemnat însă finalul scurtei „cariere” de vânător de autografe. Mi-am dat sema că, de fapt, intram şi tulburam intimitatea unor oameni, pentru că, înainte de fi vedete, toţi aceştia erau oameni cu problemele, pasiunile sau hachiţele lor şi nu aveam niciun drept să-i deranjez. Trebuia să pun graniţă între admiraţie şi tracasare. Aşa am gândit atunci, aşa gândesc şi azi.

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (II)

scris de C. D. Mocanu

Citiți aici partea întâi

Și acum la chestiune

Pentru a fixa zona în care a fost imortalizată imaginea păstrată la Muzeul Țăranului Român am folosit o hartă interbelică.

Fotograful a vizat strada Nicolae Jitniță spre Sf. Ioan Nou din dreptul Străzii Halfon (fostă Șoimului) având biserica în dreapta și puțin în spate.

Fotografia lui Iosif Berman are în prim-plan un felinar. Făcea parte din instalația de iluminat stradal (public) cu gaz aerian (gaz aeriform, gaz de iluminat, gaz artificial) obținut prin distilarea cărbunelui.

Sistemul a fost utilizat în București începând cu anul 1868. Supus mai multor  modernizări, iluminatul cu gaz aerian a conviețuit cu cel electric, modern, simplu și eficient, până în 1944 când s-a renunțat la el în tot orașul, pentru totdeauna.

***

După două încercări eșuate (1860 și 1864) de a utiliza „gazul hidrogen” și apoi „gazul fluid (aeriform)” în instalațiile de iluminat public și particular, Bucureștii s-au întâlnit cu gazul aerian în ziua de 26 martie 1868. Atunci primăria condusă de Panait Costache încredințează inginerului Alfred Gottereau concesiunea pentru instalarea uzinei de „gaz aerian”. Aceasta avea durata de patruzeci de ani, după care instalațiile treceau în proprietatea comunei.

Gottereau reușește performanța remarcabilă de a instala într-un singur an conductele pentru alimentarea cu gaz a 4.000 de felinare.  

Festivitatea oficială de punere în funcțiune a iluminatului a avut loc în ziua de 31 octombrie 1871 când au fost aprinse 800 de becuri cu gaz. În noiembrie 1871 au fost aprinse felinarele și pe cele mai importante străzi din centrul orașului.

Zece ani mai târziu, după datele primăriei, în București funcționau 3.740 de becuri cu „gaz aeriform” (gaz aerian).

***

În evidența oficială „Pavagii – iluminatul – canale – canale de scurgere și conducte de apă pe străzile Bucureștiului cu lungimea lor” din 1910, strada Nicolae Jitniță, ca și strada Șoimului/Halfon, figurează ca fiind iluminată cu gaz aerian.

Iosif Berman, născut în ziua de 17 ianuarie 1890 la Burdujeni, județul Dorohoi, avea în 1910 douăzeci de ani și se afla în localitatea natală sau la Cernăuți unde deprindea tehnica fotografiei de la fotografii pe care îi vizita frecvent.

Vine la București în 1911 și obține prin concurs postul de reporter – fotograf  la „Gazeta Ilustrată”. Primul număr al săptămânalului a apărut în ziua de 17 decembrie 1911. Cum fotografia înfățișează, printre altele, zăpada și caldarâmul înghețat rezultă că nu putea fi făcută înaintea iernii 1911 – 1912.

În timpul Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918) Iosif Berman a activat ca reporter – fotograf de front. Revoluția Rusă l-a surprins în 1917 la Odessa. Ajunge la Novorosiisk, în Caucaz, unde se căsătorește și unde i se naște primul copil. Continuarea sub diverse forme violente a evenimentelor revoluționare l-a forțat să se refugieze, între 1920 și 1923, la Constantinopol.

Înseamnă deci că pe durata războiului, până în 1923 nu avea cum să fotografieze strada Nicolae Jitniță din București pentru că nu se afla în România. Dar între 1911-1912 și 1914?

Răspunsul îl aflăm analizând câteva detalii din fotografie.

Vestimentația celor doi trecători este una modernă, trecută mult de moda specifică perioadei dinaintea Primului Război Mondial. Se potrivește însă anilor ’20 – ’30 – ’40 ca și profilul automobilului din plan mai îndepărtat.

Putem astfel afirma că fotografia a fost făcută în sau după după anul 1923.

Felinarul („lanterna”) de la care am pornit era tipic pentru București. Utilizarea lui a început spre sfârșitul veacului al XIX-lea și a fost generalizată în întregul oraș.

Oficial se numea „lanternă pătrată de aramă”. Putea fi montat pe zid, pe stâlpi, de obicei metalici, sau direct pe „grilaje”.

La sfârșitul anului 1902 din 3.970 de felinare în funcțiune, 3096 erau de acest tip.

Iată-l în 1906 pe strada Radu Calomfirescu, lângă casa care aparținea arhitectului Leonida Negrescu.

Și în Cotroceniul anului 1932, în fața Bisericii Sf. Elefterie vechi.

A dăinuit, cu adaptări tehnice generate de evoluția soluțiilor de producere a luminii prin arderea gazului aerian, până ce iluminatul electric s-a impus definitiv. În 1935 Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a propus utilizarea unei lanterne tip Lampart, cu elemente incandescente în serie (bec multiplu), mult mai eficientă, care corespundea tuturor cerințelor tehnice moderne, dar cu aspect schimbat.

Timpul nu a avut răbdare și acțiunea începută nu a mai fost dusă la bun sfârșit.

***

Sursele de lumină utilizate de lanternele bucureștene, becurile de gaz, au cunoscut un proces continuu de perfecționare. Începutul iluminatului cu gaz aerian a fost marcat de becul tip „fluture” în care flacăra ardea liber și producea lumină.

În jurul anului 1880, austriacul Carl Auer von Welsbach descoperă că prin încălzire sărurile de cesiu și de thoriu devin luminiscente având o emisivitate scăzută în infraroșu, dar una foarte bună în spectrul vizibil.

Pornind de la acest fenomen realizează în 1886 o sită care atunci când este încălzită la o flacără radiază intens în cea mai mare parte a spectrului vizibil și foarte puțin în infraroșu conducând astfel la creșterea eficacității luminoase. Este cunoscută ca „sita Auer„ sau „sita incandescentă”.

Adăugată becului de gaz tip „fluture”, cu ardere liberă, a condus la apariția în 1893 a „becului Auer”. Acesta producea o lumină albă, intensă și concura cu succes becul electric.

„Numai după ce Auer von Welsbach a descoperit în 1886 că pământurile rare, în special thoriul, au proprietatea de a emite prin încălzire foarte multe raze luminoase și le-a utilizat la îmbibarea sitelor așezate deasupra flăcărilor produse prin arderea gazului, putem spune că a început adevărata eră a iluminatului public cu gaz aerian”

În București „becurile Auer s’au introdus în 1904, după lungi discuțiuni, fiindcă societatea concesionară nu voia să-și micșoreze vânzările de gaz, deoarece becurile Auer consumau mult mai puțin”.

La data de 19 octombrie 1902, în raportul pe care l-a prezentat Consiliului Comunal, primarul Ioan Procopie Dumitrescu menționa: „La venirea nόstră am găsit Comuna în proces cu Compania de gaz, pentru amenḑile ce i s’a aplicat din causa lipseĭ de putere luminătόre și de puritate a gazului, precum și pentru că nu voia să înființeze becul Auer la lămpile actuale în conformitate cu contractul. Noĭ am continuat acest proces făcênd cerere de reziliere a contractuluĭ, urmărind în acelaș timp înaintea Consiliuluĭ și respingerea prelungiriĭ contractuluĭ de iluminat cu gaz aeriform”.

***

Becul Auer a fost la rându-i perfecționat. A apărut astfel becul „Kern”, dar mai ales becul cu site incandescente multiple. În București au fost folosite amândouă. Datorită performanțelor sale, cel din urmă s-a impus cu repeziciune și a fost practic generalizat. Societatea Generală de Gaz și de Electricitate a optat pentru becul invers multiplu tip „Farkaș”.

„Aceste arzătoare au fost instalate, în general, în lanternele vechi, modificate în așa fel să li se asigure pe cât posibil o etanșeitate, căci efectul vântului asupra sitelor incandescente este dezastruos; sita dă impresia că se stinge și se reaprinde.

Primele site au fost făcute din bumbac, apoi din fire de bumbac fine, impregnate cu săruri de thoriu și ceriu. Firele de bumbac au fost înlocuite cu fire de mătasă artificială”.

„În anul 1926 iluminatul public se făcea în trei feluri, împărțind capitala în trei zone: prin electricitate, prin gaz aerian și prin lămpi sistem „Olso” ce folosesc un compus de gaz lampant și spirt. În acest an (1926) se introduce la iluminatul cu gaz becuri multiple „Farkaș” la un număr de 1.170 felinare, care e mărit în 1927 la 3.619. Cu lămpi „Olso” sunt iluminate cartierele și străzile de la periferie. Acest iluminat s-a introdus în 1922 cu 300 de lămpi care ajung la 580 în 1927”.

„Ulița Jicniții pe la paharnic Ianaiche” a fost iluminată încă din anul 1830. Felinarele foloseau lumânări din seu cu toate că „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” interzicea acest lucru: „Aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn, sau cu untură de pește, iar nu cu lumînări”. Trecerea suscesivă a acesteia prin toate sistemele vremii, ulei dens, petrol lampant, gaz aerian, nu a fost chiar întâmplătoare. Felinarul de pe strada Nicolae Jitniță este unul dintre acelea care au fost adaptate pentru utilizarea becului Farkaș.

Iosif Berman nu-l putea fotografia decât în sau după anul 1926.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Vacanțe-n România: marea, munții, bogățiile Patriei.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Puțin după ora 13:00 cei doi militari care ne-au întâmpinat la intrare au apărut pe toloacă. Cu glas sigur, puternic gradatul a dat comanda:

– Atențiune!

S-a făcut liniște și toți ochii s-au îndreptat spre ei.

***

Fără să fim instruiți, reacția a fost, parțial, corectă. Dacă cei așezați pe valize țâșneau în picioare ar fi fost ca la regulament! Noi nu știam! Încă!

***

Gradul și atitudinea demonstrau că locotenentul major este „șeful”. Concis și apăsat, pe un ton exersat să dea ordine și comenzi, ca un veritabil comandant ne-a prezentat „situația operativă”, ne-a informat că se va executa apelul nominal după care ne vom deplasa către Gara de Nord pe traseul… Pentru buna desfășurare a acestor activități ne-a ordonat să răspundem tare și clar „Prezent!” atunci când ne auzim numele și apoi să  ocupăm locul pe care cei doi sergenți ni-l vor indica în formația de deplasare. Au fost primele semne că milităria coboară din pod!

În sfârșit, s-au deschis larg porțile și formația astfel constituită, încadrată de cei patru artileriști s-a pus în mișcare. Mulțimea adunată în stradă ne-a urmat în tăcere ca un, Doamne iartă-mă!, cortegiu funerar. Tot drumul m-am întrebat ce ar putea ascunde valizele alea pe care niște băieți le târau, la propriu, de-i trecea transpirația. Aveam eu o bănuială: mâncărică bună de acasă.

Ajunși în gară ne-am îmbarcat, nu fără oarecare agitație, în acceleratul de Timișoara. Trenul avea în compunere mai multe vagoane pe care scria mare, cu cretă, „Rezervat MApN” . Și am plecat. Mă stăpânea o stare de discomfort deși conversația cu prietenii era plăcută. Făceam eforturi să nu mă mai gândesc la ce va urma.

Videle, Roșiorii de Vede… drumul îmi era cunoscut. Îl parcursesem de câteva ori înainte. După ce am trecut Oltul la Stoenești cei doi sergenți ne-au anunțat să ne pregătim de coborâre în stația următoare – Caracal. Sergentul major de la comisariat avusese dreptate. Era la Caracal!

În gară ne așteptau întăriri: o grupă de câțiva soldați condusă de un caporal și un autocamion militar. Băieții s-au alătural însoțitorilor noștri și ne-au ajutat să refacem formația de deplasare. Profitând de foiala din jur am intrat în vorbă cu caporalul. Mi s-a părut mie mai șmecheros, mai abordabil. Am aflat ușor că e bucovinean de pe lângă Rădăuți, că vom face parte dintr-o unitate de artilerie și că ne vom deplasa pe jos.

– E mult de mers? l-am întrebat.

– Cam mult! Pe strada principală din fața gării până la liceu și apoi la dreapta pe lângă biserică pe o stradă luuungă, pavată cu piatră, care duce la cimitir.

– Aoleo! Cred că noi ne aflăm aici pentru altceva! A început să râdă.

– Nu, nu mergem acolo! Unitatea e gard în gard cu cimitirul.

– Și autocamionul e pentru ăia care nu rezistă?

– Nici vorbă! Soldatul român rezistă. Vedeți voi! E pentru valize.

După alte câteva formalități organizatorice am pornit, „protejați” de militari, spre noua noastră casă. Strada care începea în fața gării arăta bine. Dreaptă, asfaltată, cu pomi frumoși pe margine îmi amintea de bulevardele asemănătoare din Târgoviște sau din Ploiești, fără să fie chiar un bulevard. În schimb cea care „duce la cimitir” arăta ca străzile din mahalaua mea bucureșteană: curată, trotuare înguste, pavată cu piatră cubică pe o porțiune și în rest cu piatră de râu, case modeste – mai pricăjite ca cele din Vitan, multe fără apă curentă și canalizare. Pentru cei crescuți numai la asfalt și în case arătoase, confortabile putea fi deprimant. Caporalul nu glumise. Unitatea se afla chiar lângă lăcașul de veșnică odihnă care urma să joace un rol foarte important în existența noastră cazonă.

Pe platoul în jurul căruia erau concentrate principalele clădiri ne-a întâmpinat un adevărat comitet de primire:

  • Locotenent colonelul Păun, locțiitorul politic al comandantului,
  • Maiorul Chihaia Mihail, șeful Statului major,
  • Locotenent colonelul Segărceanu, activist politic (educație ostășească),
  • Căpitanul Stoica Stelian, comandantul Bateriei TR,
  • Locotenentul Stănescu Nicolae, comandantul Plutonului 1,

Și cei doi ofițeri care ne-au adus de la București:

  • Locotenentul major Popescu, comandantul Plutonului 2,
  • Locotenentul Marinescu, comandantul Plutonului 3.

Maiorul Chihaia ne-a urat bun venit în unitatea militară UM 01462 – Regimentul 29 AAT (Artilerie AntiTanc) din compunerea Armatei a 4-a. și a precizat că acolo unde ne aflăm guvernează alt tip de reguli.

Ne-a sfătuit să ni le însușim, dar mai ales să le respectăm pentru a evita „să ne ciocnim pe traiectorie”. Asta cu traiectoria mi-a plăcut!

Cei doi sergenți care ne-au însoțit pe drum, plus un al treilea, urmau să „colaboreze” cu noi până la depunerea jurământului pentru a ne introduce în „tainele” vieții de cazarmă. Apoi am intrat în „programul ordonat”. Totul s-a desfășurat cu o eficiență uluitoare. Am fost grupați pe plutoane folosind listele întocmite dinainte, ne-am recuperat valizele aliniate șnur pe platou, am fost conduși la pavilionul destinat bateriei TR și ni s-au repartizat paturile pe care le vom folosi până la „liberare”. Clădirea era o hardughie care adăpostea, în principal, două dormitoare imense încălzite cu lemne (la parter și la etaj), dotate cu paturi suprapuse, dar și alte facilități specifice: toalete turcești, spălătoare, birouri, spații de depozitare, săli de curs.

Fără zăbavă, în șir indian,  am trecut pe la ușa magaziei de efecte unde, pe brațele întinse în față, fiecare a primit din mâna plutonierului de baterie, care era … sergent major, uniforma de iarnă (veston, pantaloni, bonetă), centura, vestă tricotată, bocanci, cămașă fără guler, maiou, izmene, două perechi de ciorapi, papuci, prosop, accesorii (semne de armă, petlițe, trese de militar TR).  Or mai fi fost și altele! Toate nou – nouțe, de la „ștoc”.

***

„Plutonier de baterie”, ca și „Plutonier de companie” era o funcție încadrată cu un subofițer, de regulă sergent major, care se ocupa de problemele godpodărești și administrative.

***

După ce le-am depus pe pat, în papuci și cu prosopul pe umăr am fost conduși la baie. Stabilimentul se afla în clădirea spălătoriei fiind de fapt o sală fără gresie sau faianță, cu vreo douăzeci de dușuri fără robineți atârnate în tavan și un vestiar. Cei a căror frizură necesita intervenție treceau pe la unul dintre frizerii civili aduși din oraș. Mergea repede! Tunsoarea „la chelie” nu era acceptată chiar dacă împricinații o doreau. Cei care purtau mustață au trebuit să renunțe la podoabă. Pentru mulți dezbrăcatul „la pielea goală” și dușul la comun a fost o încercare grea. Nu o spuneau, dar se vedea. Anii de sport practicat în echipă mă lecuiseră de orice inhibiție. Ni s-a ordonat să ne grupăm câte doi la un duș și să băgăm viteză pentru că apa caldă curge doar un sfert de oră pentru fiecare serie.

Spălați, curați și uscați am început chinuitoarea operațiune de ajustare a uniformelor prin schimbarea între noi a pieselor vestimentare nepotrivite. Pentru ceva timp dormitorul de la parter, în care eu aveam patul lângă sobă, s-a transformat într-un târg haios prin care mișunau niște unii îmbrăcați parțial în uniformă militară căutând cu pantalonii, cu vestonul sau cu bocancii în mână, ca la Taica Lazăr, un partener de schimb. Ce n-am reușit noi s-a rezolvat a doua zi, la magazie, după o revistă de front, astfel încât toți să arătăm ca la regulament.

Și când târguiala mergea mai abitir un semnal de goarnă a acoperit zumzetul tocmelilor. S-a lăsat liniștea și am încremenit. Nu ne așteptam și nu știam cum trebuie să reacționăm. Sergentul Vilinschi Eduard, cel care conducea programul plutonului meu (Plutonul 1), ne-a lămurit că anunța masa de seară, dar că nouă nu ni se alocaseră drepturile de hrană pentru ziua aceea, așa că vom mânca în sala de studiu hrana rece primită la plecare sau ce mai avem prin valize.

***

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România” prevedea că „absolvenții de liceu, reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățamînt superior, îndeplinesc serviciul militar cu termen redus, beneficiind de drepturile prevăzute pentru elevii școlilor militare.
Încorporarea lor se va face la 1 octombrie al fiecarui an”.

Legal deci, în ziua de 30 septembrie nu făceam parte din efectivul unității, nu eram cuprinși în Ordinul de zi corespunzător și în consecință nu ne fuseseră alocate drepturile de hrană. Soluția era să primim hrană rece de la centrele militare care ne recrutaseră, ceea ce s-a și întâmplat.

Ordinul de zi pe unitate era (cred că este și azi) un document scris. Se emitea zilnic și era semnat de comandant și de șeful statului major. Conținea dispoziții care reglementau buna funcționare a unității de la numirea personalului de serviciu până la mișcările de armament și de muniție sau de la alocarea și scoaterea de la drepturile de hrană și bănești până la datele privind organizarea și desfășurarea instrunției.

Astăzi, niște jurnaliști angajați care n-au trecut, nici măcar în vizită, printr-o unitate militară folosesc termenul cu un alt înțeles, mult mai util cauzei.

***

Ziua s-a încheiat cu prima lecție despre programul de seară: Ce este băncuța de la capul patului, ce face ea și cum se folosește, cum se împăturește uniforma și unde îi este locul, unde și cum se păstrează bocancii pe timpul nopții, cum e orânduită folosirea spălătorului unde nu curge decât apă rece, cu ce ne echipăm pentru înviorarea de dimineață, când și cum se dă stingerea, ce obligații avem după aceea, cum stă treaba cu serviciul de noapte, adică plantonul și alte învățături care, cel puțin la prima vedere, păreau ciudate.

Echipat cu pijamaua kaki din dotare m-am întins la etajul patului suprapus pe care îl împărțeam cu colegul meu Viorel Cheslărenu. Cu mîinile sub cap și cu ochii închiși făceam bilanțul zilei și așteptam sunetul strident al goarnei care ne anunța că urmează să vină colonelul Ene pe la gene. Era o variantă adaptată, atât cât  s-a priceput gornistul, a cunoscutei melodii pentru trompetă „Il Silenzio” (Liniștea) compusă de Nini Rosso și Guglielmo Brezza, oricum mai calmă și mai liniștitoare decât celelalte semnale mobilizatoare slobozite din nesuferitul instrument.

Mă gândeam că vor urma opt ore de somn binefăcător. N-a fost să fie! Noi, cei aflați acolo și veniți din București, reprezentam cam jumătate din efectivul total. Ceilalți urmau să se prezinte la unitate în cursul serii și al nopții. Puțin după stingere a apărut și Țiganu, bunul meu prieten de care mă lega o relație specială. Venea de la Constanța. Apoi toată noaptea s-au foit prin dormitor colegii sosiți din țară.

Așa s-a încheiat prima zi petrecută în cazarmă. Ce a urmat a fost o încercare și o experiență de viață necesară, unică, utilă și irepetabilă.

Citiți partea întîicitiți partea a doua

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină a fost stârnită de această fotografie.

Este păstrată de Muzeul Țăranului Român în arhivele sale. Aparține fotografului Iosif Berman, are subiectul „O stradă bucureșteană”, este plasată în intervalul de timp 01 ianuarie 1910 – 17 septembrie 1941, are codul MNTR AE MIP B 5303 și este însoțită de explicația „Scenă urbană surprinsă pe strada Nicolae Jitnița din Cartierul Evreiesc. În anii ’80, odată cu sistematizarea centrului capitalei, strada și clădirile din imagine au dispărut cu totul”.

Au scris despre ea cei de la Cartierul Evreiesc, dar și domnul Gilly Graur. Sesizând probabil ciudățenia și lărgimea datării făcute de MȚR („cândva în perioada interbelică”), domnia sa a lansat indirect o provocare: „Deocamdată nici pasionații de „vintage” n-au reușit să afle anul exact, sper să revin cu amănunte în această privință”.

Am acceptat-o și cum aflarea anului exact depășește puterile mele, mi-am propus să încerc doar a reduce intervalul de treizeci și unu de ani stabilit cu precizie de Muzeul Țăranului Român.

Iată „A osteninţei mele răsădire şi odrăslire”:

Nițică istorie

Strada Nicolae Jitniță se afla în mahalaua Popescului, „una din cele mai vechi din București, deși documentar apare abia în 1718; într-însa se afla jitnița sau magazia de grîne a domniei; tot aici și-au avut așezările evreii cei dintîi, spanioli, făcându-și și sinagoga”. [Constantin C. Giurescu]

„E numită astfel după vechea familiă a boierilor din Popescĭ, („boieri români de clasa I-a” [Pappasoglu]) carĭ se urmăresc în hrisόve pênĕ la 1600”. [Ionescu-Gion]

Mahalaua s-a dezvoltat în zona pe care istorici au determinat-o ca fiind leagănul Bucureștilor, „tărâmul unde locuitorii au început a face urbea și a se coloniza pe marginea apei Dâmbovița, partea stângă a acestui râu, pe un deal pe care se află astăzi situate suburbiile Dobroteasa, Apostolii, Staicu, Sârbii, Olteni, Foișorul, Jicnița și Udricani, unde nobila și vechea familie a lui Udriște Năsturel Herăscul, descendenta comitelui Henurih Năsturel, a fondat întâia biserică cu patronajul Bunei Vestiri, ce este astăzi a suburbiei Dobroteasa, numire slavonă ce s-a dat acestui tărâm și care se traduce „buni părinți”. Se înțelege din aceasta că împreună cu populația ce s-a stabilit, au fost și mai mulți boieri mari, adică căpitani sau belieri mari (belier – învățător, dascăl [Șăineanu]) pe care totdeauna Românii i-au numit părinți ai țării”. [Pappasoglu]

În 1789, conform primei împărțiri administrative a Bucureștilor, împreună cu mahalalele Staicu, Apostolu, Cărămidari, Foişoru, Broşteni, Sf. Spiridon, Vlădica, Sf. Ecaterina, Radu Vodă, Slobozia, Bărbătescu, Sârbi, Dobroteasa, Flămânda, Arhimandritul, Golescu și Domniţa Bălaşa făcea parte din „Plasa Broscenilor” aflată spre sudul orașului.

Catagrafia generală din anul 1831 plasează mahalaua Popescului în „Văpseaua Albastră” înregistrând în cuprinsul ei 176 de familii, 131 de case și 1278 de locuitori.

„La 1743, Mitropolitul Neofit, marele logofĕt Constantin Brâncovénu și Domnița Bălașa Brâncovénu aŭ locurĭ în mahalaua Popesculuĭ” [Ionescu – Gion], acolo unde au locuit în prima jumătate a secolului XVIII și bancherii Aron Levy și Solomon Halfon.

După Războiul Ruso–Turc din 1828-1829, în timpul administrației militare rusești a Țării Românești conduse de generalul Pavel Kiseleff, mahalaua a făcut primii pași pe calea modernizării și a urbanizării. „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” din 1830 stabilea norme obligatorii pentru tot orașul.

Așa se face că, odată cu „acele patru ulițe mari, precum și cu toate ulițele târgului”, uliței „Jicniții pe la paharnic Ianaiche” i s-au pus „felinare încrucișate, întru depărtare de cîte zece stînjeni unul de altul, aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn sau cu untură de pește și s-au socotit pe temeiu ca lumina lor să ție 12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”.

Pe lângă felinare, pentru a asigura liniștea și paza avutului locuitorilor a fost instalată „straja de noapte”. Era formată din oameni înarmați aflați în posturi fixe „la Dumitru rachieru, la Lapa cojocaru, la Vasile Pastramă, la generalul Mavru, La Aron Levi ovreiul, la Costache cîrciumaru și la Halfon zaraf – bașa”.

„Catastihul patentarilor de neguțători și meseriași împărțiți pă corporații” din 1832 înregistra în „mahalaua Popescu” 15 categorii profesionale cu 28 de patentari (comercianți plătitori de patentă – impozit anual):

  • Băcani (2)
  • Câciumari cu Rachieri, Cofetari și Bucătari (5)
  • Cafegii (2)
  • Precupeți cu Vărari și Pastramagii (1)
  • Arendași și cei ce uneltesc negoțuri și alte spiculații d’an picerile (2)
  • Cojocari supțiri (1)
  • Cizmari și Pantofari (1)
  • Brutari cu Franzelari și Făinari (3)
  • Simigii (1)
  • Croitori cu Telali, Ibrișimgii și Ceaprazari (1)
  • Bărbieri (1)
  • Bragagii cu Halvagii și Șerbeccii (2)
  • Covaci cu Tufeccii, Fișeccii și Cuțitari (1)
  • Dogari (1)
  • Potcovari și Fierari (6)

Zestrea economică a zonei era, cam tot pe atunci, completată și de câteva zalhanale, abatoare rudimentare care pe lângă beneficii, le aduceau locuitorilor și mari neplăceri.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii și Valahii, domnul ghenăral leitenant și a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile și sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, și a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în două cu sângele, baliga și celălalt murdalăc ce se scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”.

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

Comunitatea evreilor sefarzi, constituită în 1730 cu „întărirea” dată de domnitorul Nicolae Mavrocordat sfetnicilor săi, evrei de rit spaniol, Daniel de Fonseca și Menteș Bally, a avut o contribuție majoră la propășirea economică, socială și culturală a mahalalei. „Aceștia (sefarzii) sunt evreii de origine spaniolă, odinioară supuși otomani, cari întrec restul coreligionarilor ashkenasim cât privește starea lor materială și intelectuală” [Iulius Barasch], așezați în București în jurul anului 1800 când au venit în număr mare din Turcia, „într-o stare cam sărăcică”.

Organizați în grupuri compacte și-au construit case și s-au stabilit, în principal, în mahalaua Popescului, pe lângă Calea Văcărești până aproape de Curtea veche și Hanul lui Manuc și pe strada Carol până la Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor).

Au ajuns în scurt timp să posede „bogății foarte însemnate, ocupația lor principală fiind negoțul”. Se aflau „printre dânșii bancheri, manufacturiști și neguțători de grâne” dar și medici, meșteșugari, artiști, ceasornicari, croitori, căldărari, tinichigii, vinari, mijlocitori de afaceri. „Ei se bucură de un credit respectabil printre neguțitorii evrei și creștini pentru că trec drepți și cinstiți în negoț” [Iulius Barasch].

S-au împămâtenit temeinic și au cosolidat viața comunitară. Și-au ridicat „havră”, cea mai frumoasă sinagogă din București, Templul Mare Spaniol, Ca’al Grande – Cahal Kadoș Gadol, dar și altele în preajma ei, au înființat o școală de băieți, cea mai veche școală israelită din oraș (strada Haiducul Bujor, fostă Corbului, nr. 10) și una de fete, au construit una dintre primele băi publice moderne (Baia Meltzer), au întemeiat chiar și un teatru (Avram Goldfaden – Grădina Jignița/Teatrul Lieblich).

Cercetătoarea Cristina Toma sintetizează astfel existența comunității sefarde din București: „Se poate spune că într-un sfert de mileniu de istorie bucureșteană, aceasta a crescut. Membrii ei trăiau în bună înțelegere cu locuitării țării de adopție și și-au adus mereu contribuția la dezvoltarea acesteia.

Astfel secolul XVIII a fost mai mult pentru tatonare și adaptare într-o țară nouă, abea cunoscută.

Secolul XIX poate fi considerat veacul consolidării, pentru că atunci au luat naștere cele mai importante instituții care definesc viața comunitară, dar s-a intensificat și procesul de participare tot mai activă la viața țării de adopție și chiar la războaiele pe care țara a trebuit să le ducă.

Începutul secolului XX a fost pentru evreii de rit spaniol o epocă romantică marcată de entuziasm și mulțumire de sine ce aveau să se estompeze odată cu ascensiunea extremei drepte” și mai târziu a comunismului care a spulberat speranțele și năzuințele tuturor cetățenilor români.

În 1712 zestrea mahalalei s-a îmbogățit cu o biserică. Ctitorită de Gheorghe Totoescul, căpitan de lefegii și de Chița, soacra sa, avea hramul Sfântul Nicolae și pentru a o deosebi de biserica cu același hram din apropiere (mahalaua Sârbi) se va numi Biserica Sfântul Nicolae (de la) Jitniță deoarece se afla în preajma jitniței domnești. Rudolf Athur von Borroczyn o marchează pe planul său din 1852 sub denumirea de „Biserika Sᵗ. Nikolae Popesku”. Străduța croită pe lângă ea pentru a face legătura între calea Văcărești și strada Sfântul Ioan Nou a căpătat și ea numele de Nicolae Jitniță (Sf. Nicolae Jitniță) sau „Jignița”.

Biserica, martor vechi al evoluției orașului, se bucura de faimă și era frecventată de mulți credincioși din parohie, dar și din alte zone ale orașului.

Cele două turle contrastau izbitor cu restul construcției. Realizate din lemn, acestea erau protejate în întregime cu tablă. Ansamblul arăta ciudat, mai altfel decât celelalte biserici din arhiepiscopia Bucureștilor.

A fost demolată, ca și cartierul din preajmă, în vara anului 1986.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

Gata și cu ’73 – călătoream comod și plăcut cu vagoanele-restaurant și de dormit, ne relaxam pescuind și predam deșeurile metalice și refractare.

Va urma!