despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (III) – Cartea verde

scris de C. D. Mocanu

Un film documentar foarte bine realizat de Viasat History despre evoluția Chinei de la Al Doilea Război Mondial până în prezent, mi-a adus aminte de Învățăturile lui Mao, veneratul conducător chinez, adunate în vestita și mult comentata Cărticică roșie. În anii ’80 m-am străduit să capăt un exemplar dar se pare că nu m-am străduit suficient. Nu am avut succes iar după ’89 mi-a pierit interesul.

În schimb, am reușit cam tot pe atunci să intru în posesia unei alte cărți faimoase. Este vorba de Cartea verde scrisă de ciudatul, excentricul și controversatul Muammar Al Qadhafi (7 iunie 1942 – 20 octombrie 2011), conducătorul Libiei (Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă) între 1969 și 2011.

Știam că opera colonelului Qadhafi era tradusă în multe limbi și atent analizată de unele universități din Europa dar nu mă așteptam să găsesc o versiune în română.

Pontul mi-a fost vândut de niște băieți informați. Asta le era meseria. Mi-au explicat că circulația cărții în România este tolerată, nefiind oficial editată de Editura Politică. O distribuia, ca material de promovare (!!!!) agenția companiei Libyan Arab Airlines care opera și la București din 1979. Avea sediul pe bulevardul Magheru, între strada Biserica Amzei și Piața Romană. Am fost avertizat că pentru a o primi va trebui să explic  convingător la ce o voi folosi.

***

Autoritățile n-au interzis cărticica, deși în raport cu ideologia oficială ar fi avut motive să o facă. Interesele noastre economice în Libia erau mult prea mari. Prin Întreprinderea de cooperare economică cu străinătatea ROMPETROL, România avea concesiunea mai multor perimetre petrolifere în care desfășura activități de explorare, dezvoltare și exploatare iar prin ROMELECTRO construia linii electrice și stații de transformare.

***

Și s-a întâmplat întocmai. M-a întâmpinat o tânără româncă. Auzind ce mă aduce acolo a chemat o  doamnă care părea a fi șefa agenției. Ceva mai vârstnică, vreo patruzeci de ani, chipeșă, zâmbitoare, îmbrăcată elegant, parfumată cam excesiv, mi s-a adresat într-o română stricată dar plăcută, chiar distractivă. După formulele de politețe a trecut direct la subiect întrebând ce voi face cu Cartea verde. Fusesem prevenit și aveam răspunsul pregătit. I-am spus că sunt cursant la Academia de Studii Sociale și Politice „Ștefan Gheorghiu” și că voi elabora o lucrare privind particularitățile ideologiei socialiste în diferite zone ale lumii. Era evident o minciună însă una care conținea un sâmbure de adevăr. În acea periodă urmam cursurile Centrului de Perfecționare a Cadrelor de Conducere din Economie (CEPECA) de pe lângă „Ștefan Gheorghiu”. Legitimația o dovedea fără putință de tăgadă. În mod obligatoriu petreceam acolo câte o lună pe an pentru a învăța tehnici, metode și mijloace moderne de organizare și conducere a întreprinderilor. Explicația a fost credibilă. Frumoasa doamnă a deschis sertarul biroului, a scos două exemplare cu dimensiuni diferite și m-a întrebat pe care îl prefer. Scurta mea ezitare a determinat-o să mi le întindă pe amândouă. Așa am intrat în posesia cărțuliilor.

Conducătorul libian a fost exponentul „socialismului islamic”, o ideologie originală care aduna într-un amestec nefiresc naționalismul arab, unele concepte capitaliste și „democrația populară”. Cred că idealurile acestei filozofii politice erau cuprinse în Cartea verde. N-am reușit să citesc mai mult de două pagini. Îmi erau suficiente aberațiile autohtone. Cele libiene nu mai încăpeau.

Muammar Al Qadhafi și-a condus țara timp de patruzeci și doi de ani. A avut parte de un sfârșit cumplit. Libia, altădată bogată și prosperă, este în prezent devastată de un îndârjit război civil. Cui o fi folosind? Colecția mea de urme ale trecutului s-a îmbogățit cu o piesă interesantă.

Nițică istorie – Primăverii – precizări (II)

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis.

Să ne întoarcem la istorie!

Toamna anului 1933 (13 noiembrie) a marcat începerea lucrărilor de asanare a bălților de pe cursul Colentinei și transformarea acestora în lacuri cu o folosință complexă. Visul îndrăzneț al directorului Uzinelor Comunale București (U.C.B.) Nicolae Caranfil, transformat în realitate de o mână de excepționali ingineri (Dorin Pavel, D.R. Corbu, Gh. Vladimirescu, A.G. Vuzitas, Theodora Curelea, Al. Aricescu), a îmbogățit zestrea Bucureștiului cu lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Pantelimon, Cernica așa cum le știm azi. Pe malurile acestora au apărut zone verzi destinate publicului (parcuri, grădini, ștranduri, terase, baze sportive).

În 1935 lucrările din zona Herăstrău – Floreasca intrau în faza finală. Lacul Herăstrău a fost umplut în septembrie, simultan cu amenajarea parcului dimprejurul acestuia. Nicolae Caranfil vizita cu regularitate șantierul. Atunci, se pare, că i-a venit ideea de a construi în vecinătate un cartier, probabil, pentru funcționarii U.C.B. Momentul era favorabil și energicul director nu a ezitat.

Efectele Crizei economice, pornite de departe în 1929, s-au răspândit ca ciuma și au ajuns și pe meleaguri bucureștene. Banca Marmorosch – Blank, una dintre cele mai mari, a început să nu se mai simtă bine  îndată după prăbușirea marilor bănci germane și austriece. Administrarea incorectă a fondurilor acumulate, încălcarea regulilor de conduită bancară și a moralității, microbi locali foarte rezistenți, i-au pecetluit soarta.

„Ziua neagră” a băncii a fost miercuri, 21 octombrie 1931 când strada Doamnei s-a umplut cu o mare de oameni care încercau să ajungă la ghișee. Aflată în incapacitate de plată nu a mai putut face față cererilor de restituire a depozitelor și la sfârșitul lunii octombrie banca Marmorosch – Blank a solicitat acordarea „concordatului preventiv”. Practic, a intrat în lichidare.

În așteptarea unor „minuni” salvatoare, administratorii au decis să vândă o parte din active. Între acestea se găsea și un teren, cu suprafața de circa 13 ha, parte din vechea Grădină Bordei, delimitat la nord și la est de Lacul Floreasca, la sud de Calea Dorobanților – Șos. La Fabrica Popovici, și la vest de șos. Jianu care a fost cumpărat de Primărie în 1932. Tranzacția, discutabilă chiar scandaloasă, a fost „influențată” de Carol al II-lea. Primarul Dem I. Dobrescu cedează și plătește un preț cu mult peste valoarea reală a terenului.

Pentru a-și recupera măcar suma investită, Primăria încearcă să-i găsească utilitatea. În aval de ecluza Herăstrău, pe malul Lacului Floreasca, amenajează Parcul Bordei (3,3 ha) inaugurat în 1938. Este cel care, mai de curând, a făcut obiectul unui scandal public, încă nefinalizat. Diferența (circa 10 ha) a fost rezervată parcelării și apoi vânzării pentru construirea de locuințe. Este Parcelarea Bordei.

Nicolae Caranfil, director al S.G.G.E. dar și al U.C.B., pune la punct un aranjament financiar cu Primăria (primar Alexandru Gh. Donescu) și în 1935 obține, inițial pentru U.C.B., un teren în partea de nord a parcelării.

Zona adiacentă şoselei Jianu(bulevardul Aviatorilor), delimitată de străzile R. (Herăstrău), S. (Armindenului), N. (Jean Monnet), A. (Mircea Eliade) ajunge astfel cunoscută ca Parcelarea U.C.B. sau Parcelarea (Parcul) Jianu care include şi străzile Q. (Heleşteului) şi P. (Crângului).

Proiectarea ansamblului a fost încredinţată arhitectului Octav Doicescu care a avut ca beneficiar… Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate, al cărei angajat era din 1932, şi nu Uzinele Comunale aşa cum s-ar putea crede.

Arhivele păstrează, cu siguranţă, motivul schimbării.  Putem doar bănui că este vorba de capacitatea financiară şi organizatorică redusă a U.C.B.

În plus, la Gaz şi Electricitate Nicolae Caranfil se simţea acasă. Să nu uităm că era „electrician” şi că de compania din bulevardul Tache Ionescu nr. 33 se leagă cele mai importante realizări tehnice, organizatorice şi administrative ale acestuia.

Este mai cunoscut ca director al U.C.B. deoarece rezultatul lucrărilor de asanare a bălţilor de pe cursul Colentinei, spectaculos dealtfel, a fost vizibil pentru toată lumea. Extinderea reţelei electrice şi parţial a celei de gaz, în tot oraşul, în comunele suburbane şi în localităţile din preajma Bucureştiului a presupus eforturi financiare şi tehnice foarte mari. Soluţiile de finanţare imaginate şi negociate cu mână sigură de Caranfil, soluţiile tehnice moderne, îndrăzneţe, ingenioase care ne situau în lumea bună a electroenergeticii europene, nu erau cunoscute de cei care beneficiau de progresul adus de electricitate.

Parcelele au fost puse la dispoziția lucrătorilor/funcționarilor de nivel mediu și înalt sprijiniți financiar, în condiții foarte avantajoase, să-și construiască locuințe printr-un sistem propriu al Societății Generale de Gaz și de Electricitate.

Octav Doicescu a proiectat mai multe tipuri de case unifamiliale, inclusiv pe a sa (str. A. (Mircea Eliade) nr. 2 colț cu str. R. (Herăstrău)) sau pentru cel mult două familii, parter şi etaj, cuplate sau independente, amplasate pe parcele de circa 400 m² şi înconjurate de mici grădini. Clădirile albe, tencuite cu praf de piatră, erau acoperite cu ţiglă roşie. Elemente de arhitectură tradițională, stilizate și modernizate (balcoane sau logii din lemn, ornamente discrete, coloane sculptate) le înfrumuseţau. Gardurile joase, construite din plasă metalică, permiteau trecătorilor să le admire. Străzile, pavate decorativ cu piatră cubică, nu aveau trotuare şi erau iluminate cu lămpi „Zürich” susţinute de stâlpi Mannesmann tip lampadar.

Coeficientul scăzut de ocupare a terenului, vegetația bogată, unitatea, coerența urbanistică și arhitecturală au dat cartierului un confort deosebit.

Willy Pragher a surprins în 1941 un colţ al Parcului Jianu. Este strada R. (Herăstrău) şi intersecţia acesteia cu strada S. (Armindenului). Comentariul original precizează: „Bucureşti: Cartierul Societăţii (Întreprinderii) de Gaz şi Electricitate, Jianu”.

Reprezentativă pentru nivelul de locuire al clasei de mijloc, expresie a progresului și modernizării societății, zona păstrează încă elemente de civilizație rurală. Vacile scoase la păscut pe terenurile libere, căruța trasă de cai, negustorul desculț care aducea la ușa clientului legume, fructe, zarzavaturi, verdețuri în coșuri transportate cu cobilița erau prezențe pitorești dispărute împreună cu proprietarii caselor îndată ce un nou regim politic și social s-a instalat în România.

Locul le-a fost luat de niște „săraci”, reprezentanți ai clasei muncitoare, ajunși doar pentru atât în fruntea celor mai importante dregătorii. Și pentru că numele de Parcelarea (Parcul) Jianu nu le plăcea, ba le mai și amintea de istoria recentă a zonei, au rebotezat acel colț de oraș Primăverii. Ce s-a întâmplat după aceea este îndeobște cunoscut.

Autori dornici de notorietate, de senzațional, l-au numit „Cartierul Interzis” și au scris „un fel de ghid prin faimosul și încă enigmaticul cartier al „Epocii de Aur” cunoscut drept Cartierul Primăverii”. În realitate, acesta nu a fost niciodată al „Epocii de Aur”, ci al S.G.G.E. și al lucrătorilor ei iar lucrarea nu este un ghid al cartierului, ci al unora „dintre cei mai cunoscuți locatari care au făcut parte din nomenclatura de partid din România de la venirea la putere a Partidului Comunist” .

Primăverii nu a fost un cartier interzis în înțelesul cuvântului. Era o zonă specială, cu un regim special determinat de faptul că acolo locuiau cei mai importanți conducători de partid și de stat. Într-o anumită parte, accesul era restricționat temporar în anumite momente ale zilei sau atunci când importanții locatari desfășurau diverse activități în aer liber. Restul cartierului era atent supravegheat dar niciodată accesul nu a fost interzis. Am trecut nestingherit, de zeci de ori, pe străzile din preajmă, atunci când mă îndreptam spre Restaurantul Bordei sau spre Pescăruș. S-a întâmplat, mai ales seara, să fiu legitimat de mililțienii care patrulau în zonă și întrebat ce interese mă poartă pe acolo. Totdeauna mi-am continuat drumul fără incidente.

După decembrie 1989, în Parcul Jianu s-au înstăpânit „bogații” capitalismului românesc sau cei veniți de aiurea, mânați de mirosul prăzii lăsate fără apărare și s-au apucat să modifice după gustul lor, de cele mai multe ori îndoielnic, mândrețea de case desenate de Octav Doicescu. Au ignorat, la adăpostul impunității garantate chiar de reprezentanți ai autorităților, restricțiile specifice unei zone protejate, regulile și reglementările legale. Ca-n junglă! Un număr mic de imobile mai păstrează încă stilul și aspectul originale.

Mai vârstnicul meu coleg, inginerul Lucian C., a revendicat la momentul potrivit casa pe care tatăl lui, directorul C. de la Gaz și Electricitate, a construit-o pentru familia sa pe strada Heleșteului. Nea Lucică și-a petrecut acolo primii ani ai copilăriei. I-am pierdut urma și n-am reușit să-l găsesc. Sunt curios să aflu dacă nenumăratele demersuri pe care a fost obligat să le parcurgă s-au finalizat cu bine. Eu cred că NU!

A osteninţei mele răsădire şi odrăslire.

Un păcat de povestariu, 

C. D. Mocanu

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (VII)

de C. D. Mocanu și HM

Se simte că se-apropie zilele libere, vacanțele!

Șapte calendare scoase de O. N. T. «Carpați» cu frumusețile Patriei: litoralul, munții, Capitala, stațiunile balneo-climaterice – excursii și concedii în toate sezoanele. Încă se obișnuia să ne pocim în engleză ca „Rumania”.

Va urma!

Nițică istorie – Primăverii – precizări (I)

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis.

Recurgem la istorie ori de câte ori simțim nevoia să ne înnobilăm cunoștințele despre locuri și oameni care le-au sfințit cu faptele lor sau atunci când știind câte ceva despre toate acestea, constatăm că nu sunt puse în lumina adevărului.

De ceva vreme am apucat pe firul amintirilor. Timid și stângaci mă străduiesc să le aștern pe hârtie. Așa am ajuns la perioada în care primii pași dintr-o lungă călătorie profesională m-au purtat prin Cartierul Primăverii.

Printre cei alături de care îmi desfășuram activitatea erau încă mulți lucrători, de la electricieni la ingineri, ai fostei Societăți Generale de Gaz și de Electricitate din București sau urmași ai angajaților acesteia. Ei știau la prima mână povestea caselor din Parcul Jianu. Atunci am aflat și eu cine, când, dar mai ales cum construise casele alea frumoase trecute cu japca în proprietatea Gospodăriei de partid.

În timp am adunat și alte informații pe care, alături de experiențele proprii, le-am verificat cu documente. Căutând prin hârțoage sau în sursele ultamoderne am găsit și un film dedicat Cartierului Primăverii (Parcul Jianu) și arhitectului Octav Doicescu, cel care l-a conceput și care i-a proiectat casele.

Filmul intitulat „arh. Octav Doicescu. Casele din Parcul Jianu 1937 – 1940  (Cartierul Primăverii București)” a fost realizat de doamna arhitectă Liliana Chiaburu. Este nu numai frumos dar și foarte util celor care vor să cunoască locul așa cum arată el azi prin imagini alese de ochiul meseriașului.

Scurta prezentare din preambul precizează:

„În anul 1935 Uzinele Comunale București (UCB) prevăd parcelarea Bordei pentru funcționarii societății sale Gaz – Electra în apropierea lacului și parcului Herăstrău, recent înființat”.

Enunțul conține câteva erori pe care le-am regăsit și în alte părți. Sunt neesențiale pentru fondul chestiunii dar denaturează originea unui colț de București. Preluate cu valoare de adevăr de către cei neavizați smintesc realitatea.

Revenirea la istorie ne poate scote din impas. O voi face apelînd în principal la volumul „Cum este organizată și cum funcționează Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București” apărut în anul 1938 sub coordonarea lui Nicolae G. Caranfil, directorul societății, dar și la alte documente:

„La 26 martie 1868 Primăria Orașului București a acordat o concesiune întreprinzătorului Gottreau din Paris pentru iluminarea mai occidentală cu gaz aerian a străzilor orașului. Acesta negăsind însă la vreme capitalul necesar, a vândut concesiunea în 1870 grupului Negropontes, Mehedințeanu și Zarafi, care sub denumirea de „Societatea Generală de Luminat și Încălzire prin Gaz în România” au construit Uzina de Gaz Filaret (dată în funcțiune în iulie 1871) și începuturile rețelei de distribuție pentru gaz din București.

În 1873, toate instalațiile au fost vândute societății engleze „The British and Foreign Water and Gaz Works Company Limited” din Londra care a avut exploatarea gazului în București timp de 7 ani (1873 – 1880).

În 1880, societatea constituită la Paris sub numele de „Compagnie du Gaz de Bucarest” (cu capital francez) a preluat această exploatare. Societatea a trecut în intervalul dela 1881 la 1906 prin diferite modificări cari s’au terminat definitiv în anul 1906. În acest an s’a reînoit concesiunea pentru o nouă perioadă de 40 de ani, dându-se și concesiune pentru electricitate, iar întreprinderea se transformă în societate anonimă (pe acțiuni) română (cu capital francez) cu numele de Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București (S.G.G.E.).”

Conform Statutului apobat prin Sentința Tribunalului Ilfov, Secția Comercială Nr. 594/1906, obiectul de activitate al societății era:

  1. „Exploatarea concesiunii pentru iluminatul cu gaz și electricitate al orașului București acordată de primăria orașului prin actul de concesiune și caietul de sarcini aprobate prin legea votată de Corpurile legiuitoare Române, promulgată și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 261 din 25 februarie – 10 martie 1906, și constatată prin actul autentificat de tribunalul Ilfov, Secția Notariat, cu nr. 2560 din 10 martie 1906.
  2. Exploatarea oricărei alte concesiuni ce s-ar obține, fie în București, fie în orice alte orașe din România, pentru iluminatul cu gaz, cu electricitate și prin alte mijloace și pentru orice alte întrebuințări.
  3. Exploatarea tuturor uzinelor de gaz și electrice, accesorii ale acestor concesiuni.
  4. Vânzarea cărbunelui, cocsului și tuturor subproduselor gazului, chiar și fabricarea produselor chimice derivate, precum și vânzarea curentului electric pentru forța motrice și alte întrebuințări.”

În anul 1906 noua societate constituită a început construcția Uzinei Electrice Filaret (pusă în funcțiune în toamna anului 1908, odată cu deschiderea stagiunii Teatrului  Național), situată pe vechiul teren al Uzinei de Gaz și a rețelei electrice de distribuție, precum și extinderea rețelei de gaz. Lucrările au durat 3 ani.

Societatea Generală de Gaz și de Electricitare din București a făcut atunci instalațiile electrice cele mai înaintate și mai moderne de pe vremea aceea.”

„Primăria Orașului București a început în anul 1910 construirea Uzinei Electrice Grozăvești, menită să alimenteze tramvaele cari încă de pe atunci erau pe cale de a se electrifica, bulevardele, dependințele comunale și un sector de pe lângă abator rezervat exclusiv primăriei și numit „sector rezervat”. Uzina Grozăvești a fost terminată în anul 1912 și era înzestrată cu 2 turbo – generatoare de câte 1.000 kW.” (Cea mai mare centrală electrică din țară la acea vreme.)

***

Apar astfel în București (1912) două entități (S.G.G.E. și Primăria) care au în proprietate și exploatează instalații pentru producerea și distribuirea energiei electrice dar care alimentează categorii diferite de consumatori aflați în administrarea unică a primăriei.

***

„După declararea răsboiului mondial, prevăzându-se imposibilitatea de a se mai aduce din străinătate materiale și mașini noui, s’a făcut, în interesul general, o înțelegere între Primăria Capitalei și Societate (S.G.G.E.) pentru realizarea unei legături între uzina comunală Grozăvești și rețeaua electrică a orașului, deservită până atunci numai de uzina Filaret. Uzina comunală Grozăvești care deservea atunci tramvaele, stațiile de pompare a apei potabile necesară Capitalei, sectorul rezervat și câteva bulevarde, însuma o putere emisă de 400 kW. Cum dispunea de o putere instalată de 4.000 kW putea să conlucreze cu succes la alimentarea rețelei orașului. În 1922, în urma unui incendiu la uzina Filaret, s-a hotărât ca uzina Grozăvești să fie pusă permanent la dispoziția alimentării orașului.”

 ***

Cele două centrale electrice din București (Filaret – proprietatea S.G.G.E. și Grozăvești – proprietatea Primăriei) încep să funcționeze în paralel alimentând împreună întregul oraș.

***

Pornind de la „trebuința de a putea reda fiecărui cetățean în mod relativ eftin și comod apa, lumina și canalul necesare vieții zilnice, vieții industriale și apărării în caz de incendiu”, primăria decide în 1923 gruparea uzinelor și instalațiilor din proprietatea sa într-o întreprindere comunală.

Această măsură organizatorică a fost promovată și transpusă în Legea pentru administrarea și exploatarea Uzinelor Comunale București, adoptată de Corpurile legiuitoare, „sancționată” de Regele Ferdinand I și publicată în Monitorul Oficial Nr. 87, Sâmbătă, 21 iulie 1923.

Prin lege „ pentru a asigura alimentarea cu apă, canalizarea și iluminatul electric sau cu gaz aerian, comuna București este autorizată să grupeze uzinele și instalațiunile sale într’o întreprindere comunală denumită Uzinele Comunale București.”  Noua întreprindere „va fi administrată de Consiliul comunal cu ajutorul unui Consiliu de administrație și a unui Comitet director. Consiliul comunal are privegherea asupra întregei gestiuni a administrațiunii și exploatării întreprinderii.”

Uzinele Comunale București (U.C.B.) au început să funcționeze la 1 ianuarie 1924 și au primit în gestiune instalațiile de producere și furnizare a energiei electrice pentru tramvaie, stații de pompare a apei potabile, iluminatul bulevardelor, sectorul rezervat și dependințele comunale. Administrarea și exploatarea acestora au fost încredințate Societății Generale de Gaz și de Electricitate (S.G.G.E.).

***

La începutul anului 1924 își desfășurau activitatea în oraș două companii care aveau în proprietate   instalații pentru producerea și distribuirea energiei electrice. Una (S.G.G.E.) era societate anonimă română cu capital (acționariat) francez iar cealaltă (U.C.B.) era proprietatea Primăriei.

Centralele electrice ale celor două companii funcționau în sistem interconectat alimentând toate categoriile de consum din București. Instalațiile erau în întregime administrate și exploatate doar de „Gaz și Electricitate”.

***

Evenimentele „au demonstrat că e necesar ca, pentru a se asigura o desvoltare normală a alimentării cu energie electrică a Bucureștilor, să se concentreze într’o singură conducere ambele uzine și întreaga rețea a orașului pentru luminat, tramvae și forță motrice.” Ca prim pas, „în 1924, Primăria Capitalei a decis răscumpărarea concesiunei (de la S.G.G.E.) în urma înțelegerii cu deținătorii acțiunilor și a emis obligațiuni comunale pentru valoarea de cumpărare.”

 ***

Cu banii obținuți printr-o emisiune de obligațiuni comunale, Primăria Capitalei cumpără în 1924 participațiile acționarilor și astfel Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București trece în proprietatea sa. Toate instalațiile sistemului electroenergetic al orașului au de acum un singur proprietar dar sunt încă partajate între două companii specializate, cu gestiuni economice separate, fiind însă administrate, conduse operativ și exploatate doar de una dintre acestea – S.G.G.E.

***

Al doilea pas pe calea reorganizării activității companiilor din industria energiei electrice a fost facut de Primăria Bucureștiului în anul 1930. A încredințat conducerea celor două întreprinderi comunale (S.G.G.E. și U.C.B.) unei singure persoane, un tânăr de treizeci și șapte de ani care-și obținuse diploma de inginer la École de Genie Civil a Universității din Gand (Belgia), absolvent al cursurilor postuniversitare de la Cambridge (Marea Britanie) și care lucra în tânăra industrie electrotehnică și energetică a României. Era Nicolae G. Caranfil, cel care s-a dovedit a fi, pentru ambele companii, un director înțelept, vizionar, destoinic, priceput și patriot.

***

S.G.G.E. și U.C.B., două companii comunale diferite și separate, aveau totuși ceva în comun: proprietarul – Primăria Bucureștiului și directorul – inginerul Nicolae G. Caranfil. Nimic altceva.

***

La inițiativa directorului Caranfil, apare în august 1936 primul număr al publicației Monitorul Gazelectra având subtitlul „Publicație lunară a personalului Societății Generale de Gaz și de Electricitate pentru îndrumarea și stimularea energiilor și cunoștințelor profesionale”

După numai trei numere, comitetul de conducere hotărăște transformarea Monitorului în Revista Gazelectra, publicație mult mai cuprinzătoare, dedicată instruirii și educării personalului.

„Cheltuirlile mari pe care le are Societatea, necesitate de a se întrebuința fondurile disponibile la alte nevoi urgente, precum și faptul că o parte din personalul colaborator al revistei este chemat la alte îndatoriri cerute de apărarea țării” au făcut ca în ianuarie 1941 Revista Gazelectra să fie redusă la un buletin informativ – Buletinul Gazelectra, „publicație lunară de informațiuni a personalului Societății Generale de Gaz și de Electricitate din București.”

***

Gazelectra este un acronim, o găselniță de tehnoredactare menită să evite denumirea cam lungă a companiei.

***

„Câteva cuvinte trebuie să mai adăogăm despre modificările aduse Societății (S.G.G.E.) noastre de către Legea pentru Organizarea Exploatărilor Comunale publicată în Monitorul Oficial din 7 Mai 1938.

În afară de instalațiile electrice ale Societății (S.G.G.E.), orașul București mai are Uzina Grozăvești și alte instalațiuni, aparținând Uzinelor Comunale București și care fuseseră trecute în administrarea Societății după ce Primăria a răscumpărat în 1924 acțiunile Societății.

Prin legea mai sus menționată s’a definitivat această situație, toate instalațiunile electrice ale U.C.B. devenind proprietatea Societății care în schimb le plătește prin acțiuni și obligațiuni.

Pentru ca să emită acțiunile respective pe de o parte și pentru a se ține seamă de valoarea actuală a uzinei, rețelei, etc., capitalul Societății a fost sporit de la 35 milioane la 500 milioane lei atribuindu-se întregul spor Primăriei și Uzinelor Comunale București.

Tot prin legea mai sus arătată s’a prelungit concesiunea Societății până în anul 1964 și s’a extins la întreaga suprafață a Municipiului București și până la linia forturilor. Totodată s’a acordat Societății dreptul exclusiv de a produce și distribui pe lângă electricitate și gazul de orice fel, pentru luminat, încălzit și forță motrice, precum și energia calorică.”

***

Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București nu a mai apucat să ducă la bun sfârșit concesiunea. Schimbările sociale și politice de după 1947 au împiedicat-o fiind antrenată într-un proces de reorganizare. În ianuarie 1948 „Gazul” a fost separat şi a trecut sub altă coordonare. Ca efect imediat al Legii nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi prin care au fost trecute în proprietatea statului, printre altele, „toate întreprinderile care produc, transportă sau distribuie energia electrică”, în baza Decretului nr. 140/10 iulie 1948 pentru înfiinţarea întreprinderilor industriale de stat, „Electricitatea” a fost transferată (10 august 1948) către Societatea Generală de Electricitate din București. Prin Decizia nr. 7422 din 22 august 1948 a Ministerului Industriei, pe structura acesteia a fost înființată Întreprinderea Regională de Electricitate București din subordinea Centralei Industriale a Energiei Electrice. Atunci a pornit S.G.G.E. pe calea uitării.

 ***

Am parcurs această primă parte a recursului la istorie cu două obiective precise:

Mai întâi pentru a puncta câteva momente din evoluția a două companii românești, azi nedrept de puțin cunoscute: Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București și  Uzinele Comunale București, care au contribuit decisiv la procesul de modernizare a orașului.

Apoi pentru a semnala și pentru a îndrepta două erori legate de acestea, erori care, din necunoaștere, se propagă producând confuzie.

• Societatea Gaz – Electra (am găsit chiar şi Gaz – Electrica!!!) este o nefericită născocire. Nu a existat niciodată. Acronimul Gazelectra a fost inventat ca artificiu de tehnoredactare pentru a simplifica titlul publicațiilor pe care de-a lungul anilor le-a editat Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București (Monitorul Gazelectra, Revista Gazelectra, Buletinul Gazelectra). Lucrătorii companiei nu foloseau această denumire. În documentele oficiale sau în limbajul public, nici atât. Am avut şansa să cunosc ultimii reprezentanţi ai unor dinastii de specialiști de la S.G.G.E. Ei simplificau la rându-le dar vorbeau, ca și alții, despre Gaz și Electricitate.

Este  cunoscută însă societatea Electrogaz S.A.R. care avea ca principal acţionar S.G.G.E. Împreună cu organizaţia Totelectric, aceasta se ocupa de promovarea şi comercializarea în condiţii avantajoase a aparatelor electrocasnice (stimularea consumului de energie electrică) aflate atunci  în faza de „noi aplicaţiuni practice de cari gospodina modernă nu se poate dispensa: ceainicul electric, ventilatorul, fierul electric de călcat, aspiratorul de praf, maşina electrică de gătit, boilerul, cuptorul electric, radiatorul, perna electrică, plita electrică, prăjitorul de pâine, cufundătorul electric!!!! (fierbătorul tip termoplonjor), răcitorul electric (frigiderul)”.

• Cele două societăți comunale interbelice (S.G.G.E. și U.C.B.) au fost totdeauna diferite și separate. Aveau ele câte ceva în comun dar niciodată Gaz și Electricitate nu a fost proprietatea U.C.B.

Iată de ce formularea „În anul ….. Uzinele Comunale București (UCB) …….. pentru funcționarii societății sale Gaz Electra” este departe de adevăr.

Va urma!

7 mașini vechi CVIII

de Ando, Bobocul și HM

Începem și azi cu două bijuterii vechi din colecția lui Cristian Malide disponibilă pe Azopan: un Buick Skylark coupé – o noutate de-abia lansată în 1968, anul în care este creditată imaginea de pe Litoral…

… și-un Ford Mustang Fastback:

La o adică, dacă ne mîncă un pic curiozitatea, azi ne putem băga nasul oleacă și la scheletul mașinii ăsteia:

Ne-am mai bucurat să împrumutăm de la colegul nostru de vînătoare Mihail Manea cîte o mașină care ne făcea cu ochiul. O facem și acum, profitînd de ocazie ca să vă recomandăm noua adresă a albumului său foto cu mașini de pe stradă.

Am ales un alt Fiat 850 special; de fapt, mai degrabă este un Fiat 900 T, urmașul variantei „Familiare” din anii ’60 – s-a produs pînă la mijlocul anilor ’80, peste un deceniu după ce micuțul 850 simplu a fost scos din fabricație.

Mai departe, să vedem ce-am dibuit – cu ajutorul Bobocului – printre blocurile noastre. Ne-a plăcut la nebunie droașca asta de Renault 4, să știți.

Uite și-o rablă destul de rară pe la noi: Mitsubishi Lancer model ’91 – o japoneză fără înfloriturile inutile ale vremii.

 

Nu se făcea să lăsăm de-o parte și acest Rover 25, destul de reușit!

Ne bucurăm să vă putem arăta una din mașinuțele celebre ale industriei auto contemporane. Este un Peugeot 205, pe care l-am ales pentru modelul jenților atît de tipic pentru finalul de ani ’80.

Să nu uităm că Peugeot mai cochetase cu ideea unei mașini mai mici – citadine – și mai înainte; revedem cu ocazia asta un 104 tare drăgălaș.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (VI)

de C. D. Mocanu și HM

Iată o comandă de calendare a O. C. L. „Alimentara” a raionului 16 Februarie din Capitală. Ca să ne raportăm la sintagme actuale, iată că instituțiile vremii aveau bugete de publicitate.

Ce găseam în unitățile de alimentație publică din piața Ilie Pintilie (adică Matache), de pe Berzei și de pe Nuferilor (adică Berthelot, dar și Alexandru Popov)?

Cafea și ceai…

… produse zaharoase „hrănitoare și gustoase” – jeleuri de fructe, ciocolată mocca și amăruie, caramele, dropsuri, bombonele – aș da orice să mai fie pe undeva, azi, bomboanele amandine pudrate cu cacao!

… și nectarul de fructe „gustos și hrănitor” de caise, gutui, pere, piersici și prune – pe scurt, un „izvor bogat în vitamine”. În timp, nectarul autohton urma să fie depășit de cel bulgăresc.

Raionul 16 Februarie se mai numise și Gheorghiu-Dej; mai apoi, după ce raioanele au fost transformate în sectoare și sectoarele însele s-au mai comasat, a cam devenit, în mare parte, sectorul 6.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (V)

de C. D. Mocanu și HM

Că tot se-apropie alegerile

Că tot se nimeri să fie și ziua păcălelilor…

Ce prilej mai nimerit decît să vedem cîteva calendare electorale ale Frontului Democrației Populare, întru victoria sa (cu 99 la sută) la alegerile din 7 martie?

Alegerile erau atît pentru Marea Adunare Națională (cum ar veni, Parlamentul de azi), cît și pentru Sfaturile populare.

În acele vremuri – ca să nu se iște cine știe ce discuții despre lipsa pluripartidismului – la alegeri participa această entitate numită Frontul Democrației Populare și nu Partidul Muncitoresc Romîn. Acestea urmau să se se redenumească, cît de curînd, Frontul Democrației și Unității Socialiste și, respectiv, Partidul Comunist Român.

1965 a fost și anul în care tînăra noastră republică a devenit – din populară – socialistă, odată cu schimbarea Constituției.

Va urma!

Muzeul Agerpres

… azi împlinește 130 de ani și agenția noastră de presă ne face un cadou!

Se cheamă Muzeul Agerpres și este „un proiect prin care sunt prezentate publicului larg fotografii, documente şi informaţii cu valoare istorică”.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1965 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

Azi… ne cinstim cu cîte-un păhărel. Fie el de lichior – băutură, aperitiv sau desert, cum vrei să-l iei – aperitivul amărui „Carpați” mergea cu lămîe și sifon, căci avea 45 de grade.

Sau, dacă nu ne fac cu ochiul mocca, mastica, triplul sec (timbru sec, pentru cine mai ține minte) ori cherry brandy putem lua o cupă de vin spumos.

Mai la urmă, ca să mai treacă… urmările, ne puteam drege cu plantele și ceaiurile medicinale: izvor de sănătate!

Va urma!

7 mașini vechi CVII

de Ando și HM

Sîntem la episodul 107! Ne bucurăm să-l începem cu două imagini bucureștene de-acum 45 de ani, pe care le avem de la Cristian Malide.

Vedem un Oldsmobile Toronado – splendidă linie americană! – din prima generație…

… dar și un Fiat X1/9, a cărui siluetă a rămas neschimbată, în timp; ce să-i mai adaugi?

Venim în zilele noastre, cu o grădină-ntreagă plină de rable obișnuite!

… și, fiindcă printre ele zărim și-o simplă Ladă, ne bucurăm să vă putem arăta și una în stare bună, îngrijită; și să lăudăm, odată-n plus, geniul italian care a reușit să deseneze o așa mașină echilibrată și frumoasă!

Că tot l-am luat pe Boboc cu drepturi depline în echipă, să-l lăsăm să se bucure de break-ul ăsta ruginit!

… urmînd ca noi să admirăm și versiunea originală ce pare a fi destinată exportului în Statele Unite.

Mai departe, să ne convingem cu ochii noștri care-s fazele decăderii mașinilor, folosindu-ne de cîteva Opeluri Ascona C:

Încheiem cu japoneza de azi: o Toyota Celica de final de serie; a șaptea generație.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.