despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXIX) – Slujbașii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri, 29 decembrie 2017

Slujbaș: Persoană angajată în slujba cuiva (sau a ceva); a fi sau a se pune la dispoziția cuiva; a servi interesele cuiva sau a susține o anumită cauză.

Antena 3 a trecut, cu arme – cu bagaje, de partea Dudelor și Margaretelor adunate într-o închipuită Casă Regală căreia doi politicieni, amețiți de vârtejul evenimentelor în care sunt prinși, încearcă să-i „scape” niște bani din conturile statului și să-i construiască pe șest un statut legal, deși țara care-i plătește, care-i îndură este, de șaptezeci de ani, republică. Ce-or primi la schimb apostolii ăștia nefericiți ai neamului?

Dudele și Margaretele să pună osul la treabă și să-și câștige existența demn, cu sudoarea frunții. Țara, de care nu îi leagă decât averea și dorința de agoniseală, va ști să-i cinstească, să-i onoreze ca urmași ai ultimului ei rege. Au primit, pe bună dreptate, domenii, păduri, case, palate. Au din ce trăi. Să le administreze cu folos și să afunde mâna în caraiman (nicio aluzie la Carol Caraiman, bunicul Margaretelor!) pentru a-și susține cheltuielile. Privirea pofticioasă îndreptată spre banii românilor nu le face cinste!

Am spus-o și o voi mai spune: Cu Mihai I, istoria regalității în Romania s-a încheiat. Dudele, Margaretele, cu tot neamul pot sta în cur și-n cap; legăturile lor cu țara, cu trecutul ei, sunt firave și discutabile.

Este una dintre explicațiile susținutei și jenantei campanii de resuscitare și promovare a monarhiei în care Antena 3 s-a angajat. Când vorbesc despre fostul rege, despre isprăvile lui sau despre iluzoria casă regală, aproape toți slujbașii postului pun miere în glas, li se umezesc ochii și debitează, unii cu oarecare jenă, șabloane mincinoase menite să producă emoție. Pentru ei, fiica cea mare a lui Mihai I a ajuns deja Maiestate. Auzi: „Maiestatea Sa Margareta, custodele coroanei”! Păi Margareta nu poate fi Maiestate! N-are coroană! Coroana nu-i a ei! O are doar în custodie, adică în păstrare, nu în folosință! O va păstra sănătoasă până ce Romania va lua în răspăr experiența istorică și se va întoarce la monarhie. Ad Kalendas Graecas! Dar, slujbașii muncesc, nu gândesc. E prea obositor și în plus așa le-a ordonat comanditarul! Amară pâine mănâncă și ăștia!

Post Scriptum

Sâmbătă, 30 decembrie 2017

  1. Antena 3 nu a marcat a șaptezecea aniversare a republicii (Ziua Republicii), ci șaptezeci de ani de la abdicarea forțată a Regelui Mihai. Bieții slujbași! Nu știu că orice ar face ei, proclamarea republicii în ziua de 30 decembrie 1947 (după ce regele lor a lăsat țara și a șters-o adăpostindu-se de urgia vremurilor pe care nu știa și nu era capabil să o înfrunte ca un rege, ca unsul lui Dumnezeu) nu poate fi ștearsă din istoria acestui neam. Cum nu poate fi ascunsă abdicarea regelui, așa cum s-a petrecut ea. Cărțile, cu adevărul și  înțelepciunea lor, i-ar putea mântui. Lor însă, cartea, ca și carnea de porc, le dăunează grav sănătății.
  2. Într-o emisiune difuzată de A3 în a doua parte a zilei, Marius Ghilezan, ziarist, un fel de trompetă a fostului rege, monarhist fanatic, care pentru o perioadă destul de lungă a mâncat din palma Dudelor și a Margaretelor, a confirmat ceea ce am scris ieri. A susținut, nici mai mult-nici mai puțin, că ajutorul pe care familia fostului rege l-ar acorda republicii prin promovarea țării și a valorilor ei, „este deplasat”. Dar sprijinul și ajutorul date de Republica România Dudelor și Margaretelor nu sunt deplasate? Are dreptate! Acestea (Dudele și Margaretele) nu au datorii față de țară! Deci, nici drepturi căci „numai dreptul care izvorăște din împlinirea dreaptă a unei datorii, e cu adevărat un drept”. Trebuia să taci, maestre! Oricum, mulțumesc pentru sinceritate!

Jurnalul realităţii (XXVIII) – A murit Regele? Vivat, crescat, floreat… Republica!

scris de C. D. Mocanu

„Copil, i s-a spus c-o să fie rege când o s-ajungă mare. A ajuns rege, dar mare n-a fost niciodată” – HM

Joi, 14 decembrie 2017

Urmând cursul firesc al efemerei noastre existențe pământene, Mihai I, Rege al României între 4 ianuarie 1926 – 8 iunie 1930 și între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947, a plecat spre o lume mai bună, mai dreaptă, acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

S-a pus astfel punct unei pagini din istoria României. Povestea monarhiei s-a sfârșit.

Tot ce urmează de aici încolo – altețe, principese, casă regală, ordine și medalii, proclamații către români…. – este o afacere privată, de familie în care statul nu are a se amesteca. A fost tolerant, poate prea tolerant, atât timp cât omul care a purtat haina ultimului rege era în viață.

La final, țara l-a onorat cum se cuvine. Și bine a făcut! Fără mânie și părtinire, urmând sfatul lui Tacitus, istoricii se vor ocupa de toate evenimentele care i-au marcat domnia, scormonind după adevăruri încă nespuse sau spuse pe jumătate. Monarhiștii pot fi liniștiți. Nu va reuși nimeni să-l scoată pe Regele lor din istoria României. Doar că vom ști mai multe despre el ca om și ca suveran. Atât! Odihnească-se în pace!

Ieri, 13 decembrie 2017, rămășițele pământești ale fostului rege au fost aduse din Elveția pentru a fi așezate în pământ românesc, la Curtea de Argeș. În jurul prânzului, am avut ocazia să urmăresc ceremonialul oficial la mai multe televiziuni. Cu o singură excepție, toate l-au prezentat cu decență și măsură. Una singură practică apologia monarhiei și a ultimului ei reprezentant. Televiziunea cu pricina transmite știri „care nu s-au întâmplat încă” și informații „cutremurătoare” împletind în mod parșiv adevăruri, uneori parțiale, cu minciuni stângace.

Prezentatoarea unei emisiuni din miezul zilei, altfel o foarte bună jurnalistă de investigație, și-a făcut numărul cu o față plouată, pe un ton trist, patetic, cu voce joasă de parcă ar fi fost nepoata defunctului, gata să-și plângă cunoscutul bunic. Mai avea puțin!

Ceea ce nu știe domnia sa, sau a uitat, este că scene similare s-au petrcut la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin (5 martie 1953). Exaltați au fost, sunt și vor mai fi. La vremea aia nu eram născut. Tata și alți apropiați mi-au povestit cu lux de amănunte izbucnirile de jelanie pe care le considerau nepotrivite, exagerate, teatrale.

Cu totul altfel au stat lucrurile la dispariția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965).

Mă ridicasem, drăgăliță doamne, aveam unsprezece ani, și am fost martor la toate evenimentele. Mijloacele de informare (televiziunea, radioul, ziarele) le-au prezentat cu reținere, cu calm, cu sobrietate, cu demnitate, fără patetism. Trupul neînsuflețit a fost depus în sala mare de la parterul Consiliului de Stat (fostul Palat regal), exact unde acum se află sicriul ultimului rege. Ce ironie! Istoria se ține de glume.

Prin fața catafalcului au trecut multe, foarte multe mii de oameni. Oricât de ciudat pare azi, cu toate ticăloșiile săvârșite, Gheorghiu-Dej era foarte prețuit de către muncitori. Se bucura de simpatia și susținerea lor. Plecase dintre ei, a luptat și a pătimit pentru cauza în care credea, i-a scos din foame, din sărăcie și din mizerie oferindu-le șansa de a munci, de a câștiga bine, de a avea copii instruiți și educați, de a trăi omenește. În condițiile de atunci, nu era puțin lucru.

Nu știu cum s-a procedat în alte părți. La tata, la Uzinele texlile „7 Noiembrie” activitatea de producție s-a derulat normal. Personalul auxiliar și cel de la întreținere a primit o zi liberă pentru ca cei care doreau, să-și omagieze pentru ultima oară liderul. La mama nici măcar nu s-a pus problema. Și-au văzut de treabă.

Așa se face că l-am însoțit pe tata spre Piața Palatului. Era lume câtă frunză și iarbă. Coada începea de pe calea Victoriei, la intersecția cu Câmpineanu, din dreptul magazinului Romarta (fost Dragomir Niculescu – Coloniale, Calea Victoriei Nr. 60) și șerpuia ordonat, pe mai multe rânduri, prin toată piața. Mergea greu. Într-o oră am ajuns la Biserica Crețulescu. Pentru răbdarea noastră era prea mult și am plecat. În drum spre casă ne-am oprit pe Dudești, la Bufetul Ciocanul unde Mocanu senior a făcut cinste, de sufletul lui Dej, cu mici și cu bere.

Stând la coada aia imensă, pentru a trece timpul mai ușor, tata a început să povestească. În 1940, la vârsta de paisprezece ani, s-a angajat ca liftier la blocul Dragomir Niculescu (Banca Ilfov), după ce, mai bine de un an, a slugărit la un negustor de legume și fructe undeva pe Stada Nerva Traian la intersecția cu Micșunelelor. Împărțea cu un băiat de seama lui, Costică, tot liftier, o cămăruță sărăcăcioasă de la mansarda blocului. I-a legat pentru toată viața o trainică  prietenie. Administrația le mai asigura hrana, uniforma de serviciu și o sumă modestă de bani.

Cu bănuții astfel câștigați, tata își ajuta familia (mama și sora) fugită de prea mult bine dintr-o podgorie binecuvântată a Vrancei.

Își pierduse tatăl, fără să-l cunoască, când era foarte mic. Dumitru Mocanu, un sovejean mândru și-a apărat cu îndârjire dreptul de a fi împroprietărit, drept câștigat cu arma în mână la Mărăști și pe culmea Răchitașului. Conform legii, „păgubitul” era Apostoleanu, mare și cunoscut proprietar funciar, care nu l-a uitat. Câțiva ani mai târziu, într-o iarnă, unul dintre Apostoleni l-a împușcat pe Dumitru Mocanu.

Cazul a fost tratat ca accident de vânătoare, mortul a fost „tras pe Academiei” și apoi declarat vinovat. Singură, cu doi copii mici, fără niciun ajutor, șicanată și dușmănită de familia bărbatului ei care-i râvnea averea (casă bună, grădină, vie, pădure), Lucreția Mocanu și-a luat copiii, a lăsat totul în grija unui gospodar și a plecat să-și caute norocul prin București.

În blocul Dragomir Niculescu, aflat în buricul târgului, locuiau mulți dintre oamenii importanți ai vremii. Zilnic, un puști vioi, îmbrăcat în uniformă, vorbind în „dulșele grai moldovinesc” îi ducea în sus și-n jos cu liftul. Peste ani, băietanul de atunci ajuns la casa și la rostul lui, meseriaș priceput și harnic, familist devotat și grijuliu își amintea cu recunoștință de Alexandru Vaida-Voievod, țărănistul fost prim-ministru și președinte al partidului. Săptămânal, acesta îi dădea micului vrâncean câte o bancnotă cu valoare însemnată care îndulcea traiul unei familii chinuite.

O fi având tata motive să prețuiască monarhia?

Cred că nu.

Muncitorii îl apreciau pe Dej și pentru alt motiv. Liderul comunist n-a fost un molâu. Ăsta nu s-a ținut niciodată de fusta măsii. Avea vână. Chiar și atunci cînd punea la cale diverse  ticăloșii sau când ordona crime. După dispariția lui s-a aflat totul.

Așa cum se vor limpezi și chestiunile tulburi pe care, în viață fiind, fostul Rege nu a dorit să le lămurească convingător. Omul Mihai I nici atât!

Timpul și răbdarea transformă frunza de dud în mătase. Vom afla! Și așa cum o dovedește istoria, vom avea surprize.

Jurnalul realităţii (XXVII) – De primăvară

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 23 martie 2017

Vine! E pe aproape! Primăvara, primăvara, căci despre ea este vorba! „E la Bariera Vergului!” cum ar zice Titi Ochiosu, prietenul meu de-o viață.

De două zile soarele își face de cap. A îngălbenit forsiția,

magnoliile stau să explodeze,

au apărut urzicile, ștevia e mărișoră, liliacul a legat puzderie de boboci și păsăretul cântător a început stagiunea de concerte din livadă. Pomii sunt mahmuri, cred că se mai gândesc. Tot pățitu-i priceput!

*****

Și tocmai acum am găsit zăcând pe o brazdă cadavrul unuia dintre câinii gospodăriei.

Trist, ușor descumpănit m-am apropiat. Și ce să vezi? A înviat mortul!

Morocănoasă (este o „ea”), cu ochii cârpiți, vizibil deranjată (ca omu’ trezit brusc dintr-un somn adânc, dulce, relaxant), fără să se sinchisească de prezența mea, s-a tras la umbra perdelei de thuia din spate și a continuat… să doarmă. Viață de câine!

*****

Protagonista acestei păcăleli de primăvară este Negruța, o drăcoasă răsfățătă de toți ai casei.

Familia dumisale canină este compusă din Albița (Albi), sora ei geamănă și roșcata Cica, mama lor. Anecdotica nedumerire „Cum dracu domne, unul alb și unul negru!” are de această dată o serioasă justificare. În poze apare și Steluța, verișoara de la București.

Toate cele patru „fete”au origine maidaneză.

Post Sriptum

Între timp pomii s-au trezit din mahmureală,

iar magnoliile au început să se dea în spectacol.

„Miroase – a pom cutreierat de muguri, A frunză verde care se răscoală.”  (Adrian Păunescu, Insomnie de primăvară)

 În Sfânta și Marea Vineri (14 aprilie) au revenit berzele! Statornicia lor ne-a bucurat sărbătorile!

Jurnalul realităţii (XXVI) – Prețul prostiei

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 16 iunie 2011

Îl știam dinainte de ΄89. Era primarul unei localități din marginea de nord–est a Ilfovului. Gospodar și întreprinzător lucra în folosul comunității dar și în al său. Avea doi copii, un băiat și o fată. Ca orice bun părinte se gândea la propășirea lor. Evenimentele care ne-au schimbat viața la sfârșitul anului 1989 l-au prins cu o casă mare, parter și etaj, cu o gospodărie admirată și ividiată de mulți și cu cei doi copii așezați la rosturile lor.

Băiatul, ofițer de Miliție într-o localitate ialomițeană, locuia cu părinții, iar fetei, absolventă de liceu, i-a construit, pe un teren alăturat curții sale, o casă, mai modestă, dar frumoasă și confortabilă, cu tot ce trebuia pe lângă ea. Aștepta doar un ginere bun.

După descătușarea energiilor și oficializarea liberei inițiative, tată și fiu (care a renunțat între timp la cariera polițienească) s-au apucat de treabă. Au revendicat și au primit terenurile moștenite din bătrâni, au mai cumpărat atât cât i-a ținut punga, au mai luat în arendă și au pus pe picioare o exploatație agricolă. Munceau mult, dar rezultatele nu au întârziat să se arate. Un parc important de utilaje agricole, autoturisme occidentale scumpe, încă o casă, mai fățoasă și mai mare decât cea veche, toate le răsplăteau truda.

Fata s-a măritat cu alesul inimii, un băiat harnic și gospodar, clădind împreună o familie frumoasă și îndestulată. Ginerele fostului primar lucra ca șofer pe o linie de Maxi–Taxi care leagă localitatea ilfoveană de București. Avea astfel mai mult timp pentru a se ocupa de afacerile familiei.

Una peste alta, le mergea bine la toți. Munceau și prosperau! Bătrânul, tată și socru, a cedat încet, încet locul tinerilor. Forțat de o artroză netratată, dar și de o afecțiune cardiacă s-a retras spre o viață mai puțin activă.

Nu aveam relații apropiate. Îl vedeam uneori stând pe banca de la poartă și ne salutam politicos. Azi, venind spre casă am trecut prin fața celor două gospodării vecine așa cum o fac de mulți ani. Ceva special mi-a atras însă atenția. La ambele porți erau puse steaguri mortuare.  După rânduială, acestea înștiințează lumea că acolo un creștin a plecat la Domnul. Am încetinit și m-am uitat atent pentru a fi convins că nu mă înșel. Ciudată situație! Mi-am continuat drumul cu gândul că la momentul potrivit voi afla ce s-a întâmplat.

Timpul a trecut repede așa cum se întâmplă atunci când ai treabă. Înainte de a ne așeza la masă am solicitat smerit o învoire cât de-o țuică și am sărit pârleazul la vecinul meu, nea N.B. Așa cum bănuiam, nici n-am apucat să deschid gura și simpaticul amfitrion a început să mă pună în temă cu ultimele evenimente.

– Ați auzit domn inginer ce au pățit oamenii ăștia?

– Nu, nea N…..! Am văzut steagurile la ei la poartă. Ce s-a întâmplat?

– Stați să vă spun!

A umplut două ciocănele cu țuică de corcodușe, cam slabă după gustul meu, altfel bună și s-a pus pe povestit.

Cu ceva timp în urmă ginerele fostului primar a început să se vaite de o durere în partea dreaptă, în zona  abdominală. Era suportabilă și nu ținea mult. O ducea pe picioare așteptând să-i treacă. Doar că durerea devenea din ce în ce mai intensă. Se chircea de durere! Familia, colegii, prietenii îl îndemnau să meargă degrabă la medic, dar el refuza cu încăpățânare. Au trecut astfel vreo două luni și într-o dimineață l-au găsit căzut în curte. Echipajul medical solicitat la 112 pentru a-i acorda ajutor nu a putut face altceva decât să constate decesul. La aflarea teribilei vești, bătrânul a făcut un infarct urmându-și, în aceeași zi, ginerele.

Autopsia a stabilit fără putință de tăgadă cauza morții șoferului de Maxi–Taxi: peritonita!

– Ce e aia peritonită, domn inginer? De ce a murit băiatul ăsta?

Mâhnit de cele auzite, după o pauză de gândire, răspunsul meu l-a surprins pe interlocutor.

– Dumnezeu să-l odihnească și să-l ocrotească! A murit de prostie, nea N …!

I-am explicat apoi, atât cât m-am priceput, ce este, cum se manifestă și cum se tratează apendicita, cum netratată aceasta se transformă în peritonită care, de regulă, este fatală.

– Dacă ar fi mers la medic, astăzi era în viață. O intervenție chirurgicală, banală ca o extracție dentară, l-ar fi salvat. Prostia se plătește! Uneori prețul este foarte mare!

– Da, domn inginer! Și când te gândești că trecea aprope zilnic prin fața Spitalului ….

Linia pe care lucra cel dispărut are capătul în fața unui cunoscut complex comercial, la doi pași de unul dintre marile spitale bucureștene.

Incredibilă atitudinea unui om tânăr, trecut prin liceu, cu acces la toate mijloacele de informare, ieșit în lume! Și greu de explicat! Eu cred că doar prostia l-a împiedicat să mai trăiască.

Jurnalul realităţii (XXV) – Semne de bătrânețe

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Miercuri, 25 ianuarie 2017

Dacă te mână nevoia și trebuie să mergi în Pipera la S.R.P.C.I.V. București (Serviciul Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor) cu mijloacele de transport în comun, atunci ai cam dat de dracu!
Iar dacă din varianta aleasă pentru a ajunge unde a înțărcat mutu iapa face parte tramvaiul 5, atunci ai dat și de tată-său!
Neavând încotro, mi-am folosit ziua liberă pentru a duce la îndeplinire o procedură legală care nu mai suporta amânare.

Profitând de această deplasare și de prezența mea în zonă am programat o vizită la Federația Patronală „Energia” aflată în clădirea I.S.P.E. din Bulevardul Lacul Tei, la intersecția cu Barbu Văcărescu. Mă așteptau câțiva prieteni vechi și dragi dar și volumul „Asociații profesionale inginerești din sistemul energiei electrice și termice din România” primul dintre cele opt ale ciclului „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice și termice din România”, editat „pentru a nu uita energeticienii români și faptele lor” de Asociația Generală a Inginerilor din România – A.G.I.R.

Programul cu publicul al S.R.P.C.I.V. începe la ora 7.00. Pentru unul ca mine, care de mulți, mulți ani se trezește zilnic la 5.00 pică foarte bine. Câștig timp și-mi pot organiza eficient restul zilei.
Deși cam frig, la 7.00 am rupt ușa blocului cu direcția Pipera. Metroul, tramvaiul 5, circa zece minute de mers pe jos și după o oră mă miram că înaintea mea erau doar doi–trei „clienți”. Funcționarii somnoroși se frecau la ochi și își căutau pe pipăite cănile cu cafea.
Mi-a venit rândul imediat și am parcurs formalitățile nesperat de repede. Am mai zăbovit însă la căldură. Energeticienii de la „Energia” încep programul la 9.00. Era prea devreme!

Când în sfârșit am luat-o din loc a trebuit să înfrunt un șuvoi dens de corporatiști care, din sens opus, se grăbeau să „prindă condica”. Ajuns în stație, tramvaiul 5 nu mi-a pus răbdarea la încercare.
Am urcat și căutând cardul în buzunar m-am uitat curios în stânga și-n dreapta. Cei câțiva călători erau așezați pe scaune. În timp ce mă pregăteam să validez călătoria, o tânără drăguță (cam douăzeci de ani) s-a ridicat sprintenă și m-a invitat să iau loc. Surprins, după o scurtă sincopă, i-am mulțumit politicos și i-am explicat zâmbind că încă nu este cazul! Tânăra s-a reașezat.
A continuat să-și consulte telefonul în timp ce eu încercam să înțeleg ce anume o determinase să se comporte așa cum numai un tânăr educat o face, de regulă, cu persoanele vârstnice. Teribilă întrebare! Silueta masivă a I.S.P.E.-ului mi-a întrerupt firul gândurilor. Ajunsesem la destinație și am coborât.

După îmbrățișări, saluturi și urări ca între prieteni buni care nu s-au mai văzut de ceva timp, fără să mă dezbrac, am rugat gazdele să se uite cu atenție la mine și să-mi spună dacă identifică semne evidente de bătrânețe. Replica unuia dintre ei nu a întârziat:

– Ai căzut din pat și te-ai lovit la cap?
– Nu dragii mei! Am fost ofensat! Și le-am povestit întâmplarea care mi-a alungat buna dispoziție.

Toți cei aflați în birou (inclusiv două doamne pe care le cunosc din 1980) au izbucnit în râs. Au ținut-o un timp în hohote molipsitoare până când prin ușa întredeschisă cu sfială a apărut capul îngrijitoarei. Nu știa ce au pățit cei de la „Energia” care sunt oameni serioși, sobri și cumpătați.
Ei nu pățiseră nimic! Eu pățisem! Șarjele prietenești au continuat cu frenezie.

Semnificația scenei din tramvai m-a sâcâit tot restul zilei. Sigur, nu mai sunt tânăr! Dar nici bătrân! Pensionarea rămâne doar o dorință. Sorocul se apropie dar este încă îndepărtat. Sportul practicat în adolescență și în prima parte a tinereții, activitatea profesională în aer liber, în permanentă mișcare, activitatea fizică constantă din gospodărie, moștenirea genetică a unei familii de longevivi, toate astea mă îndreptățesc să cred că „mă țin bine”.

Acasă, la sfat de seară am evocat „ciudata” întâmplare, inclusiv reacția prietenilor de la Federația Patronală. Soața mea a început să râdă ștrengărește.

– Din când în când mai uită-te și tu în buletin!

Are dreptate! Înțeleaptă povață! Pățania ascunde un adevăr de necontestat, exprimat, așa cum numai el putea să o facă, de Grigore Moisil: „Tinerețea este defectul de care mă corectez în fiecare zi!”

Jurnalul realităţii (XXIV) – Felicitări

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Decembrie 1987

Sfârșit de an. Sfârșitul unui an greu: lipsa alimentelor de bază, frigul din apartamente, bezna din case și de pe străzi… Pe deasupra o provocare profesională pentru care nici eu, nici colegii mei nu am fost pregătiți: limitarea consumului de energie electrică la posibilitățile capacităților de producție. O aberație tehnică și o experiență unică, irepetabilă. Regimul de lucru militarizat  ne face viața un calvar. La rândul nostru, îi chinuim pe consumatori, în special pe cei casnici care suportă cu mare greutate programele de întrerupere a furnizării energiei electrice. Acționăm împotriva crezului nostru profesional consolidat în școală și în activitatea de zi cu zi. Asta ne obosește îngrozitor.

◊◊◊◊

Ionel Trandafir, fost director tehnic la I.R.E. Ploiești, un specialist cunoscut și respectat în tot Sistemul Energetic Național descrie astfel situația:

Z.H.V. – I.R.E. Ploiești, ca și celelalte întreprinderi de rețele electrice din țară, a primit dispoziții de deconectare a consumatorilor sau de desființare a iluminatului public. Efectele erau suportate de poporul român. Ce ați simțit și cum ați acționat atunci?

I.T. – Cred că aceasta este cea mai dureroasă întrebare. Eu am participat la multe puneri în funcțiune pentru alimentarea cu energie electrică la sate și când se aprindea lumina becurilor cred că nu era nimic mai înălțător, mai emoționant.

Imaginați-vă ce stare te cuprindea când trebuia să dai dispoziție să se întrerupă alimentarea sau să demonteze conductoarele. Te cuprindea jalea, se rupea ceva din tine. Mă apuca plânsul și parcă se năruia tot visul tinereții mele de inginer electrician.

A fost o mare nenorocire perioada aceea de criză energetică și de decizii ale conducerii statului, mai ales în ultimii ani ai deceniului ΄80. Eram puși în situații delicate. Atât conducerea, factorii de decizie, cât și personalul operativ. Dispecerii primeau dispoziții direct de la D.E.N. (Dispecerul Energetic Național) pentru aplicarea tranșelor de deconectări manuale ale consumatorilor și acestea se executau, nu se comentau. Conducerea întreprinderii era permanent chemată la organele locale de partid să dea socoteală pentru cartierele aflate în beznă, spitalele și școlile nealimentate, fermele de animale fără apă și cu dejecțiile nestrânse sau pentru vacile care nu puteau fi mulse.

Erau situații fără ieșire și uneori, când nu se mai putea altfel, îi mai spuneai electricianului să scrie că a deconenctat dar de fapt să nu o facă, deși nu era corect față de normele de disciplină din activitatea noastră.

Sfârșitul anului 1989 ne-a prins militarizați, ca întregul sector energetic, iar în București, la conducerea noastră, a rețelelor electrice, se afla colonelul …. și echipa lui. Oameni  de-ai colonelului nu o dată s-au furișat, acoperiți de întuneric, sărind gardurile incintelor noastre pentru a ne prinde că nu respectăm dispozițiile de deconectare a consumului.

[File din istoria energeticii românești, Vol. III, Evocări, amintiri, fapte din sistemul energetic românesc, Editura N΄ergo, Galați, 2007]

◊◊◊◊

Apropierea sărbătorilor de iarnă ne mai înseninează frunțile. Anul ăsta nu s-au mai tipărit felicitări oficiale așa că se descurcă fiecare cum poate dar nu renunțăm la tradiția de a le transmite colaboratorilor din țară (și nu numai) gândurile noastre bune, caligrafiate cu propria mână pe cartonașe frumos și sugestiv imprimate.

La rându-ne primim cu bucurie, de peste tot, astfel de semne ale apropiatului sfârșit de an. În preajma Crăciunului am găsit în mapa de corespondență mai multe felicitări. Una dintre ele vine de la Turnu Severin și a fost expediată de doamna N., colega noastră. După ce a trecut din mână în mână pe la toți cei din Direcția Tehnică de Exploatare și Reparații am recuperat-o și am păstrat-o în arhiva personală. Prin expresivitatea imaginii, prin  mesajul realist dar amar, se constituie într-o excelentă sinteză a activității profesionale pe care suntem forțați să o prestăm.

O INVENȚIE minunată:

LAMPA și cu LUMÂNAREA.

Pentru serile de iarnă,

V-o oferă FURNIZAREA!

La mulți ani!

Biroul Tehnic-FEE

IRE DROBETA TR. SEVERIN

◊◊◊◊

Făceam haz de necaz. Oficial nu puteam „promova” și „generaliza” invenția dar consumatorii casnici  încercau să o aplice fără să primească sfaturi de la noi. Și nu era o treabă simplă! Nu se găseau lămpi, nu se găsea petrol lampant, nu se găseau fitile, nu se găseau sticle de lampă. Cu relațiile și contactele pe care le aveam peste tot, mai ușor procuram salam de Sibiu de la Salonta decât o lampă cu gaz și accesoriile pentru ea! Până și lumânările potrivite, ceva mai groase, deveniseră rarități.

◊◊◊◊

Decembrie 1988

Se apropie de sfârșit încă un an de „chin și jale”. Merge din ce în ce mai bine. Mai bine ca anul viitor!

Frecvența a scăzut în seara zilei de 9 noiembrie 1988 până la valoarea record de 46,54 Hz. Cu această ocazie sistemul electroenergetic românesc a făcut dovada că suficientă practică poate infirma orice teorie! Am simțit adierea rece a catastrofei.

Este primul an în care nu reușesc să scriu și să trimet colaboratorilor mei cuvenitele felicitări. Pur și simplu nu am avut timp. În schimb ei au avut. În teancul găsit într-o dimineață pe birou este și una de la Turnu Severin.

O lampă pentru NOUL AN

Vă trimite FURNIZAREA.

Ca noutate: este mai …. design

Și îi lipsește LUMÂNAREA!

La mulți ani!

 TR. SEVERIN

Doamna N. nu se dezminte. Fantezia și talentul dumisale sunt inepuizabile!

◊◊◊◊

Evenimentele din decembrie 1989 au întrerupt brutal șirul acestor felicitări tematice. Altfel, cine știe ce surprize ne-ar mai fi așteptat!

◊◊◊◊

Post Scriptum

Vineri, 13 ianuarie 2017

Prin Ordonanță de Urgență, Guvernul a împuternicit Operatorul de Sistem, Transelectrica, să treacă (în caz de necesitate) la aplicarea măsurilor pentru asigurarea funcționării stabile a Sistemului Energetic Național în perspectiva crizei care bate la ușă. Producția nu poate acoperi consumul. Neasigurarea stocurilor normate de combustibil, gestionarea defectuoasă a rezervei din lacurile de acumulare, pe fondul unei ierni aspre ne-au adus în această situație.  Se va trece la încadrarea consumului de energie electrică în posibilitățile capacităților de producție. O aberație tehnică și o experiență pe care am crezut-o unică, irepetabilă. M-am înșelat! Din alte cauze, utilizând însă aceleași mijloace, poate cu mai multă inteligență și discernământ, se va ajunge la aceleași rezultate. Adică la „chin și jale”! Vor avea de suferit toate categoriile de consumatori. Imensele pagube economice vor fi suportate de România, de noi toți.

Lampa și cu lumânarea ar putea reveni în actualitate!

Marți, 31 ianuarie 2017

Prețul energiei electrice pe „piața de a doua zi” (piața spot) a crescut în câteva zile de la circa 170 lei/MWh la circa 650 lei/MWh. ANRE și Oficiul Concurenței anchetează „minunea”! ENEL denunță ciudata situație de pe piața de energie și avertizează că S.E.N. se află la limita de funcționare.

Jurnalul realităţii (XXIII) – Cu ce se ocupă Poliția Locală

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 25 noiembrie 2016

Știre difuzată de un post de televiziune

Doi polițiști din cadrul Poliției Locale Sector 3 care se ocupau cu fluidizarea traficului în intersecția Mihai Bravu cu Baba Novac, au oprit un conducător auto. Invocând o încălcare a reglementărilor legale, fără prea multe comentarii, cei doi i-au solicitat suma de 200 lei pentru a uita contravenția pe care tocmai o constataseră.

Omul nu a cerut explicații, nu a protestat. A scos bănuțul.

Puțin mai încolo, pe Baba Novac, a întâlnit o mașină a Poliției Naționale. S-a oprit și le-a relatat polițiștilor pățania prin care tocmai trecuse.

Fără ezitare aceștia s-au deplasat la locul faptei. Folosind mijloace de ei știute i-au „făcut” pe cei tocmai îndestulați. Bazându-se probabil pe solidaritatea de breaslă, la adăpostul întunericului din mintea lor, au recunoscut faptele întocmai cum le-a povestit șoferul contravenient.

Au fost conduși pentru cercetări la Secția 12 Poliție și apoi reținuți.

Pățanie personală

Cu două – trei săptămâni în urmă, întorcându-mă de la țară m-am oprit, așa cum o fac de mulți ani, să las la unul din locurile special amenajate resturile menajere, cele pe care inevitabil orice gospodărie le produce.

Conțăranii mei le aruncă la liziera pădurii, în afara localității în șanțurile drumului sau pe malurile Ialomiței. Eu le car la București. De această dată o pungă cu gunoi menajer, una cu haine vechi, curate, încă utilizabile și una cu peturi.

Aproape de casă, în capătul dinspre Baba Novac al aleii Bucovina, vizavi de parcarea din fața cinematografului Gloria sunt amplasate două tomberoane și patru containere pentru colectare selectivă (deșeuri de echipamente electrice și electronice, plastic și metal, hârtie, sticlă). Blocurile cu patru etaje dinprejur sunt prevăzute cu spații exterioare special amenajate pentru depozitarea gunoiului. Locatarii folosesc însă și dotările de la colț de stradă.

Acolo m-am oprit! Containerul pentru peturi dădea pe dinafară. Neavând încotro am aruncat toate pungile în cel mai apropiat tomberon.

Tocmai întinsesem mâna să închid portbagajul când atenția mi-a fost deturnată de scrâșnetul roților unei mașini.

Cu gestul înghețat la jumătate am întors capul fiind convins că aceasta se îndreaptă spre mine. Era o mașină a Poliției Locale Sector 3 care traversa strada perpendicular  dinspre parcare. (Aproape zilnic, în acea zonă, doi polițiști ard gazul așteptând să pice ceva.) Pe geamul deschis, șoferul în uniformă îmi făcea semne disperate să stau pe loc.

A oprit în spatele meu, cu botul lipit de bordură, stânjenind traficul pe o  bandă.

Într-o clipă am făcut un inventar al faptelor și acțiunilor mele recente. Nu am găsit nimic imputabil dar curiozitatea m-a luat în stăpânire. Ce putea justifica intervenția „în forță” a polițiștilor?

Agitatul de la volan a sărit sprinten din mașină. S-a prezentat rostind cuvintele în barbă, cu o viteză impresionantă. N-am înțeles ce a spus și n-am reținut nimic!

A urmat un dialog halucinant care avea să-mi sperie până și închipuirea.

– Dați-mi un act de identitate!

– Dar ce s-a întâmplat?

– Dați-mi un act de identitate!

Ca omul care nu are nimic a-și reproșa i-am întins Cartea de Identitate. A luat-o și fără să se uite la ea, arătând cu capul spre tomberon, m-a întrebat:

– Ce ați aruncat acolo?

I-am descris amănunțit conținutul celor trei pungi. M-a ascultat cu atenție și apoi a pipăit „corpurile delict” pentru a verifica sinceritatea spuselor mele.

– Nu aveți voie să depuneți gunoiul aici!

– De ce?

– Tomberoanele sunt pentru cei care mătură străzile.

Mi s-a arătat atunci, instantaneu, în toată splendoarea, adevărul spuselor lui Vasile Ghica potrivit căruia „în privința proștilor, natura este vinovată de două ori: întâi că i-a creat; apoi că nu le-a adus la cunoștință”.

– Am înțeles! Data viitoare voi lăsa pungile pe stradă pentru ca măturătorii să le ia și să le arunce ei la tomberon!

Vizibil surprins de reacția mea, după o pauză de trezire din buimăceală a replicat cam bâlbâit:

– Păi dacă vă prind, vă amendez!

– Domnule polițist, când eu mă feream de pândari dumneata nu erai născut. Nu mă vei prinde niciodată!

În timp ce omul legii reușise să mă uimească, un amărât, „abonat” al tomberoanelor, a examinat atent conținutul pungii cu haine și a trecut-o fără ezitare pe numele lui.

– Da’ peturile de ce nu le-ați pus în containerul galben?

– Pentru că e plin până-n gât și nu mai încape nici măcar un dop!

Omul, consecvent cu sine, a verificat personal gradul de umplere.

Cam dezamăgit, mi-a înapoiat Cartea de Identitate. Fără să spună nimic, nici măcar „Bună ziua!”, s-a urcat în mașină și a plecat. Iar eu, rămas fără vorbe, m-am uitat lung după vajnicii reprezentanți ai Poliției Locale Sector 3.

Vorbind serios

Mă număr printre cei care cred că Poliția Locală este o instituție necesară și utilă. A fost însă croită greșit fie din incompetență și ignoranță, fie cu intenție și bună știință.

  • De ce utilizează uniforme și însemne asemănătoare cu cele ale Poliției Naționale?
  • De ce atribuțiile și misiunile Poliției Locale sunt necunoscute comunităților în slujba cărora se află?
  • Cum sunt selecționați și recrutați polițiștii?
  • Procedura este corectă, obiectivă și transparentă?
  • Sunt polițiștii supuși unui examen psihologic serios atât la recrutare cât și periodic după aceea?
  • Cum sunt școlarizați aceștia știut fiind că până în prezent nu există o școală specializată pentru pregătirea polițiștilor locali?

Și lista întrebărilor poate continua.

Cu siguranță nu toți lucrătorii Poliției Locale sunt de „calibrul” celor „popularizați” mai înainte. I-am întâlnit deseori făcând treabă bună, cu profesionalism, dovedind că au mintea la ei și că stăpânesc bine litera dar și spiritul legii.

Până departe însă, mai e mult!

Jurnalul realităţii (XXII) – Un şopron

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 22 iulie 2016

S-au chinuit aproape doi ani să transforme un vechi complex comercial într-o clădire potrivită pentru una dintre instituţiile administraţiei publice locale. Instituţia cu pricina lucrează cu publicul. Mult public căci, într-un fel sau altul, toţi locuitorii sectorului au treabă cu ea (cu instituţia). Aceasta funcţiona de o bună bucată  de timp în spaţiile complexului dar condiţiile erau improprii. Şi au purces la treabă!

Durata lucrărilor, afişată pe panoul de identificare a şantierului, a fost de şase luni. După câtă treabă era de făcut şi după cum „dansau” constructorii îndemnându-se la muncă se vedea de la o poştă că termenul de finalizare este unul optimist – mobilizator din categoria „cincinalul în patru ani şi jumătate”! La bursa pariurilor eu am mers pe „cel puţin un an jumate”. A fost mai mult şi am gâştigat. Am câştigat o damigeană cu vin de Naipu, negru ca păcatu, pe care… l-am băut!

În sfârşit, după atâta zdroabă clădirea a fost gata. Nu arată rău!

???????????????????????????????????? ????????????????????????????????????

Li s-a asigurat funcţionarilor dar şi celor veniţi cu interese, tot confortul demn de o instituţie publică modernă, civilizată.

3 ????????????????????????????????????

S-au redesenat parcările, s-au reamenajat locul de joacă şi părculeţul din apropiere, s-au plantat copaci, s-au montat bănci…

Se apropia momentul inugurării. Cu câteva zile înainte ploaia le-a bătut în geam. Abea  atunci au băgat de seama că cele două intrări nu sunt protejate împotriva intemperiilor. A apărut la repezeală o echipă de „meşterici” care s-a pus  pe treabă. Au făcut ce li s-a cerut şi cum s-au priceput. Adică au „înnobilat” clădirea cu două şoproane. Câte-o şoproneaţă rudimentară, şuie, potrivită ca nuca-n perete la fiecare intrare.

???????????????????????????????????? ????????????????????????????????????

În graba lor creativă, Doreii au uitat firma instituţiei suspendată la cucurigu deasupra şoprului de la intrarea principală. Acum poate fi văzută doar de pe trotuarul de vizavi. Cât despre accesul la ea pentru eventuale intervenţii… !!!???

???????????????????????????????????? ????????????????????????????????????

Toată pozna asta se află  în ograda Direcţiei Generale Impozite şi Taxe Locale Sector 3, la Punctul de Lucru din strada Câmpia Libertăţii nr. 36 şi autorul ei este comanditarul prin reprezentanţii lui – alţi Dorei, cu gulere albe, şoarici de birou care păcălesc statul de bani şi pe Dumnezeu de zile.

Dacă ar fi fost viloiul lor, atunci ar fi găsit la marile magazine specializate soluţii simple, ieftine, elegante, chiar frumoase. Pentru casa statului merge şi un şopron.

Post Sriptum

Geaba clădire nouă, geaba confort, geaba condiţii pentru o activitate comodă, civilizată, plăcută, igienică, geaba efort şi bani. Relaţia plătitorului de taxe şi impozite cu instituţia a rămas neclintită. La fel de  neprietenoasă, de ofensatoare, purtată fiind de aceiaşi funcţionari ţâfnoşi, acri, nepoliticoşi, în general supăraţi pe viaţă dar şi pe cei de pe urma cărora îşi câştigă existenţa.

În prag de toamnă m-a împins nevoia spre Punctul de Lucru Câmpia Libertăţii al D.G.I.T.L. Sector 3. Locuiesc în vecinătate şi rolul meu fiscal se află în evidenţa/administrarea acestuia. Îmi trebuia un Certificat fiscal pentru apartamentul moştenit de la părinţi, proprietatea mea cu acte în regulă, situat tot în Sectorul 3 dar în zona teritorială a Punctului de Lucru Sfânta Vineri.

La intrare m-a luat în primire agentul de pază care, fără să-mi răspundă la salut, m-a întrebat cam răstit ce doresc. Cu calm şi răbdare i-am explicat cum devine cazul. N-a înţeles nimic! Câteva vorbe bâlbâite dar mai ales un gest m-au făcut să intuiesc că ar trebui să iau un bon de ordine de la automat. N-am apucat să deschid gura pentru a-i spune că este o prostie să stau la rând ca să cer informaţii şi apoi să o iau de la capăt.

A intervenit doamna de la biroul apropiat. Auzise discuţia. Fără să-şi dezlipească privirea de ecranul unui monitor, m-a întrebat pe ce stradă este situat apartamentul. I-am „recitat” adresa şi răspunsul a venit fără pauză de gândire:

– La Sfânta Vineri!

Am fost tentat să-i spun că Biserica Sfânta Vineri este doar amintire iar cea nouă nu este încă pregătită pentru a mă primi!  Încercarea de a o ajuta cu câteva explicaţii a făcut-o să se uite spre mine:

– Nu v-am spus să mergeţi la Sfânta Vineri?

Şi m-am dus. Trafic aglomerat, loc de parcare… tot tacâmul!

Primul „oficial” care mi-a ieşit în cale a fost tot agentul de pază. Omul era foarte avizat. Mi-a dat formularul potrivit, mi-a dezvăluit „capcanele” acestuia, l-am completat, am luat bonul de ordine şi în trei minute mă aflam faţă în faţă cu unul dintre inspectori.

Un domn calm, politicos, cooperant. Se uită la documente, introduce datele şi-mi spune:

– De ce aţi bătut drumul până aici? Chestia asta se putea rezolva la Câmpia Libertăţii!

Am văzut negru înaintea ochilor! Auzind că exact aşa am gândit şi eu dar că o „tăntică” m-a trimes la plimbare, a scăpat o înjurătură îndesată. M-a rugat să fac o sesizare scrisă. Am injurat la rându-mi, am scris şi… cu asta ce-am făcut?

Jurnalul realităţii (XXI) – Ce mai era de traficat?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Vineri 14 octombrie 2016

Sângele, sângele uman! Adică speranţa şi şansa de a trăi. Adică viaţa. Viaţa rămăsese netraficată!

Sfârşitul zilei de lucru mă prinde undeva într-o localitate ilfoveană aflată la mică distanţă de „ţara mea” şi profit pentru a ocoli Bucureştiul. Mă retrag direct acolo, aşa cum o fac constant de aproape douăzeci de ani, pentru a uita, măcar două zile, de mizeriile cotidiene. De data asta nu este aşa de simplu. Cumnatul meu, fratele soţiei, este internat într-un mare spital bucureştean. Îl hărţuieşte o boală nemiloasă care nu prea iartă. Are însă o şansă în care crede şi în care îşi pune toate speranţele. Va fi operat luni. Intervenţie complicată. Singura soluţie care, adunând priceperea medicilor cu grija lui Dumnezeu, îi poate prelungi viaţa. Cumplită apăsare!

Când întunericul linişteşte satul apare şi nevastă-mea însoţită de soţia fratelui ei. Foarte repede discuţia se concentrează asupra subiectului care firesc, ne preocupă. Înainte de a pleca, cumnata noastră a fost la spital pentru o ultimă întâlnire cu medicii şi pentru a verifica evoluţia pregătirilor. Pe lângă lista de medicamente şi materiale de îngrijire pe care trebuie să le procure, a primit şi vestea că sunt necesari trei donatori de sânge care să se prezinte de urgenţă pentru a împlini generosul gest.

E vineri seara. Cum, unde să găseşti, aşa la comandă, trei donatori? Buimacă, refuzând să creadă că ce i se întâmplă este aevea, cu hârtiile în mână, s-a oprit pe culoar. A trezit-o la realitate una dintre asistentele pe care le cunoaşte de la internările anterioare. I-a împărtăşit acesteia motivul tulburării.

– Nu vă faceţi griji doamnă! Vă costă o sută de lei. Găsim noi donatorii!

– O sută pentru fiecare?

– Nu..uu doamnă! O sută pentru toţi trei.

Şi a scos banii. Ce ar fi putut face?

Am înjurat îndelung, cu năduf, gros, birjereşte aşa cum o fac rar, atunci când unele lucruri reuşesc să mă scoată din sărite.

Acum îmi e clar că în eterna şi fascinanta Românie se face un trafic odios, josnic, dezonorant, jegos, degradant, inacceptabil.

La lumina zilei se trafichează viaţa!

Jurnalul realităţii (XX) – Ştiinţa relaţiilor dintre oameni (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 7 august 2016

Seria emoţiilor şi a impresiilor tulburătoare a fost desăvârşită de întâlnirea cu echipa de conducere a liceului. Doi directori, doi ingineri, unul vârstnic, unul scandalos de tânăr. Directorul – Petre Bratu s-a pensionat la sfârşitul anului şcolar 1970 – 1971 şi locul i-a fost luat de tânărul lui adjunct – Alexandru Moşu.

Amândoi se dovediseră buni conducători în unităţile Ministerului Energiei Electrice şi nu întâmplător au fost aleşi să se ocupe de organizarea şi dezvoltarea fabricii de specialişti energeticieni.

Erau autoritari dar într-un fel special. Niciodată morocănoşi, totdeauna calmi, utilizau dialogul ca instrument de lucru, ascultau cu răbdare şi argumentau fiecare afirmaţie sau fiecare decizie. Foloseau cuvântul cu mare dibăcie.

În prima zi de şcoală directorul Petre Bratu a trecut prin fiecare clasă a anului întâi pentru a prezenta Regulamentul de Ordine Interioară. A început prin a spune că noi am ales să fim elevi ai liceului, am muncit pentru asta şi n-am fost aduşi acolo cu forţa. Ca urmare va trebui să respectăm regulile după care acesta este organizat şi funţionează. Clar şi răspicat! Celor care n-ar fi fost de acord li s-a adresat invitaţia de a nu aştepta să fie exmatriculaţi. Atunci n-a plecat nimeni dar la sfârşitul anului întâi câţiva (patru din o sută douăzeci) au constatat că este prea mult pentru ei şi s-au retras.

6

Inginerul mecanic Alexandru Moşu ne-a fost profesor de „Utilaj”. Ţinea un curs interesant şi atractiv.  Ne folosea ca parteneri pentru construirea temei pe care o preda. Eram permanent în priză. Acasă nu mai aveam mare lucru de făcut. Aşteptam cu bucurie întâlnirea cu el. În clasă nu se discuta doar despre scheme cinematice, angrenaje, cuplaje, mecanisme… Ştia şi vroia să ne educe!

Ca director, a instituit „Insigna de onoare a liceului”, distincţie acordată elevilor şi profesorilor pentru rezultate deosebite  în activitatea şcolară, profesională, culturală, sportivă… Aveau culori diferite. Cea albă răsplătea munca elevilor iar cea verde pe a profesorilor. Era purtată cu mândrie de către toţi cei cărora astfel li se recunoşteau meritele. Consiliul profesoral m-a onorat de două ori cu această distincţie. Insignele se află acum la loc de cinste în colecţia fiului meu.

A plecat din şcoală în 1973 pentru un post de răspundere la singura întreprindere românească de comerţ exterior din domeniul reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Ne-am întâlnit după mulţi ani. Reprezentam unităţi diferite dar slujeam, ca parteneri, interesul Sistemului Energetic Naţional. Elev şi profesor alături pentru rezolvarea unor chestiuni profesionale de maximă importanţă. Ce satisfacţie!

Directorul Bratu avea ceva deosebit. Era imposibil să nu-l remarci! Înalt, atletic, ţinută de sportiv (se vorbea că în adolescenţă şi în tinereţe jucase rugby), păr alb – colilie, tuns perie. Se îmbrăca îngrijit, totdeauna cu sacou şi cravată, pantaloni călcaţi impecabil, pantofi lustruiţi. Profesorii îi urmau exemplul şi nu mira pe nimeni că nici noi, elevii, nu puteam face excepţie.

Materialul uniformelor noastre era de proastă calitate. Pantalonii „făceau genuchi” iar dunga trecea în amintire. Din această pricină aveam câte două perechi şi am învăţat de timpuriu tehnologia călcatului. Nu ne prea păsa de constrângerile regulamentului! Sancţiunile erau minore! În schimb ruşinea…., ruşinea de a fi oprit de director pentru a-ţi atrage atenţia că pantofii îţi sunt murdari, sau că-ţi lipseşte un nasture, sau că în loc de  pantaloni ai îmbrăcat o pereche de burlane, sau că părul îţi înfundă urechile,… da, ruşinea asta era majoră.

Petre Bratu purta pălărie. Cred că avea o colecţie. Culori şi modele diferite, potrivite fiecărui anotimp. Atunci când drumurile i se încrucişau cu ale altora, inclusiv cu ale elevilor, le răspundea tuturor la salut ridicând pălăria cu un gest simplu dar elegant, exersat dealungul anilor. Nimic forţat, nimic teatral sau ostentativ. Gestul era însoţit de o privire veselă, niciodată încruntată, aţintită spre cel căruia i se adresa. Nu ştiu ce le spunea altora dar pentru noi, „ăştia mici” răspunsul era năucitor.

  • Bună ziua, domnule elev! sau
  • Bună ziua, domnişoară elevă!

Am crezut că râde de noi! Ne-am convins repede că greşeam. Deşi atunci nu-l înţelegeam pe director, întrezăream totuşi că respectul şi politeţea pe care ni le datorăm unii altora nu depind de ierarhie sau de poziţia socială. Era o lecţie pe care inginerul – profesor, plămădit după o reţetă din alte vremuri, ne-o preda cu dar şi cu har!

Ani mulţi m-a urmărit acest episod din cariera mea şcolară. L-am evocat deseori în discuţiile cu colegii, cu prietenii sau cu membrii familiei.

Aseară, scotocind prin arhiva personală, am dat peste colecţia revistei „Energeticianul”, revistă a Liceului Industrial Energetic Bucureşti. Aceasta  găzduia deopotrivă elevi şi profesori. Apărea cu sprijinul întreprinderii patronatoare, Energomontaj şi acoperea o gamă bogată de subiecte profesionale şi de cultură generală. Uitasem de existenţa revistei. Pentru că „E mult deatunci, e mult nepoate!/Şi ca prin vis le văd pe toate” am lăsat totul baltă şi fascinat am (re)citit până în zori, din scoarţă-n scoarţă, toată colecţia.

În numărul 5 din ianuarie 1971 am descoperit articolul „Eticheta – pro sau contra?” semnat de directorul Bratu Petre. La data apariţiei eram în anul doi, aveam şaptesprezece ani şi mă acaparase o pasiune extraşcolară din anul trei.  Nu-mi amintesc să-l fi citit sau dacă am încercat presupun că mi s-a părut prea „greu”.  Am făcut-o acum, după o viaţă de om, de mai multe ori şi cu alţi ochi. Iată-l: (sublinierile îmi aparţin)

7

Eticheta – pro sau contra

„Omul nu este altceva decît şirul faptelor sale” – a spus Hegel. În acest şir nu există fapte întîmplătoare şi neînsemnate. Unii ducîndu-se la lucru, îi îmbrîncesc pe ceilalţi, se îngrămădesc primii la uşa autobuzului. Alţii, pe aceeaşi bucată de drum, rămîn întotdeauna delicaţi. Ei nu consideră că merg pur şi simplu spre locul de muncă, ci că parcurg cîteva minute din viaţă. Aceste minute le reflectă chipul ca o oglindă.

Se întîmplă uneori să-ţi vină în casă un necunoscut care aparent face exact ceea ce fac şi ceilalţi: salută, spune cuvinte obişnuite … În urma lui toţi rămîn însă încîntaţi, ar vrea să-l revadă, să-l invite la o cafea, să fie în compania lui, să-l asculte. În ce constă secretul farmecului său? În talentul politeţii şi amabilităţii, al bunei lui creşteri. Probabil că nu s-a născut „înger” şi natura i-o fi hărăzit şi lui să fie impulsiv, nervos, capricios. Dar de mic nu i s-a permis să-şi dea frîu liber proastei dispoziţii. Cu anii, i-a devenit efectiv imposibil să mai arunce cuiva o privire încruntată, să se strîmbe la o glumă nereuşită, să trîntească demonstrativ uşa la nasul cuiva. Acesta este talentul comunicării cu oamenii, al politeţii.

Unii declară categoric: între maniere şi adevărata frumuseţe sufletească e o mare diferenţă. La ce ne trebuie fasoanele, afectarea? Nouă daţi-ne frumuseţe spirituală!

Alţii se justifică cu un aer nevinovat: da, aşa e!

Dar grosolănia jigneşte, traumatizează, slăbeşte sistemul nervos, aşa că, să fim politicoşi unii cu alţii.

Bineînţeles, se întîmplă ca sub o grosolonie aparentă să se ascundă un suflet delicat şi sensibil. Dar dacă n-ar exista nici această grosolănie aparentă, omul ar avea numai de cîştigat. Bineînţeles, se întîmplă şi invers, ca nişte maniere frumoase să mascheze cruzime, neomenie, nesimţire. Dar atunci să demascăm cruzimea, neomenia, nesimţirea, nu buna creştere.

Nu-i adevărat că dragostea de oameni garantează prin ea însăşi bunele maniere! Poate avea cineva un suflet de aur, dar dacă în copilărie n-a învăţat că trebuie să dea „bună ziua” şi să fie respectuos  cu cei din jur, nu o va face. Fiindcă e vorba nu de bunătatea sufletului, ci de educaţie.

Purtarea omului este filozofia comportării lui. Nu degeaba etica (morala) şi eticheta sunt cuvinte cu aceeaşi rădăcină. Bunele maniere presupun o atitudine etică faţă de oameni, proastele maniere sînt imorale. Filozofia comportării are legi proprii, care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte. Pe copiii noştri nu-i obligăm să inventeze din nou alfabetul, cifrele şi tabla înmulţirii. Atunci de ce să considerăm că-i ruşinos să la predăm ştiinţa simplă, dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni?

Ing. BRATU PETRE

Directorul liceului

Inginerul Petre Bratu, un OM, vremelnic profesor şi director de şcoală ştia că „filozofia comportării are legi proprii care trebuie cunoscute, nu descoperite de fiecare în parte”. Dascăl dăruit şi-a înţeles menirea. Ne-a predat  „ştiinţa simplă dar foarte necesară tuturor, a relaţiilor dintre oameni” deşi aceasta nu era cuprinsă în programa şcolară. A făcut-o prin exemplul personal, urmat în mod natural de profesori şi de elevi dar şi prin decizii înţelepte. Abea acum, când eu însumi mă pregătesc pentru momentul pensionării, am aflat de ce sub directoratul lui fiecare oră de dirigenţie aborda fără abatere şi o temă dedicată bunelor maniere, regulilor de politeţe sau de comportare civilizată. Omul, inginerul, dascălul şi directorul Petre Bratu nu râdea de noi. Se străduia să ne educe! A reuşit! Avea aliaţi de nădejde – şcoala şi familiile noastre.

Mulţumesc domnule director!

Post Scriptum

Nu mai ştiam nimic despre Liceul Industrial Energetic, azi Colegiul Tehnic Energetic şi nu i-am mai trecut pragul din 1985 – 1986. Directoarea de atunci, fosta mea dirigintă, dr. ing Elisabeta Potolea avea ceva probleme cu laboranţii. Mi-a cerut ajutorul pentru a întreţine/repara echipamentele, aparatele, trusele de măsură din laboratoarele de specialitate. Aşa se face că cel puţin o dată pe săptămână, după amiza până seara târziu, meşteream cu bucurie şi pasiune în laboratoarele prin care trecusem ca elev.

Uneori am putut aprecia pregătirea profesională (şi nu numai) a unor absolvenţi ai liceului. Constatam cu îngrijorare tendinţa constantă de degradare a nivelului de instruire şi de educaţie a unor promoţii succesive.

Zilele trecute, curiozitatea zgândărită de interese publicistice m-a mânat să aflu câte ceva despre activitatea şi rezultatele Colegiului Tehnic Energetic. Saitul  acestuia conţine o grămadă de informaţii dar niciuna care să ilustreze convingător misiunea de a forma „tineri educaţi, responsabili, foarte bine pregătiţi având competenţe educaţionale şi profesionale care să le permită integrarea rapidă în societate”.

Convins fiind că şcoala trebuie să producă tineri bine pregătiţi profesional şi educaţi, adică ceva mai mult decât doar posesori de competenţe, mi-am îndreptat atenţia spre „materia primă” pe care colegiul a primit-o după admiterea în învăţămâtul liceal de stat pentru anul şcolar 2016 – 2017. Informaţiile sunt publice.

8 9

Iată concluziile unei analize sumare:

  • Colegiul Tehnic Energetic pregăteşte specialişti în matematică – informatică, filologie şi…  turism – alimentaţie!
  • Număr de locuri conform planului de şcolarizare, total: 168
  • Număr de locuri ocupate după repartizarea din 19 iulie 2016, total: 98 (58,33%)
  • Gradul de ocupare a locurilor pe specialităţi:
  1. Matematică – informatică: 67,85%
  2. Filologie: 100%
  3. Turism şi alimentaţie: 100%
  4. Electric: 28,57%
  5. Electronică – automatizări: 28,57%
  6. Mecanic: 25,00%
  • La Colegiul Tehnic Energetic Bucureşti s-au ocupat toate locurile alocate specializărilor…. filologie şi  turism – alimentaţie!
  • Cea mai mare medie de admitere: 7,20 (filologie).
  • Cea mai mică medie de admitere: 2,90 (mecanică).
  • 47,95% dintre cei admişi au obţinut medii cuprinse între 5 şi 6.
  • 29,59% dintre cei admişi au obţinut medii sub 5.

„Nu regret, nu mă jelesc, nu strig”,  nici măcar nu comentez! Doar constat! Cu nemărginită tristeţe.