despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXXIX) – Vom plăti!

scris de C. D. Mocanu

A venit scadenţa! Vom plăti preţul prostiei! Unul usturător. O vom face fără crâcnire, cu capul plecat şi cu demnitatea amorţită de o păguboasă democraţie răstălmăcită pe malurile Dâmboviţei după bunul plac al unor neica nimeni.

Pe calea sigură a acestei democraţii au ajuns în capul trebii, la energie electrică, două personaje, fie-le numele în veci uitat, pentru prostia şi mai ales pentru ticăloşia cărora vom plăti electricitatea cât nu face. Unul este ministrul energiei iar celălalt preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglemantare în domeniul Energiei (A.N.R.E.).

Folosind ca pretext liberalizarea pieţei de energie electrică, companiile din domeniu (producători, distribuitori şi furnizori) şi-au umflat profiturile artificial, prin acţiuni speculative, până la cote ameţitoare. Din această pricină, fără vreo justificare economică, preţul kilowatului oră a înregistrat o evoluţie nestăvilită, continuu crescătoare.

Reglementarea trecerii la funcţionarea după regulile pieţei a negoţului cu energie electrică era datoria de căpătâi a celor doi „specialişti”. N-au făcut nimic! Au dat de gard un proces economic sensibil care prin efectele sale asupra economiei, dar şi asupra multor milioane de oameni, ţine de siguranţa naţională.

Unul, fost electrician la Staţia electrică Filaret, n-a mişcat nici măcar un deget. Tace chitic chiar şi acum când beleaua e cât casa. Scoate la înaintare un subaltern. Celălalt, absolvent al Liceului Industrial nr. 6 – Energetic din Drobeta–Turnu Severin, s-a prins că e groasă şi a încercat stângaci şi ezitant, cu promisiuni mincinoase, să potolească rumoarea. El lua jar în gură, la ore de maximă audienţă, că prin liberalizarea pieţei costurile cu energia electrică vor fi mai mici.

Blocat în corzi, ne abureşte cu Legea consumatorului vulnerabil şi cu compensarea într-o proporţie jignitoare a facturilor primite de consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, slujbaşul ăsta trist vrea să subvenţioneze profitul unor speculanţi, străini şi români deopotrivă, din buget, adică tot din banii noştri. Celelalte categorii de consumatori, cele care asigură supravieţuirea economiei româneşti, să se descurce. Au avut ghinion!

Plafonarea tarifelor şi impozitarea suplimentară a profiturilor nemeritate, obţinute prin manevre speculative, singurul tratament eficient al bolii de care suferă piaţa românească de energie electrică, îi provoacă patriotului frisoane şi dă în bâlbâială. Îi tremură izmenele doar la gândul că va fi obligat să suprime lăcomia unor speculanţi care-i sunt atât de dragi.

Când chiriaşul de la Cotroceni, Măria Sa Pereoadă Întâiul a siluit Constituţia şi ne-a impus „guvernul meu”, în România exista un act normativ (o ordonanţă de urgenţă) care limita pentru trei ani preţul energiei electrice şi care taxa suplimentar profitul obţinut prin creşterea nejustificată a acestuia. Avea în vedere trecerea fără convulsii la o piaţă liberă. Nu deranja decât marii jucători ai negoţului cu energie electrică şi pe slugoii lor. Nici măcar coana Europa nu cârâia convingător pentru că totul era legal şi în conformitate cu Tratatul de Aderare. Prima măsură luată de „guvernul meu” a fost abrogarea ordonanţei.

Într-o veritabilă frăţie infracţională, companiile de electricitate au speculat piaţa pentru că au putut şi pentru că au fost lăsate s-o facă. Restul… sunt poveşti.

Îmi doresc să apuc ziua în care vânzătorii ăştia de neam vor da socoteală după ce au atentat la siguranţa naţională aruncând România în plasa speculanţilor.

Până atunci înghiţim o nouă umilinţă. Şi plătim!

Jurnalul realităţii (XXXVIII) – Cum vă place?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Aceştia sunt primarii unor capitale cam de acelaşi calibru cu Bucureştiul. De la stânga la dreapta: Zdenek Hrib – Praga, Gergely Karacsony – Budapesta, Matus Vallo – Bratislava şi Rafal Trzakowski – Varşovia.

Îmbrăcaţi corect, chiar elegant, atitudine destinsă, firească, în faţa aparatelor de fotografiat, îşi reprezintă cu cinste şi cu mândrie cetăţenii, oraşele şi ţările în numele cărora participă la o ceremonie oficială. Se respectă pe ei şi astfel îi respectă pe toţi ceilalţi.

Iată-l şi pe nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti:

Parcă-i un pui de bogdaproste, un biet panacotar aflat la prima probă profesională reală, prins cu svastu-n caraiman şi expus public pentru ca cetăţenii urbei să-l ştie şi să-şi păzească parnosu.

Prim-solistul ansamblului de balet de la Primărie este chiar Nicuşor Dan, acest Nureev de Dâmboviţa care nu ezită să se prezinte în paşi de dans  până şi la festivităţile oficiale.

Bucureştenii şi-au pus speranţele de mai bine în acest personaj ciudat, străin de importanţa şi statutul funcţiei pe care o ocupă. Modul în care se îmbracă, ipostazele caraghioase în care este surprins cu ocazia apariţiilor publice sunt ofense aduse celor pe care îi reprezintă.

Alesul nu e în stare să se îngrijească şi să se respecte pe sine. Cum ar putea să-şi reverse prea plinul de grijă şi respect asupra celor care i-au aşezat pe cap o pălărie mult prea mare şi l-au făcut primaşul capitalei României?

Jurnalul realităţii (XXXVII) – Ca să fie clar!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

La alegerile locale din 27 octombrie 2020, dreapta, adică PNL şi Alianţa USR PLUS, a desemnat un candidat unic pentru demnitatea de primar general al Bucureştilor în persoana lui Nicuşor Dan, cel fără de partid, pe care l-au susţinut din răsputeri făcându-i campanie cu tot ce presupune această întreprindere.

Unul dintre binefacătorii cointeresaţi ai lui Nicuşor Dan (căci nimic nu e gratis, mai ales în politică), Alianţa USR PLUS, a difuzat prin toate mijloacele, în numele dumisale, mesaje mincinoase, greu de crezut, care ţinteau o problemă reală, gravă, imposibil de rezolvat de pe o zi pe alta:

În timpul campaniei electorale candidatul născut în laboratoarele ocultei politice şi aruncat la înaintare nu a protestat, nu a dezminţit, nu s-a delimitat de mincunile partenerilor săi. A consimţit tacit. Le-a lăsat să circule pentru că potenţialul mobilizator al acestora lucra în favoarea lui. L-a auzit cineva spunând ca Spiridon Necşulescu?:

„- Iubiţi alegători! Eu nu sunt orator şi nu vreau să siluiesc cu vorbe meşteşugite voinţa dumneavoastră. De aceea, n-am să vă spun decât două cuvinte. Şi aceste două cuvinte sunt: Vă rog să nu mă votaţi! Vă rog să … nu… mă… vo-taţi!”

A câştigat apoi alegerile… şi cu aceste mesaje.

Referindu-se la „termie”, primaşul Bucureştilor afirmă într-o ieşire publică: „Noi nu putem să facem mai mult decât am spus că vom face în campania electorală”. Observaţi! „Noi nu putem” şi „noi am spus că vom face”, adică domnia sa împreună cu Alianţa USR PLUS. Aferim! Să faceţi doar ce-aţi spus: „Vă promitem apă caldă” şi „Imaginează-ţi ziua de luni, 28. A câştigat Nicuşor Dan. Vei putea să faci duş.” Nimic mai mult!

Acum, când a venit vremea faptelor pentru că beleaua e cât… trei sferturi din Bucureştiul rămas fără căldură şi apă caldă, smeritul primar general dă din colţ în colţ şi nu ştie de unde să apuce rezolvarea chestiunii. A descoperit termia fără să ştie că nu e totuna cu termoficarea, numără găurile din „ţave” şi ne explică cum devine cazul cu apa de adaos ca şi cum aceasta e răul cuibărit în conductele sistemului de termoficare din cauza căruia sistemul nu este ţinut stabil la parametrii normali de funcţionare. Forţat de realitatea scandaloasă cu care se confruntă entuziaştii lui alegători, Nicuşor Dan, cel cu gândul drept şi cuvios, înghite fără cogârţuri minciunile servite de diverşi „prieteni” şi le răspândeşte pentru a-şi susţine  bâjbâiala.

După o întrevedere cu discretul ministru al economiei Virgil Popescu, cei doi interlocutori au avut o întâlnire comună cu presa în cadrul căreia, sub privirea aprobatoare a primarului general, mai marele economiei româneşti a declarat:

„Weekend-ul trecut (în noaptea de vineri, 4 decembrie 2020 spre sâmbătă 5 decembrie 2020) a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos. Mai exact o pompă a fost supraturată (funcţionează din anii ʼ60), s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit. Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă, apa e la 75 de grade şi este posibil ca până luni totul să revină la normal la CET Sud.”

Este o minciună grosolană şi o aberaţie tehnică. Într-un comunicat dat publicităţii luni, 7 decembrie 2020, Electrocentrale Bucureşti (ELCEN) ne oferă o primă dovadă:

„Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare, iar restul problemelor au fost remediate progresiv în cursul zilelor de sâmbătă, duminică şi luni. În acest moment, avaria este soluţionată, iar CET Bucureşti Sud revine în această seară la parametrii de temperatură optimi, astfel încât cetăţenii care au fost afectaţi de această avarie vor avea apă caldă şi căldură.”

Au trecut cinci zile de când centrala a revenit la o funcţionare normală şi bucureştenii tânjesc încă după un calorifer cald şi un duş reconfortant, izbăvitor de jeg şi mirosuri. Au folosit avaria de la Bucureşti Sud pentru a abate atenţia publică de la neştiinţa şi neputinţa lor şi pentru a reduce un pic presiunea care-l apasă pe abulicul nostru primar general.

Şi acum să recurgem la meserie:

• Într-o termocentrală circuitul apei de adaos este separat de circuitul agentului termic livrat în reţeaua municipală de termoficare.

• Toate circuitele termice şi hidraulice importante din centrală sunt deservite de mai multe pompe acţionate cu motoare elecctrice, unele în funcţiune, altele în rezervă, şi de cel puţin o turbopompă de rezervă acţionată cu turbină termică sau hidraulică. Altfel spus, niciunul dintre circuite nu se indisponibilizează până ce se repară o pompă defectă aşa cum ne abureşte ministrul economiei: „Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă.” Prin câteva manevre personalul de serviciu pune în funcţiune una dintre pompele de rezervă şi circuitele respective revin în timp scurt la parametrii normali de funcţionare, aşa cum bine precizează ELCEN: „Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare.” Faptul că nu s-a revenit la regimul normal de funcţionare dovedeşte că avaria s-a produs în altă zonă, fără legătură cu pompa de circulaţie.

• Nicio pompă nu se supraturează aşa cum spune Virgil Popescu, cel rar vorbitor: „Mai exact o pompă a fost supraturată”. Ambalarea, căci aşa se cheamă fenomenul, este propriu elementului de acţionare al acesteia (motor electric, turbină…), nu se produce atunci când pompa lucrează în regim de suprasarcină („… a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos.”)  şi pentru prevenirea lui există sisteme de protecţie.

• Nu poate exista vreo legătură între o ipotetică ambalare şi un scurtcircuit care să scoată din funcţiune toată staţia electrică de servicii interne 6 kV (o pompă a fost supraturată, s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”). Regimul de ambalare, nelichidat la timp, poate produce avarii mecanice care afectează pompa şi/sau elementul ei de antrenare. Să admitem că acestea au ca efect distrugerea  unor părți din circuitului electric al motorului producând un scurtcircuit. Acest regim anormal este lichidat selectiv de sistemele de protecţie fără să afecteze în totalitate sursa de alimentare – staţia electrică de servicii interne („… s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”).

Şi raţionamentul tehnic poate continua riscând să devină plictisitor. În concluzie:

• Nu există nicio legătură între volumul apei de adaos şi avaria de la CET Bucureşti Sud.

• Avaria a fost de natură electrică, a indisponibilizat pentru trei zile o staţie de servicii interne 6 kV şi a condus, foarte probabil, la scoaterea din funcţiune a unuia sau mai multor cazane de apă fiebinte (CAF).

• După revenirea la o funcţionare normală a centralei, situaţia din reţeaua municipală de termoficare nu s-a ameliorat. Cauzele sunt în ograda lui Nicuşor Dan şi nu ţin doar de starea tehnică precară a reţelei de conducte.

• Primaşul Bucureştilor a preluat povestea apei de adaos şi o foloseşte atunci când se tânguieşte cât de nasol este cu „termia” pentru a-şi justifica nevolnicia. Zice domnia sa:

„În această săptămână, începând cu sâmbătă dimineaţa, când a început să se resimtă avaria de la CET Sud şi până la acest moment a fost o situaţie excepţională în Bucureşti. Această situaţie excepţională este în curs de a fi remediată, în sensul că CET Sud a început prin a da căldura la 50 de grade, a ajuns la 75 de grade în momentul ăsta şi sperăm, în câteva zile să ajungem la 85. Nu se poate 90, pentru că trebuie să introducem apa de adaos de care s-a vorbit.”

Bate câmpii! Până acum singura sa acţiune concretă este să-i încurajeze pe bucureşteni că la vară o să fie cald.

• Reabilitarea sistemului de termoficare (reţea şi puncte termice) este o lucrare imperios necesară, dificilă, complexă, de mari dimensiuni, care necesită un efort susţinut, distribuit pe mai mulţi ani decât un mandat de primar general. Concentrarea resurselor financiare, materiale şi umane este o lucrare în sine care trebuie să fie cu un pas înaintea celei pe care o susţine.

• O astfel de ispravă este doar la îndemâna unor specialişti serioşi, bărbaţi hotărâţi, cu toate cele necesare în dotare, selecţionaţi numai pe criterii profesionale, feriţi de interesele personale sau de partid ale detestabililor politicieni dâmboviţeni.

Este capabil de aşa ceva molâul nostru primar general? După cum s-a mişcat până acum, se pare că nu. Poate ne face o surpriză şi se trezeşte din pumni!

P.S. Ministrul economiei, Virgil Popescu, este absolvent al Liceului Industrial Energetic Drobeta Turnu Severin şi al Facultăţii de Automatică din Institutul Politehnic Bucureşti. Asta nu înseamnă că este energetician sau inginer. A rămas doar absolvent.

Jurnalul realităţii (XXXVI) – Prețul prostiei (V) Linişte epidemică

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa… ! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

S-au rotunjit patru săptămâni de când peste satul ilfovean în care-mi duc traiul s-au aşternut liniştea şi nelucrarea. Nu tu glas omenesc, fie şi o înjurătură, nu tu ţipetele disperate ale copiilor nestruniţi de părinţi, nu tu clopoţel de bicicletă, nimic! Până şi cei doi-trei pasionaţi de manele la maxim care, cu generozitate, dădeau muu…zică la tot satul (c-aşa vreau ei, să dea la toţi) au renunţat la a mai face atât bine comunităţii. Doar paserile cerului care-şi urmează programul zilnic de vocalize, lătratul vreunei potăi sâcâite de găinile din bătătură, câte o drujbă timidă pe la marginea satului  sau motorul unei maşini care a rătăcit drumul. În rest, nimic!

Uliţele (scuzaţi, străzile!) sunt pustii. Nici ţipenie! Le-au luat în stăpânire câinii lăsaţi de izbelişte.  Bărbaţii parcă ar fi plecaţi la război. Prin curţile lipsite de activitatea gospodarilor se mai agită, dimineaţa şi seara, doar femeile. Bătrânele care, de pe băncuţa de la poartă, îşi mai îndulceau urâtul făcând recensământul trecătorilor au dispărut. Câteva interese ce nu sufereau amânare m-au determinat să mă aventurez în pustie. Oricum nu sunt unul dintre cei care bântuie prin sat fără motive serioase. Am avut impresia că străbat străzile oraşului Pripiat evacuat şi abandont după accidentul nuclear de la Cernobâl. Dacă nu mă întâlneam cu poştaşul şi dacă peste uluci nu se iţeau nişte feţe cam speriate, curioase să vadă cine sparge liniştea, eram convins că, la un semn, toţi au plecat aiurea iar eu am rămas singur.

Nu-mi venea să cred. Îi ştiam altfel pe oamenii satului: muncitori, vioi, activi, sociabili, amatori de şuetă, trebăluind toată ziua prin ogradă, însufleţind cu prezenţa lor uliţele, grădinile, câmpurile şi nu numai. Femeile, vorbăreţe şi curioase, se adunau pe la porţi sau puneau de o şedinţă acolo unde se întâlneau pentru a despica mărunt noutăţile apărute în viaţa localităţii.

Nici măcar apariţia boleşniţei care, cât se poate de reală, de serioasă şi de ucigaşă, seamănă teroare şi necazuri prin lume nu le-a schimbat felul de-a fi. Ce stare de urgenţă, care stare de alertă! Izolare, restricţii de deplasare, declaraţie pe propria răspundere, distanţare fizică, mască, măsuri de protecţie, dispoziţii legale, „Ce e alea? Fleacuri! Lasʼ că ştim noi!”. Îi priveau plictisiţi, cu superioară compătimire, pe „fraierii” ăia de proveniţi fiind refractari la opiniile şi sfaturile care nu se potriveau cu convicţiunile lor. Nu aveau nici cea mai mică urmă de îndoială. Doar certituni! Ca urmare nimic nu le-a stânjenit pofta de viaţă.

Umblau brambura de la unul la altul, din zori până seara târziu, de cele mai multe ori doar ca să nu rămână drumul fără oameni. Se adunau cioc în cioc de parcă de la doi metri nu-şi puteau etala perlele de înţelepciune crescute pe-ndelete în carapacea minţii lor odihnite. E drept că nu mai „serveau” berea la poartă sau în staţia de autobuz. Se ascundeau în curtea unuia dintre ei. Cică îl ajutau, că avea omul de lucru! Când spărgeau adunarea, ca de obicei, aruncau „mortăciunile” în şanţ. Dacă îndrăznea cineva să le atragă atenţia că nu e tocmai bine ce fac, se uitau chiorâş şi mestecau vorbe dulci în barbă.

Se deplasau câte şase-şapte haidamaci într-o Dacie 1300 veche de când se trăgea cu arcul şi coborau mândri de isprava lor la magazinul din centru în care intrau claie peste grămadă aşa cum veniseră. Acolo, cu excepţia proprietarului-vânzător şi a câtorva „proveniţi” – cumpărători ocazionali, de nevoie, nimeni nu purta mască, nimeni nu păstra distanţa de siguranţă, nimeni nu-şi dezinfecta mâinile. Ce atâtea mofturi!

Parangheliile s-au ţinut lanţ. Lume multă, unii veniţi din localităţile vecine, băutură din belşug, muzică, hore, sârbe, voie bună şi … un neinvitat: SARSCOV 2. Ce domne, n-are voie omuʼ „să-şi facă ziua”? Ba are! Soţia unuia dintre neobosiţii organizatori de evenimente vesele lucra la magazin!

Copiii au înţeles că sunt în vacanţă. Adulţii nu le-au explicat ce se întâmplă pentru că „ăştia e proşti” (adică autorităţile). Şi astfel, aflaţi în extazul ignoranţei şi al propriei deşteptăciuni, nu au mai simţit pericolul din aer. Nici măcar pe cei mici nu i-au ferit.

Hoarde dezlănţuite au luat în stăpânire uliţele (scuzaţi, străzile!) însoţindu-şi şarjele cu muzică mobilizatoare izbucnită din telefoane de ultimă generaţie, cu ţipete şi strigături, adesea injurioase, menite să înspăimânte un ipotetic adversar neînduplecat, dar şi vietăţile de prin curţi. Într-o zi, cu toate mijloacele din dotare (biciclete, trotinete, triciclete … chiar şi un hoverboard), au ocupat un drum blocând circulaţia. Tocmai atunci, un şofer neinspirat şi-a mânat maşina pe acolo. A redus viteza şi a slobozit câteva claxoane pentru a „cere permisiunea” să-şi continuie deplasarea. Puştii s-au regrupat, dar pe sensul de mers al ghinionistului. Răbdător, acesta i-a depăşit la pas avertizându-i, cum altfel decât sonor, că urmează să facă izbăvitoarea manevră. Când a ajuns în dreptul lor, un băieţel de vreo şase-şapte ani şi-a aruncat nervos braţele spre cer  şi din rărunchi a ţipat cât îl ţinea gura:

– Ce p… mea bă, n-ai loc să treci?

Cine să-i înveţe normele elementare de comportament civilizat? Părinţii? Aş! Ei sunt prea „dăştepţi” şi ocupaţi. Şcoala? Ţi-ai găsit! Ea însăşi mai are de învăţat. Bun cunoscător al realităţilor satului, convins că nu copiii sunt vinovaţi, ei sunt doar victime, omul (adică eu!) şi-a văzut de ale lui.

Şi pentru a pune capac la toate, aproape zilnic localitatea a fost cutreierată sistematic, gospodăreşte, de nişte negustori ambulanţi veniţi din judeţele Ialomiţa, Prahova şi Buzău fără să-i întrebe cineva de sănătate. Dotaţi cu megafoane performante vindeau pui vii, „zacăr”, ulei, cartofi, dresuri, „trelinguri”, portocale, „mandaline”, „crătiţi”, ligheane, câte altele… şi făceau nelipsita haltă de ajustare la magazin unde îngroşau gloata cumpărătorilor fără mască şi fără minte.

În tot acest timp autorităţile locale (primar, viceprimar, consilieri, alţi responsabili din primărie, poliţişti, preot) s-au pitulat bine de tot ca să nu-i afle pandemia lăsându-i pe cetăţenii în slujba cărora, teoretic, se află să-şi facă de cap. Iar ei, recunoscători, n-au pregetat.

Virusul încoronat, vorbitor de limba chineză, n-a înţeles că la noi s-au adunat toţi înţelepţii Ilfovului şi că fiind aceştia patrimoniu naţional trebuie să-i ocolească. Cum totul pe lumea asta se plăteşte, primii care au achitat preţul au fost câţiva bătrâni cărora deşteptăciunea consătenilor le-a grăbit drumul spre lumea fără dor. Nici asta nu i-a înfiorat, pe ei şi pe cei din capul trebii. Şi-au văzut de viaţa lor comentând cu cinism:

– Era bătrân şi bolnav! Oricum murea!

Seninătatea şi convingerea cu care o spun pe la colţuri m-au umplut de revoltă: Doamne! De ce înduri prostia şi ticăloşia pe pământ? Cine sunt oamenii ăştia ca să aprecieze ei cine şi cât merită să trăiască?

Un medic urolog, de la un cunoscut spital bucureştean, glumea uneori cu pacienţii vârstnici din mediul rural care ajungeau la el:

– Ce te aduce la mine moşule?
– Nu pot să mă piş domn doctor.
– Câţi ani ai tataie?
– Optzeci şi cinci domn doctor.
– Eee! Lasʼ că te-ai pişat destul!

Punea apoi laolată sufletul, priceperea, ajutorul lui Dumnezeu şi alina suferinţa celui încercat de boală. Comparând, „gluma” sinistră a consătenilor mei este condamnabilă.

Şi ce era de aşteptat s-a înfăptuit. Un zvon, prefăcut foarte repede în veste, a trăznit toată aşezarea: Proprietarul-vânzător de la magazin este bolnav. El şi nevastă-sa sunt în spital. Nu se simt bine şi au fost confirmaţi cu COVID 19.

Din clipa aia, epidemia de linişte şi zăcăşeală a luat în stăpânire satul. Toţi trecuseră pe acolo. Marasmul a devenit peste noapte un nou mod de viaţă. Tuturor „dăştepţilor” şi „vitejilor” ălora care, ca orice prostovan, aveau numai certitudini le-a intrat morcovu-n cur cu frunze cu tot. Acum să vrei să te cerţi cu ei pe motiv de coronavirus şi n-ai cu cine. S-au ascuns. Nici dracu nu i-a mai văzut. Sunt curios ce mănâncă, mai ales ce beau, ipochimenii ăştia, că A., cel care le „dădea pe caiet”, nu mai este. În spital, el şi ai lui se luptă pentru viaţă.  Probabil că alţii, fără ştirea lor, urmează. Prostia e scumpă! Mult mai scumpă decât educaţia şi instruirea.

Până una-alta le doresc concetăţenilor mei, „la toţi de faţă”, sănătate şi noroc!

De câteva zile întreb pe cine mai prind pe afară, mari sau mici, tineri sau bătrâni, ce este aia pandemie. Până acum nimeni n-a ştiut! O vecină care, ca şi mine, face parte din dispreţuita categorie a „fraierilor ăia de la Bucureşti” se întreba mai mult retoric:

– Cum dracu mă? Au internet, au televizoare şi telefoane bengoase iar ei habar n-au pe ce lume trăiesc!

E simplu! Nu e suficient să ştie a citi. Trebuie să înţeleagă ce citesc. Altfel tot analfabeţi se cheamă că sunt şi nu ştiu că nu ştiu. Nenorocirea este că cei care ştiu că ei nu ştiu nu mişcă un deget, deşi sunt plătiţi pentru asta.

Închei şi zic: Nu mi-e frică de virus! Ferindu-i pe alţii, întru împlinirea unei obligaţii morale şi legale, mă feresc pe mine. Mă înspăimântă însă prostia unora dintre semenii mei!

Jurnalul realităţii (XXXV) – Prețul prostiei (IV) S-a schimbat ceva?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! Acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

A. Sâmbătă 4 ianuarie 2020

  • Știre publicată de ziarul online DC News citând agenția de presă Mediafax:

Petroșaniul, fără apă caldă și căldură. Se cere intervenția Guvernului

Lipsa cărbunelui a lăsat Petroșaniul fără apă caldă și căldură.

„Petroșaniul a rămas, în această iarnă, fără căldură și apă caldă, din cauza lipsei cărbunelui la Termocentrala Paroșeni. Reprezentanții Sindicatului Solidaritatea Hunedoara spun că probleme sunt și la Termocentrala Mintia, care alimentează orașul Deva și cer intervenția urgentă a Guvernului.

Sindicaliștii de la Solidaritatea Hunedoara au trimis Guvernului un document prin care solicită implicarea de urgenţă pentru emiterea unor hotărâri care să ducă la evitarea sistării activităţii Termocentralei Mintia, deoarece și Deva poate rămâne fără apă caldă și căldură”.

  • Din comunicatul remis vineri 3 ianuarie 2020 de Sindicatul Solidaritatea Hunedoara agenției de presă Mediafax:

„Sindicatul Solidaritatea Hunedoara aduce la cunoştinţa opiniei publice dovezi care indică faptul că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri este responsabil de falimentul Societăţii Complexul Energetic Hunedoara S.A. precum şi de vulnerabilizarea Sistemului Energetic Naţional. Importurile la energia electrică pe intervalele în care consumul este la vârf sunt tot mai dese, fapt ce poate aduce atingere la siguranţa naţională. De asemenea, informăm opinia publică cu privire la faptul că acelaşi minister se face vinovat de lipsa căldurii şi a apei calde pentru mii de cetăţeni ai municipiului Petroşani, în ciuda faptului că Termocentrala Paroşeni a beneficiat de investiţii de peste 100 milioane euro din bani publici, termocentrală care în anul 2019 a funcţionat foarte puţin, circa două luni”.

  • Din declarația domnului Cristian Iștoc, președintele Sindicatului Solidaritatea Hunedoara, dată corespondentului Mediafax:

„În Deva au căldură. Cărbune nu avem decât de pe o zi pe alta. În Petroșani nu, iarna asta nu au avut deloc căldură, 800 de apartamente au fost lăsate în frig, cu promisiuni că se reia. Conform legii, trebuia să fie anunțați cu șase luni înainte că nu se va furniza energie termică și atunci fiecare opta pentru o sursă alternativă. Motivul, lipsă cărbune, cu toate că avem 60.000 de tone în Portul Constanța contractate și plătim taxă de depozitare și nu le aducem de acolo. Nu se dorește. De aici și apelul către Guvern”.

  • Din declarația domnului Tiberiu Iacob-Ridzi, primarul minicipiului Petroșani, dată corespondentului Mediafax:

„Apă caldă nu mai avem de mult, în sistem centralizat, de vreo patru-cinci ani, însă căldură nu au dat pentru că nu au avut cărbune cei de la Paroșeni. Nici nu vor mai da în sistem centralizat. Mai sunt doar la Petroșani branșate la sistemul centralizat în jur de 400-500 de apartamente, probabil. Probabil că oamenii s-au descurcat electric sau pe gaz, pentru că în Petroșani avem gaz metan în toate blocurile. Eu am avut o mare supărare vizavi de faptul că Complexul furnizează căldură în Deva, iar la Petroșani nu au vrut niciodată să preia acest sistem, să preia ei distribuția agentului termic.

Nu au vrut, efectiv. La Deva au făcut treaba asta, la Petroșani nu au vrut. Au tot evitat. Noi am scos la licitație această activitate de distribuire a agentului termic, Complexul a venit la licitație, dar au făcut în așa fel încât să fie descalificați. Altcineva nu s-a prezentat. Complexul e în insolvență, am primit un răspuns de la administratorul judiciar înainte de sărbători, prin care au recunoscut că nu au efectiv cărbune și nu pot să furnizeze căldură”.

B.  Iarna 1988 – 1989

  • Mărturia mea despre întâlnirea pe care am avut-o în acea perioadă cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. și primar al Municipiului Petroșani:

„Pentru ce aveam noi de făcut [limitarea consumului de energie electrică] exista totuşi o problemă sensibilă: Valea Jiului.

De la Bucureşti, din biroul comandantului militar se vedea altfel. Misiunea era periculoasă. Puteam avea mari necazuri și cu gândul de a ne asigura spatele, am solicitat o întrevedere cu prim-secretarul Comitetului Municipal P.C.R. Petroşani. Ne-a primit fără comentarii. La ora stabilită, însoţit de directorul Haţegan, am ajuns în faţa unui bărbat tânăr, cam de vârsta mea – circa treizeci şi cinci de ani – inteligent, realist, deschis la minte, natural în comportament.

L-am informat despre mandatul nostru şi despre ordinele pe care le primiserăm. La rându-i ne-a pus în temă cu situaţia din Vale şi mai ales din Petroşani. Aprovizionare precară cu alimente şi produse de strictă necesitate, mizerie, frig în locuinţe, violenţă, consum exagerat de alcool, străzi cufundate în beznă, cam aşa cum era în toată ţara. Diferenţa mare o făcea potenţialul revendicativ al minerilor pe care aceştia îl dovediseră şi în august 1977. Deşi atent supravegheaţi, îşi manifestau deschis, dar izolat, nemulţumirile.

Frigul din case şi deci lipsa căldurii furnizate din sistemul de alimentare cu energie termică însemna utilizarea unor surse alternative. Energia electrică era la îndemână, în plus minerii aveau înlesniri tarifare importante. Am insistat puţin pe acest subiect. Tânărul prim-secretar mi-a confirmat bănuiala dezvăluindu-ne un paradox care îl frământa şi căruia nu-i găsise încă dezlegare. Principalul producător de căldură – C.T.E. Paroşeni, pe lângă problemele tehnice grave cu care se confrunta, avea dificultăţi în asigurarea stocului de cărbune deşi se afla în mijlocul celui mai important bazin carbonifer. Era efectul distribuirii centralizate a resurselor.

Aşa stând lucrurile, a concluzionat că limitarea semnificativă a consumului de energie electrică ar putea întinde prea mult coarda şi reacţiile sunt previzibile. Ne-a întrebat oarecum retoric:

– Cine-şi asumă răspunderea?

Noi nu, că doar nu ne luase Dumnezeu minţile!”

***

Iată că după treizeci și unu de ani Paroșeniul nu mai are probleme tehnice majore, s-au investit bani mulți. În timp ce în jur exploatările miniere se închid cu alai mediatic, centrala stă pentru că nu are ce băga pe foc iar Valea Jiului îngheță.

S-a schimbat totuși ceva? Da! Am evoluat: Proștii de azi sunt mai proști decât proștii de acum treizeci de ani și în plus, muuuu…lt, mult mai ticăloși!

Jurnalul realităţii (XXXIV) – Prețul prostiei (III) Când dă boala în tomate

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante consolidând rezistența la prostie. Și tot așa…! În ruralul ilfovean (dar nu numai), acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al mântuirii.

Duminică 24 septembrie 2017

Se încheie încă un sezon de grădinărit. Cultivatorii profesioniști sau amatori de verdețuri, zarzavaturi și legume se pregătesc de bilanț. Acum se vede dacă sfârșitul laudă începutul. A fost un an bun. Recoltă îndestulătoare, de bună calitate. Dacă la ce a dat Dumnezeu, grădinarul a adăugat efortul lui, atunci rezultatele i-au răsplătit munca și cheltuiala. Iată doar o mică parte din roadele care i-au adus bucurie.

Dacă folosind puterea închipuirii adăugăm fasolea, vinetele, gogoșarii, ardeii capia, ardeii grași, leușteanul, pătrunjelul, țelina, prazul, busuiocul… atunci avem imaginea unei toamne bogate.

Din 1998 îmi împart existența între București și o localitate din nord–estul Ilfovului, localitate care înainte de ’89 reprezenta un important bazin legumicol. Împreună cu Vidra, asigura o parte însemnată din consumul Bucureștiului. CAP-ul avea magazine proprii în cele mai mari piețe și livra la export (prin gara Snagov!) mari cantități de tomate.

Oamenii locului sunt, fără tăgadă, grădinari pricepuți și gospodari fără teamă de muncă. Doar că unii nu înțeleg și nu vor nici în ruptul capului să-și susțină financiar munca pentru a o face profitabilă. Câțiva ani, un provenit ca mine care cutează să zgârie pământul pentru a asigura familiei sale legume proaspete, a fost privit cu superioară îngăduință. Dar și cu oarecare surprindere. Roadele grădinii mele nu erau cu nimic inferioare celor pe care le obțineau meseriașii.

În opinia consătenilor, experiența unui orășean nu justifica rezultatele. Se mirau și se întrebau cum e posibil. Uneori își exprimau cu voce tare nedumerirea. În bună parte aveau dreptate. Crescusem printre grădinari vestiți ai Bucureștiului (Borțică, Balaurea, Pandele, Colibășeanu, Prahoveanu, Tănase, Mihalache) și prin grădinile lor, cultivasem eu însumi verdețuri, zarzavaturi, legume în curtea casei dar, priceperea mea era departe de cea necesară înființării și întreținerii unei grădini sistematice, chiar dacă aceasta trebuia să acopere doar nevoile proprii.

Ceea ce nu știau bunii mei vecini (și nu le-am spus niciodată!) era că școlile prin care trecusem m-au învățat, pe lângă multe alte lucruri folositoare, să caut informațiile trebuincioase, să le găsesc și să le utilizez eficient. Așa se face că am o mică bibliotecă de horticultură (legumicultură, pomicultură, floricultură…) care conține câteva cărți de căpătâi. În ele am aflat răspunsuri la necunoscutele grădinăritului. Am tras cu ochiul și la ce făceau ceilalți (meseria se fură, nu-i așa?) aplicând totdeauna numai ceea ce se potrivea cu știința cărților.

Nimeni nu m-a întrebat ce și cum fac. Până în 2003. A fost un an capricios, neprielnic cultivării legumelor. Ploile abundente care au căzut aproape săptămânal, până spre toamnă, urmate de căldură excesivă, au stimulat apariția timpurie a unor boli fungice deosebit de agresive. Mana (Phytophthora infestans) și putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) s-au suprapus în mod nefericit. Efectul lor înfrățit este devastator, mai ales asupra culturii de tomate. Acest fenomen rar nu este o fatalitate. Tratamentul corect, aplicat la timp, limitează pagubele la un nivel suportabil.

Și ce era scris să se întâmple s-a întâmplat. Într-o dimineață, după o ploaie scurtă dar îndesată, când soarele s-a dus spre prânzișor, au apărut brusc primele semne de boală. Până seara s-au extins îngrijorător la toată cultura de tomate. Informațiile și fotografiile dintr-o carte de specialitate m-au ajutat să stabilesc un diagnostic, evident provizoriu, mai puțin riguros, dar care mi-a permis să aplic un prim tratament folosind ceea ce experiența îmi spunea că e bine, pentru orice eventualitate, să păstrez în magazie.

Apoi am luat drumul orașului mergând ață la un magazin specializat, acolo unde o fostă cercetătoare la Institutul de Cercetare–Dezvoltare pentru Protecția Plantelor vinde chimicale folositoare agriculturii. În plus, oferă sfaturi prețioase (dacă cei interesați știu și doresc să le ceară). O privire aruncată asupra frunzelor bolnave aduse de mine a confirmat identificarea corectă a cauzelor, așa cum (ca un nespecialist) o făcusem eu. Marele câștig a fost însă schema de tratament pe care mi-a recomandat-o. Cu o cheltuială modestă și urmând indicațiile profesionistului am izbândit. Aveam în grădină o mândrețe de roșii.

Toți cei din jurul meu nu s-au ales cu nimic. Au pierdut întreaga producție. Aproape zilnic venea unul sau altul să vadă minunea din grădina provenitului. Celor care cu mare greutate au îndrăznit să întrebe ce și cum am făcut, căci așa cum scria Nicolae Iorga în Calendarul plugarilor din 1924 „românul nostru, în orice stare ar fi, se crede îndată după Dumnezeu ca știință și pricepere”, le-am dat de-a fir a păr toate informațiile.

Unul dintre aceștia, vecin gard în gard cu mine, cultivase toată grădina cu roșii. Avea vreo trei mii de fire. Nu s-a ales cu nimic. Nici măcar pentru nevoile familiei. Omul, gospodar și foarte muncitor, era cam urâcios, se comporta ciudat. Dacă ar fi făcut-o doar cu mine puteam să cred că nu suportă proveniții, dar ceilalți consăteni îl ocoleau, se fereau de el. Ne sfădisem de câteva ori pentru pricini generate de educația șubredă a nevestei dumisale sau de reacțiile neprietenoase, lipsite de justificare, pe care le-a avut față de mine sau față de membrii familiei mele. Eram în relații de bună ziua. Ne salutam și atât.

Ros de curiozitate, și-a făcut curaj și într-o dimineață m-a chemat la gard. Eram sigur că vrea să afle ce dracu le-am făcut roșiilor mele de au scăpat de boleșniță. Nu m-am înșelat. I-am întocmit o listă cu produsele folosite și cu schema de tratament la care am adăugat câteva sfaturi rezultate din modesta mea experiență. S-a uitat lung la hârtie apoi, cu un soi de regret în glas, mi-a spus că nu are bani pentru așa ceva, e prea scump. Stropise cu „piatră vânătă” (sulfat de cupru). Nici măcar cu zeamă bordeleză (amestec de piatră vânătă cu var stins și cu apă), oricum ineficientă.

Brusc mi-am amintit că înainte de ’89 consătenii mei își cultivau grădinile, care treceau cu mult peste cei 250 m² stabiliți prin lege pentru a acoperi nevoile personale, „în parte” cu C.A.P.-ul. Acesta dădea răsadurile, tratamentele, sfaturile horticultorului și principalele lucrări care se puteau exceuta mecanizat iar ei munca. După ce furau cât să nu bată la ochi, împărțeau recolta: 70% C.A.P. – 30% membrul cooperator. Pentru asta nu simțeau „afacerea”! Primeau totul de-a gata!

Așa, la gard, am schițat din vorbe un plan de afacere. Când a auzit care este profitul pe care l-ar fi obținut dacă investea o sumă modică în tratamente, a recunoscut că dispunea de acei bani doar că… Fără să-mi mulțumească, a plecat cu capul în pământ.

De atunci pune roșii doar într-un colț de grădină. Nu mai mult de 200–250 de fire, așa cum pun și eu, pentru familie și pentru prieteni. În rest porumb.

Adaptând spusele cuiva zic și eu: Dacă „instrucțiunea” și educația vi se par scumpe, vedeți cât costă prostia!

Jurnalul realităţii (XXXIII) – Prețul prostiei (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Prostia nu este un dat al naturii, nu ne naștem proști. Este o boală contagioasă pe care omul o dobândește negreșit, într-o măsură mai mare sau mai mică, dacă nu este vaccinat. Vaccinul conține două elemente esențiale: instruire și educație. Cei instruiți și educați produc civilizație. Civilizația generează la rându-i instruire și educație performante întărind rezistența la prostie. Și tot așa…! În ruralul ilfovean (dar nu numai), acțiunea de vaccinare, aflată în responsabilitatea familiei și a școlii, este sublimă dar, lipsește cu desăvârșire. Chiar dacă doare, e cazul să ne asumăm realitatea ca prim pas pe drumul anevoios și costisitor al imunizării.

Jumătatea lunii martie, 2019

O șosea asfaltată, pe care trec cincizeci de mașini pe zi, între două sate ale unei comune, o tânără de vreo douăzeci de ani care se deplasează pe marginea din dreapta a șoselei, cu căștile pe urechi și cu ochii în telefon, un maxi-taxi care se apropie din urmă și care rulează cu viteză excesivă, un șofer tânăr care conduce cu o mână și vorbește la telefonul mobil sprijinit de ureche cu cealaltă, o lovitură aplicată fetei în cap, din spate, cu oglinda retrovizoare și…

Ce muritor e omul din popor!

De când există aburi şi benzină,

Eu nu cunosc ceva mai muritor

Ca omul, când îl calcă o maşină…”

  • Dacă tânăra s-ar fi deplasat pe partea stângă a șoselei;
  • Dacă s-ar fi concentrat doar la drum nu la muzica din căști și la mesajele din telefon;
  • Dacă mașina s-ar fi deplasat cu viteza legală în localitate;
  • Dacă șoferul ar fi folosit un dispozitiv „hands free” pentru a purta conversații interminabile la telefon și ar fi manevrat volanul cu ambele mâini;
  • Dacă ………..

Dacă cei doi erau instruiți și educați, azi și-ar fi văzut fiecare de ale lui. Dar nu a fost așa. Au plătit prețul maxim al prostiei netratate de familie și de școală la momentul potrivit. Păcat! Mare păcat!

Jurnalul realităţii (XXXII) De sezon – Gripa și vaccinul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi, 31 ianuarie 2019

Bântuie gripa! Face victime și autoritățile medicale bâjbâie. Așa cum ne-au obișnuit, sunt rupte de realitate, incapabile să stăpânească o boală sezonieră banală, fără un potențial letal periculos, despre care știau că ne va lovi așa cum o face de câțiva ani încoace.

Am aflat târziu despre boleșnița asta care a răpus deja șaizeci și trei de oameni. Toată copilăria și adolescența n-am știut ce este. Puștii Vitanului nu se temeau de nămeți, de ger, de ploaie sau de arșiță. Mai făceam câte o răceală (azi îi spune viroză respiratorie), nu era nimic ieșit din comun. Tratamentul, cunoscut de toate familiile, se aplica neîntârziat: baie fierbinte cu sare la picioare, sirop de ceapă împotriva tusei, inhalație cu infuzie de mușețel sau picături pentru nasul înfundat, badijonaj cu albastru de metil pentru amigdale, o frecție cu Diana (înlocuită mai apoi de Carmol), repaus la căldură. Lipseam o zi-două, nu mai mult, de la școală și cam asta era tot.

Pentru cazurile mai rebele (destul de rare) care nu cedau prea ușor, era anunțată telefonic doctorița Blanche Baron în circumscripția căreia intra colțul meu de mahala. Avea program de teren pe care îl respecta fără abatare, indiferent de starea vremii sau de momentul din zi. Toată lumea, mari și mici fără excepție, o iubea pe doamna doctor. Se comporta firesc, cu blândețe și căldură, vorbea molcom, pe înțelesul adulților. Copiii nu se speriau de ea. Îi cunoștea pe toți și la toți le știa numele. Refuza politicos, ușor stânjenită, orice fel de atenție. Accepta uneori, numai de la cei în care avea încredere, câteva ouă, o pasăre tăiată, gata de pus în oală, o sacoșă cu fructe sau cu legume proaspete, un buchet de flori rupte atunci, pe loc, din grădină. Alături de părinți a crescut multe generații de copii sănătoși tun.

În prezent românii sunt mai plăpânzi și lucrurile se complică rău. Primașii sitemului de sănătate au declarat epidemie de gripă. Și ce dacă! Schimbă asta cu ceva haosul în care incompetența, nepăsarea, neglijența lor au aruncat România? Când trebuia să înceapă campania de vaccinare nu exista vaccinul pentru că nu fusese achiziționat. După ce am avut vaccinul s-a constatat că necesarul este mai mare decât cantitatea ajunsă în depozite. Medicii de familie, farmaciile, unitățile medicale au primit mai puțin decât au solicitat. Și au început „prioritizarea” administrării. Adică haosul! Mijloacele de informare în masă l-au sporit cu inconștiență condamnabilă. În prag de încheiere a perioadei optime de vaccinare, responsabilii s-au bulucit să suplimenteze cantitatea de vaccin și acum caută, așa cum ne informează Radio România Actualități, „soluții pentru ca acesta să ajungă mai repede la pacienți”.

Cât timp ăștia s-au jucat cu vaccinul, oamenii s-au îmbolnăvit și unii au murit. Bolnavii au dat de belea. Antiviralul recomandat de medici nu se găsește pe nicăieri. Ne-au adus astfel în situația din bancul cu Tică și cu Tache care niciodată nu ajungeau simultan la prăvălia de unde cineva voia să cumpere tuș. Când n-aveam vaccin, cei sănătoși se puteau îmbolnăvi fără grijă, aveam antiviral. Acum când avem vaccin, cei nevaccinați l-au aflat pe dracu, n-au voie să se îmbolnăvească pentru că nu avem antiviral. Se suspendă cursurile în școli, spitalele raportează dacă vor, când vor și cum vor cazurile de gripă, farmaciile se aprovizionează cu medicamentele izbăvitoare, disponibile în depozite, doar dacă „vrea mușchiu lor”, doamna ministru dă din colț în colț aburindu-ne stângaci, incapabilă să pună biciul pe ăia de sub ea, comunicate de presă, campanii tardive de informare…, cam așa arată tabloul neputinței retribuite din banii bieților români.

Alertată de toată zarva asta, dar mai ales pentru a-și proteja mama în vârstă de 93 de ani, pe care o îngrijește, soția mea a decis să se vaccineze. Nu și-a pus problema să meargă la medicul de familie. A găsit din prima, fără probleme, vaccinul adus din țara lalelelor la o farmacie din zona Dristor. L-a cumpărat fără ezitare contra sumei de 36,00 lei. Avem în familie pe cineva calificat să i-l administreze. Din nefericire, chiar atunci acela lipsea câteva zile din București. Pentru a nu mai întinde pelteaua și pentru a rezolva problema s-a dus, în apropiere de casă, la fosta policlinică Globului transformată într-un complex medical care găzduiește cabinetele mai multor medici de familie. Credea că un gest banal, de câteva secunde, va fi săvârșit, evident contra taxei cuvenite, pe loc. N-a fost chiar așa!

Înainte de orice, i-a fost comunicat tariful: 20,00 lei (circa 56% din prețul vaccinului), același la toate cabinetele, în timp ce pentru o injecție oarecare tariful este de 15,00 lei. Poate n-ar fi fost nimic dacă vaccinarea se efectua deîndată. Dar nu! Contra sumei de 20,00 lei i se oferea o așteptare estimată la vreo două ore și o manoperă medicală de vreo zece secunde. Le-a mulțumit, le-a urat în gând numai de bine și a amânat imunizarea.

De ce o fi mai scumpă administrarea unui vaccin decât administrarea unui medicament injectabil obișnuit? De ce o fi mai scumpă administrarea unui vaccin decât vaccinul obținut prin muncă multă, cu tehnologie complicată și adus de la mama dracu. Oare medicii de la Globului știu că există necăjiți care își rup de la gură pentru a cumpăra vaccinul  iar suma cerută pentru vaccinare este peste puterile lor? Ce fel de oameni sunt aceia care profită de o tristă și periculoasă oportunitate? Doamna ministru știe de ce isprăvi sunt în stare unii dintre medicii care au jurat să exercite profesiunea cu conștiință și demnitate, să facă din sănătatea pacienților o obligație sacră, să mențină prin toate mijloacele onoarea și nobila tradiție a profesiunii de medic? Și dacă știe ce?

În timpul ăsta, profesorul Adrian Streinu Cercel, cunoscut și respectat specialist ne recomandă să ne spălăm pe mâini și în nas, să nu ne ferim de apă și de săpun, să purtă mască și pe nas nu numai pe gură, să nu tușim în pumn, să mai stăm pe acasă și în general să nu mai mârâim pentru că statul atâta poate. Într-o situație normală sfaturile dumisale ar putea fi utile. Față de ce se întâmplă în realitate, toate sunt miștocăreli!

I-aș fi recunoscător dacă și-ar folosi știința de carte pentru a sprijini reluarea producției autohtone de vaccin antigripal și pentru prepararea unui vaccin trivalent care să prevină prostia, incompetența și ticăloșia.

Jurnalul realităţii (XXXI) – Am trăit s-o văd şi p’asta

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Marţi, 6 februarie 2018

Ceaţă, umezeală, frig. Nici câinii mei nu-şi mai fac de lucru prin curte. S-au băgat la adăpost. De acolo îşi supraveghează fără sminteală teritoriul. Doi dintre ei (Negruţa şi Steluţa), mai îndrăzneţi, au „bătut” la uşă. Am deschis şi în felul lor, foarte special, mi-au cerut voie să intre. Puteam să refuz? Lângă soba din bucătărie se găseşte un preş special pregătit pentru astfel de situaţii. Acolo stau nemişcate şi îndată se lasă duse de somn. Viaţă de câine!

Am ajuns în miezul zilei. Dintr-o cameră alăturată se aude televizorul. E timpul emisiunilor de ştiri. Îmi văd de ale mele însă, ciulesc urechile şi mă concentrez ca să nu pierd nimic din cele ce se mai întâmplă în fascinanta mea ţară.

Corespondenta din judeţul Gorj a unei televiziuni transmite următoarea ştire: Una dintre cele două îngrijitoare încadrate în schema de personal a Liceului tehnologic din Roşia de Amaradia, angajate cu timp parţial de muncă, trebuie să aducă bani de acasă pentru a acoperi dările către stat aferente salariului pe luna ianuarie a acestui an. Adică nu numai că nu primeşte nimic pentru munca ei, trebuie, pe deasupra, să scoată bani din buzunar ca să plătească statului pentru că …. a muncit! Celeilalte i-a fost redus salariul neto la jumătate.

Primarul localităţii intervine în direct şi confirmă cele relatate. Un oficial din conducerea judeţului, solicitat de realizatorii emisiunii, precizează că au înregistrat deja circa o sută de cazuri similare, din care circa şapte zeci numai în învăţământ (personal didactic şi auxiliar angajat pe contracte cu timp parţial de muncă, de regulă un sfert sau o jumătate de normă).

Această situaţie de neimaginat este rezultatul aplicării de la 1 ianuarie 2018 a noului Cod fiscal şi a Legii cadru Nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Efectul transferării obligaţiilor fiscale de la angajator la angajat, cumulat cu cel al calculării acestora (pentru angajaţii cu timp parţial de muncă) la nivelul salariului minim pe economie (deşi primesc doar ¼ sau ½ din acest salariu), a condus în final la o prostie cât casa pentru care toţi cei implicaţi ar trebui să plece imediat acasă şi să plătească din veniturile proprii salariile celor afectaţi.

Spre seară, ministrul muncii, ignoranta, nepriceputa, obraznica și aroganta Lia Olguţa Vasilescu, copleşită de uimire, a recunoscut că în aceeaşi situaţie se află un număr impresionant de angajaţi cu timp parţial de muncă (circa un milion două sute de mii), după ce a susţinut cu tărie că nici măcar un salariat nu va fi afectat de „ţopăiala fiscală”. Intraţi în panică, „dăştepţii” noştri guvernanţi au hotărât să emită o ordonanţă de urgenţă, iniţiată de Ministerul muncii, care să repare consecinţele despre care unii specialişti vorbesc de luni bune. Doar că ordonanţa nu se aplică decât celor plătiţi din fonduri publice. „Somităţile” astea legiferează pentru o singură categorie socială. Ceilalţi să se descurce singuri. În accepţiunea lor, angajaţii din sectorul privat au avut ghinion.

* * *

În primăvara anului 1991, nea Velicu, unul dintre colegii mei de serviciu, tehnician mecanic în cadrul Serviciului echipamente, instalaţii şi mecano – energetic (pe scurt Mecanic şef) s-a pensionat după o lungă activitate desfăşurată printre electricieni. Trecuse temeinic prin şcolile vremii lui. Era educat, instruit şi foarte, foarte haios. Avea cunoştinţe teologice cu mult peste media creştinilor de rând. Şi pentru ca lucrarea să fie desăvârşită, cânta în corul Patriarhiei. Stăteam adesea de vorbă comentând cu mare bucurie diverse chestii, legate uneori de biserică şi de credinţa ortodoxă. După decembrie ʼ89, urmăream împreună mersul lucrurilor încercând să intuim drumul pe care îl urmează sectorul energetic dar şi România. Începusem să înţelegem ce se întâmplă. Viitorul nu ni se părea promiţător.

Şi a venit ziua pensionării. După obişnuita ceremonie oficială, la sfârşitul programului, ne-am retras într-un birou mai ferit. Glume, urări, amintiri, voie bună şi toate cele cuvenite unei sărbători! La despărţire, nea Velicu ni s-a adresat astfel:

„Eu am scăpat! Ca să rămâneţi în serviciu, voi veţi aduce bani de acasă şi vă veţi plăti munca! Mă rog pentru viitorul vostru! Vă doresc sănătate şi noroc! Doamne ajută!”

* * *

După douăzeci şi şapte de ani, nişte nătărăi au transformat în realitate teribila premoniţie a lui nea Velicu. Există români care, legal, după ce au muncit nu primesc nimic, ba mai aduc şi bani de acasă pentru a acoperi valoarea dărilor către stat.

Am trăit s-o văd şi pʼasta!

Post Scriptum

• După ce Consiliul Economic şi Social (C.E.S.) a refuzat să avizeze ordonanţa de urgenţă care reglementa doar pentru o singură categorie socială (Existenţa avizului, deşi consultativ, este obligatorie. Fără acest aviz ordonanţa nu poate fi promovată.), „dăştepţii” din capul trebii au înţeles că e groasă şi au cotit-o extinzând măsurile reparatorii şi asupra angajaţilor din sectorul privat. I-au degrevat pe aceştia de o parte a poverii fiscale şi au pus-o în cârca angajatorilor care, pe bună dreptate, s-au revoltat. Altfel spus „când de cur, când de găoază”.

Cel care s-a agitat să facă ce se mai putea face în situaţia dată a fost Eugen Orlando Teodorovici, ministrul de finanţe, singurul membru al guvernului Dăncilă care are mintea la el. Nu a făcut parte din guvernul Tudose şi numele lui nu este legat de „ţopăiala fiscală”. A moştenit-o la pachet cu bugetul pe anul 2018. Asta nu l-a pus la adăpost de furia angajatorilor. A fost singurul care a încasat şuturile.

Lia Olguţa „n-aude, n-avede”! Prostul are numai certitudini!

• Directoarea Liceului tehnologic din Roşia de Amaradia a început o anchetă administrativă, a convocat Consiliul de disciplină şi le-a cerut celor două îngrijitoare să explice în scris cum de au îndrăznit să se adreseze presei pentru a vorbi despre felul în care le-a fost plătită munca depusă în luna ianuarie 2018. (În realitate, presa le-a căutat, după ce a obţinut informaţia de la primarul localităţii.) Asta directoare! Şi vigilentă! Fac pariu că este membră activă a Organizaţiei locale a P.S.D. Mâine-poimâine o vom găsi în Parlament. E vrednică şi merită cu prisosinţă! Vai de mama noastră!

Jurnalul realităţii (XXX) – Ce pățești dacă nu ești monarhist (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Povestea de dragoste dintre prim-ministrul Mihai Tudose și postul de televiziune Antena Monarhiei (fost Antena 3) a avut viață scurtă. Principalul realizator, combinatorul Mihai Gâdea, a avut față de cel din fruntea guvernului o atitudine binevoitoare, ocrotitoare, l-a susținut și i-a făcut presă bună, chiar și atunci când protejatul lui o mai dădea de ulucă. L-a vizitat la guvern, l-a invitat în studio de mai multe ori, au comentat și au împachetat frumos diverse decizii discutabile ale executivului sperând că într-o zi va fi (răs)plătit pentru serviciul prestat. (A uitat să-l întrebe înainte dacă are cu ce!)

Butoiul cu mierea fericirii lor s-a răsturnat în seara zilei de 10 ianuarie 2018 când, invitat fiind la emisiunea Marelui Gâde, Mihai Tudose a fost zgândărit să explice avizul negativ pe care guvernul l-a dat proiectului de lege pentru reglementarea statutului juridic al Case Regale a României.

Cu o atitudine și cu un limbaj cam golănești, nedemne de un prim-ministru dar, utilizând argumente legale și de bun simț, republicanul l-a lăsat fără replică și fără aer pe năimitul monarhist a cărui privire spunea tot. Dacă ar fi putut, l-ar fi mușcat de beregată în direct! I-a stricat jucăria! Vizibil surprins și afectat de prestația invitatului, Gâdea n-a mai fost el. A terminat cu dificultate emisiunea.

Un astfel de afront nu putea rămâne fără urmări. A doua zi Antena Monarhiei a dezlănțuit urgia.

Continuăm în acest ultim episod deslușirea metodelor și mijloacelor utilizate de slujbașii monarhiei pentru a-și pedepsi adversarii.

* * *

  1. Nadina Câmpean în dialog cu Marius Ghilezan, vineri, 12 ianuarie 2018.

Nadina Câmpean:

„Informațiile obținute de colega mea Oana Iancu spun în felul următor: Din 5 februarie familia regală va părăsi Palatul Elisabeta. Nu a existat nicio negociere cu R.A.P.P.S. așa cum spunea premierul aici, la Sinteza zilei. Ce credeți că se va întâmpla mai departe?”

Comentarii:

• În emisiunea Sinteza zilei, premierul nu a spus nimic despre o negociere cu familia fostului rege. A afirmat însă că a primit „O chestie un pic ciudată. Că sunt dispuși să plătească orice chirie dar, cu o perioadă de grație de un an.”

  ► Manipulare prin mistificare și prin afirmații mincinoase!

* * *

Marius Ghilezan (ziarist gângav și agramat, un fel de trompetă a fostului rege, monarhist fanatic, care pentru o perioadă destul de lungă a mâncat din palma Dudelor și Margaretelor):

Nu e prima dată când premierul se contrazice în declarații dar, atitudinea și vocabularul birjeresc îl descalifică. Probabil familia regală se va retrage, fie la Săvârșin, fie la castelul Peleș dar, problema Palatului Elisabeta rămâne. El poate fi revendicat oricând pe baza legii, el aparținând familiei regale.

Comentarii:

• Premierul nu s-a contrazis în declarații. A făcut una singură referitoare la oferta pe care a primit-o de la „Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei”. Nimeni nu a contestat existența ofertei!

• Împărtășesc opinia monarhistului despre „atitudinea și vocabularul birjeresc” al prim-ministrului.

• Palatul Elisabeta nu mai poate fi revendicat. Termenul până la care cei îndreptățiți o puteau face a trecut.

Legea Nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede la art. 22 sancțiunea decăderii pentru exercitarea dreptului la măsuri reparatorii în termenul legal, precizând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

• Mihai I nu era îndreptățit să revendice Palatul Elisabeta. O știa, a declarat-o public și spre cinstea sa nu a făcut-o! Numai Ghilezan poate crede că fostul rege a fost generos cu poporul român. Să fi vrut și nu-l lăsau Dudele și Margaretele.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Nadina Câmpean către Marius Ghilezan:

Premierul deasemenea din tonul vocii și din frazele pe care le-a rostit la Sinteza zilei lăsa de înțeles că statul român a făcut cadou casei regale Palatul Peleș și domeniul de la Săvârșin. Aș vrea să apelez la experiența dumneavoastră și să le spunem românilor cum au fost construite aceste proprietăți.”

Comentarii:

• Și prin „tonul vocii” și prin „frazele pe care le-a rostit” Mihai Tudose a fost categoric și a afirmat că tot ce a revendicat fostul Rege Mihai I i-a fost retrocedat. Asta nu înseamnă că statul român i-a făcut solicitantului un cadou, ci că revendicarea a fost legală și s-a procedat în consecință.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Marius Ghilezan (dovedește cât de bine vorbește limba română și la sfârșit spune și un adevăr. Gura păcătosului…..!): 

„[…]Deci nu i s-a dat de către Guvernul României, ci prin legea retrocedărilor, cum mulți dintre români și-au luat înapoi proprietățile, așa și Majestatea Sa Regele Mihai și-a luat bunurile care îi aparțineau. Faptul că Palatul Elisabeta nu l-a revendicat este o altă discuție.

Comentarii:

• Nicio clipă prim-ministrul nu a afirmat că guvernul l-a favorizat pe fostul rege. Ba din contră! A confirmat indirect că totul s-a desfășurat în limita legii.

• Da! „Majestatea Sa Regele Mihai I și-a luat bunurile care îi aparțineau.” Numai pe cele care îi aparțineau. Pe celelalte (Palatul Elisabeta) nici nu le-a revendicat. Dar trompeta monarhică nu spune de ce.

  ► Manipulare, dezinformare prin omisiune!

* * *

  1. Mihaela Bârzilă în dialog cu Marius Ghilezan, sâmbătă, 13 ianuarie 2018.

Mihaela Bârzilă:

„Noi știm pe de o parte veștile care au venit dinspre guvern pentru familia regală și n-au fost vești bune, pentru că înțeleg că nu s-au înțeles și după 5 februarie familia regală va trebui să evacueze Palatul Elisabeta pentru că premierul Mihai Tudose nu a acceptat să locuiască urmașii regelui Mihai acolo fără să plătească o chirie. N-a fost de acord cu acel an de grație pe care l-a solicitat, se pare, Margareta, custodele coroanei.”

Comentarii:

• Da! În conformitate cu prevederile Legii Nr. 406 din 2001 familia fostului rege va trebui să evacueze Palatul Elisabeta până la data de 5 februarie. Nu după 5 februarie!

• Inițial premierul Mihai Tudose a acceptat ca familia fostului rege să locuiască în continuare la Palatul Elisabeta dacă plătește chiria convenită cu R.A.P.P.S. S-a împotrivit însă acordării unui an de utilizare gratuită a reședinței. Dacă în final a respins cu totul ideea, bine a făcut. Legea este imperativă și spune că „membrii de familie ai titularului vor elibera locuința în termen de 60 de zile.” Nu prevede nicio altă soluție. Această lege se aplică tuturor celor care au avut calitatea de șef de stat și familiilor acestora. Familia fostului rege este mai cu moț?

  ► Manipulare prin mistificarea adevărului!

* * *

Marius Ghilezan (continuând gândul Mihaelei Bârzilă și făcând praf limba română):

„Și pe de altă parte consultând o serie de juriști după valul de televiziuni de ieri dimineată, juriștii mi-au spus că niciun proprietar nu poate evacua un chiriaș sau cel care are un comodat, în cazul familiei regale a fost un comodat, nu poate evacua unilateral. Deci prin voința părților sau printr-un proces. Adică nu cred că R.A.P.P.S.-u’  va târî familia regală într-un proces.”

Comentarii:

• „Remarcabilul” vorbitor de limba română poate fi liniștit. R.A.P.P.S.-u’ nu va târî familia pe care o slujește cu credință într-un proces. Va pleca singură pentru că va respecta prevederile Articolului 4, Aliniatul 3 din Legea Nr. 406 din 2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român. Nu există o altă cale.

  ► Manipulare prin dezinformare!

* * *

Cam așa acționează Marele Gâde și gâzii lui atunci când au o comandă serioasă, primită pe căi diplomatice. Povestea cu independența și imparțialitatea postului este doar… o poveste. De-a lungul timpului, după același model i-au mai „făcut” și pe alții. Eu știu unul. De departe, de acolo unde se află, nu ostenește să adune dovezi. Să-i ferească Dumnezeu de puterea disperării zămislite din onoare și din demnitate!

Post Scriptum

În seara zilei de luni, 15 ianuarie 2018, Mihai Tudose, prim-ministrul României, și-a anunțat demisia și i-a lăsat pe slujbașii de la Antena Monarhiei fără jucărie.