despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

aşadar, tovarăşi: leapşa cu piatra cubică

Unde puii mei se duce piatra cubică? – se-ntreaba tovarăşul şi pretinul Adrian, iar eu o să răspund: nu ştiu! dar cred că se duce-ntr-o lume mai bună.

Citisem că s-ar fi depozitat undeva, pe-un maidan; cu siguranţă o să se topească. Cică s-ar vinde afară, pe bani frumoşi – dar n-am văzut pîn-acu’ s-apară vreun primar şi să spuie: uite, am vîndut o sută de vagoane de piatră cubică şi ne-am umplut dă bani! Io-te chitanţa!

———

… Am crescut într-un Bucureşti pietruit şi asfaltat oribil, şi am urît de cînd mă ştiu piatra cubică. Am urît denivelările, mizeria strînsă între pietre, am urît felul în care derapai pe mîzga ce se forma într-o clipă…

Şi-acu mi-e dor de piatra asta cubică; acu, cînd nu mai este, cînd nici o stradă mare din Bucureşti nu mai are piatră cubică.

Aşa sîntem noi: o să circulăm mai repede, mai lin, mai în linişte – dar o să ne pară un pic rău – la toţi.

De ce-om fi urît aşa tare piatra cubică? Întreg oraşul s-a ridicat pe piatră cubică. Pe şoselele pietruite-nainte de Război au trecut tancuri – şi-apoi buldozere şi excavatoare; mii de camioane, din ce în ce mai grele, au cărat nisip, ciment, moloz pentru ca să facem fabrici şi blocuri; sute de autobuze, din ce în ce mai pline, au cărat – hîţa-hîţa – generaţii de oameni la servici…

Cum să fi rezistat săraca piatră la atîta trafic, la atîta vînzoleală? Cum să fi rezistat amărîta aia de piatră la atîta staţionare în trafic? A rezistat – a rezistat ca orice lucru bine făcut, de pe vremea cînd lucrurile se făceau bine – a rezistat pînă la capăt.

Şi rezistă şi acum. Habar n-aveţi cîte străzi cu asfalt impecabil au dedesubt piatră cubică. Habar n-aveţi.

Habar n-aveţi că poate vreun bunic-străbunic de-al vostru a tăiat piatra aia în vreo puşcărie, la vreun canal.

———

… pe Aviatorilor o să mergem mai repede, deci – şi mai lin; ştiu atîţia oameni care se bucură că scăpăm de piatră! Uite, eu nu cred că am condus pe şoseaua asta nenorocită mai mult de zece ori în ultimii ani, atît de silă mi-era de halu-n care ajunsese piatra cubică.

Şi am urît-o cu toţii doar pentru că n-am îngrijit-o cum trebuie.