despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

anii ’90 XXII – librăria de la Dalles

Cît de tare și cosmopolit îmi suna, în copilărie, numele Sălii Dalles! Cu totul altfel decît puzderia de domnitori și eroi comuniști care confiscaseră majoritatea denumirilor publice.

Sala Dalles avea nu doar un nume – ci și un renume, așa cum ne spunea, cîndva, și Alexandru Dinu

După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele „Dalles” să aibă greutatea necesară.

După Revoluție, cînd totul s-a „privatizat”, nici Sala Dalles nu putea rămîne mai presus. Tîrguri de mărțișoare, tîrguri de Crăciun; dar și prima librărie din Capitală care arăta cu totul și cu totul altfel: unde mirosea a carte frumoasă, a copertă lucioasă, a hîrtie bună, a cerneală de tipar de calitate.

Acum 25 de ani apărea „librăria de la Dalles”: mare, ticsită cu cărți și albume – nu cu lumînări și săpunuri cum ne-am obișnuit în zilele noastre. Librărie cum trebuie.

A fost un reper al Bucureștiului de sfîrșit de ani ’90!

… și a rămas o librărie unde merita cu adevărat să te-oprești multă vreme, pîn-acum patru ani, cînd s-a închis.

De-atunci locul este pustiu. Gol – vitrinele-s chioare și murdare, praful zici că trece-n stradă din ele. S-au mai ținut vreo cîteva „expoziții” de artă… și atît. Oamenii trec repede, întorcîndu-și privirea de la necurățenie și paragină; nu mai stă nimeni s-aștepte pe cineva la intrare, nu mai cască nimeni gura la ceva interesant.

Locu-i mort; cît de păcat să ai locuri moarte-n inima unui Oraș viu!

lista articolelor din seria anilor ’90

la plimbare cu Alexandru Bodea

de Alexandru Bodea

… intr-o zi pe Lipscani, cand vremea nu prea arata frumoasa si pana la urma m-a apucat si o furtuna de toata minunea in vreo trei reprize, dar ajungand acasa cu fotografii pe care le consider interesante – si ud pana la piele…

Astfel a fost refacuta o cladire deosebit de frumoasa, de o arhitectura originala, primind o utilitate la vremurile de azi.

Lasam in urma oameni ai strazii, ce incercau sa faca pe ceilalti sa mai uite de problemele zilei, cantau ba la o vioara, ba la fierastrau, iar un altul facea jonglerii de circ – jucandu-se cu focul – amintind de vremurile trecute…

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

carte la pungă

Pesemne că rămăsăi în urmă rău cu – pardon – trendurile. Altminterea, cum să-mi pară așa o prostie să ți se dea o carte cumpărată într-o pungă de sandviș?

Da, gogule,  trăi-ți-ar mă-ta – uite cum ți se dă cartea cumpărată de la mărețul aprozar de cărți din centrul vechi.

Nu m-a-ntrebat nimeni dacă vreau și castraveți murați la ea.

Și nici lipie nu mi-au dat.

Pentru că, dacă tot vinzi cartea ca pe șaormă, măcar fă-o cu de toate…

la corturești

iacă, fusăi și io să văz minunea – a mai mare librărie din țară.

… c-o fi cea mai mare – nu contrazic.

C-o fi, însă, librărie – nu-s convins…

Aici veți găsi un magazin în care se vînd (și) cărți; un magazin care, altminterea, poate fi de orice altceva: atmosfera e de H&M, de C&A, de hol de mall, de aeroport…

Odinioară, librăria mirosea a liniște, a hîrtie, a cerneală; pașii oamenilor se-auzeau ușor pe dușumele și se vorbea în șoaptă. Acum miroase a săpun, a ceai și muzica urlă tare – ce plăcere să mai ai, răsfoind cartea pe care te gîndești s-o cumperi?

Nu-mi place aici, și asta nu doar pentru că-s de modă veche – că nu-mi place cum cartea e o marfă.

Nu mă omor după cum arată renovarea anunțată cu surle și trîmbițe.

Istoricul și vechiul nu există înăuntru; avem înlănțuiri de scări de tablă cu ifose, ziduri de beton lăsate – după moda de-acum – la vedere și un aer apăsător, foarte apăsător. Conformația locului te face să te rotești și să te învîrți aiurea – de-aia-i și spune „Carusel”.

Or fi și cărți – dar n-ai tihna și plăcerea să le cauți.

Da – e frumos; da – e interesant; dar nu e librărie.