despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

IKEA face economie de spațiu în revistă

E perioada aceea din an în care catalogul Ikea ajunge pe la uși. Mă bucur de fiecare dată găsindu-l, fiindcă-s destule lucurile bune pe care – de 11 ani – le am în casă cumpărate din magazinul ăsta.

Îmi place că în catalog prețurile sînt trecute în lei, așa cum se cuvine – nu în monstruozitatea aceea numită „RON”.

Dar nu-mi place cum sînt scrise, fără spațiu între prețul propriu-zis și numele monedei.

Ce-i aia, „179lei”?

Din zbor – Limba română (XXIII) – VI

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

Diverse, dar… la chestiune

1. Președintele țării mele dă un exemplu păgubos celor mai din jos de el. Păi dacă domnia sa își permite să vorbească limba română cum se nimerește, atunci de ce n-ar face-o și purtătoarea dumisale de cuvânt? Dacă purtătoarea de cuvânt de la Cotroceni calcă în picioare regulile elementare ale gramaticii, de ce să n-o facă și miniștrii. Și tot așa. Ce-mi e baba Rada, ce-mi e Rada baba! Toți o apă și-un pământ!

Apropo de miniștri! Domnul Liviu Pop, ministrul educației mi-a turtit pălăria. Mă așteptam ca după prima „chiflă” să demisioneze. Ce exemplu dă elevilor de instruirea și educarea cărora se ocupă? Sindicalistul agramat intrat în politica mare, degrabă proțăpit în funcția de ministru este „la bază” profesor de matematică. Asta nu-l scutește de cunoașterea limbii române.

În anii ’70, un alt fel de profesor de matematică, Gheorghe Pericle, făcea performanță cu elevii unui liceu industrial și în plus era cel mai bun la… gramatică. O învățase temeinic în școli prestigioase din Moldova și se folosea de o logică impecabilă, de matematician. Își scotea cu plăcere elevii din capcanele limbii române dar, avea și frecvente controverse colegiale, pe chestiuni gramaticale încurcate, cu profesoara de specialitate care recunoștea cu admirație că e redutabil. Ce vremuri! Ce oameni!

2. Am vizitat Basarabia – lacrima de pe obrazul neamului meu – în primăvara anului 1991. Interesele m-au purtat în multe zone situate pe ambele maluri ale Nistrului. Chiar de la frontieră am remarcat, cu surprindere dar și cu bucurie în suflet, limba vorbită de oamenii locului. O limbă română corectă, frumoasă, expresivă, presărată cu regionalisme curioase încadrate cu farmec în armonia cuvintelor.

Unii dintre cei cu care am colaborat atunci nu erau basarabeni. Erau ruși sau ucrainieni. Până și aceștia vorbeau corect limba română deși accentul specific mă cam deranja.

3. Nu-mi sunt dragi liderii minorității maghiare. Trebuie să recunosc însă că unii dintre ei vorbesc corect românește deși, în școlile comunității limba oficială a României, limba română, este considerată limbă străină. Un bun exemplu este domnul Kelemen Hunor, președintele UDMR. La mai mulți!

4. Poetul sârb Adam Puslojić, membru de onoare al Academiei Române, a învățat la maturitate limba română pentru a fi mai aproape de Eminescu și de prietenul său Nichita Stănescu a cărui operă a tradus-o în sârbă. Puslojić vorbește frumos și corect românește. Folosește o limbă inspirată, presărată cu subtilități stilistice și lexicale de care mai marii noștri nu sunt în stare. Și va spune vreun cârcotaș: Pentru că e poet! Adevărat! Dar demnitarii României sunt mai mult decât poeți. Sunt români!

5. Iată ce spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române despre limba neamului nostru:

„Este binecunoscut faptul că limba română – componentă fundamentală a ființei și identității poporului român – s-a născut din preocuparea cărturarilor de a traduce textele sfinte în limba maternă, folosind cuvintele cele mai expresive și mai curent întrebuințate în toate provinciile locuite de români. După ce limba română orală a luat forma scrisului, ea a fost folosită pentru a traduce textul Sfintei Scripturi din limba greacă în limba vie a poporului român. Când a devenit limbă de cult sau liturgică, limba română a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină. Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală etnică, de promovare a conștiinței identității și unității naționale, dar și a culturii românești.”

Frumos, nu? Doar că aleșii și numiții noștri nu sunt sensibili la valori ca cele mărturisite de Părintele Patriarh. Ei nu citesc. Ei nu au acest exercițiu. Nu l-au avut nici la timpul cuvenit. Ei au numai certitudini. Aproape toți se închipuie intelectuali folositori nației. Ce amăgire!

6. Prințul Albert de York, fiul Regelui George al V-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, avea un defect de vorbire. Era bâlbâit.

Din această pricină se temea să vorbească în public deși îi revenea această obligație în calitatea sa de membru al familiei regale.

După discursul rostit în 1925 la închiderea unei expoziții, Albert de York a început să colaboreze cu un logoped. Cu răbdare și stăruință rezultatele nu au întârziat să se arate.

În decembrie 1936 devine rege sub numele de George al VI-lea. Trei ani mai târziu (3 septembrie 1939), de la Palatul Buckingham, a rostit fără probleme declarația de intrare a țării în război. Discursul a fost transmis în direct de BBC.

Comentând efortul de voință al suveranului britanic, criticul literar Dan C. Mihăilescu consemnează:

„Așa ceva se poate petrece numai când cel în cauză e realmente însuflețit de cultul slujirii. Când are adânc înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate. Nu poți trece peste o piedică lăuntrică personală decât în numele unui ideal colectiv.”

Eu nu am identificat „cultul slujirii” la președintele țării mele. După felul în care chinuiește limba română nu cred să aibă vreun „ideal colectiv”. Altfel ar fi urmat exemplul Regelui George al VI-lea și s-ar fi apucat să o învețe. Dacă mai adaug faptul că la Sibiu primarul Klaus Werner Johanis nu a participat niciodată la festivitățile organizate cu ocazia Zilei Naționale a României, atunci sunt îndreptățit să cred că domnia sa este ținut de „o piedică lăuntrică”, nu are „înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate”.

* * *

Nu îi cer președintelui țării mele să fie „poliglot de limba română” și să utilizeze cu meșteșug  „limba poezească”. Această performanță unică, irepetabilă îi aparține lui Nichita Stănescu.

Am doar pretenția să cunoască, să ocrotească, să respecte, să cinstească și să vorbească foarte bine limba neamului românesc. Dacă eu (un oarecare, Gică de la Sculărie!) pot, atunci e musai să poată și președintele țării mele. Măcar atât!

Est modus in rebus, sunt certi denique fines. Nu-i așa, Domnule Președinte?

Din zbor – Limba română (XXIII) – V

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

M-am lămurit! Președintele țării mele nu dă doi bani pe limba română. Din neștiință sau din ignoranță nu ezită să o stâlcească și să o schimonosească. Nici măcar nu are îndoieli. O face cu hotărâre. Poate compensează cu altceva!

Este domnia sa un bun orator? Are domnia sa o retorică impecabilă? Transmite domnia sa cu meșteșug mesaje care merg la sufletul ascultătorului? Discursurile dumisale fascinează oamenii?

Să căutăm răspunsurile la clasici [Vasile V. Haneș, Antologia oratorilor români, Socec & Co., București]:

[…] „Oratoria… e promptitudinea inspirației. Oratorul trebue să compuie repede, de multe ori să improvizeze. Pe orator îl apreciezi, dacă frazează repede și îi refuzi epitetul ca atare aceluia care nu e fluid, care nu-și înlănțuie gândurile prompt și nu-și face o frază bine construită, imediat și natural.”[…]

[…] „La oratorie – ne spune d. Ion Petrovici în „Figuri dispărute” – spontaneitatea creației și viteza formulării fericite nu sunt un ornament superfluu, ci o condiție a talentului. Timpul genezii nu este aci un factor indiferent, ca la poezie, nuvelă sau roman. De aceea talentul improvizației contează și pentru aceea sunt admirați oamenii care pot să răspundă la moment, întro formă pentru care altora le-ar trebui ceasuri întregi.

Lăsând la o parte însușirile accesorii – nici acelea de disprețuit – care sporesc puterea de fascinație a oratorului – glasul, ținuta, nuanțarea, etc. – calitatea esențială a oratorului rămâne ușurința improvizației, nu de fraze neinseilate, ci bine articulate și fericit împodobite.” […]

[…] „Într-un număr al revistei sale „Săptămâna” Gh. Panu s’a ocupat și de tainele elocinței, susținând că dintre toate categoriile de literați, oratorii exercită mai multă vrajă față de oameni. În mod vag el spune: orator e cel ce vorbește, te încântă, te fură, te câștigă în sensul părerilor sale. Și nu e vorba să-ți transmită o convingere rece, ci una care îți angajează întreaga ființă.

Ca să ajungi la acest rezultat, se cere talent: să aibi putința ca fără răgazul unei meditări mai îndelungi să-ți așezi ideile în cea mai bună rânduială, să le îmbraci într’o formă impecabilă și să găsești oarecum la moment expresii dintre cele ce știu drumul către suflet. (I. Petrovici, „Talentul oratoric”).

Din acestea înțelegem că elocința e produsul unui temperament și efectul unei pasiuni, prin care se stabilește un fluid electric între sufletul oratorului și al ascultătorilor; e, deci, ca și în poezie, reacția ce se produce în sufletul cuiva prin scânteia creatorului inspirat din opera sa. Și pentru realizarea ei, se cere, ca și la poezie, o limbă corectă, frumoasă, la care se adaugă ritmul oratoric și însușirile specifice genului.

Aceste însușiri accesorii pot fi:

  1. Puritatea și armonia vocii (una din forțele oratorice ale lui Titu Maiorescu);
  2. Eleganța gesturilor;
  3. Originalitatea de intonație și ținută; căldura accentului, vioiciunea gestului, energia frazei.”[…]

Mă chinuiesc de câteva zile să identific la președintele țării mele măcar una dintre trăsăturile definitorii ale unui bun orator. N-am găsit! Mai încerc!

Promptitudinea inspirației, spontaneitatea creației și viteza formulării fericite, ușurința împrovizației de fraze bine articulate și fericit împodobite … Aș! Citește din însemnărică. Când vorbește liber cotește iute spre miriște. Abordează cu obstinație, fără rânduială în idei, doar câteva subiecte folosind șabloane verbale politico-propagandistice, seci, lipsite de snagă, învățate pe dinafară. Ascultându-l m-am întrebat de fiecare dată ce vrea să spună.

Ca orator, președintele țării mele nu te încântă, nu te fură, nu te câștigă în sensul părerilor sale, nu tansmite vreo convingere care să-ți angajeze întreaga ființă. Între sufletul său și sufletele ascultătorilor nu se stabilește niciun fluid electric. Nu cumva să se electrocuteze! Doamne ferește!

Vorbește cântat, cu o dicție suferindă, monoton, fără intonație, fără accente, fără ritm. Rostește cu maxilarele încleștate scrâșnind din dinți. Vorbele îi pleacă din ficați, nu din suflet și cu speranța că auditoriul nu bagă de seamă, zâmbește chinuit.

Îl slujește o limbă frumoasă – limba română. Domnia sa nu știe cât e de frumoasă, de bogată, de expresivă, de melodioasă, de armonioasă. A învățat-o după ureche și o folosește cum poate și cum se pricepe.

Ținută, vioiciunea și eleganța gestului… Ți-ai găsit! În ipostaza de vorbitor, președintele țării mele e stană de piatră. De frică să nu i se crape pantalonii, nu mișcă, nu clipește.

Q.E.D.! Limba română, nu! Oratorie, nu! Elocință, nu! Atunci ce?

Încă puțin! Va urma.

Din zbor – Limba română (XXIII) – IV

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

Frământat de „țopăiala fiscal–bugetară” practicată de guvern, cu dorința de a-și împărtăși cuiva îngrijorarea, întâiul demnitar al țării mele a susținut o declarație oficială (2 noiembrie 2017). Și ne-a mai bucurat un pic:

[…] „Bunăoară, investițiile străine au scăzut cu 20% față de aceeași pereoadă a anului trecut. Vorbesc de semestrul întâi. Și mai îngrijorător au scăzut nepermis de mult investițiile publice. Investițiile publice au un rol foarte important în echilibrarea economiei. Acestea au scăzut cu peste 20% față de aceeași pereoadă a anului trecut când vă amintiți că nici anul trecut nu au fost chiar grozave și față de situația de anul trecut care nu a fost chiar roză au scăzut în cu 20%.”[…]

Ce dezamăgire! Mesaj confuz, cuvinte stâlcite… Nu am mai ascultat restul înregistrării. Mi-a fost de ajuns.

Pe mine, cărțile și profesorii prețuiți de toată suflarea Vitanului m-au învățat că „intervalul de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment” definește o perioadă.

Nu o „pereoadă”!

Situația e cam vineție, în niciun caz roz. Roză nici atât, căci roză înseamnă trandafir (buchetul de trei dăunează grav sănătății!). Președintele țării mele vorbește păsărește!

În rest… că când aud că cântă cucu’, că cam așa... (încă cu 20%”)!

Nici cu ocazia Zilei Naționale  – 1 Decembrie 2017 – președintele țării mele nu a onorat limba română. Mi-a umbrit puțin bucuria sărbătorii. Și nu glumesc. Spre seară, la Cotroceni, s-a adresat invitaților la recepția pe care domnia sa a oferit-o, așa cum se cuvine la zi mare. După exact un minut și douăsprezece secunde și-a pălit auditoriul:

[…] „Am avut atunci, la început de secol douăzeci, o clasă politică care a înțeles că pentru desăvârșirea statului national român era nevoie ca orgoliile politice să fie lăsate într-un plan secund, iar interesul național să primeze.”[…]

A zâmbit chinuit, așa cum o face atunci când iese în public, și fără să se sinchisească de cacofonie ( care cântă mai tare … nu-i așa?) sau de formularea stângace a sfârșitului de frază, a continuat imperturbabil:

[…] „S-au împlinit zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, pereoadă în care țara noastră a ieșit din conul de umbră dovedind că poate fi un partener de încredere care respectă angajamentele asumate și un pilon de stabilitate în regiune.”[…]

[…] „S-au folosit cuvinte dure pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat la începutul acestui an: clivaj, dezbinare, ruptură. Aparent o Românie împărțită în prag de centenar, situată la antipozi față de țara care în 1918 reușea Marea Unire.”[…]

[…] „Centenarul nu este doar despre trecut. Centenarul este despre România viitoare. De aceea am lansat idea unui proiect de țară care reprezintă fundamental construcției unei Românii puternice, demne și prospere. Acest proiect să reușească e nevoie de efortul comun al tuturor forțelor politice ….”[…]

Nimic nou. Același repertoriu: cacofonii, cuvinte rostite după ureche sau al căror înțeles nu-i este cunoscut, formule stilistice confuze.

Zisele președintelui țării mele m-au izbit și am strigat și eu ca uliul: uliuuuu…..!

N-am terminat! Va urma.

Din zbor – Limba română (XXIII) – III

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

Au urmat vreo trei săptămâni de liniște. Până în ziua de 26 octombrie 2017 când, pentru a marca împlinirea a zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, Banca Națională a organizat o festivitate în cadrul căreia președintele țării mele a rostit o alocuțiune și a mai dat o probă:

[…]„Dealtfel, un raport recent publicat de către Comisia Europeană arată că regiunile din statele UE treișpe (UE 13), adică noile state membre au înregistrat …. ”[…]

[…]„În România este esențial să primeze în continuare angajamentul și sprijinul transpartinic pentru o Uniune Europeană mai puternică în interesul tuturor cetățenilor români dar și al construcției europene în ansamblul ei. Această responsabilitate ne revine cu atât mai mult cu cât țara noastră va deține preșdenția Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului două mii nouășpe”[…]

Iată că vorbitorul este consecvent (până la obișnuință) și utilizează în public varianta colocvială, neacademică și nepermisă de normele limbii române a numeralului compus: „treișpe, două mii nouășpe”. Asta e!

La Cotroceni „preșdenția” este la ea acasă. Doamna Mădălina Dobrovolschi (Pușcalău), consilier de stat și purtătoare de cuvânt, a organizat o conferință de presă (14 noiembrie 2017) cu scopul de a-i informa pe cei interesați despre eforturile pe care șeful dumisale (președintele țării mele) le face pentru a purta prin lume interesele României.  Și nu a ratat ocazia de a ne mai uimi o dată:

[…]„Un alt eveniment despre care vreau să vă aduc mai multe informații este unul care se va desfășura în ziua de 24 noiembrie când președintele României se va afla la Bruxelles, acolo unde va participa la cel de-al cincilea summit al Parteneriatului Estic. Va fi organizat acest summit sub egida preșidenției estone a Consiliului Uniunii Europene”[…]

Cred că în numele libertății de exprimare fiecare funcționar din administrația prezidențială are propria variantă pentru substantivul feminin „președinție”. Ar fi de râs dacă alesul și numiții lui nu ar ofensa limba țării care i-a pus în cele mai importante dregătorii. Neam de neamul lor nu a cutezat nici măcar să viseze la această onoare.

Zice cartea că substantivul feminin „președinție – președinția – președinții – președinției”, cu referire la „funcția și activitatea de conducere a președintelui sau la perioada de activitate a unui președinte” este derivat din substantivul masculin „președinte” de la care moștenește rădăcina „președin..”. Nu din „preșdente – preșdenția” și nici din „preșidente – preșidenției”.

Se pare că președintele țării mele și purtătoarea sa de vorbe nu știu chestiile astea. Mă gândeam să le dăruiesc niște cărți potrivite. Poate – poate! Cine știe? Deși, le va fi greu să umble cu ele. Se vede treaba că la timpul cuvenit nu au dobândit necesarele deprinderi și atunci… mai cuget.

Mai avem ceva de zis! Va urma.

Din zbor – Limba română (XXIII) – II

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

La toate însă, le pune capac puzzle-ul, bată-l vina! Vorba asta străină l-a împins pe președintele țării mele în labirintul gramaticii limbii române și neavând călăuză s-a rătăcit. Lumina cărții, dacă era aprinsă, l-ar fi scos din necaz.

Putea afla, de exemplu, că pronumele relativ „care” la genitiv are genul substantivului înlocuit „puzzle”, adică „al, a, ai, ale cărui. Sau că articolul posesiv (al, a, ai, ale) însoțește un substantiv ori un pronume la genitiv având  genul și numărul substantivului determinat de substantivul la genitiv sau de înlocuitorul acestuia. În spusa dumisale „piese” este substantivul determinat  de substantivul „puzzle” prin înlocuitorul său, pronumele relativ la genitiv „al, a, ai, ale cărui”. Toate acestea aveau darul să-l conducă pe președintele țării mele la ieșirea din impas: „puzzle ale cărui piese”.  NU „puzzle al cărei piese”!

Cred că și Gheorghe Șincai a fost stânjenit de modul în care primul om în stat folosește „dulcea rostire românească”.

Peste circa o lună (2 octombrie 2017) președintele țării mele lovește din nou. La Constanța, cu ocazia deschiderii anului universitar, s-a adresat studenților de la Academia Navală Mircea cel Bătrân astfel:

[…]„Absolvenții dumneavoastră devin repere ale competitivității pe piața globală mai ales în domenii în care țara noastră are o tradiție în învățământul superior. În plus prezența României la Marea Neagră și apartenența la NATO și la Uniunea Europeană reprezintă cu certitudine aturi (!!!) care vă oferă un avantaj cert și pe care îl doresc să le fructificați mai bine în viitor (!!!) …” […]

Ultima frază, agramată, lipsită de înțeles, a băgat auditoriul în ceață. E clar! Vorbitorul nu prea are „atuuri” pentru a convinge pe cineva că stăpânește, măcar mulțumitor, limba română. „Aturile” nu sunt suficiente. Să nu uităm, este președintele țării mele. Apoi acesta a continuat:

[…]„De foarte multe ori auzim sintagma „vrem o țară ca afară”. Se poate. Dar pentru a avea o țară ca afară avem nevoie în primul rând de universități ca afară. Universități care promovează adevărul, gândirea critică și moralitatea în toate activitățile lor. De exemplu mi-ar plăcea dacă universitățile ar ajuta la demontarea diverselor mituri nefondate pe care le regăsim încă în spațiul public. Unul dintre ele, pentru a mă referi chiar la învățământul superior, este mitul fals conform căruia prea mulți tineri merg la facultate.”[…]

Mitul, cu înțelesul de poveste fabuloasă, legendă, basm, conține elemente fantastice, miraculoase, care nu există în realitate, plăsmuite de imaginație. Poate fi fals un mit? După regulile logicii elementare formula „mitul fals” are valoarea „adevărat”! Dincolo de speculațiile semantice sau logice, expresiile „mituri nefondate” și „mitul fals” sunt, cel puțin, capcane stilistice în care președintele țării mele a căzut cu mare ușurință. Un dicționar explicativ al limbii române, ținut ca talisman pe colțul biroului, l-ar fi ferit de belea.

Nici acum nu e tot! Deci, va urma.

Din zbor – Limba română (XXIII) – I

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

„În România, limba oficială este limba română.” [Constituția României, Titlul I, Art. 13].

Am pretenția ca președintele României, oricare ar fi acesta, să cunoască și să vorbească perfect limba oficială a țării mele.

Românii îl urcă în dealul Cotrocenilor ca să slujească națiunea iar limba neamului meu, „limba vechilor cazanii”, este un simbol național, un element definitoriu al identității naționale și culturale, este o valoare „moștenită, creată, tezaurizată, asumată, apărată, afirmată universal și utilizată” de poporul român „pe teritoriul său de sorginte numit” România.

Milioane de conaționali, oameni simpli, anonimi neatârnați de vreo demnitate publică, cinstesc limba moștenită din moși-strămoși vorbind-o corect și păstrând-o cu grijă fără să fie obligați de fișa postului. Doar din patriotism. Limba română e România.

Mânat de curiozitate, am vrut să știu dacă actualul președinte al țării mele, onorându-și obligațiile, face parte dintre aceștia. Iată ce mi-a fost dat să aflu:

Luni, 9 septembrie 2017 domnul Klaus Werner Johannis a participat, în București, la festivitatea organizată de Colegiul Național Gheorghe Șincai pentru a marca debutul anului școlar dar și împlinirea a 125 de ani de când prestigioasa unitate de învățământ face performanță în domeniul instruirii și educației.

Președintele țării mele nu a ratat ocazia de a transmite asistenței (și nu numai) câteva gânduri bine simțite, potrivite ca nuca-n perete cu cele două evenimente. Printre altele, întâiul demnitar român a spus:

[…]„Din păcate sunt mulți elevi în România care încep anul școlar fără manuale sau în clădiri care nu respectă standarde minime.

Se pare că de fiecare dată începerea noului an școlar pe unii îi ia prin surprindere.

În România anului două mii șaptâșpe (2017) soluția salvatoare a ajuns să fie reintroducerea și reîntoarcerea la metode de mult apuse ca de exemplu manualul unic sau recentralizarea la București a tuturor lucrurilor care au întâmpinat dificultăți la nivel local. Această abordare nu este cea bună.

Legea educației trebuie să înceteze să mai fie un pazăl (puzzle) al cărei piese se schimbă continuu pierzându-se astfel imaginea unitară.”[…]

Ia uite! Președintele țării mele dă în gard cu oiștea limbii române. Să zăbovim o clipă și să ne aplecăm asupra textului!

Stilul acestuia este complicat, lipsit de claritate, nepotrivit. Concluzii și sentințe alăturate de-a valma, fără un fir logic, anulează mesajul care se cuvenea să sublinieze importanța și semnificația evenimentelor sărbătorite. Cuvintele bolovănoase, colțuroase, alese fără pricepere și fără fantezie dintr-un vocabular sărăcuț mă fac să cred că autorul (o fi președintele țării mele?) este restanțier la lecturile consistente, de bună calitate.

Utilizarea adjectivului apus – apuse (cu sensul de dispărut – dispărute pentru totdeauna,ex. Vremuri apuse) împreună cu substantivul metodă – metode (metode de mult apuse) se adaugă inventarului de stângăcii stilistice.

Forma rostită  unșpe, doișpe, treișpe … nouășpe a numeralului compus este un element de limbaj colocvial, neacademic, și nepermis de normele limbii române, specific celor cu o instruire deficitară.

Folosirea acesteia de către oricare demnitar, de la primar la președintele țării mele, în ocazii oficiale, este dovada neștiinței sau a ignoranței, ambele imputabile și condamnabile.

Și nu e tot! Va urma.

Din zbor – Limba română (XXII)

scris de C. D. Mocanu

„Pre pământ străvechi și magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.”

Nu mă aflu printre mulții admiratori ai Antenei 3. Ba din contră. Am în inventar o listă lungă de reproșuri și observații critice.

Cred însă că merită o vorbă bună pentru inițiativa de a pune în program  „un mic curs de supraviețuire a limbii române în jungla de astăzi”, o încercare „de a recupera buna-cuviință  față de cuvântul scris și rostit”.

Emisiunea se numește „Pe cuvânt” și este realizată și prezentată cu farmec, cu pricepere de o tânără specialistă stăpână pe ce face, pe ce spune.

Este vorba de Ana Iorga, doctor în lingvistică, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, deținătoare a Premiului Academiei Române pentru contribuția sa la elaborarea tratatului „The Grammar of Romanian” apărut în 2013 la Oxford University Press.

În zi de mare sărbătoare, Ziua Națională a României, Ana Iorga a făcut o pledoarie echilibrată, rațională și inteligentă pentru limba română:

Ce dovadă mai mare de patriotism ar putea exista, dacă nu respectul pentru limba pe care o vorbim? Poate că nu toți vom avea mari fapte de arme, să sperăm că nu va fi nevoie. Și nu toți ne vom pune numele pe vreo decizie importantă pentru țară. Dar, uite asta de exemplu, respectul pentru limba română e deja ceva foarte important și ne este la îndemână tuturor. Să vorbim o limbă română curată, corectă și inspirată!

Dar, fără să ne supărăm prea tare pe neologisme și fără să ne entuziasmăm exagerat la „romgleză”, în același timp. Normal că astăzi „sharuim”, „customizăm”, downloadăm”, ne „focusăm” să creăm „content”, adică ne concentrăm să creăm ceva consistent, plin de informații utile sau nou. În același timp suntem „determinați”, a spus și președintele, adică hotărâți, ambițioși sau „bossy” adică ne purtăm uneori ca șefii. Ne plac proiectele „challenging” așa, adică cele interesante care ne stimulează intelectul sau ne testează abilitățile fizice. Whatever! De multe ori am ajuns să vorbim numai așa. E un pic exagerat. Am putea să ne mai înfrânăm acolo unde nu e neapărat nevoie de cuvinte englezești!

Dar nici să luptăm orbește cu ele nu-i o soluție. Știți că au încercat șmecheria asta alții înaintea noastră, în secolul al XIX-lea, atunci când se simțeau asaltați de cuvintele franțuzești. Atunci, la vremea aceea, nu era influența engleză atât de puternică. Au fost niște intelectuali care se luau foarte tare în serios și propuneau cuvinte neaoșe și caraghioase în locul cuvintelor străine.

Dacă s-ar fi impus, fiți atenți, azi nu ați mai fi spus „cravată”, de exemplu, pentru că ar fi existat „gâtlegău”, care se leagă la gât adică. Foarte clar, nu? N-am mai fi avut batistă ci „nasuflete” sau „nasștergău”. Pe urmă, n-ați mai fi mers cu tramvaiul pentru că puriști de acum un secol și jumătate v-ar fi recomandat să spuneți „peșinămergător”. Și acum preferatul meu, „deperetefrecătoriu”, cel mai tare cuvânt. „Deperetefrecătoriu” era chibritul. Ar fi fost complet ridicol, trebuie să fiți de acord.

La fel cum exagerat ar fi astăzi să ne facem că unele englezisme nu există și să nu le dăm nicio șansă. Recomandarea mea așadar, este măsura.

Și mai am o recomandare care o să vi se pară un pic frivolă. Dar iat-o! Să cultivăm cuvinte mai vechi, românești. Au un farmec aparte, așa, o frumusețe care uneori te șochează. Poate că unele vă par azi desuete dar, câteodată se potrivesc de minune în contexte cât se poate de actuale. De pildă: istoricul Neagu Djuvara, care iubește enorm cuvintele, spune mereu „primejdie” în loc de pericol. Nu? Sună frumos! De când nu ați mai auzit „primejdios” în loc de periculos? Sau suntem în „primejdie”. Și pot fi foarte multe. Unele slavone, vechi, foarte frumoase. De pildă: „desfătare„ sau „înfrânare”, „vremelnic” în loc de temporar sau efemer, „desfrânat” în loc de depravat sau libertin, „ostenit” de pildă, în loc de obosit.

Dar mă opresc aici. Destul pentru astăzi. Mă înfrânez și eu până nu vă smintesc cu totul. Cu cuvintele!”

De luat aminte! De la vlădică până la opincă. „Felul în care vorbim ne recomandă sau ne descalifică în societate”.

Din zbor – Limba română (XXI)

scris de C. D. Mocanu

„Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu

Urmăresc, atunci când alte îndeletniciri mult mai profitabile îmi dau învoire, o emisiune transmisă de televiziunea „Și mai mult decât atât – Cel mai urmărit post din România la evenimentele importante”.

Deși televiziunea cu pricina își alimentează telespectatorii numai cu știri și informații cutremurătoare, emisiunea de care fac vorbire a scăpat.

Cei doi realizatori–prezentatori, buni vorbitori ai limbii române, culeg cu sârg bâlbele, dudele, gafele de limbaj, de exprimare, de comportament ale unor analfabeți, ale unor agramați, ale unora cu o instruire sumară care, din nefericire, sunt politicieni, demnitari, șefi și șefuți. Odată ajunși, fără prea multe merite, în importante dregătorii aceștia ne regulează viața după cum le dictează mintea lor îngustă, neantrenată pentru un exercițiu intelectual eficient, folositor.

Făptașii sunt, pe bună dreptate, cu haz și cu decență, luați în tărbacă ajungând de râsul lumii. Numai că în România „ridendo castigat mores”, forța educativă a râsului, nu funcționează.

În schimb constatăm zilnic că diavolul se ascunde în detalii. Sarsailă și-a făcut culcuș confortabil în titlul emisiunii și de acolo se cocoșează de râs. Un priceput (sau o pricepută) s-a căznit să născocească unul sugestiv care să trimită din capul locului la subiectul emisiunii – politicenii și eșecurile lor rușinoase. A ajuns astfel să combine ingenios, într-un singur cuvânt, substantivele politică și chix. Rezultatul a fost ortografiat „Po….kix”.

Dacă autorul (sau autoarea) găselniței ar fi avut habar de limba română sau dacă ar fi avut deprinderea de a consulta dicționarele, ar fi aflat că pe la noi termenul german kicks se scrie chix și are înțelesul de „nereușită, de eșec într-o acțiune sau într-o manifestare”.

Și uite așa, a dat chix cu „Po….kix”!

Din zbor – Limba română (XX)

scris de C. D. Mocanu

„De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?”

Nu mă pasionează televiziunile de știri, mai ales cele care comentează partizan, în dezbateri  interminabile, realitățile românești încercând să înnegrească albul și să albească negrul. Dacă s-ar mulțumi să transmită informații neprelucrate și să mă lase pe mine să despic firu-n patru, le-aș fi telespectator devotat.

Într-un jurnal de prânz, o cunoscută și respectabilă ziaristă a prezentat știrea:

[…] „Starea de sănătate a regelui Mihai s-a agravat. Casa regală a României a transmis un comunicat în care anunță că Altețele Lor Regale principesa moștenitoare Margareta și principele Radu au revenit în Elveția aseară, la reședința privată a majestății sale.” […]

Cineva a simțit nevoia să pună un pitpalac cu nume de hipermarket să detalieze spusele acesteia și iată ce a ieșit:

[…] „Starea lui de rezistență este una nu tocmai bună la acest moment. Tocmai din acest motiv Altețele Sale principesa Margareta și principele Radu s-au dus de urgență în Elveția pentru a-i fi alături. Știm că regele Mihai trece printr-o lungă perioadaă de suferință. De circa un an și jumătate casa regală ne transmitea că regele Mihai suferă de o formă de leucemie și o formă de cancer a sângelui. Regele Mihai era tratat chiar acolo în Elveția. Acum rămâne de văzut medicii cu care se vor întâlni Altețele Sale Regale ce vor spune și care vor fi protocoalele de urmat pentru Majestatea Sa regele Mihai.” […]

Dincolo de: topica aiuritoare, stângăciile de stil, lipsa acordului între articolul posesiv al și substantivul pe care îl determină, cancer (cancer al sângelui), dincolo de faptul că leucemia este chiar un cancer al sângelui, eu am rămas cu o dilemă. Ale cui or fi altețele, frate?

Cred că tânărul purtător de microfon reprezintă o cauză dinainte pierdută. Și pentru astfel de cauze, vorba unui renumit jurist, nu merită să lupți. Mi-aș scoate pălăria în fața lui dacă ar face ce n-a făcut la timpul potrivit. Adică să citească basmele copilăriei. Poate află astfel câte ceva despre împărați, regi, prinți, prințese, principi, principese și mai ales despre formulele de respect, de politețe (maiestate, alteță) utilizate atunci când se vorbește cu (sau despre) aceștia (sau acestea).

(Alteța Sa – Altețele Lor, locuțiune pronominală).

Niciodată nu-i tîrziu!

Cărțile de gramatică sau dicționarele limbii române sunt mai dificile, mai complicate și mai obositoare! În industria alimentară acestea nu sunt de folos. Prietenii știu de ce! Ca să faci cârnați nu-i musai să vorbești corect limba neamului tău deși, ar fi de dorit!