despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Unul din cele mai supărătoare adaosuri recente din limba noastră vorbită.
Ți se trîntește tot mai des, atunci cînd mulțumești: „cu drag”… „cu mare drag” – depinzînd, desigur, și de cîtu-s de sincere și mulțumirile tale.
În fine!
Înghițim noi destule, și fără să ne fie drag de ele!
Și poate începem să fim atenți la firescul cu care „Doamne-ajută” s-a încetățenit ca formulă de despărțire; oricine frecventează o droaie de mici magazine și nu se dă-ndărăt să vorbească cu oamenii se poate mira de cît de des obișnuitele „La revedere”, „Numai bine” și „Sănătate” îs însoțite și de „Doamne-ajută”.
 scris de C. D. Mocanu
„Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea.” (Fănuş Neagu)
Am aflat acum câteva minute că respirăm cod roșu! Eu știam altceva! Mamă, mamă! Ce-o mai fi și asta? Ce ne-o mai aștepta? Cică azi-noapte codul roșu nu a putut fi respirat.
„Toata Capitala a fost sub cod rosu irespirabil din cauza acelor iresponsabili care dau foc la tot ce gasesc in speranta ca alunga duhurile rele.”
Asta este „știrea” pe care a slobozit-o în lume un cetățean revoltat că era gata-gata să ne sufocăm cu cod roșu. Și din această pricină s-a supărat rău de tot pe biata limbă română pe care o folosește fără să o înțeleagă! Lipsa diacriticelor din scrierea dumisale devine astfel o bagatelă.
Cu o parte din concluzia protestului postat pe nemestecate de un „cap limpede” sunt și eu de acord:
„Pe noi nu «virusul» ne omoara, ci prostia… ”
… dai bănuții, primești bonuleț – sau chiar și facturică, dacă ceri; și te duci acăsică cu mîncărică pentru animăluțe.
Nu-i de-ajuns; trebuie să reformăm cumva limba română, nu se poate să n-avem diminutiv pentru cuvîntul „pentru”.
scris de C. D. Mocanu
„Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea.” (Fănuş Neagu)
 Am ascultat la radio, fără să vreau, doar pentru că mi-a fost lene să schimb postul, darea de seamă pe care doamna prim–ministru Viorica Dăncilă a slobozit-o în cele patru zări la încheierea misiunii pe care România, prin guvernul său, a avut-o timp de șase luni la conducerea Consiliului Uniunii Europene.
Activitatea dumisale nu mă interesează. În puținul timp cât am urmărit-o, mai ales după apariția de nimeni așteptată în fruntea guvernului, m-am prins că cineva i-a pus pe cap o pălărie prea mare. Îi cade pe ochi și îi stinge „lumina” aia care ar trebui să vină din educație, din instruire, din patriotism și din demnitate, însușirea pe care, dacă o ai, nimeni și nimic nu ți-o poate lua.
Nu știu cum se face, dar când mă gândesc la prim–politicianul de la Palatul Victoria văd fără greșeală cu ochii minții „ … o frunză / Ce pluteşte pe un lac. / Vine vântul şi-o suceşte / Şi-o suceşte după plac!” Apoi „se sparie gândul”. Nu am așteptări, deci nici dezamăgiri.
Ceva mi-a atras totuși atenția. Mult criticata vorbitoare de limbă română după ureche și-a început astfel raportarea:
„Bună ziua, tuturor! Vom face astăzi bilanțul primei preșidenții române a Consiliului Uniunii Europene, împreună cu domnul ministru George Ciamba.”
Am lăsat baltă toate interesele de moment și am ciulit urechile. Ce mi-a fost dat să aud?
[…] „În cele șase luni de mandat, am dovedit eficiență, promptitudine și profesionalism, având în vedere că preșidenția României la Consiliul UE s-a derulat într-un context complex… ”
Și a ținut-o tot așa timp de 13 minute și 15 secunde utilizând de 22 de ori diverse forme ale substantivului feminin „preșidenție”. Nici măcar o dată forma corectă a acestuia: președinție.
Atât i-a luat doamnei profesoare Dăncilă pentru a le sufla „Trofeul Preșdenția” celor doi campioni de dinainte: chiriașul de la Cotroceni, guvernatorul României, domnul Klaus Werner Johanis și gureșa sa purtătoare de vorbe, doamna Mădălina Dobrovolschi (Pușcalău).
Cei doi demnitari (KWJ și VVD) aflați vremelnic în fruntea țării, amândoi profesori, au avut suficient timp până acum să afle că substantivul comun feminin „președinție”, cu toate formele lui, își are originea în substantivul masculin „președinte” de la care păstrează rădăcina „președin…”. N-au făcut-o! Îndărătnicia cu care perseverează în greșeală demonstrează că nu o vor face niciodată. De unde nu-i… !
 Dacă drăcușorul curiozității îmi dădea pace, trebuia să las baltă chestiunea și pe protagonista ei în plata Domnului. Mai mult pentru a fi sigur că nu greșesc, am căutat înregistrarea audio–video a evenimentului și am găsit-o chiar pe site-ul oficial al Președinției Române a Consiliului Uniunii Europene.
Încă o jumătate de oră, cu răbdarea greu încercată, am urmărit expunerea doamnei prim–ministru Viorica Dăncilă și a domnului ministru delegat pentru afaceri europene George Ciamba. Iată ce am constatat:
- În spatele celor doi, pe un panou frumos, scrie mare „PREȘEDINȚIA ROMÂNIEI” nu „PREȘIDENȚIA”. Doamna profesoară Dăncilă l-o fi văzut?
- Niciunul dintre cei doi nu a prezentat liber realizările României. Amândoi au citit texte bine aduse din condei, redactate corect gramatical de consilierii specializați și postate ca atare împreună cu înregistrarea audio–video.
- Spre lauda sa, domnul ministru Ciamba a citit românește substantivul „președinție”. În schimb, doamna prim-ministru Dăncilă l-a chinuit fără să clipească trecându-l repetat, în diverse proporții, de 22 de ori, prin formele „preșidenții, preșidenția, preșidenție, preșidenției”. Doamne iartă-mă! Nici să citească nu e în stare?
***
Împins de nevoia sporirii veniturilor familiei mele care se îmbogățise cu un tânăr membru, am acceptat propunerea de a preda fizica la două licee industriale bucureștene. Aveam ore după-amiaza și seara, în afara programului normal de lucru de la I.R.E. București, acolo unde îmi făceam ucenicia ca inginer stagiar. Gâștigul modest nu răsplătea efortul, dar în lipsă de altceva era bun și acela.
Una dintre cele două școli (nomina odiosa) se afla la intersecșia șoselei Viilor cu calea Șerban Vodă. Cei pe care aveam datoria să-i învăț câte ceva nu cunoșteau sau nu stăpâneau elementele de bază (și nu doar ale fizicii) pe care să poți clădi în continuare.
A venit vremea primului extemporal. Plimbându-mă printre bănci și privind curios foile pe care elevii lăsau urmele științei (sau neștiinței) de carte am observat că unul dintre puști își scrisese (cam stângaci) numele și prenumele numai cu litere mici. Nici vorbă de majuscule la începutul acestora.
N-am reacționat. În cancelarie, după cuvenita verificare a corpului delict, le-am povestit celor de față întâmplarea prezentându-le și dovada.
– Știm! Toți profesorii clasei au trecut prin asta. Eforturile lor pentru a-l aduce pe calea respectării unei reguli elementare de ortografie au fost în zadar. Are convingerea că nu greșește cu nimic. Lăsați-l în pace!
Așa mi-a răspuns o doamnă care avea experiență bogată în învățământ. Și i-am urmat sfatul.
***
Mi-am amintit ciudata pățanie de la începutul anilor ’80 și am constatat că, la alt nivel, istoria se repetă întocmai. Doar calibrul protagoniștilor a evoluat. Locul unui elev submediocru a fost luat de o profesoară și prim-ministru pe deasupra. În rest aceeași stăruință vinovată în folosirea după ureche a limbii române. Lăsați-o în pace!
Post Scriptum
Vineri, 12 iulie 2019, Ateneul Român a găzduit un concert extraordinar organizat cu ocazia încheierii mandatului României la Președinția Consiliului Uniunii Europene. În cadrul festivității, doamna Dăncilă a simțit nevoia să se mai laude o dată și a tras tare cu „preșidenția”!!!!
E perioada aceea din an în care catalogul Ikea ajunge pe la uși. Mă bucur de fiecare dată găsindu-l, fiindcă-s destule lucurile bune pe care – de 11 ani – le am în casă cumpărate din magazinul ăsta.
Îmi place că în catalog prețurile sînt trecute în lei, așa cum se cuvine – nu în monstruozitatea aceea numită „RON”.
Dar nu-mi place cum sînt scrise, fără spațiu între prețul propriu-zis și numele monedei.
Ce-i aia, „179lei”?
scris de C. D. Mocanu
„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”
Diverse, dar… la chestiune
1. Președintele țării mele dă un exemplu păgubos celor mai din jos de el. Păi dacă domnia sa își permite să vorbească limba română cum se nimerește, atunci de ce n-ar face-o și purtătoarea dumisale de cuvânt? Dacă purtătoarea de cuvânt de la Cotroceni calcă în picioare regulile elementare ale gramaticii, de ce să n-o facă și miniștrii. Și tot așa. Ce-mi e baba Rada, ce-mi e Rada baba! Toți o apă și-un pământ!
Apropo de miniștri! Domnul Liviu Pop, ministrul educației mi-a turtit pălăria. Mă așteptam ca după prima „chiflă” să demisioneze. Ce exemplu dă elevilor de instruirea și educarea cărora se ocupă? Sindicalistul agramat intrat în politica mare, degrabă proțăpit în funcția de ministru este „la bază” profesor de matematică. Asta nu-l scutește de cunoașterea limbii române.
În anii ’70, un alt fel de profesor de matematică, Gheorghe Pericle, făcea performanță cu elevii unui liceu industrial și în plus era cel mai bun la… gramatică. O învățase temeinic în școli prestigioase din Moldova și se folosea de o logică impecabilă, de matematician. Își scotea cu plăcere elevii din capcanele limbii române dar, avea și frecvente controverse colegiale, pe chestiuni gramaticale încurcate, cu profesoara de specialitate care recunoștea cu admirație că e redutabil. Ce vremuri! Ce oameni!
2. Am vizitat Basarabia – lacrima de pe obrazul neamului meu – în primăvara anului 1991. Interesele m-au purtat în multe zone situate pe ambele maluri ale Nistrului. Chiar de la frontieră am remarcat, cu surprindere dar și cu bucurie în suflet, limba vorbită de oamenii locului. O limbă română corectă, frumoasă, expresivă, presărată cu regionalisme curioase încadrate cu farmec în armonia cuvintelor.
Unii dintre cei cu care am colaborat atunci nu erau basarabeni. Erau ruși sau ucrainieni. Până și aceștia vorbeau corect limba română deși accentul specific mă cam deranja.
3. Nu-mi sunt dragi liderii minorității maghiare. Trebuie să recunosc însă că unii dintre ei vorbesc corect românește deși, în școlile comunității limba oficială a României, limba română, este considerată limbă străină. Un bun exemplu este domnul Kelemen Hunor, președintele UDMR. La mai mulți!
4. Poetul sârb Adam Puslojić, membru de onoare al Academiei Române, a învățat la maturitate limba română pentru a fi mai aproape de Eminescu și de prietenul său Nichita Stănescu a cărui operă a tradus-o în sârbă. Puslojić vorbește frumos și corect românește. Folosește o limbă inspirată, presărată cu subtilități stilistice și lexicale de care mai marii noștri nu sunt în stare. Și va spune vreun cârcotaș: Pentru că e poet! Adevărat! Dar demnitarii României sunt mai mult decât poeți. Sunt români!
5. Iată ce spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române despre limba neamului nostru:
„Este binecunoscut faptul că limba română – componentă fundamentală a ființei și identității poporului român – s-a născut din preocuparea cărturarilor de a traduce textele sfinte în limba maternă, folosind cuvintele cele mai expresive și mai curent întrebuințate în toate provinciile locuite de români. După ce limba română orală a luat forma scrisului, ea a fost folosită pentru a traduce textul Sfintei Scripturi din limba greacă în limba vie a poporului român. Când a devenit limbă de cult sau liturgică, limba română a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină. Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală etnică, de promovare a conștiinței identității și unității naționale, dar și a culturii românești.”
Frumos, nu? Doar că aleșii și numiții noștri nu sunt sensibili la valori ca cele mărturisite de Părintele Patriarh. Ei nu citesc. Ei nu au acest exercițiu. Nu l-au avut nici la timpul cuvenit. Ei au numai certitudini. Aproape toți se închipuie intelectuali folositori nației. Ce amăgire!
6. Prințul Albert de York, fiul Regelui George al V-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, avea un defect de vorbire. Era bâlbâit.
Din această pricină se temea să vorbească în public deși îi revenea această obligație în calitatea sa de membru al familiei regale.
După discursul rostit în 1925 la închiderea unei expoziții, Albert de York a început să colaboreze cu un logoped. Cu răbdare și stăruință rezultatele nu au întârziat să se arate.
În decembrie 1936 devine rege sub numele de George al VI-lea. Trei ani mai târziu (3 septembrie 1939), de la Palatul Buckingham, a rostit fără probleme declarația de intrare a țării în război. Discursul a fost transmis în direct de BBC.
Comentând efortul de voință al suveranului britanic, criticul literar Dan C. Mihăilescu consemnează:
„Așa ceva se poate petrece numai când cel în cauză e realmente însuflețit de cultul slujirii. Când are adânc înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate. Nu poți trece peste o piedică lăuntrică personală decât în numele unui ideal colectiv.”
Eu nu am identificat „cultul slujirii” la președintele țării mele. După felul în care chinuiește limba română nu cred să aibă vreun „ideal colectiv”. Altfel ar fi urmat exemplul Regelui George al VI-lea și s-ar fi apucat să o învețe. Dacă mai adaug faptul că la Sibiu primarul Klaus Werner Johanis nu a participat niciodată la festivitățile organizate cu ocazia Zilei Naționale a României, atunci sunt îndreptățit să cred că domnia sa este ținut de „o piedică lăuntrică”, nu are „înrădăcinată în minte și în suflet conștiința rolului său pentru comunitate”.
* * *
Nu îi cer președintelui țării mele să fie „poliglot de limba română” și să utilizeze cu meșteșug „limba poezească”. Această performanță unică, irepetabilă îi aparține lui Nichita Stănescu.
Am doar pretenția să cunoască, să ocrotească, să respecte, să cinstească și să vorbească foarte bine limba neamului românesc. Dacă eu (un oarecare, Gică de la Sculărie!) pot, atunci e musai să poată și președintele țării mele. Măcar atât!
Est modus in rebus, sunt certi denique fines. Nu-i așa, Domnule Președinte?
scris de C. D. Mocanu
„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”
M-am lămurit! Președintele țării mele nu dă doi bani pe limba română. Din neștiință sau din ignoranță nu ezită să o stâlcească și să o schimonosească. Nici măcar nu are îndoieli. O face cu hotărâre. Poate compensează cu altceva!
Este domnia sa un bun orator? Are domnia sa o retorică impecabilă? Transmite domnia sa cu meșteșug mesaje care merg la sufletul ascultătorului? Discursurile dumisale fascinează oamenii?
Să căutăm răspunsurile la clasici [Vasile V. Haneș, Antologia oratorilor români, Socec & Co., București]:
[…] „Oratoria… e promptitudinea inspirației. Oratorul trebue să compuie repede, de multe ori să improvizeze. Pe orator îl apreciezi, dacă frazează repede și îi refuzi epitetul ca atare aceluia care nu e fluid, care nu-și înlănțuie gândurile prompt și nu-și face o frază bine construită, imediat și natural.”[…]
[…] „La oratorie – ne spune d. Ion Petrovici în „Figuri dispărute” – spontaneitatea creației și viteza formulării fericite nu sunt un ornament superfluu, ci o condiție a talentului. Timpul genezii nu este aci un factor indiferent, ca la poezie, nuvelă sau roman. De aceea talentul improvizației contează și pentru aceea sunt admirați oamenii care pot să răspundă la moment, într’o formă pentru care altora le-ar trebui ceasuri întregi.
Lăsând la o parte însușirile accesorii – nici acelea de disprețuit – care sporesc puterea de fascinație a oratorului – glasul, ținuta, nuanțarea, etc. – calitatea esențială a oratorului rămâne ușurința improvizației, nu de fraze neinseilate, ci bine articulate și fericit împodobite.” […]
[…] „Într-un număr al revistei sale „Săptămâna” Gh. Panu s’a ocupat și de tainele elocinței, susținând că dintre toate categoriile de literați, oratorii exercită mai multă vrajă față de oameni. În mod vag el spune: orator e cel ce vorbește, te încântă, te fură, te câștigă în sensul părerilor sale. Și nu e vorba să-ți transmită o convingere rece, ci una care îți angajează întreaga ființă.
Ca să ajungi la acest rezultat, se cere talent: să aibi putința ca fără răgazul unei meditări mai îndelungi să-ți așezi ideile în cea mai bună rânduială, să le îmbraci într’o formă impecabilă și să găsești oarecum la moment expresii dintre cele ce știu drumul către suflet. (I. Petrovici, „Talentul oratoric”).
Din acestea înțelegem că elocința e produsul unui temperament și efectul unei pasiuni, prin care se stabilește un fluid electric între sufletul oratorului și al ascultătorilor; e, deci, ca și în poezie, reacția ce se produce în sufletul cuiva prin scânteia creatorului inspirat din opera sa. Și pentru realizarea ei, se cere, ca și la poezie, o limbă corectă, frumoasă, la care se adaugă ritmul oratoric și însușirile specifice genului.
Aceste însușiri accesorii pot fi:
- Puritatea și armonia vocii (una din forțele oratorice ale lui Titu Maiorescu);
- Eleganța gesturilor;
- Originalitatea de intonație și ținută; căldura accentului, vioiciunea gestului, energia frazei.”[…]
Mă chinuiesc de câteva zile să identific la președintele țării mele măcar una dintre trăsăturile definitorii ale unui bun orator. N-am găsit! Mai încerc!
Promptitudinea inspirației, spontaneitatea creației și viteza formulării fericite, ușurința împrovizației de fraze bine articulate și fericit împodobite … Aș! Citește din însemnărică. Când vorbește liber cotește iute spre miriște. Abordează cu obstinație, fără rânduială în idei, doar câteva subiecte folosind șabloane verbale politico-propagandistice, seci, lipsite de snagă, învățate pe dinafară. Ascultându-l m-am întrebat de fiecare dată ce vrea să spună.
Ca orator, președintele țării mele nu te încântă, nu te fură, nu te câștigă în sensul părerilor sale, nu tansmite vreo convingere care să-ți angajeze întreaga ființă. Între sufletul său și sufletele ascultătorilor nu se stabilește niciun fluid electric. Nu cumva să se electrocuteze! Doamne ferește!
Vorbește cântat, cu o dicție suferindă, monoton, fără intonație, fără accente, fără ritm. Rostește cu maxilarele încleștate scrâșnind din dinți. Vorbele îi pleacă din ficați, nu din suflet și cu speranța că auditoriul nu bagă de seamă, zâmbește chinuit.
Îl slujește o limbă frumoasă – limba română. Domnia sa nu știe cât e de frumoasă, de bogată, de expresivă, de melodioasă, de armonioasă. A învățat-o după ureche și o folosește cum poate și cum se pricepe.
Ținută, vioiciunea și eleganța gestului… Ți-ai găsit! În ipostaza de vorbitor, președintele țării mele e stană de piatră. De frică să nu i se crape pantalonii, nu mișcă, nu clipește.
Q.E.D.! Limba română, nu! Oratorie, nu! Elocință, nu! Atunci ce?
Încă puțin! Va urma.
scris de C. D. Mocanu
„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”
Frământat de „țopăiala fiscal–bugetară” practicată de guvern, cu dorința de a-și împărtăși cuiva îngrijorarea, întâiul demnitar al țării mele a susținut o declarație oficială (2 noiembrie 2017). Și ne-a mai bucurat un pic:
 […] „Bunăoară, investițiile străine au scăzut cu 20% față de aceeași pereoadă a anului trecut. Vorbesc de semestrul întâi. Și mai îngrijorător au scăzut nepermis de mult investițiile publice. Investițiile publice au un rol foarte important în echilibrarea economiei. Acestea au scăzut cu peste 20% față de aceeași pereoadă a anului trecut când vă amintiți că nici anul trecut nu au fost chiar grozave și față de situația de anul trecut care nu a fost chiar roză au scăzut încă cu 20%.”[…]
Ce dezamăgire! Mesaj confuz, cuvinte stâlcite… Nu am mai ascultat restul înregistrării. Mi-a fost de ajuns.
Pe mine, cărțile și profesorii prețuiți de toată suflarea Vitanului m-au învățat că „intervalul de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment” definește o perioadă.
Nu o „pereoadă”!
Situația e cam vineție, în niciun caz roz. Roză nici atât, căci roză înseamnă trandafir (buchetul de trei dăunează grav sănătății!). Președintele țării mele vorbește păsărește!
În rest… că când aud că cântă cucu’, că cam așa... („încă cu 20%”)!
Nici cu ocazia Zilei Naționale – 1 Decembrie 2017 – președintele țării mele nu a onorat limba română. Mi-a umbrit puțin bucuria sărbătorii. Și nu glumesc. Spre seară, la Cotroceni, s-a adresat invitaților la recepția pe care domnia sa a oferit-o, așa cum se cuvine la zi mare. După exact un minut și douăsprezece secunde și-a pălit auditoriul:
[…] „Am avut atunci, la început de secol douăzeci, o clasă politică care a înțeles că pentru desăvârșirea statului national român era nevoie ca orgoliile politice să fie lăsate într-un plan secund, iar interesul național să primeze.”[…]
A zâmbit chinuit, așa cum o face atunci când iese în public, și fără să se sinchisească de cacofonie (că care cântă mai tare … nu-i așa?) sau de formularea stângace a sfârșitului de frază, a continuat imperturbabil:
[…] „S-au împlinit zece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, pereoadă în care țara noastră a ieșit din conul de umbră dovedind că poate fi un partener de încredere care respectă angajamentele asumate și un pilon de stabilitate în regiune.”[…]
[…] „S-au folosit cuvinte dure pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat la începutul acestui an: clivaj, dezbinare, ruptură. Aparent o Românie împărțită în prag de centenar, situată la antipozi față de țara care în 1918 reușea Marea Unire.”[…]
[…] „Centenarul nu este doar despre trecut. Centenarul este despre România viitoare. De aceea am lansat idea unui proiect de țară care reprezintă fundamental construcției unei Românii puternice, demne și prospere. Acest proiect să reușească e nevoie de efortul comun al tuturor forțelor politice ….”[…]
Nimic nou. Același repertoriu: cacofonii, cuvinte rostite după ureche sau al căror înțeles nu-i este cunoscut, formule stilistice confuze.
Zisele președintelui țării mele m-au izbit și am strigat și eu ca uliul: uliuuuu…..!
N-am terminat! Va urma.
scris de C. D. Mocanu
„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”
Au urmat vreo trei săptămâni de liniște. Până în ziua de 26 octombrie 2017 când, pentru a marca împlinirea a zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, Banca Națională a organizat o festivitate în cadrul căreia președintele țării mele a rostit o alocuțiune și a mai dat o probă:
 […]„Dealtfel, un raport recent publicat de către Comisia Europeană arată că regiunile din statele UE treișpe (UE 13), adică noile state membre au înregistrat …. ”[…]
[…]„În România este esențial să primeze în continuare angajamentul și sprijinul transpartinic pentru o Uniune Europeană mai puternică în interesul tuturor cetățenilor români dar și al construcției europene în ansamblul ei. Această responsabilitate ne revine cu atât mai mult cu cât țara noastră va deține preșdenția Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului două mii nouășpe”[…]
Iată că vorbitorul este consecvent (până la obișnuință) și utilizează în public varianta colocvială, neacademică și nepermisă de normele limbii române a numeralului compus: „treișpe, două mii nouășpe”. Asta e!
La Cotroceni „preșdenția” este la ea acasă. Doamna Mădălina Dobrovolschi (Pușcalău), consilier de stat și purtătoare de cuvânt, a organizat o conferință de presă (14 noiembrie 2017) cu scopul de a-i informa pe cei interesați despre eforturile pe care șeful dumisale (președintele țării mele) le face pentru a purta prin lume interesele României. Și nu a ratat ocazia de a ne mai uimi o dată:
[…]„Un alt eveniment despre care vreau să vă aduc mai multe informații este unul care se va desfășura în ziua de 24 noiembrie când președintele României se va afla la Bruxelles, acolo unde va participa la cel de-al cincilea summit al Parteneriatului Estic. Va fi organizat acest summit sub egida preșidenției estone a Consiliului Uniunii Europene”[…]
Cred că în numele libertății de exprimare fiecare funcționar din administrația prezidențială are propria variantă pentru substantivul feminin „președinție”. Ar fi de râs dacă alesul și numiții lui nu ar ofensa limba țării care i-a pus în cele mai importante dregătorii. Neam de neamul lor nu a cutezat nici măcar să viseze la această onoare.
Zice cartea că substantivul feminin „președinție – președinția – președinții – președinției”, cu referire la „funcția și activitatea de conducere a președintelui sau la perioada de activitate a unui președinte” este derivat din substantivul masculin „președinte” de la care moștenește rădăcina „președin..”. Nu din „preșdente – preșdenția” și nici din „preșidente – preșidenției”.
Se pare că președintele țării mele și purtătoarea sa de vorbe nu știu chestiile astea. Mă gândeam să le dăruiesc niște cărți potrivite. Poate – poate! Cine știe? Deși, le va fi greu să umble cu ele. Se vede treaba că la timpul cuvenit nu au dobândit necesarele deprinderi și atunci… mai cuget.
Mai avem ceva de zis! Va urma.
scris de C. D. Mocanu
„Dacă aș fi grădinar
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”
La toate însă, le pune capac puzzle-ul, bată-l vina! Vorba asta străină l-a împins pe președintele țării mele în labirintul gramaticii limbii române și neavând călăuză s-a rătăcit. Lumina cărții, dacă era aprinsă, l-ar fi scos din necaz.
Putea afla, de exemplu, că pronumele relativ „care” la genitiv are genul substantivului înlocuit „puzzle”, adică „al, a, ai, ale cărui”. Sau că articolul posesiv (al, a, ai, ale) însoțește un substantiv ori un pronume la genitiv având genul și numărul substantivului determinat de substantivul la genitiv sau de înlocuitorul acestuia. În spusa dumisale „piese” este substantivul determinat de substantivul „puzzle” prin înlocuitorul său, pronumele relativ la genitiv „al, a, ai, ale cărui”. Toate acestea aveau darul să-l conducă pe președintele țării mele la ieșirea din impas: „puzzle ale cărui piese”. NU „puzzle al cărei piese”!
Cred că și Gheorghe Șincai a fost stânjenit de modul în care primul om în stat folosește „dulcea rostire românească”.
Peste circa o lună (2 octombrie 2017) președintele țării mele lovește din nou. La Constanța, cu ocazia deschiderii anului universitar, s-a adresat studenților de la Academia Navală Mircea cel Bătrân astfel:
[…]„Absolvenții dumneavoastră devin repere ale competitivității pe piața globală mai ales în domenii în care țara noastră are o tradiție în învățământul superior. În plus prezența României la Marea Neagră și apartenența la NATO și la Uniunea Europeană reprezintă cu certitudine aturi (!!!) care vă oferă un avantaj cert și pe care îl doresc să le fructificați mai bine în viitor (!!!) …” […]
Ultima frază, agramată, lipsită de înțeles, a băgat auditoriul în ceață. E clar! Vorbitorul nu prea are „atuuri” pentru a convinge pe cineva că stăpânește, măcar mulțumitor, limba română. „Aturile” nu sunt suficiente. Să nu uităm, este președintele țării mele. Apoi acesta a continuat:
[…]„De foarte multe ori auzim sintagma „vrem o țară ca afară”. Se poate. Dar pentru a avea o țară ca afară avem nevoie în primul rând de universități ca afară. Universități care promovează adevărul, gândirea critică și moralitatea în toate activitățile lor. De exemplu mi-ar plăcea dacă universitățile ar ajuta la demontarea diverselor mituri nefondate pe care le regăsim încă în spațiul public. Unul dintre ele, pentru a mă referi chiar la învățământul superior, este mitul fals conform căruia prea mulți tineri merg la facultate.”[…]
Mitul, cu înțelesul de poveste fabuloasă, legendă, basm, conține elemente fantastice, miraculoase, care nu există în realitate, plăsmuite de imaginație. Poate fi fals un mit? După regulile logicii elementare formula „mitul fals” are valoarea „adevărat”! Dincolo de speculațiile semantice sau logice, expresiile „mituri nefondate” și „mitul fals” sunt, cel puțin, capcane stilistice în care președintele țării mele a căzut cu mare ușurință. Un dicționar explicativ al limbii române, ținut ca talisman pe colțul biroului, l-ar fi ferit de belea.
Nici acum nu e tot! Deci, va urma.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii