despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

viu de la Sibiu

Vine o vreme, pe la sfîrșitul primăverii, cînd orișice om al muncii începe s-o ia razna. Vrea orice – orice altceva; vrea să plece, vrea să fugă, vrea să se ducă oriunde – dar să se ducă. Şi-i așa departe, concediul cel de vară!

Așadar, omului îi vine să-și ia cîmpii; deci ce poa’ să facă altceva decît să-și ia cîte-o vineri liberă și să se ducă; să se tot ducă.

Mă dusăi pe la Sibiu; eu; de exemplu. Sună ciudat și rușinos, dar nu știam orașul acesta.

Ca-ntotdeauna, ca să ajungi undeva, trebuie să vezi ce e cu drumul într-acolo. Drumul spre Sibiu înseamnă Dealul Negru, înseamnă Valea Oltului – știți cam ce se petrece pe-acolo. Nu-i o călătorie ușoară (depinde de zi, de moment ales de tiruri ca să tranziteze țara, de multe), mai mereu e cîte un accident pe-aici – dar tot se gonește cu disperare pe șoselele-nguste. Și – la naiba! – oricît de-ncet ai merge cu mașina, tot faci pîn-aici mai puțin decît cu trenul…

Bun-înțeles, poți face și popas; nu în mizeria, fumul și praful de pe Dealul Negru, ci mai acana, pe la Cozia; nu căutînd umbra lui Mircea, ci ceva bun și ieftin de mîncat în timp ce-ți mai desmorțești oasele.

După ce lași în urmă aerul cu iz clocit de la Călimănești-Căciulata, îi dai tare prin „defileu”; și cu nițică răbdare, te vezi, mai tîrziu, ajungînd la porțile Sibiului.

Deci, cu ce se mănîncă Sibiul?

Sibiu înseamnă două orașe. E orașul unde locuiesc oameni, unde sînt magazinele, afacerile, unde sînt blocuri și pe unde trec autobuzele – și e orașul cel vechi, pe unde mergi să caști gura la atmosferă.

Dar orașul cel vechi e chiar grozav. Și nu-i deloc mic. E și spectaculos, e și cuminte; e și curat, dar are și cotloanele sale decăzute… Cînd te lași pe-un scaun, la marginea pieței, și te uiți în jur, uiți că locul e-n România – îți pare că ești oriunde altundeva.

Orașul vechi sibian este cel mai deștept oraș turistic pe care l-am văzut la noi. Bravo, fără nicio rușine, celor care l-au refăcut și îl păstrează așa de bine!

Nu e ieftin; dar nici scump – în sensul că da, la restaurant lași ceva; dar primești mîncare foarte bună; și – mai ales – nicăieri nu ți se bagă sub nas țigănii scumpe..

Ce-mi place foarte mult la Sibiu este că nu a cedat tentației de a face centrul vechi și străzile pietonale o terasă continuă și imensă. Deloc – terasele sînt răsfirate, și le poți ocoli cu ușurință. Un alt lucru extraordinar este lipsa muzicii: afară, la terasă, nu se aude bubuind nici un cîntec: și uite că oamenii se simt foarte bine și stau bine-mersi la cafea. Asta e o lecție foarte bună pentru noi; ar trebui să se aplice și-n București…

Sibiul, așa cum am zis, este un oraș deștept. Se ocupă cu pricepere de turist și știe să-i ofere lucruri, chiar și contra-cost. Brukenthalul are nu doar niște chestii care bat depozitul nostru de artă din București; dar știe să-ți vîndă și ciocolățele cu muzeul, cărticele pentru copii, și fel de fel de suveniruri drăguțe. Angajații sînt gata să-ți recomande unde să mergi și ce să vezi mai departe – și așa e peste tot în Sibiu.

Face mult să ai de-a face cu turistul în fiecare zi – te deștepți.

În Sibiu trebuie să caști gura la Piața Mică, la Piața Mare, să te urci în Turn (merită osteneala și nu-i scump deloc), să zîmbești la îndrăgostiții care-și leagă lacăte de Podul Minciunilor; după ce vizitezi muzeele, bisericile și ce mai vezi în cale, îți rămîne timp și pentru hălăduit pe străduțele în trepte și printre casele vechi.

Și are Sibiul ăsta niște colțuri, de te crezi oriunde-n lume – am mai zis. Și una dintre cele mai ciudate senzații pe care le ai aici este aceea că undeva, într-o vale, te-ai aștepta să vezi… marea. Zău că de multe ori pare oraș de coastă – nu știu de ce, dar pare…

Sibiul e-nconjurat de alte locuri faine; timp ai să le vezi pe toate! Sate – fiecare cu biserica sa cu turla plină de huhurezi și castele părăginite; păduri și plaiuri întinse…

Te afli în Ardeal, unde multe lucruri se fac mai încet. Și uneori te cam enervezi – dar te simți și bine cînd confirmi arhetipurile; ce fel de bucureștean ești tu dacă nu-i repezi puțin pe domolii sibieni?

Sibienii – despre ei, nu știu ce să zic. Or fi domoli, dar se mișcă cu mare pricepere cînd e cazul de mulțumit străinul. Știu să-l farmece cum trăbă, așa că nu-i de mirare să vezi englezul cum se-ntoarce mereu pe-aicea…

Merită şi să treci pragul muzeului Astra – muzeul Satului, adică. Prin fața lui nu mai trece tramvaiul de Rășinari – deși poate cîndva acesta va reveni. Intri… și nu intri într-un „muzeu” – ci în altceva: un spațiu imens, întins, larg și aerisit. Casele sînt pitite prin luminșuri, poieni, cocoțate pe delușoare, aruncate prin pădure. E un aer care te-mbată, miroase a fîn, a flori de cîmp, a ciuperci și a buturugi. E frumos – dar nu pot zice că muzeul ăsta are chiar așa de multe atracții ca al nostru, cel din Parcul Herăstrăului.

Dar compensează prin faptul că… se mănîncă grozav de bine…

În București sînt mai mulți sibieni decît în Sibiu, dacă e să ne uităm la magazine; nimeni nu vindea pe-aici, la colț de stradă, nici brînză, nici slăină… ciudat…

Nu vreau să credeți că Sibiul – cu tot pospaiul lui de civilizație – este locul unde totul e perfect. Șoferul sibian n-are nici o greață să circule pe contrasens (că doară e la el acasă), multe străzi sînt desfundate, iar aceeași primărie care a beneficiat atît de bine de atracția capitalei europene a renunțat atît la troleibuzele, cît și la tramvaiele din Sibiu – asta chiar e urît…

Am încercat să compar Sibiul cu Brașovul – nu știu ce să zic. Brașovul e mai aproape de casă, e mai oraș – vreau să zic, granița dintre partea istorică și restul urbei nu e așa vizibilă; dar Sibiul te protejează de restul lumii altfel; în Sibiu te simți turist, te simți răsfățat; dar ambele orașe au, în felul lor, ceva care te face să le-ndrăgești să să te pună pe gînduri: oare n-ar merita să lași Bucureștiul și să te-apuci să trăiești mai liniștit?

Mi-a părut, Sibiul, un loc foarte potrivit pentru a te retrage. Cred și că pensionarul de-aici e un pic altfel decît cel din București; mai puțin agitat, mai puțin pus pe alergătură – și, mai ales, mult mai dispus să se respecte, să-și trăiască viața mai domnește, să-și valorifice timpul și legăturile cu ceilalți: asta mi-a plăcut mult și-i de luat aminte.

Desigur, mica vacanță s-a gătat – iau iar drumul Bucureștiului. Mi-a plăcut Sibiul și-l las cu bine-n urma mea.