despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Absurdul la el acasă – ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții!

scris de Mini-Economicus

Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !

Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…

Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?

Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?

O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂

Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!

Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??

Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??

Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?

Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?

Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”

Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!

  1. Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
  2. Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
  3. Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!

Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!

Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?

Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??

Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…

Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!

Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!

Greu plătim amintirile tinereţii…

De-a leapşa cu o fotografie

Tot scotocind prin arhiva AmosNews, am dat de această fotografie din ziarul „Libertatea”, făcută acum 30 de ani, în celebrul „careu” al microbiştilor şi şahiştilor din bătrânul Cişmigiu.

In studenţie, am pierdut şi eu ceva nopţi pe acolo, chibiţând spumoasele şi interminabilele discuţii despre fotbal. Dar nu o să uit niciodată cafteala care s-a iscat, brusc, între doi şahişti, dintre cei care, aparent, îşi vedeau liniştiţi de jocul lor la mesele de piatră. Dar ce pasiuni mocneau acolo… Ţin minte, şi acum, cum unul din cei doi, căţărat pe masă, îl altoia la căpăţână, cu tabla de şah, pe cel de jos… până i-au despărţit cei din jur ca să nu vină miliţia.

Amintindu-mi de acest episod şi cunoscând patima lui pentru şah, nu a fost decât un pas să-i arăt fotografia unuia din cei mai simpatici urmăritori (uneori, chiar colaborator) ai blogului nostru, care, bucuros, şi-a făcut timp să ne trimită câteva din amintirile sale legate de careul magic al Cişmigiului. Să-i dăm cuvântul, aşadar.

scris de Mini-Economicus

Dincolo de pasiunea pentru şah, existau ce-i drept şi locuri unde se putea practica acest „sport de masă”. Erau cluburi, campionate şi cupe la toate nivelurile de performanţă, iar când spun sport de masă, aici chiar intra numărul mare de jucători legitimaţi şi nelegitimaţi, locuri unde existau mese de şah: Cişmigiul (cel mai vechi), Oborul (din 1979), parcurile: 23 August, Moghioroş, Titan, Tineretului, Tolbuhin, etc. precum şi faptul că la masa de şah se mânca şi bea pe rupte, înainte, în şi după partide…!

Cişmigiul a ocupat mereu un loc aparte, atât prin amplasament, senioritate cât şi prin calitatea şi diversitatea jucătorilor ce „semnau condica” zilnic…

Careul şahistilor, după numele sub care era cunoscut, îngloba trei mari categorii de „artişti”: şahiştii (în număr semnificativ), microbiştii, extrem de spectaculoşi în comentarii, la curent cu toate detaliile… de la ce culoare de chiloţi purta Augustin de la Dinamo, până la motivul pentru care Piţurcă a fost arestat şi tablagiii/barbugiii – ceva mai retraşi şi „conspirativi”.

Taberele erau fluide, se schimbau imediat, noi şahistii între partide treceam la microbişti până intram din nou la masă ca să jucăm. Mesele de şah erau limitate, era mare bătălie să apuci un loc, dacă nu erai acolo cel târziu la ora 9.00.

In egală măsură, cele de table erau şi ele bine delimitate, iar noaptea se transformau în „barbugerie”!?

Despre microbiştii de care am amintit mai sus, ţin minte că, pe lângă o cunoaştere amănunţită a tot ce însemna fenomen fotbalistic în România, făceau şi bani la „Pronosport”, schimbau ponturi pentru joc, aveau însă (ceea ce m-a impresionat) un simţ al umorului deosebit, multe poante auzite acolo, nu le uit nici în ziua de azi, după cca. patruzeci de ani!!

Despre tablagii, numai de bine, erau adevăraţi artişti, credeam la vremea aceea că parcă toţi făcuseră… facultatea de matematică, atât de repede calculau mişcările!!

Dinspre seară, odată cu trecerea patrulei de Miliţie, către orele 22.00, începeau brusc partide aprige de barbut, unde am văzut şi poturi de 10.000 lei… ceea ce era ceva în acele zile (prin 1980) pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi!

Şahiştii ocupau/ocupă şi acum un loc special în sufletul meu… fiind o comunitate (zic eu, aparte) ce funcţiona după reguli nescrise, dar respectate cu stricteţe.

Majoritatea era formată din jucători profesionişti (cum era şi cazul meu), legitimaţi la cluburile din Bucureşti, ce participau duminică de duminică la campionatul oraşului, mergeau în cantonamente, făceau antrenamente serioase, iar o dată pe an, mergeau cu echipele lor la Campionatul României – acele echipe ce se calificau până acolo, evident!

O idee despre cât de vastă era comunitatea şahistă din Cişmigiu zic eu că ne putem face, după faptul că cei mai „slabi” erau de categoria a II-a, iar cel mai tare era marele maestru Mihai Şubă, „născut şi crescut” de Cişmigiu de când „împingea lemnele pe table de şah” până la nivelul la care, la un moment dat (cred că 1983/1984), se afla, ca şi coeficient ELO, pe poziţia a şaptea în lume, după o victorie ce a făcut înconjurul planetei, la rusul Korchinoi, fost vice-campion mondial în acea vreme…

Mihai Şubă semna şi el condica odată cu noi, student fiind la matematica… parcului; nu ne neglijau însă nici Elisabeta Polihroniade şi Florin Gheorghiu, (dintre numele super-cunoscute), însă ei veneau mai rar şi nu prea jucau ci doar comentau!

In afară de latura şahistă, am cunoscut în parc oameni deosebiţi, mă refer la perioada 1979 -1989, intelectuali de rasă, lista ar fi prea lungă. Pe lângă ei, mai furam şi noi ceva idei, cultură, făceam schimb de ponturi despre cărţi şi filme… ce mai…o adevărată supapă de refulare pentru noi, în acei ani!

La fel ca la „categorisirea” sportivă de la categoria a II-a (cea mai slabă, deşi teoretic exista şi categoria a III-a) până la mare maestru (categoria sportivă maximă în şah) existau oameni de diverse meserii şi profesii, uniţi de acelaşi virus şi anume şahul, fără de care nu puteam trăi nicio zi, mai în glumă, mai în serios…

Astfel se face că unui ochi neavizat îi puteau părea ciudate partidele super-încinse, spectaculoase şi însoţite de comentariile „criminale, hazlii” ale celor de pe margine, între care, de exemplu Mr. T. – gropar de meserie şi Mr. A. un cunoscut profesor universitar la facultatea de medicină, la acea vreme…!! Iţi faci o idee cât „hai” se făcea de pe tuşă… pe marginea profesiilor celor doi combatanţi !? Culmea este că, de obicei, groparul triumfa! Ce „metafizică” intra acolo, nimeni nu ştie !?

După cum am amintit anterior, ziua noastră „de lucru” începea, musai, la ora 9.00 şi se sfârşea, fie când ne ducea Miliţia la secţie, fie când adormeam cu capul pe mese…

Seara, matrafoxaţi bine, voiam să jucăm table, iar noaptea ne băgam la barbut. Doamne, ce de sutare ne-au chelit meseriaşii…

Şahul între noi se juca şi el pe bani într-adevăr, dar mai niciodata de la începutul partidei ci numai atunci când se zgândăreau orgoliile, iar poziţia pe tablă era de aşa natură şi de ciudată, încât fiecărui jucător i se părea că stă mai bine/câştigă; atunci – încurajaţi de „mărgiuleni” – începeau „licitaţiile”… în genere, între 50 -150 lei…!

Scandalul (mai mult ori mai puţin lăsat cu cafteală) începea atunci când, jocul fiind pe miză financiară, unul dintre jucători făcea mutări „spuse-auzite” de la jucătorii mai tari; acest lucru era de neadmis la partidele „pe bani”.

Desigur că am jucat şi eu. Norocul a fost că, mă situam undeva la jumătatea „traseului” dintre cei mai slabi şi marii maeştri, aşa că mă simţeam „în sânge” când să „marc banu”, ori ba… 🙂

O întâmplare haioasă, apropos de „răutatea” cu care se juca – în sens pozitiv, evident – este că fostul campion mondial Anatoli Karpov ne-a făcut onoarea ca, însoţit de Elisabeta Polihroniade şi de şeful F.R. Şah, să viziteze pentru câteva ceasuri bune careul nostru, ocazie cu care a vrut să dea un simultan (!?)… gândindu-se, probabil, că are de a face cu nişte amatori!?

Imi este greu să descriu starea de „excitabilitate” a celor ce au participat la şase mese, dar cu siguranţă nu ştiu dacă rusului i-a venit bine, a pierdut patru partide din şase – printre care şi la Mr. T., groparul-talent-minune… treabă care i-a luat vreo trei ceasuri; românul era rezistent tare!!

Alte întâmplări haioase, dacă se pot numi aşa (!?) sunt cele legate de Miliţie, care îşi făcuse abonament la amenzile date şahiştilor pentru: băut în public, gălăgie, lipsă serviciu (decretul 153, faimos, penal) şi alte contravenţii…!

Intr-o seară, ne-au pescuit pe toţi (vreo doi’şpe) beţi turtă, pe la două noaptea, ne-au făcut o „ambuscadă surpriză” (!?) şi ne-au băgat în „taxiul tineretului”, mai pe şleau… duba miliţiei.

Ajunşi la secţie, noi mai mult ţinându-ne de pereţi, tovaraşii ne-au cerut actele (!); dreptul lor nimic de zis, dar, ghinion, au dat peste Mr. P. care era unul dintre cei mai finuţi amici, dar al cărui tată (ghinion)… era şef de cabinet al unui demnitar din C.C. Pentru că nu avea acte la el, l-au sunat pe ta’su la 2.25 noaptea… ca să-l identifice pe băiat!? „Câine” şi ta’su: l-a sunat pe gen. Nuţă (comandantul miliţiei R.S.R.) să-l întrebe de când miliţia are ordin să aresteze şahiştii… fie ei şi beţi, dar care nu făceau la ora aia prea multa gălăgie!

Nasol e că l-au sunat şi pe taică-meu la aceiaşi oră (care habar n-avea unde sunt) şi m-au reclamat, apoi i-au cerut să vină să mă recunoască!? Taică-meu, sculat din somn şi enervat oricum, le-a spus că da, vine fără probleme, dacă ei emit o adresă oficială (!) către E. C. (n.n. Elena Ceauşescu) prin care să justifice de ce el va veni mai târziu la Ministerul Chimiei… Asta le mai lipsea miliţienilor… ne-au încărcat înapoi pe toţi şi ne-au dus înapoi în parc… nu s-a mai luat nimeni de noi de atunci!!

Adevărul este că „virusul şahului” ajunsese la cele mai mari nivele, de la N. C. până la directorii de întreprinderi… astfel că în campionatul Bucureştilor era o concurenţă acerbă completată cu „mişto-urile de rigoare”. Mai fiecare întreprindere socialistă avea ca bază echipa de fotbal şi cea de şah… cu puţine excepţii…!

Jucătorii profesionişti (cum era şi cazul meu) erau încadraţi (evident, fictiv ca prezenţă) pe statul de plată cu „scoatere din producţie” şi.. mai şi primeau o indemnizaţie aflată undeva între 600 -1.000 lei, ceea ce între 1979 -1989… nu era chiar nimic!

Ca să închei într-o notă haioasă, cele mai tari erau „blaturile cu mita pe faţă” între echipele bucureştene !! „Celebra înfruntare” între MECONS (mezeluri şi conserve) şi echipa ISM (întreprinderea de stofe de mobilă) s-a tranşat prin 1985 în favoarea MECONS (oarecum evident având în vedere situaţia halelii la acea vreme) prin transportul personal către casă cu cârca, a celor de la stofe, a 10 Kg. de mezeluri şi conserve de caciulă…

După cum zicea dictonul socialist „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoi”, am plecat şi eu – după un meci blătuit – cu 10 m liniari de stofă de costum, de cea mai bună calitate… iar altă dată ne-au „miluit”/mituit cu 5 kg de vopsea!?

Marele avantaj al şahului în acea vreme rămâne însă “scoaterea din producţie” însoţită de scutirea de prezenţă la facultate… pe care am folosit-o atât de mult încât din cinci ani la ASE, am făcut „pe bune” fo’ doi!?

Vremuri… amintiri…

P.S. După câte îmi aduc aminte, în dreptul celor două cutii de chibrituri suprapuse, în dreapta fotografiei, se afla Mr. R cel care a fost „tatăl nostru” cât ne-am făcut veacul pe acolo… 

Confesiunile unui fost Agent – Partea II – Poveste cu imobiliara Cosânzeana

scris de Mini-Economicus

A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povestit, o mare „frasuiala” imobiliara imediat dupa 1990, in anii in care apartamentele se dadeau peste cap si deveneau mai scumpe de la vanzator la vanzator pe aceiasi scara de bloc, mai ales cand isi bagau coada celebrii  „ajentii imo.”..

Pe langa sprinturile de sanatate, fugarit de un octogenar cu o sabie de patrimoniu am sa va povestesc doua „dume tari” ce ar face de rusine orice om, ce se pretinde creativ/ingenios…

Se face astfel ca, intr-un bloc amarat din Baicului confort unsprezece spre duzina, am pus mana de la mana si am luat pe datorie (vorba studentilor) o garsoniera, in fapt o camera sinistra cu baia pe sala si bucataria in debara, asa cum era moda atunci!

Renovaram noi ce renovaram la ea cat sa ia ochii „peizanilor” care tineau mortis sa isi mute copchii la capitala, dar realizaram tarziu si dureros ca cosmelia (cacofonie intentionata) n-are gaze din simplul motiv ca nici n-avea cum dreak’ sa aiba, cand blocul nu era racordat, iar conducta  principala trecea prin… Drumul Taberei!?

Dupa un brain-storming serios „legis-artis” apare Evrika dar nu in cada precum la Arhimede ci in debara/bucatarie, unde o butelie bine zidita si cu o teava de gaze la o plita, dezvaluia fara tagada ca respectiva garsoniera era racordata la gaze…!

Bineinteles ca, musteriul musca momeala o cumpara si peste circa o luna cheama Romgazul cu o falca in cer si una in pamant, cum ca de ce i-s-au taiat gazele, ca el a platit factura!?

Acu’ sa ma ierte Cel de Sus, nu stiu unde si ce factura a platit omul, da pot sa jur ca butelia zidita se terminase, iar Romgazul era cat p’aci sa cheme balamucul ca doar blocul n-a mirosit gaze in viata lui!!

Asta fuse si se duse buhul de stiau si copiii agentilor, cred ca se si preda la academia de studii economice…

Daca tot am vazut zilele trecute un frumos articol despre strada Drobeta, hai sa va mai zic una mai tare, ce pare desprinsa din filme… dar nu este!

Trebuia sa vindem o garsoniera fix in acel bloc dar la etajul 4; liftul nu mergea pe motiv de neplata a facturilor de reparatii, cum naiba sa urci clientul patru etaje pe o scara ingusta si spiralata, fugeau toti, in ciuda pozitiei casei si a pretului!

Dupa alta „busculare” a creierelor la o bere, decid ajentii ca ar fi bine sa adune toti vizitatorii (sa faca cat mai multe vizionari in aceiasi zi) – vorbim astfel cu un amic ce lucra la Ascensorul sa dea drumul la lift pe sestache, taman in ziua aia!! Pentru suma corecta se face treaba, noroc chior, se si vinde garsoniera dupa care incepe circul cu Ascensorul…

Departe de interesul nostru, ne-am cinstit bine si uite asa s-a mai dus buhul, la inca o pozna pe post de studiu de caz…

Aviz amatorilor…

Blocurile premianților

scris de Mini-economicus

Cladirea de mai jos, construita cam prin in anii 1984-1985, este celebrul „Bloc al Procurorilor” (Inocentei colt cu Popa Rusu) si a functionat inainte de ’89 cu regim de locuinte de serviciu apartinand Procuraturii Generale, aflata pe atunci pe Str. Alexandru Sahia (azi, J.-L. Calderon) unde au locuit multi dintre cei ce aveau sa „faca o cariera” dupa marele deranj… Spatiile de locuit era mult mai mari fata de blocurile normale, insa nu spectaculoase – 2 camere 70 mp, cu tot cu balconasul aferent. Din cate imi aduc aminte, cladirea a fost facuta de o intreprindere subordonata Trustului Carpati in conditii foarte bune de calitate: parchet masiv, gresie si faianta importate din Bulgaria, lift „Ascensorul” dar varianta preluata cu fulgi cu tot de la „Otis” etc. Dupa ’90 s-au putut evident cumpara si apoi s-au revandut pentru sume foarte mari, mai mult din cauza „brandului” blocului… decat al constructiei! Imaginea este dinainte de reabilitarea termica.

Constructia dintre parcurile Ioanid si Icoanei este un „Bloc de Resedinte Diplomatice si Comerciale” si asa cred ca a si functionat o perioada, chiar putin dupa ’90, aflat la vremea aceea in administrarea si gestiunea Patrimoniului Statului. Nu stiu mai multe si nu-mi aduc aminte sa fi vazut acolo ceva la vanzare pe piata imobiliara! Un bloc oarecum similar se afla pe Alecu Russo colt cu Tunari, iar altele mai sus pe Str. Mihai Eminescu la cca 400 m pe partea dreapta.

Blocul de pe Dacia colt cu Icoanei jos este „leat” cu celelalte facute „in asociere” (ex. Republicii in diagonal fata de Foisorul de Foc); nu a fost ceva special, a fost si el destul de afectat de cutremur, stiu ca lumea se cam ferea si de el. In bloc au locuit personaje de toate culorile de la „stele” la doctori si pianistul G. D. Stiu de un singur apartament vandut acolo, e drept ca la ultimul etaj, doua camere (62 mp) 22.000 USD, in perioada in care pe Mosilor, de exemplu, se vindeau cu 14-15.000, pe la jumatatea anilor ’90.

Despre blocul urmator stiu sigur, doar putine lucruri: spatiile sunt meschine, ceva intre confort I si II, a fost cam nereusit din constructie, nu a avut niciodata un nume prea bun pe piata imobiliara; la ultimele etaje sunt mai multe garsoniere ce nu au avut record de gaze pana tarziu. Singura motivatie pentru care s-au cumparat apartamente acolo a fost inchirierea, nu imi aduc aminte de vreun client care sa fi vrut sa locuiasca el acolo; e drept ca exista si un zvon, cum ca ar avea probleme la structura de rezistenta dupa 1977. In privinta apartenentei cladirii au circulat doua variante: ori a fost blocul „Cooperatiei”, ori a fost initial un Camin cu „regim special”.

Confesiunile unui fost Agent – Partea I

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari reale

Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste” 

N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!

Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa  nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…

Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…

Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..

Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…

S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!

Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:

  • muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
  • muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
  • agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata

Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!

Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:

  • cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
  • stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
  • aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
  • adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
  • aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!

Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…

Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…

Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…

A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!

Sper ca…VA URMA!

Intamplari cu bucuresteni, intelectuali si multa patimire

șahiștii din Parcul Obor, protejați de perdele de plastic pe vreme de iarnă (foto: Ando)

scris de Mini-Economicus

Articol inspirat din fapte si intamplari absolute reale

N-am facut niciodata un secret din faptul ca am fost si sunt un pasionat al sahului, in special al celui cu “chiurituri si caterinca” din parcul Obor, ce mi-a fost si “mama si tata” pe parcursul multor ani frumosi, inainte si dupa ’90.

Asadar, mai deunazi, departe de tara fiind, dar cu nostalgia “cat casa” pe mine, ma “feis-bucesc” cu unul dintre vechii mei amici, asupra locului cu pricina si a “populatiei sahiste” ce mai salasuieste, printre meandrele existentei, prin zona parcului Obor…

Dupa primele fraze, imi este insa deja rau: greata, depresie, compasiune, furie, un amalgam de sentimente si ganduri; toate mi se invart in cap si in suflet, lasandu-ma epuizat si mut, de ce imi este dat sa aud/citesc, ca se petrece pe acolo!

Pentru ca gentilul cititor sa inteleaga mai bine realitatea, consider ca fiind necesara o descriere a personajelor principale (dealtfel, creditate cu intamplarile si faptele) ce urmeaza a va amuza… ori a va “da de gandit” asupra conditiei umane… si prin extensie, a starii REALE a unui anume gen de intelectual, apartinand unei generatii, mai mult… dezolate, decat dezolante, chestie de nuanta filosofica…!

In primul rand, in ceea ce priveste “generatia” de care facem vorbire, lucrurile sunt simple:

  • este vorba despre cei aflati acum, la varsta cuprinsa intre patruzeci si sapte si cincizeci de ani;
  • mai toti sunt absolveni ai unor licee de prestigiu – de la Sf. Sava la Mihai Viteazu’, etc.
  • fiecare in parte a absolvit o facultate, “ad-libitum” de la Filologie la Matematica, in genere inainte de ’90 si/sau pe acolo;
  • unii dintre ei au fost chiar olimpici, reprezentandu-ne tara cu onoare, la olimpiadele internationale!!!

Toti sunt oameni, mai mult decat “cititi”, in toate sensurile, cu o inteligenta si memorie mult peste medie; am fost si sunt onorat de prietenia lor… desi… nu m-am incadrat in acea “tipologie” (!), dar mi-au facut placerea sa ma accepte in “cercul lor”…

șahiștii din Parcul Obor, acum în primăvară (foto: Ando)

Din pacate (pentru toti) a venit momentul cand… Fat Frumos s-a dat jos de pe cal, iar lucrurile au luat o turnura de-a dreptul urata:

  • neavand nici un fel de PCR (pile,cunostiinte,relatii) si-au pierdut serviciul instant, intrucat, munca si competenta..devenisera indezirabile, in furia negarii si a distrugerii din anii avantului post-revolutionar!?..
  • desi erau tineri (atunci) n-au reusit sa se “lanseze” in afaceri, pentru simplul motiv ca, sperau ca lucrurile se vor aseza si va fi nevoie de profesori, matematicieni, cercetatori, etc ! Din pacate (!) n-aveau nici furtul “in gena”… dealtfel, “temelie de success” pentru multi “asa-zisi” oameni de afaceri…
  • prinsi intre “ciocan si nicovala”… nici tineri nici batrani, cu parintii bolnavi ori neputinciosi, fara serviciu dar cu “case de intretinut”… au avut suflet sa-i ingrijasca, in vremurile cand altii plecau la Viena “la munca…. abandonadu-si cu lejeritate, orice urma de constiinta si uneori chiar de… constienta!
  • traumatizati in cele din urma de disparitia parintilor, de destramarea propriilor familii si rejectati de societate ca fiind… prea copti si avand (culmea) si coloana vertebrala, dar fiind prea putin trendy… (sic !)… s-au multumit sa spere ca in cele din urma isi vor gasi… “macar o paine !!
  • n-a fost din pacate sa fie asa (regret sincer) astfel ca acum, in micul parculet, se afla… cea mai mare concentratie de intelectuali (someri) din tara… pe metru patrat!
  • desigur ca, “numai cine n-a suferit, nu intelege suferinta cu adevarat” – asa ca lucrurile au degenerat ingrijorator catre: consum excesiv de alcool, scandaluri… culminand chiar cu violente, amenzi si caziere…
  • ultima isprava a fost “un caft de intelectuali” la modul fizic si nu al spiritului, intre ei si “cativa neaveniti” (!)… astfel incat fiecare: matematician, informatician, filolog chimist, filosof… fost olimpic… a “donat” cate 500 Lei amenda..iar cativa s-au ales… cu ea penala… ori cu dosar asijderea, pentru lovire si altele! De altfel, unul dintre ei… membru al Uniunii Scriitorilor (!)… s-a simtit inspirat… si a scris chiar si o poezie pe aceasta tema… intitulata “Lupta”.

Acu’… intreb si eu ca cetateanul turmentat: “pai si eu cu cine votez”(!)… sa plang… ca de ras nu-mi prea vine!

Daca puterea corupe, iar puterea absoluta corupe totul, atunci si reciproca este la fel de valabila: “daca saracia te animalizeaza, atunci saracia extrema… te transforma in fiara”.

Sincer vorbind, as fi preferat sa nu aud aceste lucruri… si sa raman cu imaginea nemaculata a acelui frumos “loc de joaca”… si a oamenilor/intelectualilor care ar fi avut multe de oferit, profesional si uman… intr-o alta societate…”utopica”… presupun…

In incheiere(!) o vorba din suflet…cu naduf(!) – imi vine sa-mi “iau campii” si sa trag un “hai sictir” cand aud ca “firmele de recrutare” se plang ca niste (…) ca ar angaja pe oricine, dar nu gasesc “competente” in Romania, iar oamenii pomeniti mai sus… s-ar multumi cu salariul minim pe economie… dar (deh) sunt “batrani” si prost imbracati…

Fir-ati ai dreak… cu melcii vostri… Tragic!

Moș Gerilă si Moș Crăciun

Caricatură de Eugen Taru, din „Scînteia”, 31 Decembrie '76; Moș Gerilă venea în ajunul... Revelionului.

scris de Mini-Economicus

Aho, aho, copii si frati stai putin si nu man(c)ati; vine Mosul dureros(!?), c-ati ramas “piele si os” si se “cujeta” cu mila… unde-i oare Mos Gerila?

Intrucat nu vreau sa fiu acuzat de “parti-pris” in episodul de astazi, vom incerca sa deslusim impreuna, deosebirile dintre M.G. Si M.C. – cool nu (?) – nume de DJ, daca tot am uitat de sensul Nasterii Domunului Nostru Iisul Hristos!?

Metodic, vom analiza caracteristicile celor doi Mosi, concluzia ramanand sa o traga cititorii, daca le mai… arde!

1. Mos Gerila – personajul principal al povestii noastre de pana in 1989:

  • se folosea de numele de scena… Gerila… pana cand un vigilent om de zapada, topit dupa deranjul respectiv, a zis ca “mos” suna cam rau, ca de, poate e vreo aluzie la cuplul tanar si plin de viata care ne conducea destinele… pe contrasens!
  • il asteptam cu totii in egala masura, pentru ca altfel nu aveam ce cauta, sa ne urcam pe dulapul din sufragerie, sa punem pe ziare “mini-bananele verzi”, cu greu castigate in urma luptelor corp la corp, de la (F)Alimentara! Bomboanele de “pom” ajunsesera cu adevarat acolo… dar pe post de contrabalans, ca de mancat nu se mai puteau manca decat topite in ceai cald, facut cu apa rece!?
  • la premianti venea cu Dacia 1310 LX… pentru export cu 1-5 B si trei cifre, la corigenti doar cu cu 19 B… de Sectorul Agricol Ilfov?! Deductia “mai mult sau mai putin logica” ne arata ca, Mos Gerila era pasionat de automobile…?!
  • masa de “Gerila” avea in compunere: toba (cu mult sorici ne-epilat) si tocatura de organe, cu urme de carne adevarata, decelabila in urma analizei ADN… noroc ca, nu se putea face inca pe vremea aceea! In rest, bietele noastre mame, surori, matusi, bunici, aveau statut de “huhurezi”, stateau toata noaptea, dar nu la… ce ne-am putea gandi(!) ci la flacara de la aragaz/butelie, in incercarea nobila si disperata, de a putea inchega ceva, cand era mai mare… flacara – nu va ganditi la prostii! Altfel conform celor sase paradoxuri ale comunismului, toata lumea avea frigiderul plin…
  • M.G. ne aducea o spoiala de program la TV… si caldura in calorifere… cat sa nu inghete in plina erectie oamenii munci(i) -sic (!)… ca nu puteau sa mearga la “scarbici” (servici)… cu mataranga cat un salam… Bine ca nu se gasea salam!
  • Lumea mergea la Sfanta Biserica, sa se roage de sanatate, acum merge sa se roage de bani… de parca bunul Dumnezeu ar fi un gigantic bancomat fara PIN?!

2. Avand in vedere si luand in considerare (tautologia favorita a politrucilor vremii) cu limbaj de lemn… dar cu limba catifelata, vom trece asadar la Mos Craciun, sa vedem o adevarata (r)evolutie, din 1989 catre… abis:

  • M.C. a revenit la numele din buletin dar s-a metamorfizat incredibil!
  • nu mai vine la toata lumea, ci doar la cei ce au “contract corporatist” cu el; EL – in sine, ajungand un enorm instrument (!) de Marketing!
  • masa este bogata, mananci fara sa stii toate litere alfabetului de aditivi alimentari si “corectori de gust”, iar la pomana de sapte ani… te dezgroaba mai robust, solid si rosu in obraji decat atunci, cand ti s-au citit “Stalpii”… Intr-adevar, presupunand ca istoria este ciclica, am vaga banuiala ca egiptenii… foloseau cam aceleasi ingrediente, pentru mumii?
  • M.C. nu mai indeplineste toate dorintele, El este selectiv, merge prin cluburi unde descarca sacul cu extaz (Extasy)… are grija si de vegetarieni, carora le duce “iarba” din belsug, precum si de toti fostii “oameni ai muncii” carora le duce (din pacate) facturi… de (ne)platit…
  • astazi il poti chema pe M.C. (daca ai numarul de mobil, preferential), cont de FB/Twitter… ieri… il chemai pe predecesorul sau M.G., facand comanda interurbana…

“Ieri” M.G. era un prilej de adunare a familiei, cu bune si rele si poate chiar cu piosenia si slava cuvenite momentului!

“Azi” M.C. este un pretext pentru paranghelii, certuri in familie pentru bani (cearta fara bataie, e ca nunta fara lautari)… si defulari de tot felul!

“Maine” (daca va exista) mosului, probabil ca i-i vor spune “RoboMos”- va veni cu rotitele sale, ne va livra cateva cipuri de pus (unde vreti Dvs.) si va pleca cu acelasi “sunet fasait”… cu care a aparut!

Inima ITB-ului inca bate…

scris de Mini-Economicus

Incep prin a spune ca imi este dor de o calatorie cu mijloacele de transport in comun din Bucuresti(!). Adevarat, sunt sado-maso…

Intrucat am rezolvat deja restul problemelor existentei: masa, casa, in casa, peste casa, etc; nu-mi ramane decat nostalgia dulce-mucegaita a unor aminitiri si dorinte refulate…

Departe fiind de tara, citesc si (NU ma crucesc)… ca un calator a luat o mardeala decenta… spre buna, de la “EL” celebrul controlor ITB/RATB? Episodul cu “madama” pseudo-tabagica e deja istorie… unde dau nefumatorii acolo creste?!

Revin deci concentrat (atat cat ma ajuta neuronii) asupra celebrilor “controlori” ITB… care noaptea (probabil) se viseaza luptatori K1… Fiind oarecum relativ vechi pe planeta, imi aduc aminte despre cateva date istorice:

  • specia in sine poate fi obiect de studiu… exista chiar unele teorii care sustin ca ar fi “veriga lipsa”… pe care o cauta de atat timp antropologii!
  • daca pe YouTube circula filmulete de educatie si prezentare a specimenelor respective, realizate undeva catre sfarsitul anilor ’70, asta nu inseamna ca realitatea nu bate filmul!
  • pot intelege ca in anii de glorie ai “mersului pe scara” si pe “tampoane” (dar nu pe Tampax si Libresse (!) nu prea aveau (pe) unde sa se urce, sa controleze biletele, asa ca se multumeau sa agate indeobste pe ultimul de pe scara… ala sigur n-avea bilet asa ca, era busculat bine si… jumulit pana la ultimul craitar…
  • calitatea morala si etica acestor personaje a constiuit intotdeauna fala institutiei; absolventi straluciti ai academiei de “tzuica di sfeacla”, razesi adevarati, adusi cu lopata pe tren, in combinatie cu eroii lui Ioan Budai-Deleanu, au constituit intotdeauna un “cocktail atomic”… aducator de mari servicii si incasari intreprinderii…(!)
  • inclinam catre un sentiment de mila/compasiune atunci cand (prin 1983) la Cinema Cosmos, capatul tramvaiului 14, s-au urcat “talentatii”… dar au avut ghinion… tocmai se terminase balul bobocilor organizat de un liceu “rau”… iar cei de a-douasprezecea (vreo treizeci)… enervati de insistenta “stancutelor”, s-au pus pe ei bine de tot; pana la Cimitirul Marcuta (vreo doua statii) – i-au dezbracat in “cucu gol” si-au alintat cu cateva suturi in dos… pana i-au dat jos din tramvai… A fost mare circ!!

Nu sustin in niciun fel (furtul/evaziunea) neplata biletelor cuvenite… insa cred ca s-ar putea gasi o cale de mijloc! Un exemplu concludent (zic eu) ar fi, ca fiecare controlor sa aiba in grija un calator; sa-i perforeze/scaneze biletul/cartela, sa-i recite din Eminescu, sa-l dojeneasca cu citate din Hegel si sa-i explice diferenta dintre Maieutica si Hermeneutica… eventual in limba engleza…

Pentru a incheia intr-o nota optimista, nu pot decat sa-mi doresc a ma intoarce cu gandul la anii’ 79-81, imediat dupa introducerea autotaxarii(!) cand toate fostele incasatoare (si la propriu si la figurat) devenisera pe stil nou… controloare… Pentru neavizati, incasatoarele, devenite controloare, erau cam leatul ’33-37… scoase la “pensie” prin 1952… odata cu desfiintarea zonei Vitan-Dudesti… Am perforat la bilete… de le visez si acum!
In rest, dragi cititori, nu trageti in p.la statul si incasarile; puteti incerca eventual cu controloarele, daca mai exista?!

(am ilustrat articolul cu un articol „din presa vremii”, apărut în „România” din Ianuarie ’67 și o fotografie făcută de Robert Janak pe 1 Mai, în același an; pe site-ul lui mai sînt cîteva imagini cu orașul nostru în sărbătoarea oamenilor muncii)

Fii brav, Române, abţine-te!

scris de Mini-Economicus

Nota: acest articol este dedicat tuturor bucurestenilor, care intr-o imprejurare aparte, presati de vezica si plini de Draci, au cautat cu disperare si fara success, un WC – o buda publica!

Repertoriul bogat de injuraturi, in lipsa gasirii locului respectiv, nu poate fi reprodus!

Daca romanul a fost prieten secular cu codrul, in epoca moderna, amicitia l-a dus catre: garduri, intrari, scari de bloc, copaci… si multe alte locuri ascunse privirii… dar benefice cel putin… mictionarii!

Parafrazand literatura clasica: “baiet fiind paduri cutreieram”, ajungem la “barbat fiind carciumi bateam” iar “supa de hamei” se zbatea in mine cu forta dramatica, a unui actor care-l interpreteaza pe Sheakeaspeare… purtand pantofi masura 41..desi el are 43… la picior!

Avantandu-ne pe taramul istoriei, aflam ca i se atribuie Imparatului Vespasian… “inventarea” primului stabiliment de eliberarea a presiunii interne… fara insa a fi mentionat ca un mare fizician!

Putem spune cel mult ca, acest celebru V. al istoriei, care a sezut… pe TRON, bine ca macar el a putut, intre – AD 69 to AD 79 – , s-a remarcat pe langa alte “atrocitati” prin alianta cu Mucianus, si Primus, parca doua nume predestinate viitorului spritar… care la scara istoriei se pot traduce prin “unde sa-mi suflu mucii” si unde sa fiu primul… sa dau un no. 1, fara sa ma altoiasca (cu frunze de urzici) babele scandalizate ori “pulaneasca” Militia/Politia?!

Asadar stimati cititori, sa ne aducem aminte ca o data “in negura istoriei” bucurestiilor anilor ’60-‘80″, existau in mod cu totul normal, in fiecare cartier, indeobste in jurul carciumilor, celebrele WC-uri publice!

Intrucat cea mai mare a timpului petrecut in “tineretea mea revolutionara” se poate imparti intre… Berarii si Braserii… ma voi stradui sa-mi aduc aminte locatiile respectivelor, adevarate “oaze de fericire instinctuala”!

Am toata speranta ca Dvs. cititorii veti intocmi o “Addenda et Corigenta” spre iluminarea deplina a autorului!

A. Epoca istorica

buda din Parcul Bucur Obor

  1. Balta Alba, imediat langa “oroarea” numita Complexul Alba… unde era sa-mi rup gatul… alunecand pe scari… ca pe partia de la Clabucet!
  2. Cinema Gloria, in acelasi cartier, lateral fata de complex.
  3. Avansand catre centru, la Dristor, intre fosta Policlinica si tot fosta fabrica Textila Unirea, de pe Str. Dristorului!
  4. Nu mult mai departe, in diagonala, pe dambul unde era fosta terasa “Jaristea”… la baza dealului… era EA… DAAAA !!
  5. Mergand spre central orasului, aflam una straveche pe Mihai Bravu, exact in dreptul Parcului Bucur Obor, in spatele actualei statii a autobuzelor 335/334!
  6. Avansand catre Dorobanti (probabil ca putina lume isi aduce aminte) era una chiar in spatele Restaurantului (fost) Perla, intre Cofetaria si birtul Ghiocelul… daca nu ma insala memoria!
  7. Trebuie desigur mentionata si cea de la Circ, langa menajerie, corpul lateral… astazi cartier de locuinte(!?)
  8. Ajungem astfel la celebra si mai mereu inchisa, (din motive de securitate(!)… sa nu arunce vreun nebun cu FKL in Tovarasul, inainte de’89… si ramasa asa ulterior… mult ravnita de clientii “Berariei/Braseriei Turist”… care, desi avea o buda proprie, drumul spre ea era… o adevarata aventura: o scara in spirala, lata de abia treceai cocarjat spre subsol… unde “volens-nolens”… trebuia sa te apleci, intrucat deasupra capului erau conductele de caldura ale blocului… Bine ca, cel putin acolo nu erau “specialisti in geometria unghiului de 90 de grade”!
  9. Mergem mai departe, dar nu mult, deoarece la orizont se vede cea din Piata Amzei, cumva in diagonala cu Primaria Sect. 1; mult mai civilizata, probabil datorita apropierii functiunilor excretoare… de autoritatile locale!!!???
  10. Desigur ca, probabil cineva calculase algoritmic… cat ii trebuie unei persoane, proaspat iesite de la birt, plina ochi de lichid… sa ajunga la “popas”… asa ca urmatoarea era in Parcul Operei, vis-a-vis de restaurantul cu acelasi nume! Ei aici e o poveste cu “cocoselul rosu”… cu Pamela si Sue-Ellen… pe vremea cand Dallas-ul era in voga, asisderea si poreclele domnilor/doamnelor! Vorba mergea ca, daca scapai… de o colonoscopie… erai boier!
  11. La Spitalul Municipal era una chiar in fata, in parcul (odata frumos, plin de tei) oarecum ascunsa publicului… era pentru “Connoisseuri“(!)…
  12. Urmand firul “disperarii urinare”… nu departe gasim una la Podul Cotroceni, exact in spatele benzinariei, existente si astazi!! Offff… ce relaxare!
  13. Daca tot “amintirile ma chinuiesc, amintirile ma ranesc”… rima schioapa a unei manele de “succes”, sa purcedem spre urmatorul loc de popas al vezicii…
  14. Ne aflam deci in Drumul Taberei, in apropiere de statia Ho-si-Min(!) intersectia cu Drumul Sarii… la fostul “Drumetul” unde era… una mare… cat sa incapa toata mucitorimea!
  15. In incheierea episodului de astazi, ne vom referi la defecantii si mictionarii… de la fosta Academie “Fane Burghiu” care, pentru eliminarea cunostiintelor de partid, nu trebuiau decat sa treaca drumul… in spatele actualei statii de Metrou, vis-a-vis de fosta Apaca…

B. Epoca moderna

Intre anii 1990-2014… o groaza dintre aceste stabilimente de relaxare momentana… s-au transformat (unele in Baruri, Doame iarta-ma) iar altele s-au lacatuit… cititorule… roaga-te sa nu te “prinza” nevoia prin oras… ca ai pus-o !!

Ceea ce mi se pare cel mai jenant (ca sa nu zic ofensator) este ca ultima oara cand am vizitat taramul mioritic, am mancat rapid la KFC si MC’Donalds, iar ca sa ajung la “fericire” trebuia sa tastez… codul de pe bonul de casa???

‘R-ati ai dreak sa fiti cu melcii vostri!!! Asa ceva, sincer n-am vazut/auzit pe nicaieri! Cam asta dau ei pe poporul roman! Nu-i nimic! Sa le dam si noi tot ce putem… dupa o masa si o bauta copioasa!

P.S. Am facut doar o plimbare prin memoria inecata de bere si “dorinte de eliberare”! Il desfid/provoc la comentarii pe cel ce nu a trecut macar odata… prin situatiile prezentate!

Marirea si decaderea covrigului, de la origini si pana in prezent – II

scris de Mini-economicus

In spiritual “parabolei” noastre, vom continua in acest capitol, sa vedem cum e evoluat covrigul raport cu istoria, societatea si economia mondiala.

Episodul 2.

“Epoca Renasterii” si evolutia patiseriei

Ne aflam deci, undeva in secolele XIV/XVI, perioada destul de zbuciumata pentru omenire si… patiserie.

Epoca in sine cunoscuta sub numele de Renastere, s-a caracterizat prin mari invenții și descoperiri geografice, din care putem enumera, in ordinea importantei:

aparitia termenului de “Sponsor” (Homo-Comercialis) prietenul nostru din primul episod al povestirii, care s-a gandit sa-l trimita in 1492, pe Cristof(or) Columb(us), “un ilustru necunoscut” pe atunci, sa-i gaseasca “piata de desfacere” pentru covrigii, ce de acum, erau produsi in exces si nu mai avea cui sa-i vanda! Avem de a face deci ca motivatie primara cu “prima criza economica de supra-productie”… si incercarile de extindere a pietei la nivel mondial! Cine spune ca aceste crize (ciclice dealtfel) au fost generate de altceva decat de covrigi… MINTE!?

Impins deci de la spate (oopss !) de Homo- Comercialis, precum si de nevoia de a plati pensia alimentara, celor circa treizeci de copii, facuti prin diverse porturi, “marinelul nostru” – NU, NU LA EL MA GANDEAM… ci la Cristofor Columb, accepta in cele din urma, propunerea sponsorului(!); desigur ca, voiajul era unul mai mult de placere, atat timp cat oricum, habar nu avea unde o sa ajunga!

Paradoxul este ca Homo-Comercialis, in loc sa-i umple vaporul cu covrigii necesari drumului, i-a dat doar cateva lazi de PESMETI… STRAMOSII BONURILOR DE MASA din ziua de astazi! S-a dus omul si “cu chiu-cu-vai” a (re)descoperit America, taman cand tot echipajul se stafidise, de la atatia pesmeti mancati… Aparuse asadar si o “diferentiere a produsului” de la covrig la pesmeti!

In ceea ce priveste importanta “descoperirii” Americii, ea ne urmareste si astazi si la propriu si…. la figurat !

Odata ajuns pe “taramul fagaduinei” Cristofor al nostru (se pare ca poate fi recunoscut si ca un precursor al marketingului modern) a umplut noua tara de covrigi importati, dar asta numai dupa ce, s-a asigurat de disparitia concurentei, reprezentate de “unii cu pielea de alta culoare”… ce mancau doar carne rosie, desi aveau porumb din belsug… dar nu stiau sa-l foloseasca(?!)

Se poate discuta aici si de aparitia primului transfer de tehnologie (know-how) adica: intai “te rog cu sabia in mana” sa cumperi covrigii, mei, apoi iti “confisc materia prima” si iti vand tehnologia de a face covrigi”… pana dai in tremurici!

– in alta ordine de idei, tot in epoca respectiva, asistam la o înflorirea științelor și artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antică; (re)apar lucrari celebre de sculptura si pictura cum ar fi:

  1. grup statuar (in)covrigat, reprezentand probabil niste indivizi cu problem stomacale grave…stand pe un “tron” din marmura de Cararra..
  2. Zeus din Olimp cu covrigul pe cap si pesmetele sub brat.
  3. Venus din Millo prinsa la furat in Patiserie si pedepsita prin taierea mainilor
  4. pictura “Mama, copilul plangacios si covrigul”
  5. lucrarea in ulei (de prajit) – “Flori de Mac”, ce a sugerat idea ca planta cu pricina s-ar putea folosi ca si condiment, de pus pe covrigi si asa s-a si facut de atunci si pana astazi!
  6. tabloul “Odalisca nud in lan de porumb” unde se imbina armonios cele doua elemente generatoare, care unesc omul de covrig: gaura si faina de porumb!!

– intr-o nota ceva mai serioasa Renasterea este acceptata si ca o: “mișcare social-politică și culturală, determinată de lupta burgheziei împotriva feudalismului și caracterizată prin promovarea unei concepții optimiste despre demnitatea și mareția omului, refacere; reînflorire, reviriment, avânt”.

In traducere libera, comertul incepe sa aiba o pondere din ce in ce mai importanta, se acumuleaza primele mari averi, iar munca nu mai reprezinta o valoare in sine!

In stricta concordanta cu noua paradigma economica, mai mult ca o forma de compensare si abatere a atentiei omului de rand, incep sa i se ofere… MINCIUNELE, deocamdata de tipul: “promovarea unei concepții optimiste despre demnitatea și mareția omului, apoi in timp si cele clasice, comestibile, aparute/disparute din Simigerii; oricum, acea perioada este considerata a fi cea, in care s-a inventat cel de-al treilea produs de panificatie important dupa covrigi si… pesmeti… MINCIUNELELE!

– prin partea noastra de lume, odata cu Caderea Constantinopolului (1453) apar maestri baclavalelor si ai altor bunatati, prietenii nostri constanti… TURCII! Arta patiseriei cunoaste o mare inflorire, atat de importanta incat, pana si Stefan cel Mare (dupa cum spun martorii oculari?) se pare ca, dupa fiecare batalie castigata, captura intai tavile cu baclavale si abia dupa aceea se ocupa de “descapatanari”…cine nu e cuminte si nu papa tot…

desigur ca orice produs, cu atat mai mult, cu cat piata este mai saturata are nevoie de “advertising”. Noroc mare cu inventarea tipografiei (1553), ce a permis imprimarea si distribuirea catre consumatori a primelor “reclame” la covrigi, pesmeti, minciunele si baclavale!

– ramanem tot in sfera Patiseriei pentru a semnala aparitia pe la Curtile Imperiale, (in special in Franta) a primilor “specialisti” in foetaje, torturi si chiar torturi dar cu accentual pus pe al doilea “t”…

Apar si primele magazine specializate, denumite intai “Boulangerie”… in traducere, oare cam tot aia o insemna(?) apoi furnizorii regali de delicatese. Asistam astfel la “venire pe lume” a baghetei si croissantului!

Va urma!