Nu poți să zici cum că n-am avea toamnă: avem, și-ncă din plin! E una din bucuriile climatului nostru: toamna care ține mult, e frumoasă – atunci cînd e frumoasă… – și, mai ales, bogată! Am scris mult despre toamnă, și-n fiecare an îmi vine să revin, să mă repet: e greu să mă abțin, știți.

Să prețuim toamna, deși n-o mai simțim ca odinioară!

Cum s-o mai simțim? Toamna era timpul acela de trecere, de pregătire, de chibzuială: cîte erau de făcut, în așteptarea babei iarnă! Gospodaru-și umplea cămara cu dulcețuri, cu murături, cu fructe curate și mirositoare, cu legume folositoare; magazia cu porumb; șopronul cu lemne tăiate și lăsate la uscat; își curăța și-ngrijea casa; își săpa grădina; punea vinul la bolborosit și – sigur! – se-apuca de fierbea țuica…

Ce frumos miroase toamna, deși toate cele de mai sus nu ne mai sînt, azi, necesare!

Ne putem cumpăra orice; nu mai e nevoie să ne facem provizii – ne-a rămas doar bucuria de-a bea mustul dulce și de-a-l ști cu pastramă; deși facem și astea la repezeală, cum ni-i toată viețuirea…

Cu toate astea, ceva din noi ne-mpinge, fără să ne dăm seama prea bine, să dăm tîrcoale piețelor bogate; să ne uităm după haine mai groase de care n-am avea nevoie; să ne umplem de Soare…

Îmi pare tare bine c-avem toamnă, aici, la noi. Că toamna are gust, lumină și culoare, că toamna miroase: din septembrie pînă cînd s-o-ndura să ne ierte vifornița; că nu trăim prin alte locuri unde toamna-i o perioadă nedefinită, nehotărîtă, doar din ce-n ce mai decolorată!