despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

inovație pentru tradiție

Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.

Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.

… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.

De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.

În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!

Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.

Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.

„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.

Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!

Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…

Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!

Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.

E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.

La Muzeul Vârstelor

scris de Sonia Ratatouille

Un muzeu pentru toată lumea: mari și mici. Muzeul este frumos și are obiecte vechi: haine pentru prinți și prințese, domni și domnișoare, băieți și fete. Pe scurt, este un muzeu minunat. Mie mi-a plăcut camera cu argintăria și camera cu obiectele pentru medicină.

Muzeul se află pe Calea Victoriei.

… la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Muzeul militar • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu 

la Mărțișor

Ce să fie cu conacul ăsta alb, scăldat în Soare, și ascuns în fundul unei livezi mari și bătrîne?

… iaca, ce să fie; o Casă – și-anume, o casă ridicată de-un Om: un om harnic, făuritor de fapte, vorbe și lucruri: Arghezi.

Sus, pe dealul Văcăreștilor, înconjurată de trei pogoane de verdeață – aici e Casa asta: Mărțișorul.

Aici a stat Arghezi, aici a scris, aici și-a tipărit cărți, de-aici a vîndut cireșe – și-aici ne-a lăsat, nouă, cum să vedem și azi ce-a voit el să facă.

Aici hodinește și el sub o lespede de piatră; și tot aici și-a găsit, în sfîrșit, tihna veșnică și Mitzura, îngropată lîngă părinții ei.

Aici zace și haimanaua de Zdreanță – cel cu ochii de faianță – despre care-nvață tot piciul din Țara noastră.

E-atîta Liniște aici!

Mărțișorul șade-ntr-un soi de paragină boierească, de domeniu nobiliar scăpătat; în juru-i se cocoață, furîndu-i aerul și lumina, blocuri și vile mari, noi și urîte. Cîți nu rîvnesc la Pămîntul ăsta, care șade obscen de liber într-un oraș în care praful de pe fiecare curea de pămînt se cîntărește-n aur!

La un pas de Mandravela, în capătul unui drumeag înnierbat, găsiți casa și acareturile bătrîne de-acum ale lui Arghezi. Și, dac-ajungeți aici – ca mine – într-o zi senină și călduță, o să urcați tiptil la etaj, și-n odăile-ncălzite de Soare o să miroas-a om care de-abia a plecat, a ieșit pîn-afară.

Arghezi-i aici, prin-prejur; dar noi – proști – îl căutăm doar în vreo carte.

la Palatul Regal

Pe Calea Victoriei șade o clădire numită Palatul fost al R.S.R. și fost regal.

Cum te uiți la ea, în stînga este aripa unde e Galeria de artă europeană, iar în dreapta Galeria națională de artă.

Iar în mijloc ce e? Ditai hardughia.

Muzeele se pot vizita oricînd – odată pe lună chiar gratis – și chiar e de folos vizita pe la ele. Avem muzee de văzut, slavă Domnului!

Dar în mijloc nu poți ajunge-n fiecare zi.

În mijloc e sala tronului, sufrageria regală și ditai scara monumentală – zisă și a voievozilor.

Tronul nu mai e; în sufragerie nu poți lua masa – dar, odată pe lună, în al treilea weekend, poți să vizitezi aceste spații.

Și… merită. Chiar îi frumos, chiar merită să dai 20 de lei și să pierzi vreo oră și ceva, purtîndu-ți pașii pe podelele de marmoră.

Frumos palat, zău așa.

Pe luna viitoare, deci-

Din fugă: „Pionierii Automobilismului în Bucureşti”

scris de Ando

Cald, nesuferit de cald, dar dacă sunteţi prin zonă, merită să vă opriţi, măcar un sfert de oră, pe lângă gardul Muzeului Municipiului Bucureşti unde este postată o foto expoziţie foarte drăguţă: „Pionierii Automobilismului în Bucureşti”.

Durează până pe 20 septembrie… poate, până atunci, se mai domoleşte şi căldura.

iar la muzeu

Iacă-tă-ne din nou pe la muzeu, într-o sîmbătă splendidă de octombrie. Ce Soare, ce frumusețe, ce oraș drag și prietenos – zici că nu ești în București! S-o faci pe bucureșteanul… sau s-o faci pe turistul?

O făcurăm, iară – și cu folos – pe turiștii. Orașul era numai un zumzet și o bucurie. Restaurantele și terasele, pline, atrăgeau oamenii – și ce confortabil e să-ți lași bucătăria de-acasă, rece, și să lași pe alții să-ți facă treaba! Ce bine-i să-ți iei și niște prăjituri delicioase, alegînd cele mai bune cofetării din oraș! Ce bine e să privești apoi cu îngăduință, lumea, cu burta pusă la cale!

… și ce bine-i să te pui bine – după ce te-ai grijt de-ale stomacului – cu cele de minte, de suflet.

Așa am ajuns la Muzeul Colecțiilor de Artă.

Șade pe Calea Victoriei, adăpostit într-un Palat frumos, potrivit strașnic pentru tablouri și alte minunății.

Pe două etaje, condus de-un personal și discret, și amabil, și eficient, și drăguț, nici nu știi la ce să te uiți mai întîi și mai întîi. Nici nu-ți vine-a crede cîtă bogăție și cîtă risipă de frumos e-năuntru: dar trebuie văzut, ca să crezi.

Biletu-i 15 lei, dar – dacă vă pare scump – merită cu prisosință. Poți pierde (ori cîștiga) trei ceasuri aici, la muzeul ăsta; ceea ce-nseamnă că nu-i de văzut pe inima goală, și nici după o zi de flendurit prin oraș – trebuie văzut pe-ndelete.

E frumos aici, la Muzeul Colecțiilor de Artă.

la muzee

… unul dintre cele mai frumoase lucruri despre capitala noastră este bogăția – bogăția ei. Nu a oamenilor, adică; ci a orașului cu toate ale sale…

Și, firește, ca bucureșteni care mult ne ţinem hangul, nu prea ne pasă ce-are bun, frumos, și abundent orașul.

Muzeele, de pildă; n-avem doar Antipa – unde vedem cînd sîntem mici dinozaurul; n-avem doar muzeele satului, de istorie, de artă – la care mai ajungem cînd e de mers, noaptea, pe daiboj.

Mai avem: muzee mici, colecții; locuri discrete și pline de surprize și de frumusețe. S-o facem pe turiștii nițel și să le vizităm; cînd facem vreo plimbare prin oraș – între o cafea și o gogoașă – să căscăm ochii acolo unde, pe cîte-o casă frumoasă, scrie MUZEU.

Avem – în casa Melik – muzeul Pallady; avem – în buricul orașului – muzeul Aman, unde-ai zice că timpul stă și azi pe loc; că pictorul a ieșit pîn-la colț după țigări și suc și se-ntoarce să vadă dacă nimeni nu i-a umblat printre lucruri; și avem – desigur – colecția lui Zambaccian, pentru care face să te-abați printr-una dintre cele mai elegante zone ale noastre, baleind între Aviatorilor și Dorobanți…

La Zambaccian tablourile par nenumărate; sculpturile șed în curte, cu pisici dîndu-le tîrcoale cu fofilări boierești; și-i doar șapte lei, intrarea: ia, hai înăuntru!