despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

inovație pentru tradiție

Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.

Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.

… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.

De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.

În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!

Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.

Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.

„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.

Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!

Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…

Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!

Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.

E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.

la partea cea nouă din Muzeul Satului

Frumusețea Capitalei noastre-i că poți face unele lucruri de nenumărate ori, fără să-ți vină plictisul. De cîte ori n-am trecut, bunăoară, pe la Muzeul Satului, fără să-mi pară că-i același loc! De fiecare dată l-am văzut ba cu alți ochi, ba cu alt chef, ba cu fii-mea la altă vîrstă; și nu pot zice că mi-a ajuns.

În plus, de cîte ori l-am vizitat… naiba știe cum, n-am ajuns în partea sa nouă; ciudat… dar plăcut – ca o bucată de tort păstrată pentru-a doua zi.

Am trecut pe-aici acum, pe mijloc de Noiembrie, cînd e atît de frumos să te plimbi! Soarele te-ncălzește bine de pe la zece dimineața și ai cîteva ore bune de plimbare; de-abia după trei dup-amiaza începe să te-ncerce cîte-o umbră friguroasă și-ți dai seama că mai e prea puțin pîn-se lasă seara…

Frumos, liniște și lărgămînt pe-aici, prin partea nouă a muzeului! Case – nu multe; risipite ici-colo, ca s-ai loc să le-admiri și să le faci poze. E și-un măgar – unul adevărat, nu dintr-ăla cu permis auto – și-o mînă de oi și de capre care vin să le scarpini. Mîțele ți se unduiesc pe la glezne, geloase că nu le mai fotografiezi doar pe ele; e drăguț – chiar e așa de drăguț c-am uitat să fac și poze: de-abia am adunat cîteva!

Sînt și lipsuri.

Nu toate casele-s deschise. Nu toate casele deschise se pot vedea bine și-n totalitate – sînt odăi pe care doar le ghicești. Nu pricepi cum funcționează cine știe ce piuă veche, cine știe ce mecanism, ce moară. Nu prea vezi cum se trăia. E loc prea mult nefolosit – se pot ține chestii interesante, interactive și drăguțe-n hanuri – și, mai ales, ai vrea, cumva, să-ți treacă și prin stomac experiența vizitei: să poți gusta, să poți mînca, să poți adăsta la o masă cu ceva bun.

Da’ tot îi frumos; frumos ca zilele astea frumoase de toamnă.

 

Plimbări în Bucureşti IX

Facem prima plimbare a anului într-un loc deloc bucureştean, într-un loc liniştit şi ignorat de cei mai mulţi dintre noi; care, mai mult decît un loc, este o altă lume.

Ce să căutam noi, bucureştenii care ne respectăm renumele, la Muzeul Satului? De ce ne-ar interesa să vedem nişte case vechi şi şubrezite? Păi – nici nu trebuie să ne intereseze; e de-ajuns să mergem aici aşa cum am merge într-un parc liniştit, curat şi civilizat. Şi dacă privim Muzeul Satului ca pe un parc, ca pe o grădină publică, o să vedem că merită să dăm exorbitanta sumă de 6 lei şi să petrecem o zi-ntreagă în linişte, la iarbă verde şi la răcoare.

Fiindcă nu mă pricep la case, la folclor, la etnografie şi antropologie – n-o să vă zic nimic din toate astea. Vă zic că pur şi simplu e frumos.

E atîta tihnă, atîta cuminţenie aici!

… mîţele stau la soare – sau la umbră – după pofta inimii:

… sînt şi nişte găini grase, numai bune de ciorbă; Domnul Cocoş nu a stat la poze, căuta punguţa cu doi bani:

… nu poţi să nu admiri casele, bordeiele, morile…

Îţi vine să te apropii şi să-ţi bagi nasul peste tot. Te fascinează instrumentele, detaliile, ornamentele, încuietorile; miroase a vechi şi a curat, cum nici nu mai ştii că a mirosit vreodată la ţară

Sari şi pîrleazul…

… înainte de-a ajunge la biserică:

Şi n-ai cum să nu te duci cu gîndul la poveşti – să fie ăsta cuptorul fetei harnice a moşului?

Iar butoiul ăsta, să fi fost vreodată plin cu vin?

… însă tot mai bună-i apa! Şi dai şi peste o ţîşnitoare tipic bucureşteană, dar la fel de veche ca şi alte lucruri din Muzeul Satului:

… mai vezi coteţe, adăpători…

Iar copacii sînt aşa de mari şi de frumoşi:

Şi poţi să-ţi tragi sufletul oricînd…

… înainte de a coborî la lac:

Ăsta-i Muzeul Satului, cel căruia mulţi îi ignorăm frumuseţea.

Site-ul lor e aici.

din zbor

… aflu că se deschide noul sediu al Teatrului Excelsior. Fireşte, comunicatul Primăriei e perfect: nu dă adresa teatrului. Comunicatul e preluat ca atare de agenţiile de presă – şi de acolo de presa însăşi. Aşa că iar şi iar citim ştiri care nu răspund la întrebarea fundamentală unde? Mă rog – sediul trebuie să fie pe strada Academiei, lîngă fostul CC.

…în curînd se deschide partea cea nouă, extinsă, a Muzeului Satului, prilej cu care ne întoarcem la vocaţia lucrativă a locului; conducerea intenţionează să permită nunţile la una dintre biserici. Aţi uitat că într-o vreme amatorii puteau folosi, pe sub mînă, casele cu ora?

Trag totuşi nădejde ca Muzeul Satului va încerca să rămînă un loc frumos, liniştit şi cuminte – unde să te ascunzi de zgomot, aglomeraţie şi mizerie. E drept – i-ar trebui o şi parcare ca lumea, dar o s-o amenajeze, cu timpul.

Un articol cu poze, cît de curînd!