despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

mai mult decît muzică de lift

… un sound nou – și binevenit – în eterul Capitalei. E vorba de Chill FM, pe care-l găsim pe 103,8 MHz. E fostul Music FM – un post de radio ce nu-și găsea rostul, fiindcă difuza aceleași tristeți pe care le regăsim pe Magic FM și pe nefolositorul Vibe FM.

E bine cînd apar stații radio care-și asumă un specific; de-aia oamenii ascultă cu interes Dance FM; de-aia ar asculta cu plăcere și Rock FM, dacă acolo s-ar mai schimba manelele.

Din păcate, radioul rămîne-n continuare o parte tare nepricopsită a presei.

Ratatouille la Caro Emerald

scris de Sonia Ratatouille

La Sala Palatului, miercuri, a fost un concert Caro Emerald, preferata mea.

Caro a cântat „Tahitian Skies”, „Stuck”, „Watchugot” și multe alte melodii. A avut alături și orchestra ei, Grandmono, de obicei prezentată la începutul videoclipurilor. Caro Emerald cântă un fel de jazz.

Cea mai cunoscută melodie a ei este, după cum cred, „A night like this”.

În deschidere a cântat Irina Rimes.

A fost excepțional de frumos, excelent de minunat!

Caro a fost de nota 10!

Sala a fost plină și publicul, încântat.

Eu știam toate versurile.

Caro mi-a oferit cel mai frumos mărțișor. Sper să se întoarcă curând în România!!!!

George Michael

… ca-n fiecare an, parcă, sărbătorile astea de iarnă vin cu cîte-o veste tristă, răvășitoare. O calamitate naturală ori una produsă de om; moartea cuiva – ziariștii stau cu furculița-n aer cînd aud vreo notificare neașteptată.

A murit George Michael – nu făcea parte din artiștii pentru care-ai fi avut timp să pregătești dinainte un articol comemorativ.

Scriu ziarele, se vede la televizor: redactorii noștri au tradus, la repezeală, ce-au scris alții despre el.

Păcat că nici acum n-o să scrie nimeni ce-a-nsemnat George Michael pentru noi, ca public.

România anilor ’80 era închisă – muzica pop vestică nu ajungea la oameni decît pe căi ocolite, cu-ntîrziere. Mai scăpau noaptea pe la radio așa, vreo zece hituri – pe an… Unele melodii „din repertoriul internațional” erau adaptate pe versuri românești și oferite cîntăreților debutanți. „Vorbește marea” cîntat de Cătălin Crișan e scris de Andrew Lloyd Weber pentru „Fantoma de la operă”. Iar „Faith”, cîntat de George Michael, a fost difuzat la noi drept „Ca o dimineață-n zori”, cîntat de  Puiu Năstase (nu de Pompliu Dîrjan, cum crezusem – mulțumesc, Radu!)

Și totuși, ascultam muzică de-afară. Nu-nțelegeam multe despre ea, despre contextul comercial în care se dezvolta: noi o consumam, lacom, ca pe ciocolată.

Așa a ajuns și George Michael aici, așa și-a făcut o fată din trei să fie fană. În pantaloni scurți și cu ciorapi albi. Pe casete proaste, fără postere – doar cu cîte-o poză decupată de printr-un almanah de-al „Scînteii Tineretului”.

Altfel erau vremurile, și-un pic altfel și oamenii; chiar și după deschiderea urmată Revoluției strălucirea Occidentului rămăsese ceva greu de atins.

Rămîn amintiri. Rămîne „Last Christmas” care-a fost difuzat la noi în anul 1990 nu doar ca un cîntec de Crăciun, ci și un cîntec despre primul Crăciun.

Prince

… ieri a murit; fusese cel mai chinuit muzician din vremurile noastre. Era Prince.

Sînt, pe-această lume, rivalități și lupte peste care nu se poate trece. Între Pepsi și Coca-Cola; între Beatles și The Stones – cîndva; între Blur și Oasis – cîndva, mai aproape; între Steaua și Dinamo și între Michael Jackson și Prince…

Pentru cineva care-a tînjit să-nțeleagă și să fie aproape de lucrurile interzise ale anilor ’80, Prince a fost – poate – artistul care-a impregnat cel mai bine acele vremuri.

Michael Jackson, venind din disco și construind genial nu doar muzică, ci și spectacol vizual, era altceva: era uriaș și de neatins, ca o piesă de muzeu. Dar Prince, cu chitara melodioasă și cu bătaia funk-ului, părea un artist viu; muzica lui era fierbinte, aproape.

E greu de potrivit în vorbe muzica și senzația din spatele ei. Și noi, la Radio, n-avem pe cineva care să fie-n stare să-l explice pe Prince.

N-a fost altul atît de viu în minunații ani ’80-

… privind în urmă la cîntecele lăsate, nu putem alege. Destule au avut o viață nouă, refolosite de alți artiști – de la Sinead O’ Connor la Art of Noise. Destui artiști au primit cîntecele care le-au lansat și relansat cariere, tot de la el. Chaka Khan? Martika? Wendy & Lisa? … sau Bangles – cine-a pus în valoare mai bine vocea mîțîită a Susannei Hoffs?

N-au fost balade mai puțin grețoase ca cele scrise de Prince. N-a fost rock mai melodios ca cel pe care l-a făcut Prince; n-a fost altcineva care să scoată din chitară sunete mai aproape de inima celui căruia-i venea să dea muzica tot mai tare, ascultînd-o. N-a fost atmosferă de film mai nebună decît cea gîndită de el pentru primul Batman”…

Prince a rămas un artist a cărui muzică poate fi difuzată și azi, fără să pară plictisitoare, nici ieșită din tiparul timpului, deși vîrful lui a fost acum treizeci de ani. Trag nădejde să auzim la Radio mai multe melodii decît cele cîteva tipice cu care am fost obișnuiți. N-o să fie ascultător mai fericit ca acela care-o să asculte I could never take the place of your man” pentru prima oară.

un pic mai mult decît m-am aşteptat

… sînt dintre aceia care s-au obişnuit să aibă în radio un prieten. Pot să-mi aduc aminte şi azi ce emisiune mi-a umplut timpul în cine ştie ce ambuteiaj de pe cine ştie ce parte a centurii, acum cinci-şase ani; aşa-s eu.

Drumurile făcute înăuntrul oraşului – destule, dar scurte – mi-s mai plăcute dacă las muzica (sau ceea ce numim azi muzică) să cînte, pe vreun post fără ştiri ori publicitate, gen Dance FM. Însă uneori trebuie să petrec în maşină ceva mai mult timp; să dau roată oraşului, în vreo zi în care mi-am gospodărit mai multe comisioane şi taskuri; pentru astfel de zile şi astfel de drumuri vă spun cinstit că Radio România Actualităţi chiar e un bun tovarăş.

Nu mă credeţi? Ia, verificaţi. RRA, azi, e altceva – altceva, în sensul bun. Are, desigur, partea lui de anacronism, partea lui de plictiseală, partea lui enervantă; însă se apropie foarte mult de ideea de Radio public.

RRA a trecut printr-o refacere completă: ras, tuns, frezat, supt burta, tăiat unghiile, schimbat hainele, pus dinţi noi, ba chiar şi-o clismă; şi uite că în sfîrşit, sună bine; modern; elegant.

Nu perfect; dar bine. Sînt şi voci neinspirate, chiar dacă sînt noi şi aduse din FM; e şi publicitatea pe publicul casei: suplimente alimentare cu vocaţii de medicamente, alifii de durere de spate; dar… dar muzica sună mai bine decît aţi crede; ştirile sînt echilibrat aduse; şi iată că RRA are un sunet, un aer unitar, o coerenţă în programe – un echilibru pe care n-o să-l găsiţi nicăieri altundeva.

Aş glumi puţin şi-aş zice că RRA este, azi, Europa FM care-ar fi putut să fie, dacă şi-ar fi văzut de treabă…

E şi trist, desigur – faptul că nici azi, nici un radio particular nu a reuşit să devină un radio bun, un radio naţional.

E şi îmbucurător, fireşte – faptul că ceva făcut de Stat merge bine, face paşi în direcţia care trebuie.

De ceva vreme chiar ascult Radio România şi vă zic că merită. Da – are ştiri; are muzică; dar are şi altceva, mai mult decît te aştepţi; acel ceva care face dintr-o entitate care emite un semnal în eter Radio.

anii ’90 XIV – depeche

A fost iar un concert Depeche la noi; cei care s-au dus au zis că n-a fost rău. Eheei, dacă s-ar fi ţinut concertul ăsta în 1992, ar fi fost evenimentul secolului.

Pentru că începutul lui ’92 a fost o perioadă foarte interesantă şi nu strică să ne-o amintim.

Anii ’90 au adus multă muzică, au adus posturi de radio – cu oameni care căutau cu înfrigurare casete, discuri, CD-uri. În doi ani Bucureştiul a încercat să recupereze douăzeci de ani de lipsă, de distracţie – şi a cam reuşit. Se auzea alandala rock, reggae, rap; se amestecau hiturile de acum şase luni cu cele de acum şase ani.

Da – a fost o perioadă interesantă, şi chiar frumoasă.

Oamenii erau flămînzi, ca să zic aşa. Erau liberi să fie ce vor, chiar dacă nu ştiau ce vor să fie. Rocker puteai fi şi doar ascultînd Bon Jovi şi Metallica; rapper erai dacă aveai o casetă-două cu Public Enemy ori 2 Live Crew; iar dacă-ţi plăceau The Cure şi U2 îţi ziceai fan New Wave.

Bine-nţeles, găseam încă broseri, pe care-i gineam după tunsoarea tipică, care nu avantaja însă multe capete. Găseam o droaie de fani Electropop, care se mulţumeau cu Pet Shop Boys ori Erasure. Fireşte, se încurcau şi genurile şi gusturile – era frumos.

Dragostea faţă de Depeche Mode a izbucnit violent pe la sfîrşitul lui ’91. Albumul “Violator” era încă în vogă dar se căutau în disperare casetele cu albumele vechi – “Constrction time again” sau “Black celebration”.

A scris despre Depeche Arhi, zilele trecute; n-am ce adăuga – poate cîteva chestii de-atmosferă.

Nu era greu să fii fan Depeche. Îţi trebuia neapărat o helancă (şi dacă era albă, da – trebuia să te speli mai des), ciocate sau nişte ghete negre cu o plăcuţă metalică pe bombeu – chestii simple.

Lumea le zicea fanilor în diferite feluri. Depeşişti, depăşiţi – mai în dispreţ. Lor le plăcea să-şi zică depeşeri (pronunţat mai degrabă depeşări), sau în cel mai rău caz, depeşari.

Depeşarii n-aveau mulţi duşmani în natură. E drept, rockerii, cînd îi prindeau trecînd prin Romană – prin faţă pe la Grădiniţa – îi cam ameninţau cu şuturi în cur; şi trebuia să fii zevzec mare să te duci cu freză şi geacă de depeşar pe la vreun concert de genul “Rock ’91” – dar, atfel, nu-i asuprea nimeni; nu făceau rău nimănui.

Da – depeşarii se strîngeau în “Power” – discoteca de la Casa de cultură a maghiarilor de lîngă Cişmigiu. Era balamuc mare sîmbăta; intrau cei care-şi făcuseră abonamente; ăilalţi şedeau droaie la intrare, sperînd să se lipească de cineva, ca să fie lăsaţi să intre.

Înăuntru era simplu; se asculta doar Depeche toată noaptea. E drept – mai scăpa şi cîte-un Pet Shop Boys, cîte-un Erasure, vreun Yazoo, sau vreun New Order; şi pe la sfîrşitul gloriei discotecii ăsteia se auzea şi cîte-o piesă mai rock.

Fantastic era ce se întîmpla la radio – oamenii cereau în disperare piese cu Depeche. Pe-atunci nu se luau telefoane în direct, ci se primeau scrisori şi se făceau emisiuni de “by request” – oamenii cereau ce s-asculte şi dădeau dedicaţii.

La aceste emisiuni se difuzau şi cinci cîntece cu Depeche pe oră; iar dedicaţiile aduceau cu pomelnicele de la o biserică mai acătării, în preajma unui sfînt cu roşu – dedicaţiile nu se mai terminau.

… cam aşa a fost gloria Depeche Mode din ‘91-92 – glorie care a apus, apoi, încet-încet. Fanii s-au reorientat, unii spre U2 şi Guns N’ Roses, alţii spre megastar, care urma să vină să cînte la noi în toamna lui ’92…

Nu ştiu ce să mai zic. Se terminau, la fel de încet, şi momentele romantice ale radioului; urma să vină vremea play-listului, a animatorilor inepţi şi inculţi, a telefoanelor date de oameni care n-aveau ce spune.

din zbor: radio

S-a întîmplat! Radioul lui Turcescu – 100%FM – emite de azi, pe frecvenţa 105,8 MHz. O parte din echipa de la Sport Total (Pahonţu, Banciu, Andy Stănescu, din ce-am ascultat eu pînă acuma) a rămas. Muzica s-a cam schimbat, pe ici, pe colo…

Nu daţi năvală! PRO FM Dance se cheamă de azi DanceFM. Pe 89,5 MHz.

Muzica bună s-a întors, dar nu aici: mi-am făcut datoria şi am ascultat cealaltă idee măreaţă a trustului PRO, MusicFM: de la binişor la mai rău, e concluzia mea. Pe 103,8 MHz.

Anii ’90 IV

S-au făcut, deci 20 de ani de cînd sîntem de capul nostru. 20 de ani e mult, aşa că am uitat o groază de lucruri petrecute în tot acest timp. Azi o să vedem ce se ascultă în Bucureşti, din 1990 încoace…

Posturile de radio

În 1989 aveam un singur post de radio, cel de stat; avea trei programe: Programul 1, Programul 2 şi programul 3, care s-au transformat în Radio România Actualităţi, Cultural şi Tineret. Programul 3 era singura staţie radio care emitea în FM – adică pe unde ultrascurte; acum e post de radio care emite doar online.

Să ne mai aducem aminte că pe vremea aia se emitea în FM pe banda estică (între 65 şi 73 MHz) şi trecerea la banda vestică (88-108 MHz), în care avem acum toate posturile de radio, s-a făcut treptat.

  • La-nceputul lui 90, în ianuarie, chiar pe 11, acu’ fix 20 de ani! , începe să emită Radio UniFun, pe banda estică [69.8]. În 1991 postul s-a scindat în Fun Radio [67.8] (care a trăit, cu chiu, cu vai pînă prin 2003, cînd a devenit Guerrilla [94.8]) şi UniFan – din 1992, UniPlus, care în 1999 a trecut pe frecvenţă vestică [99.3] iar 2002 s-a transformat în Radio Star, actualul MagicFM [90.8]. Pe 99,3 emite acum Radio Itsy Bitsy.
  • Radio Contact începe să emită în Februarie 1990, în banda estică [68.7]. E primul post de radio care a trecut pe vest, în 1992 [96.1]. În 2003 dispare şi e înlocuit de KissFM.
  • Tot prin acea vreme apare şi primul post care emitea în banda de vest: Nova 22 [92.7]. Nu a apucat prea mulţi ani; cred că s-a desfiinţat prin 1992-93.
  • În 1990 apare şi postul public de radio bucureştean, Antena Bucureştilor, pe banda estică [70.4]; acum se cheamă Radio Bucureşti [98.3].
  • La sfîrşitul lui 1990 apare Radio Delta, în banda vestică [93.5]. S-a numit ulterior Delta RFI, şi acum, simplu, RFI.
  • În 1992 se alocă prin licitaţie 10 frecvenţe în banda vestică. Posturile de radio existente, cu excepţia Nova 22, rămîn pe frecvenţe.
  • În primăvara lui 1993 începe să emită ProFM [102.8].
  • În toamna lui 1993 / iarna lui 1994 încep să emită Radio XXI [100.2] (din 1996, Radio 21), Radio Total [94.2] (din 1996 pe altă frecvenţă [96.9], din 2008 GoldFM), Radio Romantic (în banda estică [72.67], din 1995, în banda vestică [100.9]), două posturi creştine: Vocea Speranţei şi Vocea Evangheliei [94.2].
  • În 1994 apar Tinerama – pe banda estică [68.7], apoi pe banda vestică [100.6] (ulterior MixFM şi acum OneFM) şi 2M+ [92.7] (din trustul Tele7ABC, ulterior ActivFM-1997, Radio Total Sport-2004, acum ActivEfem).
  • A fost şi postul de radio Europa Nova – nu mai ştiu pe ce frecvenţă, undeva prin 1996-99.
  • În 2000 începe să emită EuropaFM [106.7].
  • În 2003-2004 apar Guerrilla, Deea [92.1] (acum VibeFM), NaţionalFM [91.7], CityFM [106.2], InfoPro [97.9].
  • În 2006 începe să emită NewsFM, actualul ZU (2008) [89.0].
  • În 2007 începe să emită SmartFM [107.3]; Radio Sport TotalFM reapare, dar pe altă frecvenţă [105.8].

Cum arăta – mai bine zis, cum suna – un post de radio la-nceputul anilor 90? Grozav – şi haotic, totodată! Fiecare DJ venea cu muzica lui – şi mai ales, îşi alegea muzica lui favorită; pe aia o difuza. Se puneau discuri de vinil, se puneau casete, ştiri nu erau mai deloc, reclamele erau făcute în studioul fiecărui post de radio în parte, nu erau telefoane în direct – dar erau emisiuni de răspunsuri la scrisori şi de muzică la cerere. Se făceau fel de fel emisiuni şi de topuri: topuri de rock, de muzică italiană, de country, de reggae, de slow-music, de muzică românească… Nu exista o grilă de programe propriu-zisă. Sediile erau improvizate (UniFun emitea din Universitate, apoi din Hotel Modern, Fun emitea din Arenele Romane, Contact emitea din Arhietctură, Nova22 din Primăria Sectorului 1 şi apoi din Teatrul Giuleşti, Delta din căminul studenţesc de la Apaca). Puterea emiţătoarelor era redusă – erau cartiere unde nu prindeai unele posturi de radio.

Prefab Sprout: album nou

Prefab Sprout este o trupă engezească. Cîntă de prin ’82. Poate-i ştiţi; prin acei ani au avut cîntece ca The King of Rock ‘N’ Roll, Cars and Girls, Looking for Atlantis, The Sound Of Crying. După ’90 i-am auzit tot mai puţin: au avut un cîntec niţel mai cunoscut, Prisoners Of The Past.

Solistul trupei e Paddy McAloon:

E omul care scria cîntece ca ăsta:

If you’re looking for Atlantis
You should cast your eye on me
Put your two and two together
Don’t you know who built Atlantis
Then returned to the sea
Don’t you know who owns the weather ?
Rain or shine
Sure is good to seek a challenge
Sure is fine to set your sights
Sure is foolish to be blinded
There are legions out there churching
Searching for the holy grail
Isn’t one of them can find it
All this time

Say you do find your volcano and the darn thing is still hot
Lesson one Child don’t waste it
Lesson two The world’s your cherry
But tomorrow ? Maybe not
Lesson three Come on and taste it
All this time

You should be loving someone
And you know who it must be
Cause you’ll never find Atlantis
Til you make that someone me

Iată-l acum, la 52 de ani, aproape surd şi orb:

(pozele de aici)

Paddy a compus Cowboy Dreams, cîntat de Jimmy Nail.

După multă vreme Prefab Sprout a lansat ieri un album nou: Let’s Change The World With Music. Primul single este Let There Be Music.

(Cîntecele se deschid pe You Tube)

Da, articolul ăsta n-are nici o legătură cu Bucureştiul…

Popa Nan (e-o stradă-nspre Hala Traian)

La-nceput au fost patru băieţi. Îi chema John, Paul, George şi Ringo. John compunea cîntece şi versuri, Paul compunea cîntece şi versuri, George compunea cîntece şi versuri – şi chiar şi Ringo compunea cîntece şi versuri. În 1967 Paul a scris un cîntec despre-o stradă din Liverpool, pe care toţi patru l-au cîntat împreună, căci împreună cîntau cel mai bine.

In Penny Lane there is a barber showing photographs
Of every head he’s had the pleasure to know
And all the people that come and go
Stop and say hello []

Pe urmă a fost alt băiat. Îl chema Mircea, şi compunea muzică şi versuri. S-a gîndit să scrie un cîntec la fel de frumos despre o stradă din Bucureşti – şi să ştiţi că i-a reuşit.

În Popa Nan stă un barbos bătrîn şi fotograf
Puştii de pe stradă spun că e un zeu.
Ştie chiar de eşti om bun sau rău
După chipul, după chipul tău []

Popa Nan nu este nici pe departe un cover după Penny Lane; este o pastişă, un tribut poate.

V-aţi gîndit să treceţi vreodată pe strada Popa Nan, să vedeţi dacă ceva din farmecul ei a rămas, sau – de ce nu? – dacă strada însăşi a rămas?

În primul rînd, nu o să găsiţi strada Popa Nan dacă o s-o căutaţi după ce zice cîntecul:

Popa Nan i-o strada-nspre Hala Traian
De la Foişor pînă-n Piaţa Vitan

Popa Nan nu-ncepe la Foişor, ci la Şcoala Iancului, care se află la o staţie de Foişor. Popa Nan nu trece pe la Hala Traian (intersectează Calea Călăraşilor la o staţie de Hala Traian, fiind paralelă cu strada Traian). Popa Nan n-ajunge la Piaţa Vitan, ci în apropiere – tot cam aşa, la vreo staţie distanţă… Ei şi? Nu-i mai frumos cîntecul aşa cum e el?

Deci ne-am lămurit ce-i cu strada Popa Nan: începe la Şcoala Iancului, se intersectează cu Calea Călăraşilor, mai apoi cu Matei Basarab (intersecţii unde a plătit un mic tribut sistematizărilor din anii 80) şi se înfundă undeva în dosul bulevardului Unirii, aproape de Piaţa Alba Iulia. Am zis că se înfundă, dar partea frumoasă e că strada Popa Nan e intactă! Furia demolărilor ceauşiste a cruţat-o. Vedeţi, dintotdeauna Popa Nan s-a oprit în momentul în care ajungea să-ntîlnească strada Theodor Speranţia, stradă care mai e există şi azi – e paralelă cu linia de bulevarde Decebal Unirii; trece fix prin spatele blocurilor!

Ca să înţelegem mărimea distrugerilor şi schimbărilor, iată actuala reţea stradală, suprapusă unei hărţi de dinaintea demolărilor:

(cu roşu, sînt actualele bulevarde, iar cu galben – mai mult sau mai puţin exact –  este zona demolată)

Ei, asta e treaba cu strada Popa Nan – cea de-acum; e o stradă liniştită, banală într-un sens bun, care i-a supravieţuit lui Ceauşescu şi încearcă să supravieţuiască şi acum. Au rămas case vechi, copaci bătrîni… doar că, odinioară pavată cu piatră cubică, strada e acum e asfaltată.