scris de Nicholas Jordan, tradus din limba engleză de N. Minciulescu

La fel ca și alții căzuți înaintea mea în capcanele abil întinse de Ando & the Hungry Mole, m-am trezit și eu prins în plasa nostalgiei pervers, dar irezistibil prezentate de Simply Bucharest. În câteva minute m-am trezit că le scriu tot felul de lucruri despre mine, deși, ca toată lumea, aveam o mie de alte lucruri mai importante de făcut. Dar am citit ce a scris d-na Venera E. Dumitrescu-Staia despre Calea Șerban Vodă a copilăriei mele, și mi-am semnat repede numele în josul listei lungi de salahori care lucrează benevol de dimineață până seara, de fapt și-n weekend, în așa fel ca Ando (eh, despre el nu sunt sigur), dar cu siguranță the Hungry Mole, să plece săptămâna viitoare într-o vacanță exotică, probabil în insulele Maldive, căci the Mole a refuzat să-mi spună exact unde – “în afara țării” lasă loc la o mulțime de interpretări și eu am ales-o pe cea care îmi place.

Spre deosebire de ceilalți distinși autori de la Simply Bucharest, recunoscuți prin erudiție și forță a personalității, eu mă așteptam de la început la acest tratament al tăcerii. Vedeți, eu sunt unul dintre puținele persoane din România despre care se știe cu precizie că de fapt nu există. De luni de zile, ziare și câteva posturi de televiziune trâmbițează acest fapt.

Am scris un roman publicat cu numeroase mențiuni, bune și rele, dar nimeni nu a auzit despre el. Am fost la școala primară, la liceu și apoi la facultate, cu zeci de colegi și colege, am avut vecini, dar nimeni nu-și mai amintește de mine, cel puțin în ultimile luni, nimeni nu și-a ridicat vocea să spună, “Hei, dar eu l-am cunoscut pe omul ăsta.”

Dacă nu ar fi scris d-na Venera Dumitrescu câteva rânduri pe acest site, menționându-mi bunicul, fostul senator Iordache Minciulescu, un fruntaș liberal și, spre sfârșitul vieții, vicepreședintele senatului (deși nu vice-senator, așa cum am auzit la televizor) aș fi început să cred și eu că nu exist.

Se spune că am pretins că sunt fiul senatorului, nu nepotul, cu toate că în toate actele de la evidența populației reiese că el a murit în 1940 și eu m-am născut în 1946. Văd că toți lasă la o parte o importantă verigă, tatăl meu, Dr Iordan (Dan) Șoimu Minciulescu, care avut și el o viață lungă și despre care se poate povesti. Într-un fel se va completa povestea d-nei Venera despre Șerban Vodă, căci tot pe această stradă și-a petrecut tatăl meu aproape toată viața.

Printre altele, tatăl meu fost unul dintre fondatorii federației române de fotbal, împreună cu Octav Luchidi și Nicolae Lucescu, nașul meu de nume, care amîndoi au fost în 1930 la Montevideo, la primul campionat mondial de fotbal. Cred că ei doi au fost și în Comitetul Olimpic Român, cel puțin de Octav Luchidi sunt sigur. Tatăl meu a fost subsecretar sau ministru adjunct la Ministerul Sporturilor imediat după război, dar mi-a vorbit rar de cariera lui politică, oprită în fașă de comunism și, probabil, eclipsată oricum de cea a bunicului, la a cărui înmormântare în Mai 1940, mi s-a spus că au participat zeci de mii de oameni, puhoaie după puhoaie, care au urmat cortegiul funerar până la capela familiei care se vede în pozele de la cimitirul Bellu.

Despre bunicul, tata mi-a spus multe. Despre el însuși, repet, mai puțin. Mi-a povestit cum, în timpul războiului, a scăpat de încercuirea de la Stalingrad, doar pentru că nemții au refuzat să ia cu ei alături regimentul românesc în care tata era medic militar. Trei zile au trecut neîntrerupt pe lîngă românii opriți în loc tancuri după tancuri, și niciunul nu s-a mai întors. Românii în schimb au ajuns cu toții acasă și în 1944, în plin război, tata s-a căsătorit cu mama.

Nu știu dacă din cauza războiului în sine, dar din spusele sale reieșea că nu fusese nici înainte, nici după, un mare admirator al ierarhiei militare. Mi-a povestit în repetate rânduri, cum, la începutul lui Mai 1941, mareșalul Antonescu a trimis un aghiotant “să împrumute pentru cîteva zile” mașina tatei, un Horch decapotabil unic în România, pentru parada de la 10 Mai, unde pentru prima dată venea la marea defilare și ambasadorul Japoniei, recenta aliată a României, și Antonescu era hotărât să-l impresioneze.

Bineînțeles, după luni de tergiversări pentru a returna mașina, statul major a rechiziționat-o pentru efortul de război și tata nu a mai văzut-o decât la celelale defilări din anii următori cu Antonescu drept ca stâlpul stând nemișcat în scaunul din spate. După război, mașina a ajuns eventual la studioul Alexandru Sahia, unde era folosită în filmele de epocă. Prin 1952, tata mi-a arătat-o oprită undeva lângă statuia Aviatorilor. Șoferul avea o șapcă de piele, și era și un pasager în spate, dar el nu mi-a rămas în minte.

Peste vreo câțiva ani, tata mi-a reamintit de mașină și a comentat cu un zâmbet: “Ține minte, comuniștii nu sunt singurii care pun mâna pe tot ce apucă și nu ți le mai dau înapoi.”

Pentru cineva care a pierdut atât de mult cât a pierdut tatăl meu în doar câteva zile, este remarcabil cum el nu și-a pierdut niciodată optimismul și dragostea de viață. Mergea cu mine pe calea Șerban Vodă, dinspre 111, unde locuiam de la moartea bunicii, spre Piața Unirii și-mi arăta case.

“Asta a fost a noastră și astalaltă. Astea două ar fi trebuit să devină una, azil de bătrâni, cealaltă, școală de meserii, dar comuniștii le-au luat oricum chiar și pe-astea. Ca să nu mai vorbim de blocul unde te-ai născut.”

Și tot așa, în lecții de istorie, o ținea pînă la colțul cu Mărășești, în fața casei de la Șerban Vodă 76.

“Tot ce s-a luat la Revoluția Franceză a fost restituit mai târziu. Ai să vezi, eu nu cred să mai apuc, dar tu, sau copiii tăi, cu siguranță.”

În România lui Gheorghiu Dej, vorbele lui aproape că mă scoteau din sărite. Bunicul de pe partea mamei, etnic german, de-abia se întorsese după nouă ani în Siberia. Era tipograf de meserie, patron chiar, după căsătorie, un bun tipograf oricum. Un tipograf neamț, din păcate. Așa că reflexul părinților mei a fost ca nu cumva să învăț și eu germana, și astfel să ajung și eu vreodată în Siberia.

“Revoluția Franceză, Revoluția Franceză,” mormăiam eu. “Asta a fost de mult. De ce nu ați plecat și voi de-aici după război? M-aș fi născut și eu în altă parte. Oriunde în altă parte.”
“N-am putut.”
“N-ai putut sau n-ai vrut?”
“N-am putut.”

Nu-mi explica mai mult și nici nu era nevoie. Nu cred că aș fi acceptat orice explicație mi-ar fi fost dată. Știam că fuseră destule ocazii până în ’49 când tata ar fi putut părăsi România. Și rezultatul care mă scotea din minți încă de la vârsta aceea era că, alături de el, mă condamnase și pe mine să rămân pe veci în Șerban Vodă.

Bineînțeles că viața nu se întâmplă niciodată așa cum ți-o închipuiești la 10 sau la 12 ani.

Eu am plecat din țară și am colindat lumea, am ajuns la un moment dat să mă stabilesc în Honolulu, Hawaii, la exact 12 ore de diferență de fus orar, mai departe nici că se putea de România.

După alți ani și sora mea s-a stabilit în afară, dar măcar ea a rămas mai pe aproape de părinți, la Munchen, în Germania. Tata a fost o dată la ea în vizită, dar nu a rezistat acolo nici patru săptămâni. Mama și cu el s-au întors în țară și asta a fost. De-abia după moartea lui în 1986, mama, prin părinți, etnic germană, s-a stabilit și ea la Munchen, lângă sora mea.

Tatăl meu însă, condamnat de sine însuși să nu-și poată părăsi vreodată țara de naștere, a murit cu capul sus. Mi-a spus mama că, la spital cu o zi înainte de a se sfârși din viață, o întreba ce avea de gând să-i aducă de mâncare a doua zi și că i-a zâmbit.

Au trecut anii și am pornit și eu, cum se cuvine, într-o călătorie circulară înapoi spre țară. Trăiam atunci în California și am fost să-mi vizitez mama și sora la Munchen. Am vizitat Muzeul Tehnic din centrul orașului, și am văzut acolo în sala de automobile, un Horch enorm decapotabil, care, îmi place să cred, era la fel ca cel, parcă și mai mare, pe care îl văzusem o singură dată în viață în1952. Am rămas acolo câteva luni și în Mai 1990 am revenit în România. Firește că m-am gândit la profeția tatei. Revoluția franceză. Revoluția franceză. Am angajat un avocat, pe domnul Ioan Costache, un om extraordinar de săritor și atent, dar care după investigațiile de rigoare mi-a spus: “Nu se pot recupera casele părinților dumitale pentru că nu există ‘temei juridic’.”

Și asta a fost tot pentru moment. Am rămas însă în țară să încerc să trăiesc măcar o frântură din experiența de viață a tatălui meu. Mă pricepeam la grafică avansată pe computer într-un moment când în România ziarele se culegeau încă pe plumb. Fără multă modestie, pot spune că am ajutat câteva ziare să apară și să rămână pe piață. Am terminat de scris o carte pe care o începusem în California, o carte care a fost publicată în 1993. Și totuși, revenit după atâția ani departe de țară, am rămas mereu stingher. Îmi iubesc țara de naștere, toți ce au citit ce-am scris au observat atașamentul față de ea. Dar nu am înțeles niciodată exact ce se întâmpla și ce se întâmplă și-acum în jurul meu.

Am crezut la început că cel mai natural loc pentru mine ar fi să aderez la partidul liberal, partidul bunicului. Eram plin de speranță că voi afla lucruri noi despre el. Dar tinerii din sediul de pe Magheru, unde am apărut cu doar două zile înainte ca minerii să dea năvală peste ei, nici măcar nu auziseră vreodată despre senatorul Iordache Minciulescu.

Le-am explicat că îi pot ajuta să învețe cum să folosească computerele Macintosh. S-au luminat la față și m-au întrebat câte computere aveam de gând să le donez, că de învățat de la mine nu aveau nevoie pentru că ei “știau.”
“Voi știți?” i-am întrebat. “Ce știți voi adică? V-ați născut cu ele sub pernă?”
Nu, dar ei învață repede, au răspuns, și, mult mai important, nu aveau nevoie să-i învețe altcineva, și mai ales un tip venit din California, pentru ei, țara surferilor și a portocalelor.

Dintr-una într-alta, computerele mele au început să atragă atenția. După nici zece zile în Romînia eram instalat în fostul sediu al CC UTC, vizavi de Biblioteca Universității, unde urmele incendiului din Decembrie erau încă vizibile pe ziduri. Și, repede, au apărut tineri studenți dornici să învețe. De acolo, am ajuns la fosta Casă a Scânteii, unde Macurile și-au găsit serios de lucru fără să fie nevoie să le donez cuiva neapărat. Am făcut culegere de ziare pentru Băcanu și Cristoiu, dar și pentru Ion Iliescu și ziarul Azi. Grupul meu a cules de toate, Formula As, Egyutt, Literatorul, până și Monitorul Oficial. Și-așa au trecut repede patru ani.

Pentru că, totuși, în tot acest timp, nimic nu s-a schimbat în cazul caselor naționalizate, m-am urcat din nou în avion într-o bună zi și am plecat spre orizonturi mai îndepărtate. Ca să fiu drept, până în acel moment, eu nu locuisem încă niciodată într-un singur loc pentru mai mult de 4-5 ani, așa că în realitate nu am făcut altceva decât să-mi mențin stilul nomadic de viață.

De data asta, am plecat în Hawaii, doar îl cunoșteam bine, și am stat ceva mai mult acolo, șapte ani în loc de cinci, din 1995 până în 2002, când m-am mutat cu soția în Florida și iată că, în fine, aici am rămas pe loc – m-a ajuns bătrânețea din urmă.

Știrile din România penetrau cam greu în Hawaii în acei ani premergători internetului, dar penetrau totuși și, într-un târziu, am aflat și eu despre retrocedarea caselor naționalizate, în mintea mea, un fel de penitență pentru păcatele epocii de-abia trecute și, mai ales, una din condițiile majore de acceptare în Comunitatea Europeană.

Dacă Grecia își putuse trage autostrăzi aproape pe gratis și pensii mai mari decât oriunde în Sudul Europei, retrocedarea cîtorva mii ori chiar zeci de mii de clădiri deteriorate și insalubre după 50 de ani de gospodărire comunistă părea probabil un preț acceptabil guvernanților României în aproprierea sfârșitului de mileniu. Cum eu lăsasem avocați și procuri în urmă, n-a trecut mult și m-am găsit și eu, chiar dacă în absență, în sarabanda frenetică a retrocedărilor și a depunerii la timp a dosarelor complete cerute de lege. În 2000, am primit un telefon că mi se va retroceda prima clădire, Șerban Vodă 81-83.

Știu precis ziua. Era 16 Martie, o zi înainte de ziua mea de naștere, exact totuși, ziua de naștere a fostului meu coleg de școală primară, Alexandru Colpacci, acum regizor la Teatrul Național, un om pe care nu l-am mai văzut de vreo 60 de ani. Nu mai țin minte prea multe despre noi, decât că, o singură dată, pe când aveam amândoi 9 sau 10 ani, am sărbătorit aniversările în aceeași zi, la el acasă cred, unde era mai mult spațiu, și unde ni s-a alăturat și vecinul său de vizavi și colegul de clasă al amândoura, Dan Vucicovici, ilustrator înnăscut, ajuns, dacă nu mă înșel, șef de catedră la Institutul de Arhitectură.

Îmi amintesc cu o claritate de cristal ziua de 16 martie 2000, pentru că de-atunci viața mea a luat o întorsătură neverosimilă. Am ajuns cu timpul un fel de subiect mediatic în România, “samsarul de case” împroprietărit de primarul, apoi președintele Băsescu cu 66 de case, devenite 129, iar, după ultimul recensământ de acum trei zile la televiziune, 180 de case.

Nu sunt genul de om care să își strige problemele în stradă și, în orice caz, nu în paginile unei publicații care îmi adăpostește reminiscențele de familie. Familia actuală, cea din America, mi-a cerut de nenumărate ori să renunț, chiar dacă eu consider cu toată ființa mea că am totuși dreptate. “Nu te poți lupta cu sistemul,” îmi spun toți cu exasperare.

Nu pot să o fac însă, și știu precis de ce.

De la vârsta de șase ani încoace, tatălui meu nu-i mai rămăsese nimic să-mi lase mie, fiul său unic, nici măcar acea mașină, devenită a studioului Sahia, și aflată odată, pentru câteva clipe, la nici cinci pași de mine.

Când tatăl meu și cu mine ne plimbam pe Șerban Vodă, de fiecare dată îmi arăta cu sârg clădirile foste Minciulescu, încercând să-mi treacă o ștafetă, un simbol pentru viitor, așa cum o făcuse probabil și tatăl său înainte. Nu i-am râs chiar în față, dar nici nu l-am înțeles prea bine pe-atunci, bănuiesc chiar mai puțin decât orice alt copil de vîrsta mea ar fi putut să-l înțeleagă. Rămâneam indiferent.

Tatăl meu a ajuns către sfârșitul vieții, destul de departe de calea Șerban Vodă, pe strada Dr. Felix, unde se mutase imediat după cutremur în casa bunicii din partea mamei. A murit în 1986, înainte de Revoluție, înainte de retrocedarea caselor. Nu a apucat să vadă nimic din tot ce prevăzuse cu atâta claritate. De fapt, de pe urma lui, tot ce a rămas era atât de trivial în termeni valorici, mama și sora mea au decis și nu și-au bătut capul să mă treacă în actele de moștenire făcute pentru succesiunea lui. Cine se putea gândi în 1986, că peste 12 ani se va discuta retrocedarea caselor. Doar la moartea mamei în 1998, am început să apar în acte ca moștenitor și doar din 2000 și din 2001, când finalmente am revenit pentru perioade mai lungi în țară, mi s-au restaurat drepturile de moștenitor în întregime.

Ca mine au fost mii de oameni, plecați din țară, și omiși din actele de moștenire la decesul părinților lor în anii dinaintea Revoluției. Drepturile lor, și ale mele, au fost restaurate după legiferările apărute în 2000. Dar, după știința mea, am rămas singurul dintre aceste mii de oameni căruia într-un fel sau altul i se contestă însăși existența.

Nu știu ce se va întâmpla mai departe. Știu doar că, atunci când tatăl meu a încercat să-mi treacă, așa cum socotea el mai potrivit, torța familiei noastre, l-am refuzat cu încăpățânare. Și știu că, doar acum, la vârsta asta când viața mea intră și ea în amurg, de-abia acum sunt capabil să înțeleg cât de mult l-a îndurerat purtarea mea de-atunci. Numai Dumnezeu știe cât de greu i-o fi fost să nu-mi fi ars o palmă ori să facă un singur comentariu pe această temă. Așa că, n-am cum să-mi iert vreodată arsurile pe care i le-am pricinuit în suflet fără o remușcare, memoria anilor pierduți mergând ursuz pe Calea Șerban Vodă înspre Piața Unirii mă macină și-acum, zi cu zi, și, ca urmare, nici din cursa fără răgaz de a păstra aprinsă flacăra ștafetei sale nu mai am cum să ies.