despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

N-am notat toate spusele tovarășului Prodea. Nici timpul și nici răbdarea nu-mi erau îndestulătoare. Uneori, șeful meu, admirabilul om și inginer Nicolae Georgian, descendentul unei familii de farmaciști din gura Vitanului, voia să afle ce mai produsese vecinul nostru. Ne distram copios dar de fiecare dată comentam ușurința cu care „înțeleptul” își etala trăsăturile de caracter și năravurile concluzionând că lipsa de modestie, de bună-cuviință îl va pierde. Și chiar așa s-a întâmplat.

  • Futu-i mama lui de șef că pe toate trebuie să le știe!

Gândindu-mă că șeful era chiar el, am fost imediat de acord cu prima parte a enunțului.

  • Când o fi la tine pe legitimație șef, atunci mă tragi tu pe mine la răspundere!
  • Am luat ieri niște măsuri dar nu este cazul să intrați voi în amănunte ce-am făcut eu ieri!
  • Eu trebuie să știu tot în centrala asta!
  • Aici trebuie să fii multilateral cunoscător!

Le amintea foarte des celor din jur că el este șefu’. Era pătruns de importanța funcției lui și credea sincer că e buricul pământului, că în lipsa lui nu se mai mișcă nimic, că se blochează toată activitatea. Rețelele electrice nu știau că fără mai marele îngrijitoarelor nu pot funcționa și continuau să o facă fără abatere.

  • Am semnat în locul directorului general pentru că am dreptul acesta!

Avea pe dracu! Se dădea mare. Prostu’ dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul!

  • Dacă tu nu respecți ce spun eu, înseamnă că eu sînt un maimuțoi în fața ta!

Erau mulți cei care nu respectau ce spunea el confirmându-i concluzia.

  • Futu-i mama ei de meserie care mi-am ales-o și eu!
  • Eu nu sînt ștergătorul la cur la toată centrala!

Nu avea nicio calificare. Confunda meseria cu funcția. Adică era de meserie șef și dacă i se cerea să-și îndeplinească obligațiile de serviciu considera că este pus să șteargă pe cineva la cur! Chiar toată centrala nu se putea bucura de prestația ștergătorului. Erau doar vreo doi, cei care-i asigurau spatele.

  • Am avut atât de multe treburi c-am făcut ca trenul!
  • Uf! Nu sînt Napoleon!

Eu nu l-am auzit niciodată deși mulți ani am fost umbra din spatele dulapului. Poate făcea ca trenul dar trenul acela oprea numai în gara lui. În plin comunism, tovarășul Prodea avea o afacere privată. Repara și amenaja locuițe utilizând resursele materiale, umane, mijloacele de transport pe care era plătit să le gospodărească în folosul altui stăpân. Cineva îl proteja și îi acoperea mizeriile.

Auzise de legendara capacitate a lui Napoleon de a face mai multe lucruri simultan. Sigur că nu putea fi Napoleon. Se poticnea și atunci când aborda treburile pe rând.

  • Dacă telexul nu este urgent, nu-i fac nicio dedicație!

Cu de la el putere instituise regula ca toate telexurile care urmau să fie transmise, înainte de a le preda operatoarei, să treacă pe la el pentru a le „face o dedicație”. Eu și colegii mei din Direcția Tehnică de Exploatare și Reparații (D.T.E.R.) nu am respectat-o niciodată. Documentele aprobate, semnate, ștampilate de director nu puteau trece pe la cenzura formală a unui neica nimeni. Așteptam să-mi blocheze, măcar o dată, corespondența. N-a avut curaj. În schimb ne cânta, pe la cine avea timp să-l asculte, că-i subminăm autoritatea.

  • Eu sînt nimeni, sînt o cîrpă din cauza bunătății pe care o am cu dumneavoastră!
  • Eu la fiecare v-am făcut cîte un avantaj iar voi mi-ați făcut numai rele!

Decretul Prezidențial nr. 208 din 17 octombrie 1985 privind instituirea stării de necesitate și a regimului militarizat în unitățile Sistemului Energetic Național ne-a schimbat peste noapte statutul punându-ne într-o situație inedită prin care industria de producere, transport și distribuție a energiei electrice nu trecuse nici măcar în timpul războiului. Am fost obligați să ne obișnuim cu prezența unor ofițeri, toți ingineri, conduși de un colonel care era de fapt al doilea director general.

Foarte repede au ajuns și la urechile colegilor în uniformă isprăvile șefului de la administrativ. Începuseră să-i sufle în ceafă. Bănuind că e lucrat din interior, și-a băgat colaboratorii în ședință pentru a le aminti cât de generos a fost el. În schimb ei, în nemernicia lor, ca niște câini turbați, au mușcat mâna care i-a hrănit.

  • Noi sîntem militarizați, nu ne jucăm!
  • Tov colonel, credeți că merge toate șnur?

Avea dreptate! Eram militarizați și nu ne jucam. Singurul care s-a jucat… cu focul a fost chiar el. Și s-a ars! Rău de tot! Ăia care-i păzeau spatele abea făceau față să-l ocrotească pe al lor. „Tov colonel” a fost curios să știe de ce nu „merge toate șnur”. A aflat repede și ca orice militar, nu a ezitat nici măcar o clipă. L-a transferat, doar pentru că se apropia de pensie, la Întreprinderea de Construcții Metalice și Prefabricate (I.C.M.P.), unitate de producție din subordinea C.I.R.E., aflată la marginea orașului, pe șoseaua Giurgiului, unde a primit o funcție corespunzătoare studiilor, calificării și experienței dumisale. Alții, lipsiți de noroc și de spate, pentru mai puțin  și-au început calvarul cu o vizită la procuratură.

***

Fiindcă a venit vorba de „spate”! Prin 1964, o delegație la nivel înalt dintr-un stat frățesc efectua o vizită în România. Seara, pe traseul oficial, chiar în centrul Bucureștiului, nu s-a aprins iluminatul public deși pentru astfel de evenimente se luau măsuri speciale. Un pârdalnic de contactor produs în marea Uniune Sovietică a refuzat să-și facă treaba obligând șoferii limuzinelor Mercedes și Ceaika cu care se deplasau oaspeții și gazdele lor să exerseze utilizarea farurilor. A ieșit un scandal cât casa. I.D.E.B.-ul se ocupa de iluminatul public din tot orașul. A fost prins imediat în focul încrucișat executat de două anchete: una a securității, cealaltă a partidului. „Băieții” au înțeles chiar în acea noapte cine este „sabotorul” și au închis subiectul. Cu partidul era mai greu. Trebuia să afle de ce tovarășii nu-și fac datoria, ce a păzit organizația de partid, ce au de gând să facă în viitor și alte d’astea.

Colegul meu, Neculai Vasilache, atunci tânăr inginer, era șeful Secției Iluminat Public. A doua zi, dis de dimineață, a fost chemat de directorul Cristinel Vâlciu.

– Vasilache, te duci la Comitetul Central. La ora zece să fii la tovarășul Partenie Victor. Se analizează incidentul de aseară, cu iluminatul. A fost informat că vii! Găsești la poartă talonul de acces.

Tânărul șef de secție era aruncat fără menajamente în groapa cu lei și se străduia să scape de belea. Știa foarte bine că directorul Vâlciu era prieten la cataramă cu inginerul energetician Partenie, inflexibilul șef de sector din C.C. Bănuia că îl sfătuise să stea deoparte.

– Ce să caut eu acolo tovarășe director? Cine sunt eu? Eu n-am spate! Mă fac ăia fărâme.

– Lasă băi Vasilache că ai și spate ai și cur! N-o să pățești nimic!

Pentru că nu era loc de întors, s-a dus și a fost cât p’aci să se aleagă cu o propunere de destituire.

Neculai Vasilache era un moldovean blajin, cu fața permanent luminată de zâmbet. Vorbea calm, nu ridica tonul și nu se enerva niciodată. Avea totdeauna în „rezervă caldă” câte o glumă care destindea atmosfera. Cum să nu-l îndrăgești! Veteranii îi spuneau nea Țulache. Eu n-am îndrăznit să o fac. Din capul locului mi s-a adresat numai cu domn’ Dănuț.

Cristinel Vâlciu a condus I.D.E.B. în perioada 01.02.1961 – 19.08.1965. A fost promovat în Ministerul Energiei Electrice (M.E.E.) unde, până în 1972, a ocupat funcții de mare răspundere: secretar general al ministerului, adjunt al ministrului pentru probleme de exploatare, adjunct al ministrului pentru construcții rețele, comerț exterior și aprovizionare. S-a pierdut apoi în anonimat. Spre amurgul carierei, a lucrat ca inginer proiectant la Secția de Cercetare Proiectare (S.C.P.) din cadrul C.I.R.E.(adică am fost colegi!) unde a beneficiat de un birou separat. Era taciturn și evita contactele cu ceilalți. N-a lăsat urme nici în istoria rețelelor electrice nici în amintirea celor cu care a colaborat.

Victor Partenie a urcat treaptă cu treaptă în ierarhia aparatului de lucru din C.C. al P.C.R. până la președinția Comisiei de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, vestitul C.C.M.A.E.S.

 ***

Tovarășul Prodea a schimbat biroul confortabil al șefului de serviciu dintr-o ditamai centrala industrială, amenajat ca pentru el, cu o chițimie de la intrarea principală a unei întreprinderi oarecare, acolo unde lucra șeful pazei. Sarcinile de serviciu mă purtau periodic la I.C.M.P. Se rupea de mijloc făcându-se echer, mă saluta ceremonios și îmi deschidea ușa, mie un „inci pinci acolo”. Îmi aminteam atunci ce spunea mama: „Dumnezeu drăguțu, cum le potrivește El pe toate!”.

Portrete și întâmplări (VII) – Prodisme (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Eram cel mai tânăr inginer din Centrala Industrială de Rețele Electrice (C.I.R.E.). Veneam de la munca de jos, de la șaibă, cu o experiență practică solidă. Unele dintre isprăvile mele profesionale erau cunoscute în Centrală. M-au primit cu brațele deschise și mă bucuram de simpatia tuturor, cu două excepții: Constantin Vișan și Ioan Prodea

Primul, tovarășul Vișan, șeful Serviciului Control, Organizare, Personal, Învățământ, Retribuire, un fel de eminență cenușie a domeniului, avea puterea să facă și să desfacă. Economist foarte priceput, de numele lui se legau multe dintre reglementările favorabile, avantajoase, care guvernau sistemul de salarizare și schemele organizatorice și de personal ale întreprinderilor de rețele electrice. Nea Costică, așa cum îi spuneau apropiații (eu nu eram printre ei), se afla la originea tuturor mânăriilor, a sforăriilor, din sfera angajărilor și a promovărilor executate totdeauna la limita legii, totdeauna profund imorale. Altfel bărbat bine, avea aspect de senior, de aristocrat. Se îmbrăca elegant, fuma numai Kent și răspândea un parfum discret de tutun bun și de colonie scumpă care nu se găsea în comerțul socialist.

Față de mine a fost ostil chiar din prima clipă. A ținut-o așa până s-a pensionat. Pe unde mă prindea încerca să-mi dea la gioale. Uneori a reușit. Cum să știu că venirea mea în Centrală l-a dislocat din schemă pe cel mai protejat dintre protejații dumisale?  Iritat peste măsură de „performanțele”  aceluia, directorul tehnic a întocmit un referat care l-a trimis înapoi la I.D.E.B., acolo de unde protectorul îl adusese și le-a cerut colaboratorilor să-l caute pe „puștiul ăla de la Ilfov”. Am fost transferat la ordin, nu la solicitarea mea. Tovarășul Vișan o știa foarte bine. Și chiar dacă aș fi aflat dedesubturile chestiunii, cum aș fi putut refuza o promovare?

 ***

După deranjul din decembrie 1989, o tânără jurnalistă de televiziune mânca de trei ori pe zi comuniști pe pâine, dezvăluia potlogăriile trecute și prezente ale acestora și îi înfiera cu mânie proletară. Sanda Vișan uitase subit că este fata lu’ nea Costică! Când probabil și-a amintit a plecat spre zări mai calde pentru a continua de acolo lupta cu hidra comunistă.

***

Cel de-al doilea, tovarășul Prodea, un mârlan analfabet, era șeful Serviciului Secretariat–Administrativ. Avea în subordine personalul muncitor (fochiști, portari, instalator, electrician, telefoniste, operatoare telex, operatoare xerox, șoferi, zugravi, magazioner, îngijitoare). În schema serviciului figurau și cele trei–patru secretare ale directorilor dar acestea nu se aflau sub autoritatea lui. Nu îndrăznea să le considere subordonate.

Fără vreo calificare atestată și cu studii modeste, manifesta un dispreț nedisimulat față de cei cu studii superioare, în special față de ingineri. Îl chinuiau, probabil, niște aspirații neîmplinite. Despre cei care îl onorau fiindu-i colegi, cu o maximă lipsă de considerație se exprima:

– Ce mare lucru și ăștia! Niște inci pinci acolo! (vroia să spună ingi. princi. – inginer principal)

Ne-am ciocnit pe traiectorie în prima mea zi de lucru. C.I.R.E. funcționa atunci în condiții improprii, împreună cu Dispecerul Energetic Național (D.E.N.) și cu Centrala Industrială de Producere a Energiei Electrice și Termice (C.I.P.E.E.T.), în clădirea de pe Hristo Botev. Moștenisem un scaun jerpelit și șubrezit, gata să se năruie în orice clipă. În mod firesc i-am solicitat șefului de la administrativ să-l înlocuiască, să-mi dea altul pe care să-l pot folosi în siguranță, fără  să mă trezesc, când mi-o fi lumea mai dragă, cu zgaibaracele în sus.

A început să se tânguie și să se coiască de parcă i-aș fi cerut scaunul de sub cur.

– Uitați care e treaba! Radu (unul dintre colegii de birou) e plecat în delegație și azi voi folosi scaunul lui. Mâine îmi aduc unul de acasă iar jaful ăla, cu o scurtă explicație scrisă fixată pe el, îl voi pune la ușa directorului general.

Și i-am dat răgaz să cugete. După ceva timp a venit magazionerul cu un scaun nou–nouț pe care l-am folosit mulți ani.

De atunci nu am mai apelat niciodată la ajutorul tovarășului Prodea. Ne salutam, ne toleram și ne tratam cu indiferență.

Prin Decretul nr. 379 din 13 octombrie 1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. în fiecare judeţ a fost înființată câte o Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T. !!!!), prescurtat I.R.E. Ca efect al actului normativ, activitatea I.R.E. Bucureşti a fost preluată de noile unităţi din judeţele Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa şi de I.D.E.B. Fosta întreprindere, mult redusă, s-a reorganizat în Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune (E.R.E.I.T.) Bucureşti. Astfel sediul acesteia din Șos. Ștefan cel Mare Nr. 1A a rămas pe trei sferturi nefolosit.

***

Clădirea cu subsol, parter și șase etaje a fost construită în 1963. Era dotată cu toate facilitățile specifice activității unei întreprinderi de rețele electrice și avea o rezistență sporită la cutremur, dovedită apoi în timp. La ultimul etaj se afla dispecerul, o sală spațioasă de ședințe și aparatura de comunicații. Celelalte etaje, tip hală, se compartimentau după necesități, din podea până în tavan, cu ajutorul unor dulapuri încăpătoare din lemn. Spre culoar spațiile de lucru erau închise cu pereți subțiri din zidărie. După o necesară modernizare, azi adăpostește Transelectrica – Sucursala de Transport București.

***

Conducerea C.I.R.E. a speculat imediat ocazia și în martie 1984 ne-am mutat. Întâmplarea a făcut ca Serviciului Secretariat–Administrativ și Serviciului Tehnic, în cadrul căruia lucram, să le fie repartizate încăperi alăturate iar eu să mă amplasez spate în spate cu tovarășul Prodea. Ne separa doar dulapul din lemn și cum omul vorbea tare, auzeam totul. Mă cam deranja și nu-l luam în seamă. Până m-am prins că zicerile sale sunt demne de atenție. Atunci i-am deschis o rubrică în nelipsitul meu blocnotes și am început să le culeg trecând peste expresiile jignitoare folosite în relațiile cu subordonații.

Le-am zis Prodisme:

  • E palpabil numai ce se vede!!!
  • I s-a spart parbrixul!
  • Trebuie schimbat pișuorul!
  • Uf! Nu-mi dau cheili!
  • La bec găsit numai filamentul. Gogoașa spartă!!!
  • Vezi ce bine merge? Parcă-i o plăcere!
  • Șurupelniță!
  • Hanul lui Maniuc!
  • Mă delectez la vremea de afară!!!
  • Îl apreciez cu nota bene!!!
  • La lift, din cauza unor tracasări, s-a ars releul termic!
  • Eu discut la superlativ; de la extraexcepțional în sus!!!
  • Masa de gianicologie trebuie reparată!

Haioase, nu? Cam ăsta era gradul de instruire a celui care, cu o superioritate nesusținută, își disprețuia fără vreo apăsare colegii.

Portrete și întâmplări (VI) După demolare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

În 1987, spre sfârșitul iernii, au ajuns la gospodăria părinților mei. Ordinul de demolare și buldozerul, căci despre asta este vorba. Mama era distrusă. Suferea fizic. Figuram în spațiu și aveam domiciliul la ei deși locuiam în altă parte. Știind de câțiva ani ce se va întâmpla, niște prieteni bine informați m-au sfătuit să procedez așa.

Nici n-am apucat să ne dezmeticim din șocul încasat și am fost convocați la Primăria Sectorului 3 pentru a primi, prin repartiție, o noua locuință în care urma să ne mutăm de urgență. Trebuia să ne înfățișăm măriei sale tovarășul Moldoveanu, stăpân absolut peste viitorul locativ al celor cărora li se demolau casele. La ușa ăstuia stătea lumea ca la Maglavit așteptând minunile lui Petrache Lupu. Așa era și în ziua cu pricina. Împreună cu tata am parcurs în vreo trei ore o coadă ca la carne.

Ne făcuserăm temele din timp, știam exact care ne sunt drepturile și cum erau acestea stabilite de lege.

Din motive medicale, susținute cu documente, părinții aveau dreptul la două camere. Eu aveam de ales între o garsonieră sau o cameră adăugată celor două de care beneficiau ai mei, adică un apartament de trei camere pentru toți. Garsoniera a fost opțiunea convenită în consiliul de familie. Una era planul nostru de acasă și alta voința tovarășului Moldoveanu pe care acesta nu se sfia să o impună cu forța.

Nervoși și obosiți am ajuns în fața stăpânului. Lucra singur într-un birou mic, cât cotețul găinilor mele.

***

Spuneau niște cunoscuți și știau ce spun, că a ales cămăruța aia, în care nu avea loc decât el, cu un scop precis. Nu trebuia să asiste și altcineva când i se ofereau atenții în plic. Nu le refuza niciodată. Inițiații știau, funcție de solicitare, care era valoarea minimă a atenției.

***

Stând în picioare ca două slugi vinovate, chemate să dea socoteală, așteptam decizia măriei sale. S-a uitat prin hârtii și fără să ne privească s-a pronunțat sec:

– Trei camere pe Răcari!

I-am explicat calm, politicos că solicităm să ni se repartizeze un apartament cu două camere și o garsonieră, solicitare îndreptățită, susținută de reglementările în vigoare. Abea atunci a ridicat ochii spre noi și răstit, cu vocea sugrumată a lătrat:

– Altceva n-am! Dacă nu acceptați, vă evacuez forțat!

– Atunci evacuați-ne! Așa să faceți! Vă avertizez însă că nu va fi ușor. Și am plecat.

În jurul nostru se demola cu spor. După șapte–opt zile singura casă rămasă în picioare era casa noastră. Mă așteptam să ne taie utilitățile dar n-au îndrăznit. Peste drum staționa un buldozer. Acasă erau permanent câțiva bărbați din familie sau dintre prietenii mei. Și într-o dimineață a sunat telefonul. Cineva de la primărie ne invita pentru a primi o nouă repartiție. Anunțat de tata, am plecat de la serviciu și m-am întâlnit cu el la ușa tovarășului Moldoveanu.

Lume multă, coadă, nervi, stat în picioare, timp pierdut și intrăm iarăși la stăpânul apartamentelor. Cu o amabilitate prost mimată ne-a înștiințat că a găsit posibilitatea de a satisface solicitarea noastră. Propunerea părea în regulă: o garsonieră și un apartament cu două camere în zone așezate.

– Dacă sunteți de acord, semnați aici!

– Suntem de acord dar semnăm, adică acceptăm, numai după ce le vedem.

Nu cred că se aștepta. Era deranjat și se abținea să riposteze pentru că reacția noastră era normală și mai ales legală.

– Bine!

Mi-am luat liber și a doua zi, dis de dimineață, am pornit să vizităm viitoarele noastre locuințe. Întreprindere nu tocmai simplă. Era ceva alergătură. Trebuia să ajungem la centrul de administrare locativă din cartier pentru ca de acolo cineva care avea cheile să ne însoțească. În sfârșit, altă cale nu aveam.

Apartamentul părinților nu ridica probleme deosebite. Relativ curat, fără prea multe bâlbe de execuție nu necesita intervenții costisitoare și tata l-a acceptat.

Auzind că mergem la garsoniera 111 din blocul ……, fata de la ICRAL s-a pleoștit și tot drumul ne-a răspuns monosilabic. Odată ajunși, am observat imediat că era amplasată pe colț. Aveam deja un prim motiv de nemulțumire. Când însoțitoarea noastră a deschis ușa eu am rămas, la propriu, cu gura căscată. Și nu pentru că era spațioasă, bine împărțită, sau că avea un balcon măricel. Nu! Intram într-o peșteră. Toți pereții, plafonul, podeaua erau ude, ude fleașcă. Pe unul din pereții exteriori apa înghețase.

– Ce-i asta?

– Deasupra s-a rupt o țeavă și cîteva zile a curs apa rece. Caloriferele nu sunt umplute…

– De cât timp e așa?

– De două săptămâni. Au fost cinci înaintea dumneavoastră.

Am văzut negru în fața ochilor. Nu aveam nicio îndoială, ticălosul  ăla din Parfumului știa. Înadins a vrut să-mi bage pe gât o locuință distrusă.

M-am întors glonț la primărie. Eram furios. Probabil se vedea asta pe chipul meu. Cei care așteptau mi-au făcut loc și am năvălit în birou trântind ușa de perete fără să o mai închid. În picioare, cu mâinile încrucișate pe buric, o femeie aștepta ca marele om să-i decidă soarta.

– Futu-ți morții mă-tii de javră nenorocită! Îți bați joc de mine bă jigodie!

Cât ai clipii biata femeie a dispărut. Livid, tovarășul Moldoveanu s-a ridicat de pe scaun și s-a lipit de peretele din spate lui. Când m-am repezit la el i s-au înmuiat genuchii. A început să se prelingă spre podea. Mâna lui Dumnezeu dar și imaginea jalnică a puternicului tovarăș m-au oprit. M-aș fi răcorit dacă îi învinețeam un ochi. Cu siguranță îndrăzneala mea disperată nu scăpa nepedepsită.

Afară, necăjiții condamnați să-și lase casele și să se mute aiurea, unde decidea viteazul, aclamau ca pe stadion: „Așa-i trebuie! Las’ că bine-i face!”. Zarva stârnită a atras câțiva funcționari speriați. Și-a mai revenit când i-a văzut. Sprijinit de spătarul scaunului, arătând spre un dosar i s-a adresat unei tinere:

– Dă-i apartamentul 107!

Mi l-a dat, l-am vizitat, l-am luat și l-am păstrat până azi.

După două–trei zile am revenit la primărie pentru a primi de la registratură hârtiile oficiale, semnate și ștampilate. La ușa blestematului și înjuratului tovarăș Moldoveanu stătea de veghe un milițian.

Blocul nu era racordat la căldură. Din această pricină, în prima fază, s-au mutat la parter și la etajul unu câteva familii de bătrâni dintre cele care nu aveau, măcar temporar, o altă soluție locativă. Îi cunoșteam pe toți. Fuseserăm vecini pe Vitan și pe Laborator. Numai ei știu cum au îndurat frigul! Noi am dus câteva piese de mobilier și niște mărunțișuri. Când aveam timp liber mergeam la „garsonerie”. Mă străduiam să termin reparațiile, amenajările, curățenia…

Brusc, în preajma zilei Învierii Domnului s-au populat toate cele zece etaje. Foarte mulți tineri de la 23 August, Republica, Fabrica de Mașini Grele Speciale (F.M.G.S.), Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (I.M.U.A.B.), Institutul de Cercetări Textile (I.C.T.) animau viața unei comunități în curs de constituire.

Făceam ultimele pregătiri înainte de mutare și într-o seară, doborât de oboseală, am rămas să dorm acolo. Nu era o premieră, se mai întâmplase. Alături, la 106, locuia de puțin timp un băiat singur, necăsătorit, care avea o pasiune specială pentru petrecerile nocturne, foarte zgomotoase. Aproape zilnic, punea la încercare nervii și răbdarea vecinilor. Cu gândul la programul încărcat de a doua zi, pe la ora 21:00 m-am așezat comod în pat. Mă chinuiam de ceva vreme să termin de citit o carte. „Moș Ene”, bată-l vina, îmi zădărnicea de fiecare dată efortul. Se auzeau deja, în surdină, voci amestecate și o muzică zbuciumată, departe de gustul meu.

Fundalul sonor nu era deranjant. Am încercat să citesc dar, încă o dată, somnul m-a dovedit.

M-au trezit, pe la ora 01:00, strigătele unor cetățeni din blocul de vizavi, asezonate cu înjurături pitorești, care imperativ le solicitau petrecăreților de la 106 să reducă volumul muzicii. Riposta verbală a acestora, împleticită, obraznică, neconvingătoare, dovedea că erau mangă. Cei împiedicați să doarmă i-au amenințat cu miliția. Ca răspuns, cu creierul amorțit de alcool, unul din hoarda dezlănțuită a scos boxele pe balcon și a dat volumul la maxim. Răsuna cartierul. Odihna mea se dusese dracu. Mă uitam cum, rând pe rând, se aprindeau luminile la ferestrele blocurilor din jur. Atunci mi-a venit ideea. De la lumină o să li se tragă!

***

Aveam în trusa de scule pentru electricieni o „jucărie” (pe care o am și azi) numai bună să readucă liniștea. Este un patron electroizolant care înlocuiește patronul fuzibil din componența siguranțelor de joasă tensiune cu capac, la acea vreme practic generalizate, sub diverse forme constructive, în instalațiile de utilizare a energiei electrice. Se montează și se demontează cu ajutorul unei chei cu profil special, fabricate după un procedeu care nu este la îndemâna oricărui meșterici.

 

O bucșă metalică înlocuiește capacul de porțelan. Aceasta se rotește liber în ambele sensuri făcând imposibilă manevrarea patronului electroizolant, altfel decât cu cheia potrivită. A fost născocit de un tehnician de la I.R.E. Iași. Îl utilizam la izolarea circuitelor pe care se executau lucrări, împiedicând punerea neautorizată sub tensiune a acestora sau la întreruperea furnizării energiei electrice în cazul consumatorilor cu probleme.

  ***

I-am lăsat pe băieți sfădindu-se cu cei de peste drum și am trecut la acțiune. Firida de Distribuție și de Contorizare pe Palier (F.D.C.P.) se afla la doi pași de ușa mea. Circuitele erau identificate și inscripționate de mine. Cu o lanternă bună, căci cele două lămpi de pe culoar nu funcționau, operațiunea a fost floare la ureche.

În zece secunde i-am executat, le-am „luat curentul”, le-am stins lumina, s-a făcut liniște. Au mai bodogănit o vreme, mai întâi în casă, apoi pe palier, încercând să repare „defecțiunea”. La ora 02:00 dormeam.

După prânz, în drum spre o importantă stație electrică din zonă, m-am oprit acasă și am recuperat „jucăria”. Cei doi colegi care mă însoțeau s-au prăpădit de râs când le-am mărturisit la ce o folosisem.

Cu vecinul de la 106 am avut doar relații de bună vecinătate. Adică ne salutam politicos: Bună dimineața!, Bună ziua! … și atât. N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat în acea noapte. Cred că avea totuși o bănuială.

Portrete și întâmplări (V) Beton marca B300… 300 $

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Dimineața, după 8:30, se făcea liniște și timp de o oră – o oră și jumătate mă puteam ocupa, fără să fiu deranjat, de corespondență. Societatea românească se mișca și producea de la o zi la alta mai multe hârtii. Cum de la vlădică până la opincă toată lumea are nevoie de energie electrică, se adunau mulțime de solicitări, unele chiar importante, care aveau nevoie de rezolvare neîntârziată, plus corespondența internă: reglementări, ordine, informări, instrucțiuni, raportări, circulare și câte altele.

Se anunța o zi obișnuită, calmă și frumoasă, din primăvara anului 1993. Era vremea când, vorba lui Arghezi, „Domnii pomi și-au pierdut bărbăția și au devenit niște mirese”. Teancul din fața mea se subția în ritm alert. Deja mă gândeam la deplasarea pe care urma să o fac la Portul 30 Decembrie, pe Argeș, și la Sistemul de irigații Jilava. Șoferul a întrebat cât mai întârziem. Avea ceva de meșterit la mașină și voia să meargă alături la autobază. I-am tăiat elanul spunându-i că plecăm în zece minute.

***

Ne confruntam cu devastarea instalațiilor energetice care alimentau marile lucrări hidrotehnice din Ilfov (canalul Dunăre – București, sistemele de irigații) și furtul metalelor neferoase (cupru, aluminiu, alamă). Întreruperea lucrărilor și lăsarea de izbeliște a șantierelor favorizau activitatea întreprinzătorilor balaoacheși. Miliția/Poliția nu vedea, nu auzea, nu voia să știe. Făcuserăm zeci de sesizări, plângeri, informări la toate instituțiile care ne-ar fi putut ajuta făcându-și numai datoria, conform atribuțiilor legale. Nimeni nu reacționa. Unii ne sugerau să le păzim dovedindu-ne astfel că nu aveau habar despre ce este vorba. Am avut parte și de întâmplări halucinante care ne-au întărit convingerea că suntem singuri.

După ce Punctul de Alimentare al sistemului de irigații dintr-o localitate cunoscută a fost „vizitat”, unul dintre colegi, maistrul A.V., a mers la postul de poliție cu o reclamație scrisă, însoțită de fotografii de la locul faptei și, foarte important, de informații credibile despre niște posibili făptași. Șeful de post, răsturnat în scaun și cu picioarele pe birou, l-a ascultat plictisit privind lung pe fereastră. Când a pronunțat numele bănuiților milițianul a sărit ca ars:

– Auzi bă! Ce p…a mătii! Vrei să-ți dovedesc că voi, ăștia de la I.R.E.B. le-ați furat?

Au trecut câteva luni și milițianul cu haină de polițist a fost arestat. Pentru protecția pe care le-o acordase unor grupări de infractori, încă dinainte de ’89, s-a căptușit cu un concediu lung în penitenciarele patriei. Tărășenia a făcut carieră în presa vremii.

Una peste alta, toate eforturile noastre au fost aproape în zadar. Am reușit să demontăm echipamentele care puteau fi demontate și să le depozităm în siguranță. În rest s-a furat tot, absolut tot. Refacerea acelor instalații electrice antrenează azi o cheltuială imensă.

***

Închisesem mapa și îmi adunam lucrurile: casca de protecție, cizmele electrizolante, binoclul și stația de radio portabilă. Aveam de puțin timp un sistem modern de comunicații și primisem în dotare o bijuterie marca Motorola. Firul gândurilor mi-a fost întrerupt de o discuție purtată pe ton ridicat în antecameră, acolo unde lucrau cei doi tineri tehnicieni cu pregătirea lucrului, un băiat și o fată, care, pe apucate, făceau și muncă de secretariat. Foarte vehement, cineva solicita să-mi vorbească numaidecât forțând intrarea în birou deși colegii îi explicau că va trebui să aștepte câteva minute.  Cum omul nu se dădea bătut, am deschis larg ușa. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, statură medie, brunețel, corect, chiar elegant, îmbrăcat m-a abordat direct:

– Domnul Mocanu?

– Da!

– Mă numesc B……i și vreau să vorbesc cu dumneata!

Nu era primul agitat care mă căuta. Știam că cel mai eficient tratament pentru a-l liniști era comportamentul normal, amabil, calm, așa că l-am invitat în birou.

– Poftiți! Luați loc! Mă pregăteam să plec. Ce vă aduce la mine?

– Domne, eu am fost director în Primăria Capitalei. Nu plecați nicăieri, mergeți cu mine să vedeți un amplasament și să-mi spuneți dacă sunt probleme cu energia electrică. Eu vă duc, eu vă aduc înapoi!

– Astăzi nu se poate. Am deja un program stabilit. Vă dau pe altcineva, foarte calificat, să vă însoțească.

– În niciun caz! Nu plec de aici fără dumneata. Avea un soi de disperare pe care încerca să o tempereze. Probabil ceva foarte important îl punea pe jar. Mai văzusem asta.

– Unde se află amplasamentul? Știți sigur că e în zona mea de responsabilitate?

– Da! Cel care m-a trimis la dumneata se pricepe.

– Apropo! Cine v-a trimis? Îl cunosc?

– Nu pot să vă spun dar vă cunoaște. Hai să mergem! Până la prânz trebuie să știu ce e cu terenul ăla.

Eram sigur că cel care-l îndrumase la mine făcea parte din breaslă. Puțin probabil ca altcineva să cunoască limitele teritoriale ale unității conduse de mine. Astea nu erau informații publice. Și astfel, în numele solidarității dintre oamenii rețelelor electrice, am cedat.

– Bine, vă însoțesc dar cu o condiție: când terminăm mă duceți în Jilava. Ce ziceți?

– De acord! Mai încape vorbă?

Programul zilei era parțial compromis. La 30 Decembrie nu mai aveam cum să ajung. Colegii implicați au fost informați și am stabilit că vor pleca spre Jilava când îi voi anunța eu. Șoferul a primit liber să se ocupe de ale lui urmând ca la momentul potrivit să vină după mine. Am luat stația de radio și însoțit de ciudatul vizitator am pornit spre o destinație necunoscută.

Omul avea o mașină pricopsită. O parcase în curte nesocotind indicatoarele care interziceau accesul, cu excepția autospecialelor I.R.E.B. Mai păstra îndrăzneala tipică unei anumite categorii de demnitari promovați de partidul comunist.

Pe drum a devenit mai vorbăreț, a început să-mi dea detalii. Era proprietarul unei fabricii de betoane și de mortare, situate undeva în zona Delea Nouă – Delea Veche. O știam. Fusese construită înainte de ’89 pe un teren eliberat prin demolarea unor case frumoase pentru a susține elanul sistematizării din jurul Căii Călărașilor. Deranjul, cunoscut sub numele de revoluție, a pus capăt demolărilor și a pulverizat șantierele. „Betoniera” rămăsese fără beneficiari. Pentru a nu o lăsa să se prăpădească, a fost cumpărată de un director din Primăria Generală. Știa drumul, știa ușa, știa s-o deschidă. Unul mai nimerit nici că se putea.

Piața creștea vertiginos, nu mai făcea față comenzilor iar autoritățile îl forțau să elibereze locul și să-și mute șandramaua în afara orașului. Găsise un loc pe care îl considera potrivit. Seara trebuia să semneze contractul de vânzare–cumpărare. În ultimul moment, cei ce se ocupau de mutarea betonierei și de extinderea ei i-au pus problema alimentării cu energie electrică. Nu știa să răspundă. Presat de timp a apelat la un cunoscut și acela l-a îndreptat spre mine.

Traseul pe care ne deplasam ducea către Sud. Sporovăind, drumul părea mai scurt și am ajuns pe Vitan.

Începeam să înțeleg încotro mergem. Când am intrat pe Energeticienilor n-am mai avut niciun dubiu. În fața CET-ului a virat la dreapta pe Releului, apoi la stânga pe Splai (se circula în ambele sensuri pe malul stâng al Dâmboviței) și a luat-o voinicește spre Glina. După ce am depășit drumul de țară care continua strada Ilioara pe lângă baza de producție Energomontaj (azi prelungirea bulevardului Nicolae Grigorescu) a oprit pe câmp în dreptul stâlpului de traversare peste Dâmbovița al Liniei Electrice Aeriene (L.E.A.) 110kV care alimentează stația Popești Leordeni amplasată pe platforma industrială Danubiana.

Cunoșteam locul din copilărie. Acolo cultivau cioplenii varză și conopidă și tot acolo, iarna, tata vâna iepuri. Am făcut câțiva pași și mi-a arătat un teren măricel, cam un hectar, măsurat și trasat de topometru. Mai mult de jumătate din acesta se afla în culoarul pe protecție al „pachetului” de patru L.E.A. 110kV prin care se evacuează puterea produsă în C.E.T. București Sud, chiar sub conductoare. Eram în încurcătură. O alegere mai proastă pentru a amplasa o fabrică de betoane nu se putea. Nu știam cum să abordez chestiunea.

Adevărul gol–goluț, spus abrupt mi s-a părut totuși cea mai bună soluție, așa că i-am dat drumul:

– Domnule B…i, s-ar putea să vă dezamăgesc dar pe terenul ăsta nu veți face decât agricultură. Cea mai mare parte se află sub liniile electrice de 110kV și tocmai acolo, atât cât mă pricep, doriți să amplasați buncăre, benzi transportoare și alte fierătanii înalte. Are un regim special, reglementat prin lege. Este așa numitul culoar de protecție în perimetrul căruia nu se poate construi nimic.

– Domne glumești?

– Nu, nu glumesc! Dacă vă apucați de agricultură vă recomand să cultivați lucernă sau arbuști fructiferi: coacăz, afin, zmeur, agriș. Le merge de minune în câmpuri electrice intense.

– Cultiv pe dracu!

– Eu zic să nu fiți supărat. Chiar dacă terenul nu avea restricția asta, are altă belea. Alimentarea cu energie electrică este o problemă, tehnic complicată și financiar foarte costisitoare. Singura sursă disponibilă se află pe malul celălalt, în complexul de sere. Cred că știți cum e legislația. Veți suporta cheltuiala iar la sfârșit ne veți preda instalațiile, fără plată.

– Hai domne! Ce s-a întâlnit hoțu cu prostu?

Era îngândurat, vădit descumpănit dar relaxat.

– N-aș fi vrut să vă dau planurile peste cap. O să găsiți alt teren și dacă se află în zona noastră, vă ajutăm cu bucurie, eu sau unul dintre colegii mei.

– Domnu Mocanu știți ce prostie era să fac? Dădeam o poală de bani pe un teren care nu-mi folosea la nimic și de care ar fi fost puțin probabil să scap. Băi din ce rahat m-ați scos!

Am mai zăbovit în bătaia soarelui vorbind ca doi vechi prieteni. Cred că-i făcea bine. În mașină, înainte de a pleca, și-a scos portofelul, a ales niște bancnote și mi le-a întins fără să spună nimic. L-am refuzat politicos dar foarte hotărât explicându-i că nu pentru asta l-am ajutat. S-a uitat lung, mustrător, la mine și mi-a îndesat banii în sân. I-am scos și i-am pus în buzunarul interior al jachetei.

Restul zilei a trecut fără incidente și nu mi-am amintit nici măcar o clipă de banii pe care-i țineam la piept. Seara, acasă, soția m-a implicat, fără voia mea, în plănuirea unor cheltuieli. Abea atunci am realizat că într-un buzunar am ceva ce ne-ar putea face efortul mai suportabil. Erau trei sute de… dolari! Când i-a văzut, consoarta m-a întrebat curioasă:

– De unde ai ăștia?

I-am povestit atunci pățania de peste zi.

– Ai luat tu bani? Doaa…mne, s-a întors lumea cu curu-n sus!

Da, am luat! A fost singura excepție într-o lungă carieră profesională. Așa am fost programat, să nu pun botul pe bani, să nu mă las ispitit de „ochiul dracului”, mai ales atunci când la schimb ar trebui să fac ceva nelegiuiri. M-am mulțumit cu beneficiile diverselor poziții sociale pe care, vremelnic, le-am ocupat.

Și slavă Domnului, n-au fost puține!

***

După circa doi ani, am aflat cine îl trimisese la mine pe domnul B….i: directorul C.M. de la I.D.E.B. Se cunoșteau bine din vremea când în București se demola și se construia cu frenezie. Cum amândoi răspundeau de investiții, au fost condamnați să colaboreze îndeaproape. C.M., profesionist cu o experiență impresionantă, a fost la originea multor lucruri bune înfăptuite pentru dezvoltarea sistemului de alimentare cu energie electrică a Bucureștiului. Un om de ispravă. Relațiile mele cu domnia sa erau corecte, oficiale, marcate de diferența dintre generațiile cărora aparțineam.

Ne-am întâlnit la o petrecere între colegi, avanpremieră tradițională a sărbătorilor de iarnă. Atunci, după ce am ciocnit un pahar cu vin, mi-a mulțumit pentru ajutorul acordat prietenului lui, omul de afaceri B…..i., mărturisindu-mi că el l-a povățuit să nu spună cine l-a îndrumat către mine. Credea că auzind numele, voi refuza să-l ajut pe cel aflat la strâmtoare. Zâmbind a recunoscut că s-a înșelat. Și am mai ciocnit un pahar!

La palavre cu nea Marin frizerul

scris de Ando

Am fost să mă tund. La nea Marin Olteanu, unde mă tund de aproape 20 de ani. M-am întristat când mi-a spus că are de gând să vânda frizeria. Problemele de sănătate nu-l mai lasă să stea in picioare atâtea ore zilnic. Are 74 de ani.

Mi-a plăcut întotdeauna să mă tund la nea Marin. Odată intrat în mica frizerie, parcă totul se potoleşte, se stinge şi vuietul perpetuu al circulaţiei de pe Mihai Bravu. Se aude numai ţăcănitul monoton al foarfecelor, zumzetul unei maşini electrice de tuns sau, cel mult, rafala unui feon. Şi discuţiile dintre clienţi şi frizer sunt molcome, tacticoase, parcă nelalocul lor în oraşul ăsta zgubilitic. Dacă tragi cu urechea, auzi câte-n lună şi-n stele.

Iar nea Marin cu nelipsitul halat alb şi scrobit e volubil, mereu amabil şi atent cu toţi: şi cu clienţii dar şi cu angajaţii. Cu el se leagă instantaneu, fără jenă, discuţia. Despre orice: despre politică sau despre preţuri, despre vreme sau despre cum era…înainte. Dar, nea Marin ştie, din respect pentru client, şi să-şi ţină gura când dă de unul mai taciturn.

Aşa că, fiind la sfârşit de program, ne-am întins “ca băieţii” la taifas.

– Ia zi nea Marine, te-ai gândit vreodată să te apuci de altceva?

– Da’ce, am avut timp să mă gândesc? Musai să faci ceva, mi-a zis mama, sunt vremuri grele, avem nevoie de bani. Şi uite aşa, la 14 ani am intrat ca ucenic la frizeria pe care o ţinea, pe Pantelimon, tatăl vitreg. Pe tăticu’ meu cel bun n-am apucat să-l cunosc. S-a prăpădit la Ţiganca, pe frontul din Basarabia.

Şi ce ucenicie am avut! Dar am deprins meserie… de pildă: mişcările. Toate manevrele cu pieptănul şi foarfeca trebuie făcute din încheietura mâinii, fără mişcări ample din coate, ca să controlezi permanent cât “iei” din părul omului. Seara, după o zi de muncă, mă frigeau încheieturile mâinilor, dar încet-încet m-am deprins…

Au urmat apoi doi ani de armată. Lângă Mangalia. Mamăăă, ce vântoase am mai tras în iernile alea de la malul mării. Parcă te lua pe sus! M-am descurcat şi acolo. Erau zile când tundeam şi douăzeci de inşi. Făceam cam 40 de lei. Erau bani! De la alţii primeam mâncare sau băutură. Le împărţeam cu colegii. Uite aşa, a trecut şi armata.

După armată, m-am angajat la cooperativa Higiena. Mai era una: Progresul. Nu după mult timp, prin ’60, s-au comasat şi i-a zis Igiena şi aşa a rămas şi azi. Îmi mergea bine: aveam clienţi, ieşea banul. Eram mereu fruntaş. Au vrut să mă bage în partid. Mă tot chemau la B.O.B. (Biroul Organizaţiei de Bază):

“Te-ai mai gândit tovaraşu’ Olteanu? Intri în partid?”

“Păi, să vedeţi, eu sunt singur, trebuie să am grijă şi de mama că nu mai are pe nimeni”… şi uite aşa, mă tot fofilam. M-au ţinut utecist până la 35 de ani dar, până la urmă, m-au lăsat în pace.

Ascultam în fiecare seară Vocea Americii şi gândul s-o iau, cumva, pe cont propriu nu-mi dădea pace.

Era în 1970. Am hotărât, împreună cu un bun coleg şi prieten, să fugim în America. Cum să facem? Se dădeau aprobări pentru excursii de cinci zile în Austria. Am plănuit să mergem şi să rămânem acolo, iar pe urmă să luăm calea Americii. Am depus cererile de excursie şi pentru răspuns ne-am dus în audienţă la preşedintele cooperativei – unul Săndulescu, om de treabă. Ne cunoştea, eram meseriaşi buni şi el plecase tot dintre noi.

“Băi bagabonţilor – ne-a zis – voi vreţi să rămâneţi acolo!”

Când ne-a luat aşa, ne-am ridicat şi am tăiat-o spre uşă.

“Staţi bă, fraierilor!” ne-a strigat Săndulescu: “Ce-o fi, o fi. Mă descurc eu.”

A chemat secretara cu cererile noastre şi ne-a dat aprobările.

Când a auzit mama ce am de gând, a început să plângă… Am renunţat. A renunţat şi colegul meu: “Marine, eu fără tine nu plec nicăieri”.

…apăruse legea care dădea voie la meşteşugari să-şi deschidă atelierele lor, aşa că în 1972, am dat examen de meşteşugar. Probă de lucru, cu comisie serioasă cu unul de la ministerul muncii şi unul de la ministerul învăţământului.

Şi nea Marin îmi arată o mică fotografie înrămată, agăţată lângă oglindă. Proba de lucru, o tunsoare impecabilă, de manechin. Păcat că, din cauza ramei, n-am putut s-o scanez:

Am luat examenul şi am primit cartea de meşteşugar:

Când au apărut însă noile instrucţiuni de aplicare, mi s-a tăiat elanul. Trebuia să ai vechime minimă de cinci ani (aveam) dar să fii şi pensionat pe caz de boală, revizuibil anual! M-am lăsat păgubaş. Nu suportam să stau în fiecare an cu sabia la gât: îmi dă sau nu-mi dă revizia. Sau, cine ştie cum modifică ăştia iar legea, cum făcuseră cu mandatarii! Aşa că mi-am văzut de treabă la cooperativă. Aveam deja clientela mea din care am şi acum oameni care vin la mine să se tundă. Uite, de pildă, profesorul Onaca, vestitul neurolog de la spitalul Floreasca, vine la mine de aproape 40 de ani!

A venit revoluţia, mi-a venit şi mie apa la moară! Dacă lucrasem numai în zonă, ochisem locul ăsta mai de demult.

Frizeria lui nea Marin Olteanu se află pe străduţa de legătură dintre Mihai Bravu şi Titu Maiorescu – prima la dreapta cum ieşi din pasajul Bucur Obor spre Bd. Ferdinand, între atelierul de vulcanizare şi spălătoria auto.

Cu aproximaţie, cam pe aici, dar la faţă, adică pe Mihai Bravu, se afla vestitul magazin al lui Predoleanu.

Aici, era doar o magherniţă, ceva de reparat dormeze. Tot anul ’90 am umblat după acte şi aprobări. Noroc că, aproape peste tot, dădeam de clienţi de-ai mei şi mă ajutau. Între timp, dă-i şi aleargă: să dai drumul la curent, la apă, la gaze. Construcţia prăvăliei. Fugi, pe urmă, la Târgovişte şi cumpără scaunele. A fost greu dar, în mai ’91, i-am dat drumul. Şi de atunci, sunt pe picioarele mele.

– Bine, dar matale erai meseriaş de vârf, nu un oarecare. Nu-ţi convenea să rămâi, în continuare, la cooperativă? Clienţi aveai, salariul-salariu , bacşişul-bacşiş, plus că nu te durea capul cu angajaţi, cu acte peste acte, taxe, controale?

-Nu, nu. Asta a fost gândirea mea din totdeauna: să fiu stăpân pe munca mea, să nu depind de nimeni.

Mă uitam la nea Marin. Se terminase programul, dar tot timpul cât am discutat, a dat cu mopul pe jos, a mai rânduit câte ceva ce nu i se părea în ordine pe poliţele lavoarelor, a verificat gazele.

– Şi cu clienţii, cum te împaci, pe care-i preferi?

– Foarte bine. Pe toţi îi tratez la fel. Dacă nu-ţi place de toţi clienţii, nu o duci bine. Singurii care mă supără sunt beţivii. Pe ăştia nu-i primesc. În rest, oricine e binevenit şi-l tratez cu acelaşi respect. Clientul are întotdeauna dreptate. Clientul e ca o mină de aur. Munceşti bine, el e mulţumit şi-ţi merge şi ţie bine.

Socoteala e simplă: 60 de ani de muncă. O să-mi lipsească Nea Marin.

Trezim copiii – interviu cu Leonard Andreescu

Cînd m-am apucat de Campania “Trezim Copiii” mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, că am nevoie de informaţii. Să sun la Salvaţi Copiii a fost cel mai la îndemînă lucru. Am apucat să spun despre ce mă gîndeam şi imediat primeam numărul de telefon al unui specialist – cineva care asta făcea: mergea pe stradă, căuta cazuri, se ocupa de copii şi de familiile lor. L-am sunat pe omul ăsta – Leonard Andreescu îl cheamă – şi după nici un minut vorbeam de parcă ne cunoşteam de multă vreme. L-am întrebat multe lucruri, i-am cerut sfaturi, l-am bătut la cap cu fel de fel de curiozităţi mărunte. După un timp ne-am dat seama – culmea potrivelii! – şi că stăm pe aceeaşi stradă.

Iar într-o zi l-am rugat să-mi dea un soi de interviu…

Leo, cîteva vorbe despre tine.

Lucrez cu “copiii străzii” din 1995 când am început că voluntar într-un proiect privat american. Am renunţat după circa 6 luni pentru că era ceva ciudat. După doi ani americanul a fost arestat – dovedit pedofil. Am continuat la DPC (SPPDCDH pe atunci) sector 6. Acolo am lucrat cu copiii străzii şi cu copiii delincvenţi. Cumva cele 2 categorii se suprapun, prima fiind aproape în totalitate inclusă în a doua. În 2001 am fost “racolat” de Salvaţi Copiii şi am continuat să lucrez cu copiii străzii permanenţi şi cu cei temporari (cei ce prestează activităţi lucrative pe stradă un oarecare număr de ore zilnic). Marea majoritate (peste 90 %) o reprezintă cei care cerşesc.

În toţi aceşti circa 15 ani de muncă pe stradă am întâlnit foarte multe cazuri diferite. Sunt familii, puţine ce-i drept, care sunt “aruncate” de situaţie în cerşetorie. Prin situaţie înţeleg lipsa banilor neapărat corelată cu lipsa educaţiei şi a informaţiei care duc la lipsă accesului la servicii sociale, medicale şi educaţionale de bază. Sunt şi familii, cele mai multe, care ştiu că este ilegal să foloseşti un copil la cerşit (legea 272 prevede pedepse de până la 7 ani de închisoare pentru adultul care îndeamnă sau forţează un copil să cerşească, agravant fiind faptul că adultul e părinte sau tutore legal. Şi Codul Penal sancţionează cerşetoria). Totuşi o fac pentru că legea nu este aplicată şi pentru că este foarte profitabil. Un copil poate “produce” între 70 şi 300 lei pe zi (acestea sunt limitele vehiculate chiar de copii. Desigur sunt şi unii care vorbesc de 10 – 30 de lei pe zi). În cazul acesta adulţii îi învăţa pe copii să mintă şi să se ferească de autorităţi dar şi de serviciile sociale ale ONG-urilor.

Ai întîlnit cazuri care să te facă să te gîndeşti că bebeluşii cerşetorilor sînt sedaţi?

În anumite situaţii am văzut, fără a avea posibilitatea să iau legatura cu ei din varii motive adulţi cu copii foarte mici care păreau a fi cufundaţi într-un somn profund de parcă erau anesteziaţi. Am întîlnit şi situaţii în care cei mici s-au dovedit a fi… papuşi.

Cîţi bebeluşi crezi că sînt folosiţi pentru cerşit? O estimare.

Este greu, dacă nu chiar imposibil, să avem un număr exact al celor care cerşesc. Ei se ascund, se mută dintr-un loc în altul, nu au acte de identitate, dau date false etc. Se pot face estimări şi ultima făcută de Salvaţi Copiii arată circa 1300 de copii şi tineri adulţi permanenţi şi temporari în Bucureşti.

Ce ar trebui să se întîmple, în mod ideal, în astfel de caz? Procedural şi legal.

În situaţia în care un copil este văzut cerşind, teoretic, în urmă unei sesizări de orice fel (telefonice, scrise verbale) făcute de orice persoană sau a autosesizarii serviciile sociale (atât autorităţi cât şi ong-uri) intervin pentru a rezolva situaţia. În urmă deplasării se face o prima identificare a copilului şi o evaluare a situaţiei. Dacă este singur autorităţile au obligaţia şi posibilitatea legală să-l ia şi să-l ducă într-un adăpost/centru până la stabilirea exactă a identităţii şi contactarea familiei. Asta o face poliţia la solicitarea DGASPC-ului. În funcţie de ce evidenţiază ancheta socială desfăşurată în familie se pot lau măsuri de sprijinire sau de sancţionare a familiei sau ambele. E mult de povestit aici şi nu cred că am acum timpul să detaliez dar cam astea sunt posibilităţile.

În astfel de cazuri trebuie să intervină Protecţia Copilului. De ce crezi că nu o face?

În practică nu se întâmplă aproape nimic deoarece nu sunt oameni care să meargă pe teren la sesizare, nu sunt pregătiţi (nu ştiu ce să facă şi cum şi nu cunosc legea) şi sunt demotivaţi de salariile mici (de parcă ar fi obligaţi să facă muncă asta pe banii ăştia) şi de faptul că nu sunt sprijiniţi de poliţie.

Poliţia nu intervine la solicitarea serviciilor sociale sau ale cetăţenilor, la 112, pentru că nu are oameni, nu are bani de combustibil, are alte priorităţi – cazuri serioase/grave (de parcă e mai grav faptul că cineva a fost păgubit prin furt de o sumă – fapt punctual fără repercusiuni grave pe termen lung – decât faptul că un copil e ţinut ore în şir pe stradă într-un mediu extrem de ostil şi toxic, nociv pentru fizic dar şi, mult mai grav pe termen lung, pentru psihic anulându-i-se şansa la o viaţă normală sau chiar la viaţă) şi nu cunoaşte legea. Mulţi poliţişti nici nu au auzit de 272. Am întâlnit şi cazuri în care poliţia minte că nu are date şi că nu poate proba caracterul repetat al faptei (este vorba de adulţi care trimit copii la cerşit şi care sunt organizaţi ca o reţea).

Problema caracterului repetat şi al gradului de pericol public sunt pricipalele obstacole legale şi principalele motive invocate de poliţie şi chiar şi de DGASPC-uri pentru lipsă de reacţie. Legea spune că trebuie probat primul şi că dacă al doilea e scăzut nu se impun sancţiuni drastice aşa că totul se rezumă cel mult la o amendă administrativă care nu e plătită.

Dacă statul nu-şi face treaba, poate fi constrîns să o facă. Iniţiativa noastră este o cale? Cum ar trebui continuată?

Poate că dacă fiecare ar face o sesizare scrisă cu număr de înregistrare avalanşă de sesizări i-ar obliga pe cei responsabili să intervină. Dacă ar mai apărea şi reveniri sau cereri de lămuriri ulterioare, fapt cât se poate de legal şi posibil, atunci chiar ar fi obligaţi să se mişte!

————————–

Dacă vedeţi un cerşetor cu un bebeluş dormind în braţe faceţi repede o poză cu mobilul. Trimiteţi aici pozele (nu uitaţi data şi locul exact) şi scriem noi la D.G.A.S.P.C.