despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din zbor

Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor.

Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.

îmblînzirea junglei

S-au făcut recent cîțiva pași pentru înfrumusețarea lacurilor Capitalei prin aducerea la lumină a unor bucăți bune a malurilor din zone ca Bordei și Floreasca în special.

Adăugînd umanizarea Căii Floreasca de-acum zece ani putem zice că progresul se simte.

Dar să nu ne amăgim: nu se poate merge pe lîngă lac peste tot; în continuare malurile-s blocate pe sute de metri de „riverani” și asta nu cred că se va schimba vreodată. Dar fitece petec amenajat e un cîștig.

Și cînd te uiți, așa, cu bunăvoință, n-arată chiar rău!

Se oglindesc, nepăsătoare, noile clădiri ce au schimbat pentru totdeauna orizontul

Nu pot decît să laud sobrietatea și decența amenajării – lipsită de încărcarea inutilă și apăsătoare pe care o găsim în parcurile refăcute de primăriile de sector.

Dar e păcat, însă, că se fac în continuare aceleași greșeli de gîndire.

Aleile astea late de nici trei metri nu fac decît să chinuie și să enerveze oamenii. A apus vremea cînd omul se plimba prin parc: acuma aleargă, merge cu bicla, cu rolele, cu trotineta, împinge cărucioare. Aleile nu mai trebuie să fie puchinoșenii ca cele ce duc spre ghena blocului, ci spații largi, generoase, îmbietoare cu loc pentru toată lumea și pentru toate ritmurile ei.

Cred, de asemenea, că trebuie să fie scoase din parcuri marile cluburi, terase și restaurante și înlocuite cu spații mai mici – dar nu mai puține! – unde să nu se poată ține paranghelii, nunți, cumetrii și evenimente: ideea e ca oamenii să se poată aduna și simți bine, într-o experiență care include întreg parcul.

Atîta pot!!

Dumnezeule mare, atîta i-a dus mintea!

La Muzeul Satului au transformat țîșnitoarea interbelică într-un cavou de beton.

Fraților, te apucă toate spumele – ce rost avea să facă toată treaba asta?

Și cum să mai crezi că muzeul mai e muzeu, că mai păstrează ceva viu și autentic?

Să mai aud replici dintr-alea pline de amărăciune, că „nu sînt bani”, că „nu sînt oameni”…

 

Cu toate astea, mai ales acum, în lumina dulce de toamnă, rămîne plăcut să faci o plimbare aici: și-n partea veche și-n partea nouă

La Grădina Botanică au omorît peștii.

Grădina Botanică e unul dintre cele mai mizerabile spații publice ale Capitalei. Paragina ei e uriașă. Sărăcăcioasă și neîngrijită, e un loc unde vedem pe viu cum totul decade.

Lăcușorul a fost ani de zile o cloacă galbenă. Puțea de murdar și de coclit ce era.

Văd c-a fost golit. O parte din apă a fost scoasă cu pompele și aruncată-n peluze. A ajuns și-n grădina cu trandafiri, înecînd-o.

… te uiți mai bine și vezi, în nămolul care se-ntărește, și peștii morți. I-au tras din lac și-au ajuns aici:

Mi se pare una din culmile mizeriei, a nesimțirii și-a nepăsării. Cum poți să-i lași așa, în văzul tuturor?

… și vorba aia, nu ești decît  „botanică” – un locșor luminat, care ține aprinsă flacăra iubirii de natură.

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

1948 – Proiectul Parcului Republicii în presa vremii

Ce se voia să fie în februarie ’48.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

ar fi și momentul să ne-apucăm de parcuri.

Bucureștiul are prea multe priorități de care nu se-ocupă nimeni, așa c-ar părea ridicol să ne ocupăm și de parcuri.

Pîn’la urmă, avem destule parcuri – așa cum sînt ele! – și-am putea să ne declarăm mulțumiți… că sînt.

Din păcate, așa cum sînt ele, nu-s deloc bune.

În București sînt două feluri de parcuri.

Avem parcurile de care se-ngrijesc primăriile de sector – I.O.R., Orășelul Copiilor, Lumea Copiilor, Drumul Taberei, ca să dăm niscai exemple. Întîlnim aici o grijă obositoare, costisitoare care are tendința să le transforme în țarcuri, nu în locuri libere și vesele.

… și avem parcurile de care „se ocupă” primăria cea mare – Herăstrău, Cișmigiu, Tineretului, Carol, Izvor. Găsim aici o delăsare uriașă, o minimă gospodărire – noroc că nu-s bucureștenii chiar așa mitocani precum ne speriem și nu strică și mai rău.

În lumina acestor realități, pare-a fi o veste excelentă ambiția sectorului 4 de-a lua și Parcul Tineretului spre transformare, curățire și aducere la lumină.

Dar ar fi, pe undeva, păcat: l-ar transforma într-un țarc corect, curat și colorat… și, din păcate, nu doar asta ar trebui să fie un parc.

Este vremea să-ncepem să ne gîndim serios la ce trebuie să scoatem din parcurile astea. Nu toate trebuie să colcăie de atracții și tiribombe; nu toate trebuie să găzduiască concerte și spectacole!

Dar asta presupune o oarece știință de-a desparte nevoia de distracție de cea de recreere… Și, mai ales, înțelegerea ideii că nu mai e nevoie ca un loc public chiar „să le aibă pe toate” – nu trebuie defel să fie așa.

Ia, bunăoară, să ne uităm la Herăstrău – la peluzele uriașe neîngrijite, la cotloanele pline de mizerie și paragină, la balta coclită care-nconjoară Insula Trandafirilor. Să ne îngrozim cum, seara, se aud bubuiturile muzicii peste lac – tu intri liniștit pe la Piața Scînteii și auzi zgomotul uriaș ce se rostogolește dinspre Bordei, de la toate terasele ce s-au întins pe mal. La aproape un veac de cînd parcul ăsta a fost creat, zic că a sosit și vremea să-l refacem, să-l reinventăm; să delimităm clar zonele unde se pot ține evenimente, să curățim părțile căzute.

Săracu’ Cișmigiu! – de aici ar trebui să dispară pentru totdeauna tîrgurile tradiționale, căsuțele, concertele; să i se păstreze izul de grădină, de loc cochet, de oază cuminte.

Iar frumosul parc Carol ar avea nevoie de-o redefinire prin care să i se pună-n valoare amprenta istorică, pe lîngă cuvenita reîmprospătare…

Cumva, trebuie să ne dăm seama cît folos am putea trage din aceste parcuri, dac-am renunța să le mai tratăm ca iarmaroace.

ritmul lui Băluță e uluitor

Bat sectorul 4 destul de des ca să-mi sară-n ochi ritmul în care primarul Băluță face treburi pe-aici.

S-a apucat de-o dată de Șoseaua Berceni, de Metalurgiei, de Racoviță, de Brîncoveanu, de Tineretului – lărgiri unde se putea, strîmtări unde era cazul, parcări, bucăți pietonale. Printre idei bune găsim destule proaste: să vedem cînd o fi gata cum or fi primite cu toatele.

Odată-n plus, vedem cum un vătaf de sector se descurcă mai bine și mai repede în astfel de situații decît administrația centrală: am ajuns să ne uimească normalitatea de-a avea un bulevard cu marcajele rutiere vopsite imediat după asfaltare!

Și iar te minunezi cum de ceilalți primari nu-s în stare să măture cît face un haplea ca ăsta.

Băluță a terminat parcarea de la Palatul Copiilor (unde era maidanul infect rămas în urma fostului poligon auto de pe timpuri) – și parcarea asta uriașă e plină-n zi de weekend; cei ce vin în parc găsesc lesne cum să-și lase mașina.

Și dacă te bagi în parc, vezi schimbări, îmbunătățiri și simplificări ale piedonismelor din anii trecuți – dar în tot acest avînt, Băluță trece cu bocancii peste o parte din lucrurile bune care mergeau, care aveau – sau puteau avea – un rost! Chioșcul acela răcoritor cu perdele cu apă nu mai funcționează de mai bine de doi ani. Ceasurile care băteau din clopoțel au fost dezafectate. Fortul indienilor zace și azi închis. Din Biblioteca publică – nefolosită niciodată ca atare – cad bucăți de gresie-n capul oamenilor.

Și – peste toate! – nici acum nu s-a făcut nimic cu aleea lată de-un metru mărginită de-un șanț care leagă parcul de sus cu cel de jos.

din zbor

de Ando și HM

Să mai și urmărim ce se mai petrece cu micile noastre subiecte.

Unu! S-au luat – după un an de tîmpeală – hîrdaiele cu pomișori din fața Cișmigiului, care ascundeau gardul infect de cei ce treceau pe Bulevard.

Doi! A dispărut duba mizeră din spatele hotelului „Irisa” – cea folosită pe post de magazie.

Trei! După cinci ani „Mega Image” a scumpit cu un leu meniul acela de prînz la cutie. Acuma-i 11 lei.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

parcare în loc de maidan infect, nu întrutotul cea mai proastă idee

Din bulevardul Tineretului, între drumul ce urcă spre Polivalentă și Palatul Pionierilor, se găsește un maidan lung, plin de bălării. Pe-o bucată din el ființa, demult, un mic poligon auto; din cînd în cînd se mai așează aci cîte-un circ ambulant.

În rest, infecție și mizerie – ceva ce numim „spațiu verde” și ne luptăm să nu se betoneze.

Cuminte ar fi să se extindă parcul adiacent, Lumea Copiilor. Estimp, Primăria din sectorul 4 l-ar vrea parcare…

Ei, ce să facem cu maidanul?

Hai să vedem ce-i aici – și de ce vine lumea aici.

Aici e un complex uriaș de parcuri: Tineretului și Lumea Copiilor (jos) și Orășelul Copiilor (sus). Mai ales în week-endurile însorite ale Primăverii, cînd tot omul iese din casă, parcurile sînt pline. Vin oameni de peste tot – și e normal să vină. Sînt cele mai atractive parcuri pentru familiile cu copii. Locuri de joacă nenumărate; tiribombe; gogoși; tîrguri și evenimente.

Chiar este un loc care te-atrage – și numărul atracțiilor crește; primăria actuală îndesește în disperare caruselele și tiribombele.

Cum ar veni, tot mai mulți oameni vin aici; și tot mai mulți vor veni pe viitor!

Actuala ofertă de locuri de parcare e depășită în weekend. Se produc gîtuituri – nervi, timp pierdut.

Deci, e nevoie de parcare, nu?

Deși parcarea asta ar fi folosită, cu adevărat, doar în momente de vîrf; în timpul săptămînii ar sta goală, toamna ar sta goală, iarna la fel… Sau, mă rog, poate-ar folosi-o locuitorii de peste drum, ce șed la blocuri.

Dar dacă extindem parcul pe maidan – sau construim un alt punct de interes și de atracție – înseamnă că vor veni și mai multe mașini… și că nevoia de parcare va fi și mai cumplită.

Nu-i o decizie ușor de luat!

Nu; pentru că nu putem cere nimănui să nu vină cu mașina-n parc. Nu atîta vreme cît acest parc uriaș este singurul din București dedicat copiilor. Nu atîta vreme cît nimeni nu poate fi silit să piardă trei sferturi de ceas, venind aici schimbînd două mijloace de transport în comun, în loc să facă zece-cinșpe minute cu mașina. Nu atîta vreme cît timpul nici unei familii nu e o resursă nelimitată și nimeni nu trebuie să se simtă prost pentru că vrea să petreacă cît mai mult timp făcînd lucruri împreună, în loc să aștepte tramvaie împreună. Nu atîta vreme cît aici vin oameni care n-au cum altfel – decît cu mașina lor – să iasă din cartierul în care stau.

la partea cea nouă din Muzeul Satului

Frumusețea Capitalei noastre-i că poți face unele lucruri de nenumărate ori, fără să-ți vină plictisul. De cîte ori n-am trecut, bunăoară, pe la Muzeul Satului, fără să-mi pară că-i același loc! De fiecare dată l-am văzut ba cu alți ochi, ba cu alt chef, ba cu fii-mea la altă vîrstă; și nu pot zice că mi-a ajuns.

În plus, de cîte ori l-am vizitat… naiba știe cum, n-am ajuns în partea sa nouă; ciudat… dar plăcut – ca o bucată de tort păstrată pentru-a doua zi.

Am trecut pe-aici acum, pe mijloc de Noiembrie, cînd e atît de frumos să te plimbi! Soarele te-ncălzește bine de pe la zece dimineața și ai cîteva ore bune de plimbare; de-abia după trei dup-amiaza începe să te-ncerce cîte-o umbră friguroasă și-ți dai seama că mai e prea puțin pîn-se lasă seara…

Frumos, liniște și lărgămînt pe-aici, prin partea nouă a muzeului! Case – nu multe; risipite ici-colo, ca s-ai loc să le-admiri și să le faci poze. E și-un măgar – unul adevărat, nu dintr-ăla cu permis auto – și-o mînă de oi și de capre care vin să le scarpini. Mîțele ți se unduiesc pe la glezne, geloase că nu le mai fotografiezi doar pe ele; e drăguț – chiar e așa de drăguț c-am uitat să fac și poze: de-abia am adunat cîteva!

Sînt și lipsuri.

Nu toate casele-s deschise. Nu toate casele deschise se pot vedea bine și-n totalitate – sînt odăi pe care doar le ghicești. Nu pricepi cum funcționează cine știe ce piuă veche, cine știe ce mecanism, ce moară. Nu prea vezi cum se trăia. E loc prea mult nefolosit – se pot ține chestii interesante, interactive și drăguțe-n hanuri – și, mai ales, ai vrea, cumva, să-ți treacă și prin stomac experiența vizitei: să poți gusta, să poți mînca, să poți adăsta la o masă cu ceva bun.

Da’ tot îi frumos; frumos ca zilele astea frumoase de toamnă.