despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Ce facem cu Pădurea Băneasa?

S-a vorbit, zilele astea, de o dorință a Capitalei de-a prelua o bucată din Pădurea Băneasa în scopuri – să zicem așa – recreaționale ce presupun, firește, amenajări și cu siguranță ceva tăieri de copaci.

Tunete și fulgere! O să dispară pădurea, „plămînul verde”… dar halal plămîn: un plămîn care-i plin azi de gunoaie, căcați, buruiene!

Situația Pădurii Băneasa e un subiect ce cu siguranță trebuie luat de coarne; că administrația de-acum nu e cea care-i în stare să facă asta, e altă discuție!

La ce ne folosește Pădurea Băneasa, dacă noi – bucureștenii – n-avem ce să facem în ea, decît să ne căcăm la lizieră?

Și, mai ales, de ce Pădurea Băneasa nu-i a noastră, a bucureștenilor?

De ce să nu o putem transforma într-o zonă uriașă de agrement, de recreere, de plăcută și sigură petrecere a timpului?

De ce bucureșteanul trebuie să caute și aer curat și ceva amenajat și civilizat doar cu ajutorul mașinii, ducîndu-se la kilometri buni de Capitală și plătind bani frumoși pe bilete de intrare în felurite parcuri particulare?

Fix la marginea orașului nostru – în orice direcție – găsim pîlcuri de pădure în care nimeni nu poate să petreacă o clipă minunată, în afară de șoferii care se ușurează-ntre copaci! Eram mai deștepți acum un secol, cînd noi – bucureștenii – ne-am pus în cap să amenajăm Herăstrăul, Snagovul și… da!… și Pădurea Băneasa însăși, știind că o Capitală are nevoie de locuri accesibile unde oamenii să se poată simți bine.

Precum Bucureștiul ar trebui să fie stăpîn pe Dîmbovița, pe Metrou, pe centralele termice care lucrează numai în beneficiul orășenesc, la fel ar trebui să poată să dispună de pădurile sale.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

din zbor

Nu trece vară fără să caut răcoarea, liniștea și frumusețea serii bucureștene din parcul Izvor.

Cînd mă gîndesc că-i deja al zecelea an de stat pe iarbă, de hodinit pe bancă, de făcut primi pași, de cocoțat pe tobogane, de fugit după maimuțe care-nvață să se dea pe triciclete, trotinete și biciclete îmi dau seama cîtă nevoie am de bucata asta simplă și verde din București și cîtă bucurie-mi aduce.

nu, nu e loc, dar ceva trebuie să facem

Conviețuirea în cartier are destule neajunsuri: în Capitală, desigur, ne confruntăm cu lipsa mare a locurilor unde oamenii se pot strînge!

Îndesirea blocurilor din anii ’70-80, urmată de creșterea înspăimîntătoare a numărului de mașini din zilele noastre, a făcut ca orice spațiu aparent liber dintre blocuri să dispară.

Iar în noile cartiere rezidențiale ivite în ultimii ani la marginile Bucureștiului lipsurile acestea-s chiar și mai mari: blocurile sînt și mai îngrămădite, aleile-s și mai strîmte iar locurile verzi și de joacă sînt minuscule.

Cu străduință se mențin – între blocurile din cartierele de locuit mai vechi – o seamă de locuri de joacă unde părinții-și pot duce copiii.

Din cauza aglomerației, aceste locuri de joacă sînt folosite în exces și primăriile de-abia prididesc să le-ntrețină și să le păstreze cît de cît curat.

După cum știm însă, odată ce se lasă seara și cei mici pleacă acasă, aceste locuri de joacă sînt preluate de adolescenți, care trebuie și ei să se-ntîlnească pe undeva; să iasă; să se adune; să facă ceva!

Ei n-au absolut nici o șansă reală de a face ceva – altceva decît să stea pe-o bancă și să spargă semințe: nu au unde să joace un fotbal, un baschet, să se-ntreacă-n figuri cu rolele: să socializeze, căci de fapt de asta au nevoie.

Și nu barul ori cîrciuma e punctul social de întîlnire alternativ care atrage tînărul, ci casa de pariuri – instituție prezentă la fiecare colț – prea accesibilă și ademenitoare.

Obtuzitatea administrațiilor noastre locale este uriașă: în tot acest timp curțile școlilor din cartiere șed sub lacăt, căci cel mai lesne lucru pentru un „gospodar” e să-nchidă și să interzică.

E atîta nevoie de flexibilitate-n folosul adolescenților: și asta-nseamă deschiderea oricărui spațiu care se poate valorifica. Uneori nici școlile nu-s amplasate prielnic, dar există în continuare loc în orașul nostru; pe timp frumos se pot găsi absolut oriunde – chiar și-n cel mai îngrămădit cvartal de blocuri de zece etaje – niște metri pătrați de alee ori de parcaj unde se pot improviza, o seară pe săptămînă prin rotație, terenuri sportive.

Nevoia aceasta este, cu siguranță, mai importantă decît cea a riveranului de a-și pune mașina la zece metri de intrarea-n bloc!

Dar e nevoie să privim altfel lucrurile; e nevoie de-o conlucrare și de acea flexibilitate de care ziceam înainte: prin asta, de exemplu, se pot găsi în colțurile terenurilor folosite de supermarketurile venite în cartiere alți metri pătrați pentru adolescenți…

Nevoia asta, în primul rînd, trebuie înțeleasă, trebuie acceptată; și poate-nsemna, de asemenea, și să facem locul accesibil: acolo unde ne dăm seama că la doi-trei kilometri de aglomerarea de blocuri zac spații optime la care nu se poate ajunge din cauza lipsei traseelor de transport public urgența este să se poată lua direct din cartier un autobuz pîn-acolo.

îmblînzirea junglei

S-au făcut recent cîțiva pași pentru înfrumusețarea lacurilor Capitalei prin aducerea la lumină a unor bucăți bune a malurilor din zone ca Bordei și Floreasca în special.

Adăugînd umanizarea Căii Floreasca de-acum zece ani putem zice că progresul se simte.

Dar să nu ne amăgim: nu se poate merge pe lîngă lac peste tot; în continuare malurile-s blocate pe sute de metri de „riverani” și asta nu cred că se va schimba vreodată. Dar fitece petec amenajat e un cîștig.

Și cînd te uiți, așa, cu bunăvoință, n-arată chiar rău!

Se oglindesc, nepăsătoare, noile clădiri ce au schimbat pentru totdeauna orizontul

Nu pot decît să laud sobrietatea și decența amenajării – lipsită de încărcarea inutilă și apăsătoare pe care o găsim în parcurile refăcute de primăriile de sector.

Dar e păcat, însă, că se fac în continuare aceleași greșeli de gîndire.

Aleile astea late de nici trei metri nu fac decît să chinuie și să enerveze oamenii. A apus vremea cînd omul se plimba prin parc: acuma aleargă, merge cu bicla, cu rolele, cu trotineta, împinge cărucioare. Aleile nu mai trebuie să fie puchinoșenii ca cele ce duc spre ghena blocului, ci spații largi, generoase, îmbietoare cu loc pentru toată lumea și pentru toate ritmurile ei.

Cred, de asemenea, că trebuie să fie scoase din parcuri marile cluburi, terase și restaurante și înlocuite cu spații mai mici – dar nu mai puține! – unde să nu se poată ține paranghelii, nunți, cumetrii și evenimente: ideea e ca oamenii să se poată aduna și simți bine, într-o experiență care include întreg parcul.

ce de mizerie.

Fuse un weekend plin în București, așa cum îi șade lui bine acuma, pe-nceput de vreme călduroasă. Se ținu „Noaptea muzeelor”, fură concerte, mitinguri – e la mintea cocoșului că atîta amar de populație care iese pe stradă face nu doar buluceală, ci și mizerie.

Nu se poate altminterea: oamenii vor să se simtă bine, să bea un suc, să-și cumpere ceva delicios!

Ca urmare, duminecă seara centrul era plin de gunoaiele nestrînse cum trebuie.

Mă oprii în frumoasa grădină a Ateneului, acolo unde iureșul orașului se stinge frumos, la ceasul asfințitului.

Și mă-ngrozii de uriașa cantitate de mizerie aruncată pe jos, pe lîngă coșurile de gunoi pline.

Și să mă iertați: mă-ngrozii de nenumăratele cutii de ecleruri cumpărate de la „French revolution”, magazinașul celebru de lîngă Ateneu.

Nu, nu erau aruncate pe jos nici cartoane de mici, nici cutii de bere ieftină, nici coji de salam, nici pungi de semințe – erau cutii de ecleruri dintr-acelea care se vînd cu 16 lei bucata!

Nu-nțeleg, îmi pare rău că nu-nțeleg: cine are bani să dea 16 lei pe un ecler bun înseamnă că nu-i chiar așa, un fitecine. Ai putea zice, fără să-ți chinui prea mult creierul, că cine-și permite această mică tratație înțelege că nu trebuie s-arunci nimic pe jos!

La dracu: e coșul de gunoi plin? Ghinion: te duci o sută de metri mai încolo și-oi găsi altul care nu-i plin.

de departe, n-arată rău

… cătinel, cătinel, se pune la loc gardul Cișmigiului. E vopsit de vai de mama lui, cu-n pospai verde care-i deja zgîriat și julit.

Deocamdată, e tot Tolbuhin!

scris de Ando

Despre trebuşoara asta am scris anul trecut.

Toamna aceasta, prin septembrie-octombrie, s-au făcut o serie de lucrări de reamenajare a părculeţului (cam aiurea, după mine, pentru că s-a distrus prea mult din vegetaţie). S-a montat, cu ocazia asta şi o firmă nouă la intrarea de pe bulevardul Pache, dar cu acelaşi nume -Tolbuhin – plus că acum, e şi… „luminoasă”!

Din ce se înţelege de pe pagina de facebook a viceprimarului Dan Cristian Popescu, „frâna” la noua denumire a parcului e pusă, „undeva”, la P.M.B., care P.M.B. ar ţine cont de un demers făcut de… Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg!?

Decizia de schimbare a denumirii parcului a fost luată ca urmare a solicitării cetățenilor din sectorul 2 și în urma unei ample consultări publice, precum și a unei întâlniri care a avut loc la sediul Primăriei sectorului 2 cu reprezentanții cetățenilor și organizațiilor civice, precum și cu un reprezentant al Ambasadei Federației Ruse la București. Consider că doleanțele cetățenilor din sectorul 2 sunt mai importante decât scrisoarea Guvernatorului orașului Sankt Petersburg”, a mai declarat Dan Cristian Popescu, viceprimarul Sectorului 2 conform sursei.

Acum, răsfoind proiectul de hotărâre amintit de viceprimar, aflăm că denumirile propuse sunt: Pache Protopopescu, Măriuca Zaharia şi Alexandr Soljeniţîn, clasament stabilit tot de dumnealui, printr-un sondaj online organizat – pe facebook – în rândul cetăţenilor din sector.

Din păcate, pentru că toată zavera miroase a hârâială politicianistă, mă opresc aici.

Cu siguranţă, sectorul 2 are probleme mult mai grele şi mai importante de rezolvat, aşa că – cel puţin, în acest caz – eu zic să rămânem pe formula arhi-tăbăcită: timpul le rezolvă pe toate!

de la cine să mai învățăm?

Mergem pe stradă și ni se toacă creierii, ni se macină simțul estetic: amenajări de spații verzi greoaie, obositoare, nefolositoare ne sar în ochi peste tot, pe oriunde ne-am uita.

Piedonisme, cum s-ar zice – deși prostul gust al lui Piedone a fost demult depășit…

Ne-ntrebăm, oare, de ce? Unde-s specialiștii, ăia care – la o adică – ar putea să ne dea un sfat privind amenajările publice?

Unde-s ăia care-ar ști cum să puie-n valoare o peluză, cu ce s-o orneze și dacă e nevoie s-o orneze?

Unde-s ăia care, treziți din somn la trei dimineața, ar putea să ne spună cu ce flori, boscheți și pomi să-nfrumusețăm orașul?

Ne-am putea gîndi, cu toată sinceritatea, la specialiștii Grădinii Botanice: unde să fie locul cel mai nimerit să iei lecții despre cum să faci ceva frumos cu plante, cu flori?

Și ne ducem la Grădina Botanică și vedem… vedem asta din poză.

Dacă pe cei de-aici atîta-i duce capu’ să facă, noi ce pretenții să mai avem de la primari, de la adepeuri, de la parcuri?

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

un praf cumplit

Nu merg des în parcul Sebastian, deși mi-i la o aruncătură de băț.

Mi se face greață de mizeria în care zace!

Fîntîna… nu mai funcționează; e astupată.

Iarba… s-a ars – trei sferturi din spațiul verde e numai țărînă, pămînt bătătorit. E mai multă iarbă-n țarcul dulăilor decît în preajma locurilor unde se joacă copiii!

Cînd treci pe aici te uluiește ceața care-nconjoară parcul.

Doar că nu e ceață; și nici dulcea lumină a-nserărilor de toamnă: e praf, un praf cumplit.

E mai mult praf în Parcul Sebastian decît pe șantierele din preajma Bucureștiului.