despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după jupîn…

… trecui să văz ce mai e prin parcul Național, cel în care fostul primar Onțanu multe chermeze-a mai făcut. Da, se simte absența jupînului; s-a paraginit, a decăzut…

Fîntîna „educatorilor” nu mai potolește setea nimănui – apa nu mai e potabilă. Ce ambiție ridicolă pe primarii ăștia – să sape fîntîni, în loc să monteze cît mai multe țîșnitori racordate la sistemul de apă curentă!

După cum am zis, lăsate-n plata Domnului, se văd mai abitir toate aiurelile făcute…

Mi se pare genial felu-n care s-au amestecat toate în pozele de mai sus. Arhitectură stalinistă grea – a teatrului de vară -; firescul Eminescu tronînd deasupra; gărduțul inept de fier care nu poate lipsi; dar și cuptoarele populare puse ca nuca-n perete…

E o mare ușurare pentru București că nu mai există alde Onțanu și Piedone; căci – surprinzător! – unui Vanghelie nu i-ar fi trăsnit niciodată mintea să facă asemenea kitschuri!

„La pedale” nu mai e

… anul ăsta nu s-a mai deschis centrul de închiriere de biciclete din Sectorul 1 – cel care funcționa în parcul Kiseleff sub numele de „La pedale”.

Păcat. Da: înainte de toate, bicicleta ar trebui să fie și un mijloc de transport public, și nu doar un moft de dat prin parc…

… dar aici puteai să-ți iei gratis o biclă mare ori mică și să te vînturi două ore nestingherit: era bine, chiar era.

Era plăcut.

Parcul Tineretului în presa vremii

de Ando și HM

Iată-ne cu vreo 50 de ani în urmă – „România Liberă” din 28 Iulie povestește despre cum urma să fie Parcul Tineretului…

… mai bogat decît îl știm azi – turn de belvedere, cascade, teatru de vară cu scena pe-o insulă – parcul prindea contur.

Ceva senzațional apărea pe 29 mai ’74 în „Scînteia” – un material despre viitorul parc al Tineretului numit provizoriu „Bucur-Parc”. Planurile erau generoase; niciodată nu au fost duse, însă, la îndeplinire. Nici bulevardul ce urma să urce dealul spre Brîncoveanu nu s-a mai făcut, așa cum se zice aici. Și nici toate atracțiile; Roata mare a fost pusă de-abia de Piedone, în zilele noastre (e dată jos de ceva vreme), telefericul, vaporașele nu-s…

Să privim mai de-aproape macheta!

Ambițios plan – partea sa nerealizată este uriașă!

… cine-a zis că e ușor?

Iată găliganul călare pe-o biclă mai scumpă decît mașina mea, îmbrăcat în costum de ciclist mai scump decît bicla mea… iată-l în parc, dumineca… frînă… stai… ocol… frînă… ocol.

Desigur, nu poți opri pe nimeni să se dea cu bicla-n parc, și nici nu trebuie. Doar că… la ce-ți folosește să te chinui tu și să-i chinui și pe ceilalți?

Dar nu-i vina oamenilor!

Este însă vremea să ne gîndim cu folos la conviețuirea noastră – s-o facem cît mai plăcută!

Să facem din bicicletă atît un mijloc de transport public bun cît și-un mijloc de distracție bun!

Poate-ar fi, deci, vremea să descurajăm închirierea de biciclete în parcuri doar pentru plimbare – și să încurajăm închirierea de biciclete pentru deplasarea de colo-colo.

În parc ar fi ideal să poți închiria biciclete pentru toți – dar toți – mari, mici și mititei: n-ai fi nevoit să-ți iei mașina cu tine, încărcînd-o cu bicle pentru toată familia. Și-ar fi cu adevărat ideal ca pe sfîrșit de săptămînă să extinzi parcul, oprind circulația rutieră pe cite-o arteră adiacentă, pentru ca lumea să aibă cît mai mult loc de vînturat…

Și da – cu adevărat ideal ar fi să poți ajunge, lesne, atît cu bicla, cît și cu transportul public în parc!

Ce risipă!

Așa știe „gospodarul”… mizeria se bagă sub preș.

Ca să nu se vadă urît – peste drum de Primăria mare proaspăt renovată – gardul coclit, ruginit și dărîmat al Cișmigiului a fost ascuns:

 

… din metru-n metru, cîte-un hîrdău cu-n pomișor…

Chiar sînt în orașul ăsta locuri care-ar merita să fie ascunse – sutele astea de pomișori nu trebuiau puși aici.

Cişmigiul, fără ceas…

scris de Ando

Poza din stânga e făcută în august 2010. Ceasul floral din Cişmigiu funcţiona, bine mersi.

Poza din dreapta e de acum câteva zile. Nu mai ştiu când, în acest interval, ceasul a fost desfiinţat. Acum, după cum se vede, în locul său e un banal rond cu flori. Desigur, mai încolo, pe peluza centrală, e montat unul din ceasurile cu „aur” ale lui Oprescu, dar parcă cel floral avea un alt chichirez, era un element aparte al parcului. Păcat!

Cișmigiul colorat

scris de Sonia Ratatouille

Oriunde te duci, copacii te întâmpină. Ei pot fi roz sau albi sau galbeni. Iarba vine împreună cu florile și miresmele lor.

      

Porumbeii erau cam nedumeriți când i-am pozat. Florile mi-au căzut în palmă. Albăstrele, rozalii și gălbioare, aleargă de bucurie.

 

Și câinii se jucau. Iarba verde a crescut.

  

Uite un porumbel! Ce lățos e câinele ăsta!

     

Și în continuare: „floricele pe alei – hai să le-admirăm, ce vrei!”

Cișmigiul în presa vremii II

… pîn-la primăvară… of, cît mai e! Da’ și cînd o da Soarele și-or ieși florile-n Cișmigiu… ce boierie!

Pîn-atunci, o poezie de Ion Pribeagu – a apărut în „România” din 12 Iulie ’48.

 

Am mai văzut ce-a scris și Ana Blandiana despre Cișmigiu. Iar Nell Cobar l-a portretizat așa bine pe Pribeagu…

din zbor

de Ando și HM

În aprilie ’39, „Ilustrațiunea Română” publică un articol despre frumusețea parcului Herăstrău – la vremea aceea numit Carol al II-lea -, bătînd obrazul bucureșteanului că nu-l apreciază cum se cuvine, fiindcă „se bucură numai cîteva doamne venite să facă mișcare pentru siluetă și cîțiva copii din împrejurimi”

Asanarea Colentinei îl înfrumusețase enorm (întrecea „cu mult” Hyde Park ori Jardin du Luxemburg, așa zicea articolul), dar încă era un parc tînăr, fără umbră ademenitoare.

Azi lucrurile s-au schimbat, știe orișicine. Herăstrău-i plin, chiar și-n zilele potrivnice plimbării. Cine mai are vreme să se uite de-i frumos ori urît? – oamenii-s atît de setoși de-o gură de aer. Herăstrăul e mult în urma vremii. Funcționalitatea-i șubredă; iar frumusețea… mă tem că frumusețea nu mai e vreo fală; deși n-ai cum s-o ocolești.

Pozele-s mai vechi, fiindc-am uitat de ele.

ar fi o șansă pentru adolescenți

… cît fuse vara de lungă ne-am petrecut vremea hușuind fel de fel de dîrlăi care-și făceau veacul prin fața blocului. Nu că făceau larmă; ci mizerie – multă mizerie! – era problema.

Da’ pe bune că-nțeleg: unde să se-aciuiască? Ce să facă? Cu ce să-și umple timpul?

În ultimii ani Bucureștiul nostru s-a mai sclivisit oleacă și s-a ales cu destule locuri de joacă pentru ăi mici. E-un lucru foarte bun.

Doar că ăștia mici cresc – și, după ce trec de 12-13 ani, nu prea mai au ce să facă.

Mă uit în urmă; pe vremea mea era, într-adevăr, mai simplu. Puteam juca fotbal, tenis cu piciorul, bambilici: și-o puteam face pentru că aveam unde. Strada era mai goală; mașinile parcate, un sfert; puteam juca un set dublu de tenis cu piciorul și să nu treacă nici o mașină ca să ne deranjeze.

Azi nu mai ai cum să faci asta – nu mai ai loc, nu mai ai cum. Strada-i sufocată și de mașini parcate, și de mașini care trec: nu mai știi pe-unde să te dai din calea lor.

Mai puteam merge, nestingheriți, în curtea școlii. Era loc să tragem – în același timp- vreo trei meciuri de fotbal. Cîte înserări reci, vinete, umede s-au lăsat peste noi, cei care dădeam cu picioru-n minge atunci.

Azi nici în curtea școlii nu mai poți face mare lucru. Paznicii nu te lasă să-ți faci de cap. Pe maidanul vesel s-a construit sală de sport, dar nu-i deschisă decît pentru ora de educație fizică, nu?

E o mare problemă – adolescenții n-au ce face, unde să se ducă, n-au șansa să aibă o activitate.

Sigur! Se pot strînge să joace fotbal pe vreun teren sintetic – la balon – dar n-au toți bani; n-au toți acces; n-au toți cum.

Ce-i de făcut? Zău că nu știu. Cum să le redăm strada? Cum am putea, bunăoară – să-nchidem, în fiecare seară, cîte-o stradă din cartier, pe care să se poată bate mingea, să se joace ping-pong sau să se-ntreacă skaterii? Ar fi, desigur, mai folositor decît să-nchizi un bulevard din centru pentru nimic! O fi greu de făcut? Sigur! Vecinii o să se plîngă de gălăgie și că n-au unde să parcheze – dar merită.

Da’ poate nu-i nevoie să-nchidem strada, deși nu-i deloc o idee nefolositoare. Avem încă în orașul nostru spații ce pot fi folosite: școlile încă au loc în curțile lor.

Cum-necum, școlile din cartiere trebuie să se deschidă comunității. Curtea școlii și terenul (și chiar sala de sport) trebuie să fie accesibile celor din vecini. Da – se strică, da, se degradează; dar e un cîștig pentru toată lumea. E o șansă pentru adolescenți să nu mai bea „redbull” și să sudeze țigările – și s-o ardă mai sănătos.

Eu așa văd. M-aș bucura să se-ntîmple asta: poate vom avea înțelepciunea s-o facem.