despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (11)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

După ce un număr de ani a practicat medicina, odată ajuns în alt sistem, acolo unde lucrurile se fac serios, unde oamenii pun preț pe calitate și unde totul se desfășoară după niște reguli foarte clare și stricte de care el, venit din țara lui „merge și așa”, nu avea habar, se simțea inutil, nu înțelegea ce i se cere și avea impresia că este un biet neprofesionist.  Capacitatea lui de adaptare, de improvizație l-a scos de cele mai multe ori din încurcătură Confruntat zi de zi cu regulile nu avea decât două posibilități: să se supună și să le respecte sau să se întoarcă de unde a venit.

Multe din cele pe care, ca medic, le făcea în Germania nu le făcuse acasă. De exemplu recoltarea sângelui. În România, operațiunea era considerată de competența asistentei. Ca urmare studenții la medicină o executau, dacă o executau, de câteva ori. Apoi, deveniți medici, nici grijă nu aveau. Se ocupa asistenta. Studenții de anul 3 din clinica germană în care lucra și studia ca rezident anul 4 recoltau sânge și aplicau  tratamente intravenoase mai bine ca el.  A recuperat repede dar constatarea a deschis o rană adâncă.

Într-o zi i-au atras atenția câțiva tineri mediciniști care adunați în jurul unei mese meștereau ceva. Erau foarte absorbiți de activitatea lor. Curios, s-a apropiat să vadă ce făceau. Pe picioare de porc executau incizii și  apoi le suturau exersând diverse tipuri de cusături și noduri chirurgicale. El învățase această tehnică în primii ani de rezidențiat, direct pe pacienții operați.

Avea acces nestingherit la toate aparatele din dotarea clinicii. Unele existau și acasă, la București, dar acolo stăteau sub cheie și cheia stătea la profesor. Dacă Brahmanul lipsea, medicii se descurcau cum puteau sau riscau să piardă bolnavul. I s-a întâmplat într-o gardă. Fără ajutorul unor colegi de la alt spital, povestea se termina rău.

Chelnerița a venit cu mâncarea. Comandaseră țipar în stil tailandez. Mâncarea era întotdeauna foarte bună, poate cea mai bună mâncare asiatică din oraș dar restaurantul întruchipa kitsch-ul desăvârșit. Pereții acoperiți cu bambus din plastic erau ornamentați cu tablouri reprezentând tigrii fosforescenți, la intrare trona fotografia familiei regale tailandeze iar boxele răspândeau muzică chinezească amintind de filmele cu Mao.

– Îmi urăsc viața!

– De ce spui așa?

– Pentru că îmi doresc să fiu acasă. Adică, nu că îmi doresc să fiu acasă…

– Îți dorești să se poată acasă.

– Exact, dacă aș putea învăța acasă ce învăț aici…

– Din păcate nu se poate și știi foarte bine asta. Cred că ne-ar prinde bine să mergem din când în când înapoi și să stăm câteva luni.

– Uneori simt că am nevoie de asta dar știu că voi începe să am constrângeri financiare.

– Ba mai mult, vei începe să ai constrângeri profesionale, vei realiza că nu ești lăsată să faci nimic. Pe cine interesează dacă înveți ceva sau nu, dacă îți faci treaba sau nu? Irosești tot ce-ai acumulat aici.

– Așa e! Uneori însă și oamenii ăștia de aici mă scot din minți. Nu știu altceva decât muncă, despre altceva nu discută, altceva nu există. Totul se învârte în jurul postului, a faptului că totul trebuie făcut serios, la timp și dacă de poate în cantitate cât mai mare. Îmi lipsește relaxarea meridională.  Îmi lipsesc oamenii care știu să mai și trăiască, să bea un pahar de vin la prânz, să închidă magazinul mai devreme pentru că au chef să facă sex sau pentru că pur și simplu nu mai au chef de muncă în ziua aia. În Germania așa ceva nu e de conceput. Plus că îmi doresc pur și simplu să merg pe stradă și să înțeleg tot ce se vorbește în jur, să mă ancorez în viața societății, să recunosc show-urile de televiziune și vedetele.

– Ne-au nenorocit ticăloșii ăștia! Am acumulat atâta ură încât cred că aș fi în stare să îi las să moară, să mă uit la ei cum își dau duhul fără să mișc un deget. Vorba unei bătrâne pe care am auzit-o când am fost ultima oară în țară cum îi blestema: Să dea Dumnezeu să fiți pe lumea ailaltă singuri cum am rămas noi pe asta, că ne-ați gonit copiii din țară!

– Chiar așa este, cel puțin pentru medicină! Dacă te apuci de facultate e musai să te obișnuiești cu ideea că vei pleca din țară. Presupunând că ai reușit să înveți ceva, acasă nu poți practica medicina. Dacă o faci mori de foame sau trebuie să te umilești așteptând „recunoștința” pacienților.

– Sau și mai rău, să cazi atât de jos încât să ceri bani de la pacienți pentru a-i trata.

– Groaznic! Nici nu vreau să mă gândesc!

Sfîrșitul primei serii. Va continua!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9 • episodul 10

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (10)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Pe treisprezece februarie orașul pare că se învăluie într-o ceață fumurie. Își ascunde fața ca o femeie foarte frumoasă căreia o dată pe an i se văd cicatricile de pe trup iar ea, într-o încercare disperată, vrea să le ascundă sub un voal subțire de rușine și fum. În această zi soarele nu se vede niciodată, chiar dacă este pe cer și nimic nu e funny. Ca și cum ochii oamenilor ar fi brusc acoperiți cu niște vremelnici ochelari de eclipsă prin care se văd pentru fix douăzeci și patru de ore flăcările, fumul, negrul și piatra din 1945.

Neonaziștii ies și strigă, neocriptocomuniștii ies și strigă. Se întâlnesc și se bat. În fiecare sâmbătă seara se îmbată și tapetează …..platz cu un covor verde lucitor de sticlă spartă pe care, conștiincioși, angajații statului o vor aduna imediat după încheierea bâlciului. Restul oamenilor îi evită. Trebuie să fie ziua preferată a polițiștilor germani pentru că atunci au ocazia să caftească în voie noua generație care, altfel, e destul de docilă și ordonată. Chiar și băieții ăștia punk, împodobiți cu lanțuri, înveștmântați în pantaloni și geci de piele, pit-bulli coafați pseudonazi, sunt în general inofensivi. Agresivitatea lor se trezește doar dacă dibuie un străin (să fi negru sau chinez nu e tocmai bine) și asta ocazional sau la meciurile echipei locale de fotbal.

În rest sunt și ei ca toți ceilalți. Nu au nici un țel, umblă aiurea pe străzi, par drogați chiar dacă nu sunt, par beți chiar dacă nu au băut și nu dau semne că se vor trezi vreodată. Să ne ferească Dumnezeu de ziua în care o vor face! Li se spune să se comporte „politically corect”, sunt urmăriți până în propria sufragerie de ochi ascunși, trăiesc fără să fie liberi,  tot ce știu, știu de la televizor. Sunt subiecte de experiment, microbi sub microscop, consumatori de hamburgeri și de pornografie pe net. Nu sunt lăsați să afle că totul e o minciună, că nu sunt cetățeni planetari, că ei sunt germani, așa cum ceilalți sunt greci, ruși, români, suedezi, că fiecare a dus lumea înainte în felul lui, chiar războindu-se și omorându-se între ei și că tocmai pentru că nu sunt ca ceilalți au ajuns acolo unde se află azi.

Dacă tinerii lor ar fi ca tinerii români, atunci chiar nu am avea nicio șansă. Tot globul ar vorbi nemțește. Le-a dat Dumnezeu ordine, disciplină și organizare perfectă. Din fericire nu le-a dat și ceea ce noi numim sclipire. Asta a păstrat-o pentru popoarele mici. Cu jumătate din mințile tinere ale românilor și doar cu un sfert din ambiția acestora, Germania ar fi acum foarte departe.

Omul devine încet, încet un obiect, o rotiță într-un uriaș mecanism, „another brick in the wall”. Nu trebuie să mai știe de unde vine pentru că atunci va ști sigur încotro va merge, dar mai ales pe care drum. Înțelepții satului românesc, strămoșii Tânărului Medic, bunicii lui, au sintetizat ideea și i-au spus generic bun simț. Bunul simț nu poate fi măsurat, e o calitate strecurată în zestrea oamenilor încă de la naștere. Se atrofiază însă dacă nu este cultivat și mai ales folosit.

Exceptând S.U.A., în restul lumii nu e indiferent de unde vii, din cine te-ai născut și care ți-au fost strămoșii. Ne definim astfel originea, singura comoară care aparține cu adevărat și pentru totdeauna omului. După ce o perpetuăm prin copii, o luăm cu noi în mormânt. Așa se face că putem spune cu mândrie: Eu sunt român, tata a fost român, bunicul a fost român, străbunicu a fost român, până hăt departe în timp cât ne ajută ținerea de minte. Iată de ce generațiile noii Germanii, ca și ale noii Românii, trebuie să-și cunoască rădăcinile.

– Ce facem băi Mihai, cum scoatem România din căcatul în care au băgat-o ăștia?

– Nicio șansă Bătrâne! Păi cum crezi tu că putem face ceva? „Sistemul trebuie schimbat din interior” e o vrăjeală. Noi trebuie să dărâmăm din afară, să îngropăm toți trădătorii ăștia sub straturi groase de rușine și uitare și abia apoi să reclădim inteligent, responsabil, democratic. Să zicem că mâine fondăm o organizație care-și propune să lucreze pentru interesul național. Atenție! O organizație națională, nu naționalistă, cu un program concret, bine gândit, cu tineri pricepuți care pun suflet. Cine crezi că ne alege? Cine mă votează pe mine? Între un medic cu douăzeci de ani de școală și un țigan guraliv cu patru clase, ăsta din urmă va câștiga.

Poporul nu va alege niciodată alternativa reconstrucției pentru că asta e grea tată! Eu le promit muncă. Nu pot promite că le fac autostrăzi ci că le dau posibilitatea să le facă singuri. Păi cine să voteze așa ceva? Nu e mai ușor de votat nea Gigi, nea Marean care-i miluiesc cu un kil de făină și un litru de ulei pe ritm de manele?

Românii noștri preferă să trăiască într-o casă ruinată, din care periodic se mai fură câte ceva, în loc să o dărâme și să clădească una nouă, trainică și sănătoasă. E greu să alegi singur calea sacrificiului și a purificării.

Ironia divină face ca asta să fie singura soluție salvatoare, soluție pe care nu o vor accepta în veci. Ca să te ridici din  gunoi, înainte de toate, trebuie să vrei, Bătrâne! Așa cum fac nemții. D-aia, chiar și cu generații mediocre, sunt o putere și o mare națiune. În definitiv, națiunea se bazează pe mediocrii nu pe genii. Doar că mediocrii lor sunt mult mai buni ca ai noștri. Mințile sclipitoare, de care nu ducem lipsă, ar trebui să echilibreze balanța.

Se pare că nu merge așa!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (9)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

A batut la ușă și au intrat. Cu un gest galant a invitat-o să treacă înaintea lui. Era sigur că a fost surprinsă. În Germania, personalul medical nu intră sau iese oricum dintr-o încăpere. Există o ordine clară. Întâi profesorul, apoi medicii în ordinea rangului și apoi studenții sau asistentele. Lui, venit dintr-o zonă a Europei în care, din respect, femeile au întâietate, ba li se mai ține și ușa deschisă, regula asta îi crea încurcături. A  observat că după câteva luni petrecute în clinică s-a molipsit și el fiind tentat să se bulucească la ieșire înaintea colegelor lui doar pentru că ele erau asistente sau studente. A tras atunci concluzia că orice modificare comportamentală generată de traiul germanic trebuie să aibă o limită.

Refuză cu încăpățânare să împingă femeile din drum ca să treacă primul, așa cum refuză  ca acestea să-i țină ușa. Are multe de spus despre profesorii pe care i-a avut în România dar comportamentul lor elegant și politicos față de femei nu-l poate nega. A observat deseori gesturi de cavalerism și chiar de tandrete atunci când  un profesor universitar ținea ușa deschisă pentru doamne și accepta să iasă ultimul din încăpere.

Asta  este diferența dintre o societate colegială, în care totul se bazează pe competență și una a individualităților care își are rădăcinile în galanteria latină și ulterior în cea franceză.

O pacientă vârstnică aștepta pe scaun. A salutat scurt și a lăsat-o pe studentă să vorbească. Nu avea nici un rost să influențeze conversația cu germana lui îngrădită și plină de accente est–europene. Era hotărât să intervină doar dacă, din lipsă de experiență sau de informații, viitoarea doctoriță s-ar fi poticnit. Bătrâna era tipică pentru fosta DDR. Purta blugi și o geacă demodată care făcuse senzație la începutul anilor 90. Fusese poate chiar una dintre acele geci lucioase cu nuanțe de mov și de ciclam cățărate pe zid pentru a împinge energia brațelor sătule de comunism în coada târnăcopului. Adidașii albi, cu arici, erau și ei demodați. Se plângea, ca orice pensionar din fostul bloc comunist, de starea precară în care se află, de nesiguranța pe care nu o prevăzuse nicodată atunci când făcea parte din uriașul mecanism al producției de stat și din organizațiile  tineretului comunist. Se vedea că îi este foarte greu. După ce si-a plănuit cu migală bătrânețea, s-a trezit că nimic din cele pregătite nu mai există. A câștigat în schimb o libertate pe care nu o apreciază și care nu-i este de folos.

– Știți, eu am fost pacientă aici și acum 20 de ani, m-am operat de cancer, apoi am făcut și radioterapie. Pe vremea aceea toată clădirea asta era doar oncologie. Profesorul ….. era șef. Veneai, te internai, totul era aranjat.

Probabil că în DDR așa era. Nici pe vremea comunștilor bacșișul, șpaga nu existau. Nu aveau turci. Între timp i-au adus. E doar o chestiune de timp până ce vor dobândi noi obiceiuri, turco–balcanice.

– Acum totul e pe bani. Unde te uiți în fostele pavilioane doar cabinete private. Și peste tot străini. Am fost operată și la Schwerin și la Rostock. Plin de ruși, ruși peste tot, și polonezi. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt xenofobă, n-am nimic cu ei, dar parcă prea mulți.

Studenta s-a uitat lung la el. Citea în ochiii ei întrebarea: Să te prezint ca să nu continue gafa? Cu un gest scurt din cap, i-a răspuns: Nu! Din scurtul bună ziua pe care îl spusese, bătrâna nu putea realiza că e străin și totul ar fi fost penibil. Nu avea nici un sens. A asistat la discuție  aprobând din cap și zâmbind. Nu știe nici azi  dacă bătrâna a înțeles că el nu e neamț. În definitiv avea dreptate! El nu trebuia să fie acolo. Ei nu-i vor pe străini și îi tratează cu dispreț. Nici el nu dorea cu adevărat să se afle acolo pentru că nu le înțelege viața și nu rezonează cu ei.  A fost alungat din țara lui de o conducere trădătoare care pune buzunarul propriu înaintea intereselor neamului. Totul e un cerc vicios, nemții pleacă în America, românii se duc în Germania iar pakistanezii vor veni în România.  Mișcarea asta se numește schimb controlat de populații sau amestecarea raselor. Este o mare alunecare spre globalizare, acest creuzet monstruos în care nimeni nu mai are identitate, toți sunt spălăciți, fără culoare și fără trecut. Avea dreptate nemțoaica. Într-o lume normală el nu ar avea ce căuta prin străini. Ar trebui să fie în țara lui, cu prietenii lui, practicând medicina în limba lui.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (8)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Aleargă.

Inima orașului se deschide în fața lui roșu-violetă precum imaginile apocaliptice din planșele de anatomie după care micul bombardier anglo-american învățase, în urmă cu mai bine de șaizeci de ani, cum se preface o simfonie de piatră într-o tragedie de cenușă fără spectatori. Undeva în depărtare, ridicându-se din valuri peste umerii podului care traversează fluviul, biserica ardea în apus. Se întâmpla în fiecare seară chiar atunci când el alerga cei zece kilometri care îi mențineau mușchii capabili de excese sexuale și mintea întreagă. Limbile focului, de o culoare neobișnuită, se așterneau încet peste liniștea celor care plecau cu pași mici de la slujbele lor cronofage și bine plătite. Mergeau spre case frumoase, curate, aranjate, perfect aliniate dar identice. Îi așteptau copii identici, blonzi cu ochi albaștri, care învățau la școală cum să fie organizați, eficienți, corecți și muncitori cu speranța că, poate cândva la bătrânețe, asta îi va face liberi.

Alergatul nu figura printre activitățile fizice pe care le practica acasă. Era doar un obicei nemțesc deprins încă din primele luni de ședere în țară străină. Traiul lipsit de stresul considerat normal de către orice bucureștean, lipsa gropilor din asfalt și a tramvaielor care nu mai vin îndată ce norii își scutură supradoza de zăpadă, traficul lejer, degajat, civilizat, fără claxoane, înjurături sau degete ridicate, dar mai ales mâncarea de la fast-food îl făcuseră să ia proporții și să devină apatic.

Asta nu era ușor de îndurat pentru el. Toată viața a făcut sport, chiar de performanță, și pe deasupra era și medic. Doctorii se împart în două categorii: cei care se cred nemuritori, care nu pot fi atinși de vreo boală omenească și cei care își închipuie că suferă de toate cele pe care le-au văzut sau le-au tratat. El se regăsea printre cei care, cu o doză măricică de trufie, își spuneau:

– Al dracului să fiu dacă am să-mi trăiesc viața cu spaima că am cancer de colon sau că la bătrânețe voi suferi de Alzheimer și voi uita drumul spre casă! Mai bine îngâmfat și atotputernic!

Începe să obosească și îl doare ficatul. Se gândește că a luat hepatită de la vreun pacient pe care l-a operat. Anul trecut s-a înțepat în timp ce îl cosea pe unul. Fusese avertizat că ăla e infectat. Chiar și-a propus să fie atent dar, uite că așa se întâmplă în viață. Numai anestezistul a fost de vină. Îl tot grăbea:

– Hai doctore că îl scol, mai mergem și acasă! Gata, l-am injectat! Mai coaseți și în lift!

Atunci și-a înfipt acul în deget.

– Nu! Cum să am eu hepatită? Eu sunt intangibil! Probabil am băut prea mult în week-end cu românii de aici.

În Germania, toți aleargă ca bezmeticii. Pe malurile fluviului, unde este amenajată o pistă specială, prin parcuri, pe străzi, peste tot. Observase asta încă din prima zi. Unde și de ce aleargă oamenii ăștia? După câteva luni a înțeles că tocmai mișcarea și motivația ei fac Germania mare și România mică. Nemților le e foarte clar după ce și de ce aleargă. Noi nu știm după ce alergăm și chiar dacă am ști ne-ar fi lene să o facem. În aceeași filozofie se încadra și concepția lui despre sport. I se părea stupid să alerge așa fără niciun scop, fără să urmărească o minge. Golul este în sport ca ejacularea în actul sexual. Pentru el se consumă energie, el este căutat, el eliberează și aduce plăcere. Din această cauză, toată viața a practicat numai sporturi cu mingea.  Altfel, fără sfera aia care sare jucăușă pe teren, efortul se irosește fără finalitate. De ce este poporul german atât  de sănătos? Pentru că nu are o minge după care să alerge. Așa că aleargă pur și simplu producând astfel  energie și mișcare.

Tocmai trecea pe sub celălalt pod peste care se târa cu zgomot de aparat electrocasnic japonez tramvaiul numărul șase. Transporta pe spinarea sa galbenă grupuri de radicali de dreapta spre Orașul Nou, domeniul   tinerimii, locul unde rockul nu a murit, unde întâlnești hippies pe străzi și unde poți intra în casa unui necunoscut, sâmbătă seara, doar pentru că ai auzit zgomotul unei petreceri.

În apropiere, rațele și lebedele se legănau apatic și cam depresiv pe valuri așteptând probabil să se întunece. Atunci nu mai aleargă nimeni pe acolo iar ele pot ieși în sfârșit pe mal ca să își usuce penele, să își întindă picioarele și să alerge, la rândul lor, nestingherite.

Liftul căminului din Kon ….. platz unde, ca doctorand, locuiește de aproximativ patru  luni are o voce aparte. În Germania lifturile vorbesc! Rece, guturală, cu accente metalice, ca de femeie ușoară, obișnuită cu abuzul de alcool și țigări. Pentru asta i s-a părut nimerit să o boteze Emma. De fapt a fost singurul nume feminin cu rezonanțe germane care i-a venit în minte atunci când a pășit pentru prima oară în lift și a auzit vocea  ricoșând cu precizie matematică de pereții cabinei, oprindu-se apoi de fiecare dată în același loc.  În girul hipocampic, centrul integrării senzațiilor auditive. „Erstes Anthalgeschoss!” Pentru ca apoi să anunțe ca orice femeie de pe lume, cu siguranța unei sentințe definitive, destinația călătorului. „Funftes Anthaltgeschoss!” Danke Emma!

A coborât din cabina metalică, mușchii îi ardeau iar creierul era relaxat. Descărcarea de endorfine pe care o declanșează un asemenea efort îi dădea de fiecare dată o senzație de plutire, de ușurință. Simțea că  poate face orice. Era în stare să intre singur în sala de operație pentru a executa cea mai dificilă tăietură din cariera unui chirurg, chiar dacă mentorii lui din România nu reușiseră să îl învețe nici măcar cele mai simple proceduri. – Unde dracu sunt cheile? Ușa coridorului comun trebuie descuiată. Așa e în Germania! Totul are o cheie, totul este aliniat. Se întreba câteodată ce s-ar întâmpla cu poporul ăsta daca cineva, printr-un miracol oarecare, ar reuși să-i ia brusc ordinea și să-i dea haosul, lasându-l să se descurce. Cam același lucru care ni s-ar întâmpla nouă dacă Dumnezeu ne-ar lua haosul și ne-ar da ordinea. Noi românii suntem mult mai bine pregătiți pentru lumea asta nenorocită în care trăim, din simplul motiv că nouă Dumnezeu a uitat să ne scrie în program un rând care să ne facă să acționăm în ordine și organizat. De sute de ani ne învârtim ca musca fără cap prin Europa încercând să ne trecem în sistemul de operare ceea ce ne lipsește.

Uneori, după un cognac în plus, bine așezat, i se părea că îl vede pe Dumnezeu stând la marele Lui calculator și scriind programe. Cei care își închipuie că El nu bea… se înșeală. Ba chiar L-a surprins odată după ce văzuse Platoon a omiecincisuteșaptea oară și se simțea ca fiecare soldat american din Vietnam în parte și ca toți la un loc în același timp (atributul divinității), singur, ud, folosit și numerotat, drogat și obosit, vânat și iubit, traversat de glonț și legat de pământ, atunci, l-a surprins pe Dumnezeu fumând o țigară ce aducea suspect de mult a fi cu marijuana și ascultându-l pe un alt mare filozof, pe Jimmy, zeul Vietnamului. Era convins că a vrut doar să simtă și El ce simțeau băieții ăia dezumanizați după un joint.

Când se simte „confortably numb”, Dumnezeu concepe cele mai tari programe. Probabil că într-o astfel de transă l-a scris și pe cel pentru români, doar că fiind „so high maaan” a uitat linia ordinii și disciplinei. A doua zi când a descoperit eroarea fatală, programul rula deja cu succes de aproximativ o mie de ani și nici măcar nu avea nevoie de variante succesive sau de actualizări. I-a adus totuși o îmbunătățire. A introdus o linie de cod care să ne facă nemuritori și al dracu de rezistenți, ceea ce alții numesc capacitate de adaptare ieșită din comun, genul de caracteristică despre care se fac documentare pe Nat Geo sau pe Animal Planet. Suntem ca șerpii, răspândiți pe toate continentele cu excepția Antarcticii, dar de fapt cine poate băga mâna în foc. Suntem ca șobolanii, ba nu, ca gândacii de bucătărie, pentru că oricât de mult ne-ar urî și oricât de dezgustători ne-ar găsi unii, lumea nu poate trăi fără noi. Cu siguranță, la următorul cataclism universal singurii care vor supraviețui vor fi gândacii și românii.

Așa a ajuns Tânărul Medic printre străini. Prins în mișcarea browniană a poporului din care face parte, a fost liber să fugă unde a văzut cu ochii. Țara se lepăda de el și i-o arăta zilnic într-un crescendo criminal. Germania i-a întins o mână generoasă. I-a atribuit prin concurs adevărat, cinstit, corect, o bursă consistentă de studii doctorale. Nemții nu l-au îndemnat niciodată să rămână acolo. În schimb, au făcut totul pentru a și-o dori singur.  A purtat cu el povestea unei țări în care copiii se nasc emigranți, drama unui popor pe care a pus mâna o adunătură de ticăloși umflați și trădători, numiți în anumite cercuri politicieni, niște scursori din gura îmbăloșată de pofte a Securității comuniste. I-a luat în suflet pe toți tinerii supradotați, olimpici la matematică, fizică, informatică, pe toți prietenii lui care au plecat la Harvard, sau cine știe pe unde, pentru că țara lor nu le-a oferit șansa de a o scoate din rahatul în care se îneacă încet, fără scăpare. A cunoscut și a trăit viața medicilor, rezidenți sau nu, care au plecat cu traista în băț spre locuri unde munca lor e respectată, apreciată și răsplătită, acolo unde au la dispoziție tot ce este necesar pentru a-și face meseria și unde nimeni nu îndrăznește să-i umilească.

Timpul petrecut în clinica universitară germană a mai estompat amintirea mizeriilor îndurate în țară. Încă mai simțea stânjeneala momentului în care mâna unui pacient îi perfora tihna buzunarului cu un plic. Niciodată nu a cerut bani pentru a-și face datoria. Dar i-a acceptat atunci când i s-au oferit. Îl ajutau să mai trăiască o lună, altfel numai din salariu ar fi fost condamnat să mămânce o dată la două zile, în timp ce un primar bucureștean, îndrăgostit de borduri, de marmură și în general de tot felul de „șesturi”, spolia bugetul public spre îndestularea buzunarului propriu sub privirea zbanghie dar ocrotitoare a chiriașului de la Cotroceni.

Când singurătatea, dorul de cei dragi și „beneficiile” statutului de „ausländ” îl copleșeau și-ar fi vărsat furia și disperarea peste cei care l-au împins pe drumul pribegiei:

– Mă adresez vouă, celor care ați avut și aveți țara pe mână spunându-vă printre dinți dar apăsat, cu sinceritate, că nu mai am nicio speranță pentru țara mea, că mă doare felul în care ați vândut-o pe bucăți ca să vă pricopsiți voi și cu ai voștri. Câtă nemulțumire și revoltă credeți că se pot acumula într-un tânăr care a parcurs șase ani de facultate și cinci de specializare pentru ca apoi, dacă-și găsește un loc de muncă, să primească un salariu mizerabil fiind obligat să profeseze în condiții pe care orice societate civilizată le numește medicină de război?

Câtă frustrare și deznădejde poate acumula înainte să spună: Duceți-vă dracu cu țara voastră, eu plec? Uitați-vă în ochii mei, citiți ura și să vă fie frică! Pe lumea asta, într-o manifestare ciudată și inevitabilă a destinului, totul se plătește, toate se întorc. Într-o zi, linia aia de program pe care a scris-o Dumnezeu doar pentru români îi va trezi pe toți cei forțați de voi să-și lase țara, familia, mormintele bunicilor, prietenii, dragostele și să se înscrie în comerțul imoral cu organe, fără prelevare ci doar cu folosire. De acea zi să vă fie frică!

Acum era ca un soldat american în Vietnam. Obosit și murdar și veșnic. În camera lui de cămin se va îmbăta și va intra pe chat cu Dumnezeu până vor deveni amândoi „confortably numb”.

Ya man, God writes code!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (7)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Gărzile în spitalele din România nu sunt niciodată simple. Nu pentru că toate cazurile ar fi ieșite din comun, chiar dacă multe sunt, ci pentru că medicii și asistentele se confruntă de cele mai multe ori cu situații care în orice țară civilizată se rezolvă altfel sau nici nu există. Oamenii ăștia salvează vieți călărind pe caii de lemn ai unui carusel din care nu pot sări pentru că riscă să își frângă gâtul. Dotarea este învechită și insuficientă, personalul prost plătit iar numărul de bolnavi care se prezintă direct la spital depășește cu mult capacitatea de primire a acestuia. Sistemul de prevenire și tratare în localitățile mici este aproape inexistent. Cei care au o problemă, în multe cazuri minoră, rezolvabilă la nivel local, se suie în prima Dacie 1310 fabricată în 1980 și dau fuga spre București sau spre alt centru universitar  unde, presupun ei, vor primi îngrijire mai bună pentru că medicii de la oraș sunt mai pricepuți.

– Cel mai bun doctor din Constanța e trenul de București!, obișnuia să le spună rezidenților un profesor de la Facultatea de Medicină a Universității Ovidius din Constanța.

Logica ar putea fi corectă. Cam peste tot în lume se pleacă de la ipoteza, uneori cu valoare de axiomă, că cei mai buni doctori sunt în cele mai bune centre universitare. În  România însă, doi factori specifici schimbă fundamental datele problemei și conduc spre altă rezolvare.

Primul, cu un efect devastator pentru sistemul medical, este acela că prea mulți dintre medicii unui spital de renume au ajuns acolo pe filiera PCR (pile, cunoștințe, relații). Sunt încurajați, crescuți și protejați spre propășirea propriei incompetențe de către șefii lor, unii încă buni profesioniști. Administrând o pepinieră de nulități, aceștia nu fac decât să compromită viitorul medicinei românești și să îi determine pe cei buni, care nu pot pătrunde epiderma îngroșată a sistemului, să-și ia  lumea în cap și să-și caute locul departe de țară, acolo unde valoarea, știința de carte și inteligența sunt apreciate.

Numărul mare de pacienți care migrează într-o noapte spre capitală sau spre oricare alt oraș mare în căutarea unui spital cât de cât decent, este al doilea factor perturbator. Aglomerația sufocă medicii și asistentele, îi obosește și le reduce puterea de concentrare asupra cazurilor cu adevărat serioase, grave.

– În gardă mă trezești doar dacă e cu salvarea la poartă sau cu portofelul în mână! E clar?, îl instruia pe un ton imperativ genialul lui șef de gardă, un pitic chelios și cu față de viezure, nepotul unui general de securitate, ajuns, unde altundeva, decât în cel mai mare și mai cunoscut spital de specialitate. A învățat, în timp, că piticul avea dreptate. Numai cu salariul nu se putea trăi.

– Îți trebuie curaj să practici medicina în România!, i-a spus într-o zi un pacient.

Privind retospectiv, gărzile de la IML au fost pentru Tânărul Medic printre cele mai distractive. Din motive lesne de înțeles, pacienții sunt în general cuminți, nu comentează, nu au pretenții și nu necesită contravizite.  Într-una din nopți, pe la ora 2 sună telefonul:

– Doctore hai că e unul tăiat de tren la Domnești!

Își ia rucsacul și se ține după șef. Pentru un rezident, să vadă un om tăiat de tren este o experiență interesantă. Pe centura Bucureștiului nu circula nimeni, curțile erau tăcute, din când în când lătra un câine. Mirosea a flori și a noapte de august. Iluminatul public arunca lapte covăsit peste spinarea uriașului animal metalic ce tocmai separase întregul armonios al unui corp uman în mai multe bucăți sângerânde transformând un miracol într-un mare puzzle macabru. Nimic nu avea darul să impresionezecare mica delegație medicală. Până în anul șase de facultate a văzut și a mirosit multe iar după ce a zăbovit în aceeași încăpere cu un cadavru care a stat în apă două săptămâni, puține lucruri îl mai puteau afecta. Mecanicul trenului, vizibil răvășit, stătea pe o bornă kilometrică, se uita în gol și fuma. Un polițist încerca să afle de la el ce și cum se întâmplase. Profitând de neatenția celor din jur, șeful a luat mâna nenorocitului care zăcea pe linia de cale ferată și a aruncat-o de partea cealaltă.

– Ce faceți Șefu?

– Băi, aici unde stăm noi e Bucureștiul, dincolo e Ilfovul. Dacă mâna e acolo trebuie să îi sune și pe ăia de la Ilfov, să îi scoale din somn, ce numai pe noi!

Era ora patru, mijeau zorii. Un soare violet se chinuia să se ridice deasupra stâlpilor de înaltă tensiune din apropiere. Primele camioane treceau spre autostradă. La sediul Serviciului Județean de Medicină Legală Ilfov suna telefonul.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (6)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Sălile de operație de la parter nu păreau așa de triste. Ferestrele lor dădeau spre o curticiă interioară unde din bunăvoința Domnului și prin neglijența administrației creșteau un pic de iarbă, un măr pădureț pe care rezidenții îl culegeau vara, între operații și o tufă de roșii despre care nu se știe cum ajunsese acolo. Era probabil efectul unui obicei bine împământenit.  Tot internatul în spital își păstrează mâncarea adusă de acasă în borcane, pungi și pachete frumos aliniate pe pervazul ferestrei.  Resturile se aruncă pe geam. Așa se face că acel petic de pământ, care nu avea mai mult de cinci pe cinci metri, și-a împodobit creștetul cu o rubensiană tufă de roșii. În anul acela rodise abundent Spre toamnă, ceea ce nu fusese cules de pacienți sau de rezidenți, atârna sub formă de gogonele, numai bune de murat. Între acest tărâm al făgăduinței și ferestrele sălii de operație se întindea pe toată lungimea clădirii, ca un veritabil șanț de apărare, o bașă de aproximativ un metru adâncime care nu colecta  apă ci toate deșeurile universului:  seringi de toate mărimile, tampoane folosite de diverse tipuri, hârtie igienică îmbibată cu produse fiziologice, pansamente, ambalaje de medicamente, resturi de mâncare și câte altele,  dispuse cu precizie în dreptul secțiilor din care proveneau. Peste toate tronau princiar sticlele, mai ales cele din plastic. Oaza de civilizație dâmbovițeană se afla în stăpânirea lor, a pisicilor.

Mamiferele astea cu blană moale care trăiesc în preajma oamenilor de câteva mii de ani ocupaseră autoritar subsolul spitalului. Toate tentativele de recensământ dăduseră greș. Existau medici, nu puțini, care le aduceau de mâncare și le îngrijau.  Prezența lor, nepotrivită într-un spital european,  era totuși salvatoare pentru că altfel, la mizeria din subsol și la gunoaiele din curte, ar fi fost invadat cu siguranță de șobolani, care și așa o duceau bine dar măcar aveau și ei o grijă. Toate miorlăitoarele își făceau veacul pe lângă groapa de sub ferestrele sălii de operație. Acolo aterizau adesea resturi alimentare și învățaseră că în ea este cel mai bun adăpost atunci când cîinii maidanezi ar vrea să le smotocească în numele aversiunii ancestrale și reciproce ce le însoțește existența. Câinii care bântuiau curtea spitalului nu săreau după mâțe. Chiar orbiți de ură, știau că nu vor mai putea ieși.

Tânărul Medic a reușit să numere vreo douăzeci. Fiecare medic avea câte o favorită dar nu putea distinge motivele alegerii, mai ales că multe dintre ele, fiind probabil rude de diverse grade, arătau la fel. Consangvinitatea nu le afecta morala sau genomul. Cea mai vânată era Gina, nu pentru că ar fi fost antipatică ci dimpotrivă, din simpatie generalizată. Gina fusese capturată odată de niște pacienți care aveau creierul, oricum sărăcit de neuroni, scăldat în alcool și rămăsese după această întâmplare cu o rochiță din plastic, o fostă pungă, prinsă exact in jurul taliei ca un tutu de balerină. Marele ei noroc era că din resturile de mâncare și din ocazionalul șobolan strangulat nu se îngrășa. Astfel punga nu îi strângea mijlocul până la a tăia în carne. Mulți au încercat să o prindă pentru a-i îndepărta bizara piesă vestimentară dar nu au reușit. Se pare că ultima întâlnire cu niște oamenii o făcuse să nu mai aibă încredere în nimeni.

Spitalul în care Tânărul Medic își desăvâșea pregătirea nu era un exemplu singular în privința pisicilor. Prietenul M., chirurg la un alt mare spital bucureștean, i-a povestit într-o zi liniștită de vară, la o bere autohtonă pe Smîrdan, despre experiența lor cu reprezentantele subfamiliei Felinae.

– Bătrâne, sunteți mici copii! Voi aveți cam multe, e drept, dar pripășite prin subsol sau în curte. Noi avem pisica secției. Toată lumea are grijă de ea. Să vezi cum îi dau asistentele de mâncare și o bagă la ele în cameră, lângă reșou să stea la căldură.  Dacă umbli noaptea pe culoare, știi cum e spitalul ăla…

– Și unde doarme?

– Nu știu unde doarme. Știu unde se pișă. La ușa camerei de gardă, că am călcat în plin de câteva ori. După ce va muri, duhul ei va colinda pe holuri. Da să vezi a dracu mâță cum se plimbă, nici profesorul n-are așa prestanță, pe cuvânt, se oprește cârdul de medici ca să treacă pisica.

Septembrie blând așadar, cu nuanțe de galben și roșu peste tot. Amfiteatrul s-a umplut. Medici cunoscuți, unii chiar foarte cunoscuți, cu nume bun în târg. În primul rând faraonii, profesorii din cele câteva clinici universitare care așteptau să vadă ce au mai operat gazdele. Totul părea că merge bine. După referate urmau discuțiile și comentariile, inevitabil acide, ale greilor care trebuiau să se înțepe, dacă nu din motive profesionale bine justificate, măcar de dragul tradiției. Tânărul Medic urma să prezinte un caz deosebit. Avea ceva emoții, era prima lui experiență de acest fel. În plus știa că dacă lucrurile nu vor merge bine, el și numai el va trage ponoasele. S-a ridicat de pe scaunul batant pe care se așezase, în rândul al treilea pentru a fi mai aproape de catedră. Se simțea ca Marius Chicoș Rostogan, pedagogul absolut. Palmele îi transpirau pe indicatorul laser pregătit din timp. Trecând printre rândurile de scaune a simțit o mână care l-a apucat de bluză. Era doctorul I. unul din marii miștocari ai specialității.

– Băi omule, îți tremură mâinile! Nu ți-ai luat Romparkinul?

Râsul asistenței s-a stins când a pus piciorul pe podium.

– Lăsați mă copilul să vorbească! Nu vedeți că e stresat?

Prima planșă a fost proiectată pe pânza albă, murdară, întinsă peste tablă. A tras aer în piept și a dat să înceapă  dar, din gură i-a ieșit doar un mieunat stins, tânguit. Sala tăcea. A încercat din nou să spună ceva și același mieunat a săgetat liniștea amfiteatrului. Asistența începuse să freamăte. La a treia tentativă vocea lui s-a transformat într-un cor de miorlăituri acute cu accente de disperare. Toată lumea râdea în hohote. Prezentarea, ultima în programul zilei, a fost amânată pentru următoarea ședință. Slavă Domnului! Avea un morcov…! Toți, în frunte cu profesorii, s-au ridicat și s-au dus la bufet.

Sub catedra din amfiteatru fătase în urmă cu trei zile o pisică.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (5)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Întrunirea lunară a Societății de specialitate era îndeobște o întâmplare importantă în viața ternă și mizeră a oricărei clinici universitare. În primul rând pentru că-i aducea un pic de mișcare în trupul cu articulații anchilozate și apoi pentru că era prilejul potrivit pentru ca profesorii să mai scotă capul de sub velința anonimatului care le ascundea existența. Fiecare șef de catedră încerca atunci când clinica sa era gazda întâlnirii să rupă gura târgului cu ultimele cazuri operate, care mai de care mai spectaculoase și mai lipsite de șanse atunci când pacienții au fost internați. Bineînțeles că după operație, bieții de ei, s-au refăcut în totalitate și duc o viață normală, chiar dacă au rămas fără jumătate de cap! Cum cercetarea medicală românească nu prea există, singurele prezentări demne de un astfel de eveniment lunar erau cazurile clinice, stratagemă pe care instituțiile medicale occidentale nu o mai aplică de zeci de ani. Rezidenții nu aveau motive de bucurie. Pe umerii lor apăsa povara conceperii, redactării și prezentării lucrărilor, adevărate „bijuterii științifice” cizelate cu migală în puținul lor timp liber. După opt ore petrecute în sala de de operație singurul lucru pe care și-l dorea un rezident era să se scufunde încet, precum un crucișător torpilat și trist, într-o cadă cu apă fierbinte din care să nu mai iasă niciodată. Apoi niște istorici militari să trimită un batiscaf după el, să-l fotografieze și să-l arate  unor puști  curioși, mânjiți cu ciocolată pe la gură, veniți cu clasa în vizită la Muzeul Militar:

– Iată copii, așa arată epava faimosului HMS Resident!  L-au torpilat colegii și șefii. A participat la un război chimic și biologic, interzis de convențiile internaționale, fiind forțat să inhaleze gaze emanate de aparatul de anestezie prin tubulatura de plastic crăpată de doi ani sau pe la garniturile măcinate de vreme, incapabile să etanșeze o sticlă goală și pe care cei responsabili nu au catadicsit să le înlocuiască. Varicele i-au afectat grav chila și l-au scufundat de tânăr în oceanul depresiei.  A luptat cu vitejie. Pentru cîteva ore chiar a trăit cu iluzia că poate câștiga sau măcar că poate scăpa cu puntea de comandă întreagă. A sfârșit în adâncul albastru și rece, cu tot cu echipaj și cu aparatură.

– Luna asta îi rupem pe micuți! Ai făcut prezentarea la cazul ăla de tumoră uriașă? Cine a mai scos așa ceva? Aud? Mai știți pe cineva în România să fi scos așa o tumoră?

– Nu Șefu, la noi nu mai scoate nimeni.

– De-abia aștept să-i admir fața lui Z. când o vedea pozele.

Pentru România asemenea cazuri sunt performanțe medicale, chiar și pentru occident, având în vedere că acolo așa ceva nu mai are indicație chirurgicală de douăzeci de ani. Într-o țară în care medicina se face pe cai de lemn, aparatele de anestezie scapă gaz de cade chirurgul în pacient, asistentele nu au cu ce face pansamente, relaxantele musculare sunt aduse de rudele pacienților înainte de operație, după ce au făcut pelerinaj pe la toate farmaciile din jurul spitalului iar pereții sunt ținuți în poziție verticală de un strat subțire de tencuială, cândva  albă, de obicei gri-șobolan, astfel de operații pot fi considerate minuni, iar cei care le fac niște mici Dumnezei. Și e greu să îi acuzi de îngâmfare. Tânărul Medic încerca uneori să o facă. Își aducea aminte însă că este rezident și îi trecea imediat.

Amfiteatrul se afla la subsol. Totul în spital se învârtea în jurul subsolului. Din alee, treptele conduceau  spre o intrare cu aspect de grotă. Trebuia parcursă în pas vioi, altfel exista riscul de a fi miruit cu lichidele filtrate prin tavan, în timp ce executai un slalom de maestru printre producțiile celor care nu au găsit un loc mai bun, mai ferit și mai confortabil pentru a se ușura. Dincolo de ușă era beznă. Trecut peste prag, nu știai niciodată ce te așteaptă. După o necesară și binemeritată perioadă de adaptare, ochii  distigeau greu două culoare unite în unghi drept exact în fața ușii. Cel care ducea înainte părea rupt din afișele erei postindustriale, după războiul atomic și deșertizarea completă a Terrei.  De-a lungul pereților burdușiți de igrasie, de o parte și de alta, erau depozitate de-a valma dispozitive și aparate medicale, un strung, mulțime de fișete, toate din anii cincizeci. Dulapurile alea metalice, scorojite și cam hâite, adăpostiseră probabil dosare compromițătoare sau, din contră, dosarele unor oameni cu trecut sănătos care deveniseră directori de spital, poate mai rău, chiar medici doar pentru că părinții lor erau plugari și nu chiaburi. La mijlocul galeriei atârna stingheră o singură lampă care răspândea o lumină anemică, palidă, ca în marile filme sovietice. Nu era drumul pe care-ți doreai să apuci, îți trebuia Călăuza lui Tarkovski ca să supraviețuiești. Tânărul Medic n-a mers  niciodată pe acel culoar dar, era convins că undeva, dincolo de marginile zdrențuite ale conului de lumină din tavan, începea Zona.

Pentru a nu ocoli întregul spital și pentru a evita să treacă printr-o secție aflată ea însăși într-un permanent șantier, folosea și el drumul prin subsol. Cotea însă scurt la dreapta, foarte atent pe unde calcă pentru a nu se prăvăli peste …ndra, boschetara spitalului care dormea ghemuită după ușă. Acolo  era un mic intrând potrivit pentru a se adăposti, mai ales pe timp de iarnă când gardienilor de la poartă li se făcea milă de ea și o lăsau să intre pentru a se încălzi lângă țevile de termoficare prost izolate care fâsâiau pe alocuri abur cald. După ce trecea de …ndra și de conservele ei de fasole aruncate pe jos ajungea la ușile batante. Aveau culoarea untului și păstrau pe ele, precum pereții peșterii din Altamira, înțelepciunea mai multor generații de pacienți, scrijelită acolo spre veșnică dăinuire. Erau numerele de telefon ale diverselor domnițe, idealuri de frumusețe contemporane cu caligrafii, de la cele cu șase cifre, de dinainte de ’89, până la cele ale modernelor telefoane mobile, însoțite de amănunte scrise despre specializările preoteselor de la templul zeului Amor și de planșe anatomice înalt specializate care ilustrau anumite organe și sisteme.

Majoritatea graficienilor anonimi proveneau dintr-o categorie selectă de pacienți ai spitalului.  Erau, în cel mai fericit caz, absolvenții a maximum patru clase, aveau tenul mai întunecat (sau nu), purtau aur masiv pe degete și pământ între ele și aveau reale aptitudini războinice,  mai ales spre seară când veneau de la cârciumă cu  neuronul (care singur fiind, se plictisea) plin de matrafox. Îi demonstrau apoi nevestei cât sunt de viteji și  de artiști în artele marțiale, motiv pentru care femeia devenea, pentru o perioadă nedeterminată, musafira medicilor.  Refăcută, înzestrată cu dantură nouă și cu ceva coaste în minus se întorcea invariabil la soțul preaiubit: „Ce să fac domnu doctor, să-l las?”.  Care soț și desenator neștiut, diagnoticat fiind cu ciroză și cancer (din cauze ușor de descifrat), figura pe lista de așteptare a viitorilor pacienți. Era doar chestiune de timp. Fiecare are ceea ce alege și de obicei alege ceea ce merită!

La primele ore ale dimineții, în special vara, după ce trecea de ușile batante avea adesea impresia că intră într-o cârciumă sordidă din groapa lui Ouatu: un miros greu de votcă proastă amestecat cu cel al podelei îmbibate cu tot felul de lichide și un fum gros, de tutun ieftin prin vălătucii căruia distingea   pacienții de curând operați. Trăgeau vârtos din țigări și din recipiente de plastic cu conținut incert. Inconștiența spre care zboară gândul oricărui om normal nu are neapărat sens pentru un alcoolic.

– Domnu doctor iar l-am prins la țigară azi dimineață. Sub pat avea o sticlă de bere, cred că i-a adus nevasta aseară. I-am spus că îl dăm afară dacă îl mai prindem. Păi se poate? Oamenii se chinuie să îl opereze, stau cinci ore în picioare ca să scoată cancerul din el, vin sâmbăta să îl panseze și el bagă țigări. Asta e bătaie de joc!

Se întâmpla frecvent ca pacienți operați, forțați să respire prin gaura din gât, să tragă cu nesaț din țigară… prin același orificiu.

– Iar l-am văzut pe ăla de l-ați operat săptămâna trecută în curte, fuma pe stomă.

– Știu, niște idioți! Ar fi bine să le cumpărăm niște Cohibas d’alea model Castro. Sunt mai groase, se mufează perfect pe gaură, și măcar nu se mai căznesc săracii cu țigările astea subțiri.

Ei bine, și după toate astea ajungea la ușa amfiteatrului, o cameră tip demisol, cu tencuiala măcinată de igrasie, cu ferestre mici și geamuri nespălate prin care se zăresc doar cauciucurile mașinilor scumpe ale baștanilor din conducerea spitalului. În templul universitar, cei care urmăreau prelegirile se topeau vara de căldură și dârdâiau iarna de frig. Dacă lăsau ușile deschise, țevile de termoficare mai domoleau efectele vâjului care sufla ca afară pe lângă  cercevelele bătrâne, vopsite obsedant în crem. Din acest motiv Profesorul alege cu mare grijă perioadele în care clinica va trebui să găzduiască ședința lunară a Societății astfel încât așteptatul  eveniment să se întâmple primăvara sau toamna (dar nu prea târziu ca să nu dea gerul).

Exact așa era și atunci, septembrie blând, nuanțe de galben și roșu peste tot. Curtea spitalului avea o frumusețe ciudată, de femeie ușor trecută și totuși plină de nuri, care ascundea dezolarea totală din interiorul zidurilor.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (4)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Spitalul este un animal ancestral. În ciuda vechimii, nu este un organism unicelular desprins prin luptă crâncenă din supa primordială. Oh..nu! Este unul pluricelular, un vertebrat trecut prin toate încercările posibile ale evoluției, un prădător de clasă ajuns în vârful lanțului trofic. Fiecare parazit prins în blana lui este de fapt o piesă dintr-un mecanism, extrem de bine pus la punct, făcut să creeze impresia de invincibilitate, să înghită concurența altor clinici universitare pentru a fi considerat, fără prea multe comentarii, cel mai bun spital din țară. Cei care cred asta se înșală amarnic. Prin ceața deasă a impresiilor, lăudăroșeniilor și orgoliilor, o privire atentă, avizată, poate descoperi că de fapt, în interiorul mastodontului nu se întâmpla nimic spectaculos, nimic din ceea ce Tânărul Medic știa că se petrce într-o clinică universitară cu pretenția de portdrapel al științei medicale: cercetare științifică, promovarea și aplicarea noutăților din domeniu (diagnostic, tratament, tehnică operatorie), articole publicate în revistele medicale de vârf, lucrări științifice adevărate (nu compilații sau alte inspirații) prezentate la marile congrese înternaționale…  Doar operații de rutină răsplătite corespunzător de… pacienți, căci nu-i totuna să te opereze o somitate ca Profesorul sau un foarte bun medic tânăr, fără nume. Când societatea românească era mai așezată, cu cheltuială se ținea doar obrazul subțire. Mai nou și obrazul gros se întreține tot cu cheltuială.

O cohortă de medici angajați cu contract avea menirea să pună în mișcare mecanismul anchilozat al spitalului. Fiecare știa despre celălalt cine și cum l-a susținut pentru a ocupa postul mult dorit. Îi lega un soi de solidaritare care-i făcea să se tolereze reciproc, o înțelegere tacită care nu le permitea să comenteze între ei manevrele care-i propulsaseră acolo unde altfel nu ar fi ajuns niciodată. În prezența rezidenților i se mai dezlega limba câte unuia și atunci aflau și ei adevărata poveste a fiecărui medic, o bârfă nevinovată bazată pe fapte reale care, având ca subiect păcatele altuia, mai ușura sufletul încărcat de păcate al povestitorului.

Peste tot, Tânărul Medic se împiedica de băieți sau fete cu pedigree, descendenți ai unor ilustre personalități ale lumii medicale și nu numai: fata senatorului, nora ministrului, băiatul afaceristului… Toți erau angajați pe posturi didactice și de cercetare ocupate desigur prin concurs, altul decât concursul de rezidențiat pentru promovarea căruia erau necesare cunoștințe profesionale solide și abilități intelectuale exersate în timp. Nimeni nu voia să observe un detaliu. Într-o covârșitoare majoritate, copiii ăia de diverși erau niște nulități.

Au intrat în facultatea de medicină călărind walkiric pe un nume, pe un plic, sau în anumite cazuri pe amândouă în același timp, cu dezinvoltura acrobaților de la Circul de Stat din Moscova care intră în arenă pe spinările unor nobili lipițani. Fentând concursurile pe care nu le puteau câștiga au intrat și în rezidențiat. Un profesor îngăduitor, bine cointeresat (sau constrâns), obsedat de viitorul medicinei românești și de propășirea școlii pe care chipurile o conduce le pregătea niște posturi didactice sau de cercetători și la momentul potrivit le scotea la concurs. Se punea apoi în funcțiune un mecanism diabolic menit să înlăture contracandidații astfel încât copiii de diverși să concureze singuri. Cel care avea proasta inspirație de a se înscrie la un astfel de concurs, încurcând traseul câștigătorului dinainte știut, primea un telefon. O voce serioasă, convingătoare, îl povățuia să nu se prezinte pentru că oricum va pica de la prima probă și nu are niciun rost să abuzeze de timpul, de răbdarea, de bunăvoința profesorilor din comisie. Se putea întâlni cu ei pe parcursul carierei, de pildă la examenul de medic specialist și ar fi păcat ca aceștia să aibă deja o impresie proastă despre persoana lui, sau mai rău, despre capacitatea lui profesională.  După o asemenea pledoarie, puțini erau cei ce se încăpățânau să participe totuși la concurs, mai ales că vocea avea dreptate.

Spitalul are o organizare socială compusă din grupuri închise formate din indivizi cu aceeași origine și profesie care moștenesc prin tradiție drepturi și obligații respectate riguros. Civilizația indiană le numește caste. Relațiile dintre membri unor caste diferite sunt guvernate de reguli foarte stricte care nu permit trecerea la o treaptă superioară. Modelul se regăsește aproape identic în entitatea socială numită spital.

La baza piramidei, în casta Sudra (a servitorilor, a celor constrânși să efectueze cele mai umile munci și care nu au acces în temple), sunt cuprinși rezidenții intrați la frăgezit prin concursul de rezidențiat, cu alte cuvinte pulimea, cei care nu au avut pile sau bani ca să își aranjeze un post de preparator universitar sau de doctorand. Ei sunt cei care duc greul gărzilor. Ei se trezesc din jumătate în jumătate de oră ca să vadă pacienții veniți cu urgențe, cu dureri, cu sângerări, dar și pe cei care pur și simplu cred că e cool să ajungă la spital duminica la ora 3.00 dimineața, după ce au rupt ușile cluburilor, doar pentru că o durere de cap îi chinuie de vreo două săptămâni. Ăștia sunt cei foarte ocupați – bat berbunca ziua întreagă, nu au timp să aștepte alături de toți pensionarii la cabinetul medicului de familie și presupunând că în pragul zorilor nu este coadă la camera de gardă, dau buzna în spital. Aceiași rezidenți sunt cei care fac o munca titanică, extrem de plictisitoare și fără de sfârșit. Scriu foi de observație, bilete de externare, epicrize, rețete, cam tot ce este de scris. Tot ei sunt cei care  stau de vorbă cu pacienții, care îi îngrijesc după operații, care le schimbă pansamentele și care primesc cele mai mizerabile salarii din sistem. Pe ei îi înjură lumea și pe ei îi ocolesc profesorii când e ceva de învățat. Drama rezidentului român nu este salariul, ci faptul că după 5 ani de slugăreală va deveni medic specialist fără să aibă cunoștințele care să îi permită să funcționeze independent. Niciunul dintre profesori nu are interesul să-l învețe pe rezident mai mult decât strictul necesar pentru a putea să lucreze într-o policlinică. Orice medic tânăr care ar ști mai mult este un potențial concurent. La ieșirea din rezidențiat trebuie să știe  unde să trimită cazurile complicate pe care, inevitabil, nu este capabil să le opereze. Cine e mai bun decât un profesor? Rezidenții Sudra sunt martori tăcuți la dispariția instituției mentoratului în medicina românească, a întemeietorilor și șefilor de școală medicală. Uneori îl mai ajungea amărăciunea și Tânărul Medic încerca să ghicească la care dintre protejații săi va apela Profesorul atunci când bătrânețea și/sau păcatele îl vor transforma în pacient.

Pe treapta următoare, spre vârful piramidei, în casta Vaisya (a oamenilor liberi, a celor care se pot îmbogăți sau pot să ocupe diverse funcții publice) se află rezidenții intrați în spital pe căi alternative. Aceștia, cu foarte puține excepții, sunt o adunătură de incompetenți și din nefericire alcătuiesc viitorul clinicilor universitare românești. Ei sunt profesorii care îi vor înlocui pe cei de azi, ultimii mari profesioniști cu meseria învățată temeinic de la adevăratele somități ale medicinei românești, oameni  mândri să-și dea numele școlii de chirurgie pe care au întemeiat-o. Odată acceptat, fie chiar și printr-o intervenție de la comitetul județean de partid,  profesorul avea convingerea că tânărul ucenic va putea reproduce măcar șaptezeci la sută din zestrea pe care o primea în școala lui. Înainte de a aduce pe ocolite o domnișoară doctor între rezidenții din spital, în ședința de catedră, Profesorul și-a informat colegii că tânăra speranță dorește să-și continue cariera în clinica lor  și că va face totul pentru a o ajuta. S-a ținut de cuvânt. Doar din întâmplare tatăl junei era un medic cunoscut și general al armatei române pe deasupra.

Un pic mai sus, în casta Kșatriya (a războinicilor, nobilii care dețin funcții de conducere și care se bucură de nenumărate privilegii) sunt localizați specialiștii, cei care se află pe o poziție oarecum neutră în angenajul nociv al spitalului., Unii, cam puțini, au ajuns acolo printr-un concurs corect, câștigat cinstit. Alții, majoritatea, au folosit orice mijloace pentru a ocupa un post în spitalul considerat mândria specialității și locul unde, în consecință, se fac cei mai mulți bani pe lângă salariu. Nu sunt implicați în manevre menite să-i ducă mai sus pentru că mai sus nu se poate. Profesori ajung, eventual, numai cei care au un post didactic. Așa că, păstrând o atitudine umilă, servilă față de Profesor și uneori chiar față de rezidentul preferat al acestuia, sunt preocupați, mai ales, de numărul pacienților care le pot rotunji veniturile.

În vârf, în casta Brahmanilor, e locul profesorilor. Ca și brahmanul, profesorul este un fel de zeu coborât printre oameni. El este maestrul care ar trebui să cunoască învățăturile cărților, să aibă o conduită morală fără pată servind astfel interesele comunității în schimbul privilegiilor de care se bucură. După bunul plac, profesorul poate promova și ocroti neștiința sau poate frânge cariera unui tânăr valoros. Majoritatea sunt somități și beneficiari ai cunoștințelor transmise lor cu generozitate de șefii școlilor medicale prin care au trecut, cunoștințe pe care le drămuiesc, cu vinovăție, în relațiile profesionale cu tinerele generații.  Se pun astfel singuri în situația stranie de a câștiga bani buni pe seama lipsei de competență a tuturor medicilor pe care i-au pregătit.

Există și un sistem, mai puțin sofisticat, de ierarhizare a asistentelor după volumul de muncă și mărimea veniturilor nefiscalizate. La bază, în categoria paria, sunt cele tinere care muncesc mult, schimbă perfuzii, fac tratamente și care, în general, se mulțumesc cu ce pică de la pacienți. Minoritatea dominantă este formată din asistentele vârstnice ajunse la demnitatea de șefe. După treizeci de ani petrecuți în spital au ruginit pe post și au câștigat încrederea necondiționată a profesorilor. Sferele astea de osânză care se rostogolesc dimineața pe holuri în drum spre raportul de gardă aglomerând liftul cu prezența lor crăcănată, au o putere fantastică. Adesea nu mișcă nimic în secție fără acordul lor.  Multe dintre ele se comportă la vedere ca adevărați manageri ai profesorilor. Se îngrijesc de ei și de interesele lor așa cum agenții FIFA o fac  cu jucătorii talentați, aducători de profit. Nu există procedură chirurgicală executată de mâna pricepută, delicată și valoroasă a Profesorului care să nu fie decontată mai întâi la caseria privată amenajată în cabinetul asistentei șefe. Ea știe exact tarifele, programul sau cheful șefului și cum listele sunt lungi, cine dorește un loc mai în față trebuie să-l câștige.

Așa arăta lumea în care intrase Tânărul Medic.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (3)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Vestiarele se aflau la subsol. Numai profesorii, șefii de secție și câțiva privilegiați dețineau dulapuri personale în camerele medicilor de la fiecare etaj. Subsolul era o reminiscență a ceea ce fusese spitalul în epoca lui de glorie, adică la sfârșitul anilor ’70. Se întindea sub întreaga clădire ca pântecul tenebros al unui uriaș galion părăsit de echipaj, lăsat să plutească în derivă. Cei cu oarecare vechime cunoșteau în interiorul acestuia drumuri și scurtături prin labirintul unor catacombe neiluminate, de tavanul cărora atârnau țevile instalației de încălzire, trunchiuri putrezite neschimbate de ani buni, care scăpau din timp în timp pe la articulațiile lor reumatice și anchilozate, bandajate cu vată minerală și carton asfaltat, jeturi de vapori fierbinți ca niște  mici balauri răciți care strănută des și înfundat. Curajoșii exploratori știau să se ferească de aceste manifestări fierbinți care puteau produce neplăceri. Se strecurau ca hoții din basmele arabe, aruncând priviri furișe în urmă ca nu cumva să le sară în spate spiritul vreunuia dintre pacienții care nu a mai părăsit viu spitalul și ajungeau ca prin minune înaintea tuturor în fața sălii de raport. Toate ușile dintre compartimentele subsolului erau din tablă. După trecerea anilor, vopseaua crem de la mama lor căpătase o nuanță depresivă, greu de definit. Una dintre aceste galerii sinistre  ducea spre vestiarul medicilor și al asistentelor.

Nu toți medicii aveau un dulap. Toată lumea știa că nu sunt suficiente, mai ales că cei cu oarecare greutate puseseră coada pe câte două sau chiar trei. Își depozitau bogata lor rezervă de costume de sală și cadourile primite de la pacienți. Unii își hrăneau astfel nemărginitul orgoliu și himera că ar reprezenta ceva în acel conglomerat. Cât de naiv să fi ca să-ți închipui că dacă dacă te-ar scoate pe tine, doctorul X, de la locul tău, rotiță bine unsă între alte rotițe bine unse, totul s-ar surpa cu un bubuit grozav sub mormane de moloz iar medicina românească s-ar opri brusc din curgerea ei lentă de lavă topită și ar face ochii mari strigând către divinitate:

– Nu Doamne, nu el, ce ne facem acum?

În realitate nici unul dintre cei de acolo nu era esențial pentru metabolismul organismului înalt evoluat numit spital. Toți erau doar celule ușor de înlocuit prin mitoză. Esențial era profesorul pentru că el hotăra ritmul de moarte celulară a fiecăruia. De fapt, nici măcar el. Esențial era cel care îl controla pe profesor, cel care prin nu se știe ce mijloace și puteri ajunsese eminența cenușie, ajunsese omul pe care toți îl cunoșteau, îl lingușeau și de care se temeau dar pe care îl înjurau pe la spate, omul pe care profesorul nu îl contrazicea niciodată. Ceea ce nu știau ei era că viitoarea eminență cenușie se pregătea chiar atunci. Așa se repetă istoria. Nu există profesor fără un om care să-l controleze.

Tânărul Medic se confrunta cu aceeași problemă dar pentru el se punea, cel puțin pe moment, în termeni mult mai meschini, determinați tot de trista realitate:

– Auzi bă, ai dulap?

– N-am, mă schimb la baia pacienților aici pe etaj și îmi țin țoalele la Șefu în dulap.

– Fii atent cum se face! Dai o talpă pe la subsol și te uiți la dulapuri. Care arată a fi neatins de multă vreme sigur nu mai e folosit. Ori ăla de l-a avut a terminat rezidențiatul și a plecat cu cheia, ori e al cuiva care mai are unul dar îl ține de rezervă că așa e omu nostru, strângător. Iei frumos un bomfaier și un ciocan, îl forțezi și vezi ce e în el. Dacă e gol sau aproape gol, adică mai are ceva reviste, niște prospecte de medicamente, trei măști chirurgicale folosite și un pix, îl iei că sigur nu-l mai folosește nimeni. Dacă are chiloți curați, vreo poșetă, alte d-astea, nasol momentu, înseamnă că e al cuiva și ai încurcat-o. Te cari repede să nu te prindă că i-ai spart dulapul. După ce pui mâna pe unul, îți cumperi cel mai mare lacăt pe care îl găsești, lipești pe ușă un leucoplast cât China, îți scrii numele și etajul cu litere de tipar, pui cinci parafe și te rogi să nu vină alt fomist ca tine să ți-l spargă. Hai, bagă gaz că nu te poți schimba tot rezidențiatul cu pacienții în budă!

Din fericire, nu a trebuit să-și pună la încercare talentele de spărgător. Se înțelegea de minune cu Colega lui cea mare. Aceasta l-a luat sub aripa ei și i-a dat un dulap moștenit de la o doctoriță care terminase rezidențiatul.

De la toaletă la culoarul foarte îngust de acces către garderoba pacienților nu făcuse un pas prea mare.  Necesarul, doritul și cu încăpățânare vânatul dulap metalic se afla exact acolo. Risca să fie surprins de un pacient voios venit dimineața la internare, în chiloți și cu hainele atârnând de ușă, neștiind cum să-și  tragă mai repede pantalonii de la costumul de spital.  Dacă avea și o umbrelă udă, lucrurile se complicau rău. Împreună cu ghiozdanul, bloca tot spațiul liber. Nu mai trecea nimeni.

Culoarul respectiv avea fix doi metri înălțime. Pe deasupra plafonului din PFL treceau niște țevi și un tronson foarte circulat al autostrăzii șobolanilor. După câteva luni s-a obișnuiai cu forfota lor, cu acel du-te-vino permanent, specific rozătoarelor. Învățase să-i recunoască după călcătură. Pe doi dintre ei i-a și botezat: Georgică și Sebastian. Tânărul Medic este înalt, bine făcut, astfel încât foaia de carton cu pretenții de planșeu îi atârna cam la zece centimetri de creștet.  Nu își putea reprima imaginea, deloc confortabilă, a surpării întregii infrastructuri șobolănești, probabil un viaduct cu trudă și cheltuială construit în toți anii de existență ai spitalului și a câtorva guzgani căzuți peste el. Parcă le simțea blana aspră, umedă frecându-se de piele în vreme ce încearcau cu tot dinadinsul, chiar cu disperare, să își sape adăpost pe după gulerul costumului de sală sau în buzunare. Ce senzație oribilă! Colcăirea frenetică de gheruțe reci, rozalii, infestate cu te miri ce, adăugată la  repulsia, dacă nu chiar la fobia, naturală pe care o avea față de șobolani, de coada lor solzoasă. Îl urmărea calvarul îndelungat și de tristă amintire prin care urmașii lui homo-sapiens au trecut înfruntând ciuma bubonică.

Dincolo de toate, … avea dulap!

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (2)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Primele zile au fost așa cum se aștepta. Mulțime de lucruri noi dintr-o specialitate pe care încă nu o înțelegea. Facultatea de medicină îl înzestrase cu multe întrebări, răspunsuri cam puține.

Camera medicilor nu era mai mare decât o bucătărie de bloc din Balta Albă, cu pereții nevăruiți de ceva ani și plini de pete care într-un spital pot avea practic orice proveniență. În stânga, lângă intrare, era chiuveta, apoi de-a lungul peretelui o canapea veche și descleiată care trosnea la fiecare mișcare și care avea o gaură bine definită acolo unde obișnuia să stea Șeful. La nevoie putea fi folosită fără probleme ca pat. Lângă canapea, la fereastră, se găsea un frigider vechi de 20 de ani împodobit cu abțibilduri decolorate lipite pe ușa alb-gălbuie, dar atât de util, în special când medicii secției mai primeau plocon un miel, o găină sau poate niște pește. Peretele opus sprijinea o mică bibliotecă și două fișete pentru șefi.

Secția avea trei medici specialiști. Fiecare îndruma câte o mică ceată de rezidenți împărțiți după preferințe, recomandări sau toanele profesorului și care se chinuiau să fure cât mai mult de la îndrumătorii lor. Inutil de precizat că echipele erau în permanentă competiție chiar dacă uneori se dedau la fraternizări mai mult sau mai puțin fizice. Rezidenții nu aveau acces în camera medicilor dar, asta nu îi împiedica să ignore ordinul și să-și facă veacul acolo. Profitau de toleranța excesivă a Șefului. Tânărul Medic îl suspecta că se bucură de compania lor, că savurează fiecare clipă în care un rezident nepriceput se uită în gura lui cu speranța că va învăța ceva, fie chiar și o nouă înjurătură sau alte porcărele. Șeful nu se abținea niciodată. În marea ei generozitate, conducerea le-a pus la dispoziție sala de mese. Doar că pe aceasta, de cele mai multe ori, pe bună dreptate, o ocupau pacienții.  Numai într-un spital românesc se putea născoci așa ceva. Adică nu amenajezi o cameră pentru rezidenți, le interzici accesul în camera medicilor, în schimb îi așezi la aceeași masă cu bolnavii.

– Uite Șefu, avem un sclav nou! a strigat Colegul în vreme ce năvălea în încăpere.

Era, fără îndoială, cel mai urât doctor pe care îl văzuse. Clăpăug și cu nasul coroiat, dinții aruncați cu furca între niște buze vineți ca pielea de copil uitat iarna afară în ger, ten negricios și ras pe cap, inspira mai degrabă experiențe penitenciare decât spitalicești. Avea să se dovedească unul din cei mai de treabă rezidenți din spital. Omul era și foarte deștept chiar dacă nu un renascentist. Fost olimpic internațional la fizică, absolvent al unui prestigios liceu bucureștean, așadar posesorul unui număr suficient de neuroni care să îl tragă binișor peste medie, era foarte bun la ce făcea dar se mărginea la atât. Nu avea nicio trebuință de cultură sau artă. Le găsea de prisos sau mai bine zis pierdere de timp, timp prețios în care un om cu adevărat deștept ar fi făcut bani. Iar bani știa să facă. Avea un simț deosebit de dezvoltat al afacerilor, chiar dacă unii le-ar fi numit găinării;  omul scotea bani din orice, calitate ce nu strica unui rezident român care nu avea după ce bea apă. Salariul de râs (și de plâns) – nouă milioane – se  ducea pe chirie și pe mâncare. Dacă ținea cură de slăbire se putea hrăni două săptămâni. Omul era tare, făcea gărzi, scotea șpagă, îmbârliga pacienții ca să îi aducă la operații și natural, după operații să mai capete ceva bănuți, scria lucrări de licență sau chiar de doctorat pentru unii care erau fie prea proști, fie trăiau cu impresia că sunt prea ocupați ca să le scrie singuri. În timpul liber era combinator de apartamente și samsar ad-hoc de mașini second-hand. Se adapta unui sistem gândit și condus în așa fel încât să nu îi dea nimic, să îl umilească, să nu-l învețe mai mult decât minimul necesar supraviețuirii prin practicarea meseriei de medic. Era un mic șobolan, un hârciogel  care aduna tot pentru a supraviețui și pentru a perpetua specia lui damnată de rezident. Ca un adevărat maestru nu se sfia să-și transmită experiența celor ce veneau din urmă.

Când operațiile pe care le aranja, dealtfel necesare, erau prea complicate pentru el știa exact cum să vândă marfa altora. Îi vrăjea pe pacienți până îi aducea la medicul, sau mai bine zis la profesorul potrivit iar apoi trecea la faza a doua a acțiunii – vrăjea profesorul. Inevitabil acesta pica în plasa lingușirilor și pupăturilor bine-țintite și îl opera pe bietul om, numai după ce Colegul primea răsplata ce i se cuvenea.

– Haideți Șefu că ăsta abia așteaptă să îl operați, i-am zis că moare dacă nu îl facem și că știu eu pe unu care îl rezolvă, știți cum, jujete-lolo, calitate prima! Haideți Șefu că e gras de tot, e pacient gras, ne scoatem niște euro!

Când Tânărul Medic l-a cunoscut, Colegul tocmai intrase în camera medicilor trântind ușa și urlând:

– Șefu, iar m-au futut ăștia la doctorat! M-au frecat de nu mai știu nici cum mă cheamă. Și nici n-aveam Analgelul la mine.

– Păi ce să-ți fac mă? Eu ți-am zis, ia-ți doctorat la ăștia de la noi din clinică, la profesorul nostru! Da tu nimic. Ai vrut să te duci la mama dracu și taman la dușmanul ăla pe care nu-l înghite șefu cel mare nici cu un sac de lămâi. Asta e! Te-a mâncat în cur. Acum scarpină-te! Sau lasă că te scarpină ăștia la fiecare referat pe care îl prezinți. Data viitoare… mai multă vaselină!

– Știți și dumneavoastră foarte bine că ăștia n-au vrut să îmi dea loc la doctorat. Atâta s-au coit până m-am dus la ăla, că ăla mi-a dat. Păi cum să îmi dea mie care sunt un nimeni, sau mai bine zis tata e un nimeni. N-are nici pile la minister, nici nu e dealer de mașini sau senator. Dacă scoteam o mie de coco să vedeți cum se găsea un loc.

– Lasă că și așa îl plătești.

– Da, dar nu le dau lor, nu le dau nimic, dă-i în măsa, nimic!

– Cam la cât te-a dus până acum distracția asta?

– Păi… trei mii de euro. Da lasă că avem de unde! Pacienți fraieri sunt peste tot, imediat îi convingi că ce au ori e mortal, ori se ia, ori e de rușine și uite așa iese milionu. Păi ce sunt eu de vină că mă plătește statul mai prost decât pe casiera de la metrou? Să mor, ați văzut acum când au făcut grevă ultima oară? Circulă pe net foaia de salariu a unei casiere, optișpe milioane, auzi frate, aproape dublu față de mine care am șase ani de facultate și deja patru de rezi, adică asta ar fi 10 ani, fără suspendare. Tanti Nuți, că mai nou e plină țara de d-astea, care cu buletinu în mână nu știe cum o cheamă, câștigă de două ori mai mult decât un medic tânăr. Păi să nu pleci unde vezi cu ochiii? Și acum fac grevă că vor mai mult. Păi eu pot să fac  grevă? Ce-ar fi să intrăm toți în grevă într-o zi, da grevă adevărată nu văjeală, să vedem ce se fac oamenii? Atunci să vezi ce apreciază un medic, mai ales un rezident care moare cu pacientul de gât în camera de gardă în vreme ce specialistul soilește pe undeva printr-o văgăună din spital. Da nu e vorba de dumneavoastră Șefu. Așa, în general. Auziți, da mie când îmi mai dați să operez ceva?

– Nu știu mă, mai vedem. O persoană așa importantă ca tine, auzi ce mișto sună: viitor doctor în științe medicale! Nici nu știu! Cum să-ți dau din pacienții mei că sunt cazuri prea ușoare?

– Haideți Șefu, lăsați miștoul, când mai tai și eu ceva că n-am văzut sânge de trei zile și nu îmi e bine deloc?

– Da, ești cam palid, nu te văd bine! Eu ți-am zis, ăștia ca tine care aleargă cu limba scoasă după doctorate și funcții o să ajungă rău, precum câinele ăla dingo atârnat în gard la fezandat. O să printez poza și o să o pun aici pe perete, lângă icoană ca să îți aduci aminte. Și asta cu sângele tot de la mine ai luat-o.

– Învăț și eu de la cei mai buni.

– Pupincurist ai fost, pupincurist ai rămas. Du-te și vezi că mă așteaptă una pe hol. E cam nebună, așa că e perfectă pentru tine. Vezi-o, aburește-o și trimite-o acasă că n-am chef de ea azi. La cât sunt plătit și așa fac prea mult.

– Gata Șefu, am plecat!

Va urma!

Citiți episodul 1