despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

lupta betoanelor

În București, „a face ceva” însemnează să se vadă pîn-la cer că s-a făcut. De-aceea, primarii nici nu ne-ncurcă cu mărunțișuri precum curățenia și ordinea; da-n schimb, cînd e de ridicat vreo ditai clădirea ori de întins vreun pasaj – se bagă; pentru că se vede.

Uneori, nu știu cum se-nnimerește, dar primarul mai are o frîntură de stil; de-aia nu toate betonările lui Robert Negoiță-s hidoase, ba chiar intervențiile sale aduc un cîștig indiscutabil orașului și civilizației.

Dar ce te faci cînd exemplul lui Robert e urmat de ciracul lui Piedone – de primarul Băluță?

Intervenția lui Piedone în sectorul 4, după preluarea puterii, a fost copleșitoare: în doi ani scotea la lumină locuri de joacă, inventa parcări, făcea aparatul administrativ să meargă, spăla străzile. Din gloria asta s-a și reales. Prețul a fost uriaș, dar cetățenii au socotit că merită plătit: curățenia și ordinea însemnau garduri, gardulețe, dinozauri luminoși, palmieri de-o vară, statui hîde… ce conta? – era curățenie, era ordine!

Piedone a dispărut; azi sectorul e condus de fostul său viceprimar: Băluță.

Băluță n-a înțeles că treaba însemnează școli ingrijite, locuri de joacă care nu seamănă a staule, parcuri unde nu urlă boxele, gunoi ridicat la vreme… Băluță, precum papuașul desenat de primii exploratori, poartă penele păsării paradisului pe curu’ gol.

El bordurează și betonează; că așa a văzut la Robert.

El încarcă spațiul public; că așa a învățat de la Piedone.

nu mai e ca-n staul!

E prima veste bună pe care-o pot da din „Orășelul Copiilor”.

Nu-nțelegeam de ce mă simt așa bine – așa firesc – așa liber pe-aici, acum. Și dup-aia mi-am dat seama:

… au fost scoase toate gărdulețele metalice ce mărgineau aleile parcului. Ce diferență uriașă:

Nu te mai simți ca-n staul. Sper din toată inima că rămîne așa.

falimentul ideii de sector

Duminică se nimeri s-avem treabă pe Olteniței – și, fiindcă tot ajunserăm pe-acolo, ne zisărăm să intrăm în Orășel – la Piedone, cum zice lumea de-acuma.

Orășelul era plin-ochi și socotirăm că-i mai sănătos pentru confortul nostru psihic să nu adăstăm prea mult pe-acolo; ne-am luat tălpășița pe dată.

Nu-i asta beleaua. Oamenii au nevoie să iasă duminica, oamenii trebuie să se relaxeze; deși e greu să te relaxezi cu mii și mii de oameni în spate.

E vorba despre falimentul vădit al ideii de sector.

Vedeți voi, Piedone a făcut aici un loc extraordinar de petrecut timpul liber. Acest loc este plin de kitsch, obositor – dar este, totodată, suficient de mare pentru a primi foarte, foarte mulți oameni. Piedone, în sinea lui, a făcut un lucru bun – dar l-a făcut pentru sectorul lui.

Or, bucureșteanul nu trebuie să își ducă viața în sectorul lui. Parcurile și locurile de recreere trebuie împrăștiate prin tot orașul astfel încît să-i fie ușor oricui să ajungă la ele; iar condițiile din fiecare acest loc să fie, firește, similare.

Dar în Parcul lui Piedone merg oameni din sectorul 3, din sectorul 5, din sectorul 6 – logica de primar care a făcut ceva pentru sectorul său e șchioapă.

Un astfel de parc e în folosul unui oraș întreg; e nevoie, deci, ca întregul oraș să participe la buna sa funcționare. Piedone poate face suficiente locuri de parcare gîndindu-se la locuitorii lui; dar aici vin cu mașinile oameni de departe – pentru ei e nevoie de parcări suplimentare, iar aceasta e o investiție mare, a orașului și nu a cartierului. Firește, ar fi splendid să încurajăm oamenii să nu vină cu mașina în parc – dar asta înseamnă că oamenii aceștia au nevoie de un transport public eficient și prietenos care să-i aducă aici. Parcul acesta e legat bine de centru – are metrou; dar de cartierele adiacente nu este legat cum se cuvine. Nici cu bicicleta nu-i comod defel să ajungi aici.

Vedeți? Toate astea nu-s treaba lui Piedone. El s-a ocupat de un parc, dar nu are cum să țină acest parc doar pentru locuitorii peste care-i el primar.

Ideea de sector, așa cum e aplicată în București, e falimentară – iar ce v-am scris eu e numai un exemplu.

din zbor

… voi face articolului în care treceam în revistă cîteva locuri de joacă mai cunoscute (de mine) o completare.

Tot în Parcul Copiilor – adică, parcul de jos „al lui Piedone” – unde din vara asta avem un castel frumuşel, cu tobogane, cu treceri, cu turnuleţe. Fabricat în Turcia; model clasic, să zic așa.

Este aproape de locul de joacă cu toboganul uriaş.

… şi – foarte mişto – ai copiii mereu sub observaţie cu uşurinţă.

podeţul îndrăgostiţilor

… iacătă, în Orăşelul Copiilor – parcul refăcut după putirinţă şi ştiinţă de Piedone – un podeţ fără nici un chichirez; nici frumos, nici urît, anonim şi… atît:

… doar că pînă şi podul ăsta şi-a găsit un grăunte de rost, un bulb de întrebuinţare: au apărut lacăte prinse de el, ca-n alte locuri unde, prin asta, doi îndrăgostiţi lasă a-nţelege că aşa vor rămîne legaţi mereu.

oameni şi mîncare

Toamna nu-i doar ploaie, guturai şi zile scurte şi triste. Pînă se-ajunge la toate astea (că se-ajunge, ştiţi bine!) toamna ne arată ce-are mai bun toată firea, ce-are mai bogat tot pămîntul nostru…

Nu de-alta, dar toamna sărbătorim recolta; şi – cum ne plac sărbătorile…

Parcurile, oborurile, pieţele s-au umplut cu oameni care-şi burduşesc plasele, care vin şi pleacă cu sacii-n spinare, care – în fiecare zi încă-nsorită – parcă au mai cîştigat ceva, au mai dat o tiflă-n faţa lu’ Baba-Iarnă…

Fusăi, vere, la festivalul toamnei de se ţine – cu voia lui Piedone – lîngă Palatul Pionierilor (mă rog, al copiilor) şi ce văzui acolo… oleleiiii!

Lume; bostani; gogoşari; fum; struguri; must scump; fleici; bulz; muzică tare; gogoşi; dulciuri scumpe; porumb fiert; vin; copii; ţărani; pastramă; fum; must şi mai scump; fum; muzică şi mai tare; dulciuri vechi dar la fel de scumpe; copii şi mai mulţi; alte gogoşi; must, iar must; vin şi mai mult; şi iar mici şi pastramă: pe scurt, cam asta-i aici, la sărbătoarea belşugului toamnei.

Şi ştiţi ce? …. era chiar drăguţ…

să ne răcorim!

Bucureșteanul, apăsat din toate părțile de caniculă, s-ar duce oriunde ca să se mai răcorească, să mai simtă aerul. Sfîrșitul verii – care se-apropie – face serile mai scurte, dar la fel de violente din punct de vedere al căldurii.

Parcurile-s primele care-s asaltate…

Seara, în parcul lui Piedone”, lumea stă pînă tîrziu.

E chiar bine, aici. Să vă zic de ce.

Seara, kitsch-ul năucitor de peste zi se mai estompează. Vezi doar siluete de oameni și de-omuleți pe alei, vezi doar lumini și neoane, vezi doar aparența de bîlci, de tîrg, de roata-norocului: de nimeni-nu-pierde!

Seara, aici, totul se diluează, nu știu cum să zic. Luminile felinarelor îs chioare, groaznic de chioare, fumul se lasă printre pomi, oamenii nu-ți dai seama dacă vin ori pleacă – știți, devine, cumva, difuz, chiar interesant.

Seara, copiii-s fericiți. Lipicioși, transpirați, cu genunchii negri și mîinile dulci și jegoase. Puțin le pasă lor de primari și consilieri locali; pentru ei, să meargă la Piedone” e ca și cum l-ar aștepta pe Iepuraș.

Asta e! Uitați-i cum se bălăcesc la fîntîna cîntătoare, în noapte. Se distrează, se răcoresc, se joacă.

Uite cum un astfel de loc – un astfel de kitsch, un astfel de bîlci – este un paradis pentru mulți bucureșteni.

mai mult rău decît bine

… am avut un sfert de oră în plus să mă plimb, ultima dată cînd am călcat Berceniul – un cartier pe care-l cunosc cam pe dinafară. Venirea lui Piedone aici a însemat mai multe locuri de parcare (şi mai puţine spaţii verzi), mai multe locuri de joacă (şi mai puţine maidane), mai multă curăţenie (şi… mai puţină mizerie). Cu toate astea, Berceniul n-a reuşit să devie mai prietenos cu locuitoru-i.

Ba, uneori, dimpotrivă. Nevoia de ordine, de civlizaţie naşte monştri.

… priviţi acest mic trotuar. E îngust, vai de mama lui. De-abia încape un om mai corpolent pe el; de-abia ar avea loc o mamă cu un cărucior.

Stîlpişorii montaţi pe trotuar îl fac şi mai îngust, şi mai impracticabil, şi mai neprietenos. Stîlpişorii ăştia nu ajută, nu fac locul nici mai frumos, nici mai civilizat.

Are Piedone – har Domnului – poliţie locală căcălău. Mai bine-ar pune-o să patruleze peste tot, să dea amenzi, să cheme pe ăi de ridică maşini – dacă aceste maşini parchează aiurea pe trotuar.

Îngrădituirile astea strică locul şi împiedică pietonii.

strada Covasna

Am bătut Berceniul în lung şi-n lat în copilărie; am luat apoi, la picior, oraşul întreg – dar stradă sucită ca cea numită Covasna, eu rar am văzut. Cine-o fi gîndit-o aşa, nu ştiu – dar l-or fi pomenit îndelung, de juma’ de secol, poştaşii şi taximetriştii!

Numa’ de vă uitaţi la ea. Zici că s-a tîrîit un şarpe pe hartă. Dacă intri în inima acestui cartier de blocuri, după orice colţ îţi iese cîte-o plăcuţă-n faţă pe care scrie ba „strada”, ba „aleea” Covasna – habar n-ai unde te afli.

Ăsta să fie, însă, păcatul zonei! Fiindcă altminterea – aici, între Brîncoveanu şi Metalurgiei – e destul de cochetă şi aşezată, ea. Doar blocurile de aici sînt vechi, construite la sfîrşitul anilor ’60, cu spaţii largi între ele şi cu o dispunere rezonabilă, astfel încît să nu fii nevoit să te uiţi – peste stradă – în blidul vecinului. Doar priviţi aglomeraţia de blocuri apărute mai încolo, în anii ’70 – peste drum, peste Brîncoveanu; e cu totul altceva.

Ciudat, aici, mi s-a părut mereu cum de a rămas în picioare enclava de case dinspre strada Niţu Vasile; un cartier aşezat, compact, care nu s-a demolat niciodată – deşi restul zonei se preschimbase total. Nu luaţi harta de mai sus ca literă de evanghelie; printre blocurile vechi s-au plantat – cîţiva ani mai încolo – plombe noi; dar zic că reprezintă, în general, dinamica dezvoltării imobiliare a zonei în perioada comunistă.

Revenim însă la strada de la care-am pornit: la Covasna; sau Covazna, cum o auzim pronunţată cu mai multă uşurătate…

Blocurile vechi sînt liniştite; pe la colţuri au apărut ghioceii; pe pereţi mai scrie şi acum cu vopsea „ICAB”; la intrare vezi ştergătoare de picioare de cauciuc, modele uitate de ani de zile – doar modernizările recente ale lui Piedone ce te fac să uiţi că timpul a trecut…

… apropo de modernizări, cînd trecui pe lîngă chestia numită „piaţa” Covasna – ghilimelele nu-s deloc puse degeaba, piaţa e o curte cu trei tarabe-năuntru – văzui, în lumina înserării…. ceva:

… ceva mare, impunător, ceva care domină nu doar tarabele, ci şi-ntreaga zonă…

… d-ale lu’ Piedone, ce să-i faci! Eleganţă, civilizaţie, stil, clasă mondială.

poliţie modernă

Ştiţi că mă întrebam, mai an, la ce bun ţinem aşa numita Poliţie locală – nici acum nu-i prea înţeleg rostul. În fine! Se pare că trebuie să existe – şi, astăzi, poliţia locală este o forţă de elită, modernă, care-ar face de rîs orice departament de poliţie din serialele americane.

… aşa cum se şi vede în poză.