despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

o recomandare

… se poate să fie chiar cea mai bună pizza de patiserie din oraș – și se găsește la patiseria din piața Prosper (Sebastian cu 13 Septembrie). Patru lei felia plină, pe un blat gustos și pufos.

Tot aici (nu mereu!) se găsește și o plăcintă cu carne bună.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Pizza: Pikandy plus

E prea cald ca să stai să te coci prin bucătărie; parcă vrei de-a gata totul.

O pizza e numa’ bună.

Și pizza de la Pikandy plus e cea mai bună. Surprinzător de bună!

Și-i la un pas de mine, aici pe Sebastian. Trimit și-acasă.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

din zbor

Să laud și pizza de patiserie făcută la Perla: una dintre cele mai gustoase pe care le-am găsit într-o astfel de unitate de alimentație publică. 4 lei.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

o patiserie bună

Pe la Universitate nu mori de foame; dar e la mintea cocoșului că unele locuri sînt mai bune decît altele, cînd e vorba de ales un pateuț.

Pe segmentul de bulevard dintre Academiei și C.C.A. găsim o patiserie foarte bună. E pusă fix lîngă librăria Eminescu, iar după ea se află și-o „Andreea F”.

Important e că patiseria pe care-o laud e chiar bună. Nu se dă-ndărăt să facă plăcintă cu carne (n-o fi perfectă, dar e reușită), pateurile-s ademenitoare, iar pizza (4 lei felia pătrată) e foarte, foarte gustoasă!

Bravo!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

bine gîndit, bine făcut

… vizavi de Polizu s-a deschis o mică pizzerie care – iată – vinde și la geam.

IMG_3728

Flăcăul cela care cumpără nu-i tocmai mititel de statură, dar priviți-l cum e nevoit să se-ntindă ca să poată comanda. Cineva mai scund de-abia ar ajunge cu nasul la tejghea.

Dar să nu ne gîndim la oameni…

… văzui Napoli

Nu ştiam mare lucru despre Italia şi nici nu-mi prea păsa; ca orice habarnist, văzusem în filme că italianul vorbeşte, vorbeşte, dă din mîini, o ascultă pe maică-sa, îşi petrece viaţa visînd să facă avere – şi dacă o face, o pierde peste noapte. Şi mi-era de-ajuns; asta pînă cînd am dat o fugă-n ţara asta – într-un loc anume din ţara asta, adică: la Napoli.

Văleu.

Napoli te pocneşte. Credeam că Istanbulul e maximul de nebunie umană; dar Napoli e altceva. E un vuiet continuu, e un circ şi un carusel în care nu poţi să-ţi iei un punct de sprijin. E gălăgie, murdărie – şi splendoare laolaltă. Autobuzul roşu şi zdrăngănitor care vine de la aeroport hurducăne pe nişte străzi necunoscute şi lasă nişte turişti cu feţe cam blege în inima balamucului. Turiştii ştiu că la Napoli o să fie tîlhăriţi şi traşi pe sfoară – şi se uită în sus şi-n jos, aşteptînd să apară primul hoţ; doar că hoţul nu e un om, ci oraşul întreg; şi oraşul – care la prima întîlnire a apărut cu unghiile murdare, neras şi cam afumat – îi fură pe toţi.

Bun-înţeles, sînt mai multe feţe ale oraşului; mai multe oraşe, chiar. Sînt locuri unde se trăieşte bine, unde maşinile sînt noi, scumpe şi oamenii sînt la patru ace.

… dar Napolele meu a fost acela unde rufele mai atîrnă de la geamuri, unde ăi mici sînt înţărcaţi pe scuter şi unde toate maşinuţele sînt tuflite pe toate părţile; unde napoletanul vorbeşte tare şi totul miroase a oameni, a oameni mulţi…

Dacă reuşeşti să accepţi oraşul ăsta în prima oră, garantez că o să te simţi ca-n rai aici. Şi cred că pe la minutul 59 (fără publicitate) am început să-l accept. Nu altfel, decît după prima oprire la un mic local, unde mi-am umplut burta şi sufletul cu nişte pizza… şi alte chestii. Napoli a început cînd nu m-am mai sinchisit nici de scutere, nici de maşinile care circulau ca bila de la flipper, nici de urlete – de nimic.

Am luat-o pe o stradă lungă şi dreaptă, de-i zice Umberto Întîiul; soarele ardea şi din galantare zîmbeau felii de pizza mari, sandvişuri, dulciuri zemoase şi aromate; fiecare al doilea magazin vindea pantofi – pentru că Napoli trage tare să devie o capitală a modei; dacă nu prin stil, măcar prin volum. Strada asta, Umberto Întîiul, e lungă, obositoare şi gălăgioasă; însă după o vreme începe să ţi se pară acceptabilă; şi începi să uiţi că nu eşti acasă…

La fiecare cruce de străzi, scoţi harta. Cauţi atracţiile, chestiile subliniate de-acasă; lucrurile de văzut. Slavă Domnului, apar de la sine: Castel Nuovo? Văleu, e imens! Galeria Umberto I? Păi, poţi să tragi un tren înăuntru! Palatul Regal? Zece regi poa’ să dea bal acolo! Piaţa Plebiscitului? Au loc şi-acum toţi ăi din oraş să se strîngă!

De-odată, îţi dai seama că nu te mai învîrţi în cerc, că-ncepi să pricepi oraşul. Şi-atunci intri pe Toledo – o stradă lungă şi plină de oameni, din care se răsfiră străduţe întunecate, de pe care coboară zeci şi sute de scutere – unde se duc, nu se ştie – şi, cam asta e totul. Străzile se îngustează treptat, magazinele cu suveniruri şi pantofi scumpi sînt înlocuite de spălătorii, pescării, mezelării – intri pe străzi ca Biagio dei Librai sau Tribunali de-acum.

Dar restul e la fel: biserici, domuri, catedrale; cu cît sînt mai banale şi mai pline de murdărie pe treptele de la intrare, cu atît sînt mai somptuoase şi mai strălucitoare pe dinăuntru; nicăieri popimea n-a fost mai opulentă şi mai iubitoare de putere întru numele Domnului nostru. Castele şi palate pe dealuri, castele şi palate în văi; toate făcute de pe vremuri, demult…

Picioarele te dor, findcă pe jos sînt ba bucăţi de granit fără moarte, ba piatră cubică; dar cin’ te-opreşte să bei o bere în mijlocul iureşului de pe trotuar, la o măsuţă? Că picioarele trebuie odihnite, nu creierul! Şi berea la sticlă mare are 660 de mililitri – o porţie tocmai bună pentru turistul însetat. Apoi, de dulce, e dulce: biscotti, nebuneli ca zuppa inglese, sau simpla şi minunata baba – care, la noi la cofetărie, este doar blatul de la savarină… Şi pizza – dar pizza azi, pizza mîine; cam mult! Noroc că-ţi aduci aminte că există brînză, există caşcaval; că există salami şi mai ales, mortadella. Ce naiba – n-am mai mîncat o mortadelă cum trebuie de douăzeci de ani!

… Napoli a fost tare, tare pe gustul meu – vă daţi seama.

Dar nu-i doar mîncare; e şi cultură, şi istorie; toate îţi sar în faţă, te trag de mînecă: altă poartă, alt palat, altă catedrală, alt muzeu. Nici ghidul, nici harta nu le mai arată pe toate. O săptămînă să mergi, şi încă nu ai văzut nimic.

Deşi zic c-am văzut destule. Sus, pe-un deal, e palatul Capodimonte: rece şi cam sumbru, dar măreţ. Cu un aer de Casa Scînteii şi plin de fel de fel de tablouri: fecioara şi pruncul, fecioara şi pruncul, fecioara şi pruncul; de ţi se urăşte. Dar palatul are şi-un parc de vis; şi-o pădure pe unde-aleargă ăi cu bani; că ai fără bani aleargă după bani, înţelegeţi.

Pe alt deal e Castelul Sant’ Elmo; e făcut de pe vremea cînd Napolele era condus de cei din neamul de Anjou (am avut şi noi de-a face cu unul dintr-ăsta, ţineţi minte cum l-am încotinat de nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa la Posada). Castelul ăsta e uriaş şi de pe el se vede oraşul ca o bijuterie; lîngă castel e, fireşte, o biserică – San Martino – cu nişte grădini unde popii şedeau la soare şi căutau iertarea păcatelor amărîţilor pe care-i jupuiseră de ultimii bani.

Minunăţiile astea-s pe un deal, deci; aici lumea stă mai domneşte, Napolele e splendid şi arată ca orice alt oraş splendid din lumea rece şi civilizată; dar n-are hazul Napolelului de jos, ăl cu chiloţii întinşi pe sfoară, de la un balcon la altul.

De pe dealul ăsta te poţi lăsa înapoi în oraşul vechi cu funicularul; care funicular nu merge pe deasupra – eu căutam să văd pe unde-atîrnă – ci pe dedesubt, prin tunelul săpat în inima dealului; grozavă şmecherie tehnică.

Dar nu mă mir; nu o dată am admirat priceperea inginerului italian; e priceput la maşinării, manete, tehnologii; pînă şi la baie trebuie să cauţi să apeşi pe fel-de-fel de butoane şi pedale ca să tragi apa şi să te speli pe mîini. Tot inginerie e şi-n transportul lor public; în Napoli sînt nu ştiu cîte companii care operează autobuzele de pe diferite linii (am mers, într-o zi, cu autobuze cu numere ca R2, 178, 2M şi C57 – balamuc total); metroul e ba metrou, ba tren suburban; troleele merg şi cu motorină – dar cu toate astea, cu acelaşi bilet poţi merge cu ce vrei şi unde vrei… atîta vreme cît îl plăteşti, că e destul de scump. Metroul, cică, e mare piesă de integrare urbană; eu am văzut o magistrală care face o buclă în loc să facă un cot, dar se pare că e mai bine gîndită aşa. Metroul circulă pe dedesubt rău de tot, de două ori mai jos ca la noi; se construiesc staţii noi fix prin centru, şi la gara centrală se sapă de ani de zile; o să fie un regal multi-modal acolo, cînd o fi gata.

Napoli are şi mare, şi fireşte – şi port; dar n-am părăsit continentul, fiindcă-mi plac prea mult oraşele. Cel mai frumos loc de pe mal e Castel dell’Ovo; un castel vechi, bătrîn şi făcut să ţie încă o mie de ani. Pe-aici e mai scump, hotelurile-s de lux, strada e goală; dar Tireniana e magnifică; în zare se vede spurcăciunea aia de Vezuviu; iar dacă e sîmbătă, vin miresele napoletane să-şi facă poze. Miresele lor sînt la fel ca ale noastre, doar că au gura mai mare; nici domnişoarele de onoare nu-s deloc mai breze, iar fotografii au cam aceleaşi texte şi idei artistice – nimic nou sub soare…

La Napoli toată lumea ştie să facă pizza şi să meargă cu scuterul. Despre pizza nu-s multe de spus, dar despre scutere putem vorbi pînă poimîine. Vezi – pe scuter – familii întregi; mama stă cu bebele în spate şi se ţine bine de capul familiei, care îşi face loc pe stradă. Napoletanii se opresc în mijlocul bulevardului să schimbe cîteva vorbe, cînd se întîlnesc în trafic, şi cînd cei din spate socot că şi-au spus prea multe, încep să-i claxoneze. Accidente, n-am văzut; în schimb mi s-a părut că ortopezii o duc destul de bine în oraşul ăsta. Pe scuter poţi merge atîta vreme cît te ţin balamalele – e drept, totuşi, că n-am văzut dricuri-scutere… Napoletanul îşi conduce scuterul cu tot corpul, nu ştiu cum să vă zic; cînd găseşte cîţiva centimetri între un autobuz şi un gard, îşi ia avînt şi se bagă; şi cînd îşi ia avînt, o face din umeri, din bazin, din coate, din fălci; şi trece.

Despre limba vorbită aici iar e mult de spus. N-o pricepi. E o amestecătură între italiană, ceva franceză şi spaniolă, şi sună – uneori – ca o păsărească arăbească. Dacă dai peste şase-şapte ciutani de liceu în metrou, o să facă gălăgie cît o clasă întreagă de-a noastră în tramvaiul 21; dar de-abia după vreo trei staţii o să pricepi primele cuvinte. Deşi nici la Napoli – şi nici în Coreea de Nord, cred – adolescenţii nu vorbesc despre altceva decît ai noştri…

Desigur, napoletanii vorbesc mult, şi multul ăsta e însoţit de gesturi, de mimică, de tot mediul înconjurător. Vai de mama celui care rămîne singur un sfert de oră – se umple de icter, pentru că n-are cu cine vorbi. Pînă şi-n parc, cînd merg să alerge, napoletanii sînt doi cîte doi, şi continui să-i auzi multă vreme după ce-au trecut pe lîngă tine… La magazine sînt cel puţin doi vînzători; cea mai mică cafenea are cel puţin doi chelneri – altfel şi-ar da demisia, de plictiseală şi pentru tratamente inumane. Cînd mai îmbătrîneşte, italianul îşi dezvoltă o voce gravă şi groasă, sfătoasă şi importantă, tocmai bună de citit documentare istorice la Teleenciclopedia – toţi vorbesc la fel.

Televiziunea italiană m-a plictisit dintotdeauna. La hotel aveam nu ştiu cîte canale, dar după ce-am ajuns pe la cel de-o sută douăzecelea, m-a luat somnul. Cred că la orice oră din zi, sînt cel puţin cinci televiziuni din Italia care difuzează cîte-un film cu Toto; şi culmea e că filmele astea au haz şi azi; grozav actor a fost Toto – şi-i şi el napoletan şi-i iubit în oraşul ăsta…

În oraşul ăsta oamenii sînt credincioşi. Au grijă de ei nenumăraţi sfinţi – începînd de la Sfîntul Gennaro şi terminînd cu Maradona. Bisericile – am mai spus – sînt minunate; trebuie să le vezi. Domul e mare; Santa Chiara e rece, dar are o curte de vis; însă dacă intri în Gesu Nuvo ori Sant’Anna dei Lombardi, păi n-o să te mai dai dus, nene! Cruci, sfinţi, scene ale naşterii, icoane cu fotbalişti se găsesc peste tot; napoletanul trebuie să creadă în ceva, nu?

Napoletanul crede în fotbal şi ştie că Napoli e cea mai bună echipă din lume – şi cîtă vreme Rafa Benitez o să facă treabă bună aici, o să fie cel mai bun antrenor din lume. Cînd e meci, cei care nu pot să-l vadă se aciuiesc pe lîngă magazine şi ascultă radioul; şi suferă, şi strigă, şi se bucură fără să se teamă că par de rîs.

Dacă ajungi la Napoli, ţi se spune să vezi şi coasta, şi Capriul, şi Vezuviul; dar pentru asta îţi trebuie timp, mult timp. Măcar Pompeiul să-l vezi, totuşi; că-i aproape: patruj’ de minute, cu trenul. Trenul arată ba ca personalul de Urziceni, ba ca un metrou cu aer condiţionat – cum ţi-e norocul. E plin cu alţi turişti: nemţi, ruşi, americani, japonezi – toate neamurile pămîntului. Tot cum ţi-e norocul, dai şi peste români care cîntă şi/sau cerşesc – dar asta nu e o surpriză; oricum, limba română se aude surprinzător de puţin pe-aici, prin Napoli.

Pompeiul, deci – Pompeiul e mare şi… şi te impresionează. Cît poţi să vezi din el, fireşte; pen’că, înţelegeţi, mai sînt şi alţii care vor să-l vadă: cam vreo mie. Separat, singuri, în cîrduri. În baston, în sandale, în port-bebe. Aici am dat peste cel mai nenorocit japonez din lumea asta: unul care nu ştia să facă poze – sau cel puţin, unul despre care soţia lui credea că nu ştie să facă poze; amărît mai era! Sper că s-a întors cu bine acasă şi că nu şi-a spintecat burta de ruşine.

Pompeiul e mare, dacă nu te bate prea mult soarele-n cap aici, poţi să stai şi juma’ de zi; dar cred că după două ore ai văzut de-ajuns. Or fi ruinele impresionante, o fi povestea oraşului tristă, dar viaţa merge mai departe, ştiţi – trenul spre Napoli aşteaptă în micuţa gară; hai înapoi, hai!

Ziceam la-nceput că, dacă nu-ţi place de Napoli din prima oră, nu-s şanse să te cucerească apoi, pentru că o să te dea înapoi vuietul, claxoanele, maşinile care-ţi şterg hainele, gunoaiele de pe jos, vînzătorii de genţi şi tîmpenii de pe trotuar. Dar dacă accepţi toate astea; dacă le accepţi, deci – şi nu le treci cu vederea – o să ţi se pară oraşul ideal; dar să nu mă-ntrebaţi de ce.

Nu mă-ntrebaţi – ori îţi place, ori nu. Slavă Domnului, slavă Sfîntului Gennaro, slavă lui Maradona, slavă cui vreţi voi! – dar mi-a plăcut.

din zbor: Cor’tile o ia în jos

… de mult nu mai am încredere în Cor’tile; şi nu am cum să ţin asta doar pentru mine. Şi cînd spun ceva de rău, păi să ştiţi că am mai nu doar mai multe surse, ci şi mai multe experienţe.

Aşa că nu-s eu ăla răul cînd zic despre Cor’tile că nu merită. Ci e Cor’tile cel care nu merită, cu sau fără mine zicînd asta.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Florina a sărăcit

Grozav îmi place cînd laud pe cineva şi după o vreme văd că trebuia să-mi fi ţinut gura. Uite pizzeria Florina: a-nceput să facă economii la ce pune pe deasupra. Cam cu 10% mai puţin. Credeţi-mă, îmi dau seama.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

pizzeria Florina

… rar îmi schimb furnizorul de pizza, dar cînd o fac, o fac pentru că merită. De ceva vreme am trecut pe Pizzeria Florina. Nu doar că am un sediu de-al lor pe lîngă serviciu; nu doar pentru că îmi convine preţul – ci şi pentru că Florina aduce o pizza imensă, dreptunghiulară: care cam 50…55 de lei face.

… intri cu ea greu pe uşă; pizza are 60 pe 40 de centimetri. E gustoasă şi bine garnisită. Şi mai are ceva: nu are marginile alea umflate de cocă goală pe care mulţi dintre noi nici nu le mănîncă: din margine şi pînă-n margine e plină cu salam, ciuperci, cîrnăciori, brînză, roşii – adică cu ce vreţi voi să fie.

Site-ul lor, aici.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Trattoria del Vecchio

Pasta Fresca era unul dintre locurile pentru care aveam o slăbiciune. Nu doar mîncarea bună era de vină – ci şi locul (îmi place zona Eroilor) şi liniştea. Cînd s-a închis am fost necăjit; după ce s-a deschis sub altă firmă m-am bucurat; dar uite că n-am apucat niciodată să mă opresc să văd cu ochii mei ce se întîmplă înăuntru.

Pînă acum.

Trattoria del Vecchio e fix la fel ca Pasta Fresca – şi asta e foarte bine. Nu aş fi schimbat nimic, pentru că nu văd ce ar fi fost de schimbat. Aceeaşi amenajare (doar toaletele au fost refăcute), aceeaşi atmosferă, aceeaşi mîncare bună.

Slavă Domnului că există restaurantul ăsta mititel!

Ca bani: ok
Curat: da
Servire: foarte bună

Nu are site. Nu m-am uitat dacă e deschis şi duminica.

ultima dată acolo: primăvara 2012

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos