despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbări în Bucureşti XXXIII – două perechi de străzi

Cine-și face curaj să treacă mai departe de degradarea ce se găsește în preajma intersecției de la Chirigiu, întîlnește – ținînd tot înainte pe Calea Rahovei – case părăginite și prăvălii lăsate de izbeliște.

 

… dar și, poate, unele din cele mai interesante perechi de străzi bucureștene: Rădiței–Popeia și Anul 1821–Petre Marinescu.

Hai să le vedem mai bine.

Prima pe care ne băgăm nasul este Petre Marinescu. Zic bine, nasul: cam atît și-ncape aici! Deși – în teorie – practicabilă, riveranii o folosesc ca pe o fundătură-parcare. Unii reușesc chiar să-și strecoare mașina-n curte, deși aici totul – stradă, case, curți – e liliputan.

 

Nici măcar nomenclatorul stradal nu ne lămurește prea mult cu privire la Marinescu; aflăm că a fost profesor și publicist și că s-a născut în 1877: dar atît!

De ce-i strada asta într-atît de îngustă? Ne ajută Andrei Răzvan Voinea: „Parcelarea de case-tip care astăzi ocupă străzile 1821 și Marinescu, între Calea Rahovei și Tudor Vladimirescu apare pe harta Bucureștiului pe undeva pe la începutul anilor 1930, fără a se știe exact când. Dacă prima stradă, 1821 (fostă Aslan), poate poza drept cale de acces cu funcția de stradă, cea de a doua cu greu se poate încadra în această categorie și reprezintă, de altfel, și cauza ilegalității în jurul căreia se învârte parcelarea. Din pricina lărgimii care face insuficientă prezența simultană a două căruțe, nici autorii hărții din 1940 nu o consideră demnă de a o pune pe hartă, și nici mașina google streetview nu se sinchisește să intre.
Pe terenul aflat la dispoziție pe Calea Rahovei 218, dezvoltatorul primise avizul deschiderii unei singure străzi, pe care urma să construiască 15 case cuplate, pe ambele părți. Însă dezvoltatorul a decis să mai deschidă încă o stradă paralelă, pentru a mai construi încă un rând de case, spate în spate, mărind numărul caselor și, implicit, profitul. Lărgimea străzilor era reglementată de Regulamentul de Construcțiuni și Alinieri din 1928, care prevederea o lărgime de cel puțin 8 m pentru străzile mai lungi de 100 m, respectată aproximativ în strada 1821 și încălcată copios pe str Marinescu.” 

„Strada” corespunde, desigur, în Tudor Vladimirescu; de acolo ne-ntoarcem în Calea Rahovei pe cealaltă stradă a micuței parcelări – Anul 1821, botezată-n ton cu șoseaua adiacentă.

Pe 1821 deja ne bucurăm de mai mult spațiu; iar casele-tip se văd oleacă mai bine – cîteva chiar sînt de valoare. Partea dinspre Rahova e mai decăzută și mai murdară; loturile minuscule nu-i îmbie pe cumpărători să investească.

Sistematizarea comunistă nu ar mai fi lăsat nimic din străzile astea două; dar au scăpat – și așa puchinoase au rămas, pentru totdeauna.

După ce trecem de actualul complex comercial „Chirigii”, vedem cealaltă pereche de străzi, unde atmosfera e cu totul alta! La-nceputul anilor ’30 se ridica aici prima parcelare modernistă din București: Aron Mayer.

Prima stradă poartă numele colonelului Corneliu Popeia, căzut în Primul Război (pe una din case, cineva chiar a pus și-o placă memorială). Doar cîteva din case mai aduc aminte de început; oamenii le-au adaptat, renovat și reconstruit după plac, nevoi și posibilități. În ultimii ani strada și-a pierdut tot mai mult din ceva-ul ei; casele neafectate de transformări sînt, însă, destul de bine îngrijite. Plimbarea rămîne plăcută, întrucît sensul unic dinspre Rahova spre Tudor Vladimirescu face ca doar riveranii să intre pe aici.

     

Perechea este Rădiței; aici casele-tip sunt doar pe o parte și nici măcar pe toată lungimea străzii; vizavi găsim obișnuita amestecătură arhitecturală bucureșteană – dacă ne uităm pe hărți, vedem că asta e cea mai veche arteră dintre cele pe care le-am străbătut. La orele de vîrf se poate întîmpla chiar să întîlnim ambuteiaje, întrucît șoferii-s obișnuiți să folosească strada asta ca scurtătură. Dacă ne grăbim, nici nu remarcăm că-s destule imobile mici, în stare proastă.

    

Călătorul curios poate continua un pic plimbarea: înspre Trafic Greu se mai găsesc pitite cîteva case de pe vechile străzi Stan Tabără și Dincă Ștefan; o stație mai departe, e interesantă și Parcelarea Rahova, cu străzile Tocilescu şi Poenaru construite pentru funcţionarii Poştei; iar o privire în trecutul acestei bucăți din Calea Rahovei, de asemenea, nu strică.

O imagine de la mijlocul anilor ’30 ne arată strada Rădiței în plină campanie de pavare; aproape de anii ’80 recunoaștem în detaliul fotografiei făcute de Dan Vartanian trăinicia lucrării. La aceeași distanță între imagini, e uluitor și cum s-a „păstrat” specificul local pe care-l aminteam la începutul articolului.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

în Oraș, împreună.

Se alese și Capitala cu un cadou în seara Crăciunului: sute, mii de oameni au ieșit să se plimbe.

Să se plimbe: brambura, pur și simplu, ca să nu stea pe loc.

Fără nimic ca beneficiu: nici vin fiert, nici covrig, nici gogoașă, nici cafea, nici pizza, nici șaorma – nimic; totul închis, ca la oamenii botezați.

Bucureșteni, tîrîndu-și agale picioarele neobișnuite cu trotuarul; dar toți cu priviri vesele, că făcuseră o afacere strașnică ieșind din case ca să se nimerească, iată, împreună.

Frumos Crăciun!

Plimbări în Bucureşti XXXII – la Foișor

O zonă neterminată, nu știu cum să zic; o piață nicicînd întregită cum se cuvine; și o bucată de oraș cam mereu în paragină, căzută treptat într-o desuetudine nemeritată.

Dar dacă avem un sfert de ceas la-ndemînă, nu-i o pierdere să-i dăm roată. Bine servită de transport public și aproape de centru, ajungem numaidecît.

Sigur, cel mai frumos e să venim aici pe Ferdinand; bucata dinspre biserica grecească și Foișor e discretă și reușită: o plăcere s-o parcurgi! N-ai nici o perspectivă asupra Foișorului de foc, așa că te surprinde cînd dai de el.

Dacă vii dinspre Traian, te minunează harababura arhitectonică și neașezarea clădirilor; strada asta niciodată n-a apucat să fie aliniată și lărgită, mai dihai decît Calea Călărașilor; deja de la piațeta din vecinătate – de la intersecția cu Republicii (Carol) – vedem tentative de punere în valoare a spațiului.

Blocurile mai noi sînt mai retrase; cele vechi sînt ieșite-n stradă. Aici e stația de autobuze pentru 133 și 135; ele nu opresc în fața Spitalului de ortopedie, cum te-ai aștepta. Gărduțul bisericii era micuț și elegant pe vremuri; acuma l-au înălțat cu niște fiare urîte. Pe partea cealaltă de stradă mai vezi cîte-o căsuță-nghesuită cu detalii nemaipomenite.

 

… iar Foișorul ți se arată-n toată frumusețea lui!

Ditai piața, așadar; înainte să te-mbie priveliștea, te uiți cu atenție pe unde mergi: caldarîm, nu altceva.

Fiecare colț are frumusețea lui – și, din păcate, partea lui de mizerie. Patiseria din prima poză funcționează și azi.

 

Dînd roată piațetei, iar sar în ochi nealinierile…

… locurile virane…

… care se întind și-n cealaltă parte a scuarului ce pune-n valoare Foișorul; bucata asta e rămasă așa de cînd hăul; pe calcanul din spate se putea ghici – cu mai bine de zece ani în urmă – o reclamă veche.

 

Blocurile ce bordează bucata asta sînt frumoase, dar tare, tare neîngrijite!

Nici aici autobuzele și troleele nu fac stație-n același loc; primele opresc la patiseria de care v-am zis mai devreme iar celelalte pe Traian, înainte de a face rondul! Foișorul, demult, a fost un capăt de linie important pentru cîteva autobuze.

Dînd să părăsim piața, ne înscriem pe Traian din nou; nu înainte de a admira firma asta veche ce n-a dispărut.

Deși casele par mai îngrijite – spoite, cel puțin – nu lipsesc cele căzute și, din nou, frapează nealinierea străzii.

 

Mai mergem olecuță și ne-ntoarcem, cotind pe Dimitrie Onciul; și numaidecît ne trezim din nou cu Foișoru-n față!

Perspectiva e spurcată de matahala noului spital ce s-a construit în dosul celui vechi și de îngrozitoarea casă neterminată de pe colțul cu strada Zece mese.

 

După ce ne băgăm nasul prin fundătura Margareta, tot pe Onciul (pe aici mergea troleul 66 pe vremea cînd nu circula pe Moșilor), ieșim la loc în Ferdinand; pe colț e un imens loc viran.

Dar noi ne mai întoarcem odată, doar ca să mai admirăm Foișorul: o clădire minunată, nefolosită, negospodărită.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor II

prima parte aici

Parafrazînd o vorbă ce se vrea cu duh, putem zice fără să greșim că-n București nu sînt locuri urîte… ci doar istorii nu-s destule. Altfel vezi un loc atunci cînd pașii ți-s însoțiți de povestea lui! De-asta am transformat fitece plimbare-ntr-un prilej mărunt de-a mai descoperi ceva din trecut.

Sînt povești și istorii care se dezvăluie cu ușurință – dar uneori e nevoie să citești cinci cărți ca s-arunci cinci vorbe-ntr-o paranteză.

Aidoma și plimbările-n sine: pașii ți se-ndreaptă parcă singuri spre locurile frumoase, dar cu ce bucurie descoperim cîte un loc mai amărît… dar care ne rămîne-n suflet! 

Nu foarte surprinzător, ne lipsesc mărturii fotografice din interiorul acestui micului cvartal Sabinelor-Sirenelor; pesemne interesul celor care au documentat distrugerea cartierelor adiacente s-a concentrat pe patrimoniul ce urma să dispară – și să fim cinstiți și să recunoaștem și că față de încîntătoarele perspective oferite de străzile în pantă ale Uranusului, străzile astea erau de-a dreptul banale; ce să vezi pe aici în afară de niscai prăvălii?

Ne-au parvenit însă cîteva imagini interbelice, prilejuite de verva campaniei de lucrări edilitare – se trăgea canalizare, se pavau străzile. Excepțional este că putem să ne dăm seama și azi de unde a fost făcută fotografia următoare. Deși aproape toate clădirile din bucata asta a străzii Sabinelor au dispărut (desigur, și atelierul de tîmplărie al lui Grigore Petrescu), casa de la 64 e încă în picioare și nu e neîngrijită. La vreme aceea numărătoarea imobilelor era alta, dar nu contează prea mult.

Cît despre atmosfera de dinaintea sistematizării străzii Sabinelor, n-ai putea zice că de un veac încoace s-au schimbat multe, nu? Casa asta ținea de numărul 36 atunci și venea pe colț cu Acvila – pe-acolo unde acum e clădirea banal renovată.

Și pe strada Epicol – azi, Gheorghieni – pitorescul rural era la el acasă.

O incursiune prin uriașa arhivă fotografică „Cartierul Uranus” ne poate arăta frumusețea imobilelor dispărute de la intersecția străzilor Sirenelor și Ion Creangă:

Tot pe Sirenelor, o imagine dintr-o sală a vechii grădinițe; clădirea ei a fost înlocuită odată cu prefacerile comuniste.

Din partea dispărută complet a zonei, ne desfătăm cu o acuarelă de pe strada Ion Creangă – povestea ei o găsim spusă de Baciu.

Hai, și-o reclamă de prin 1925 – era păcat să n-o arătăm; întreprinderea se găsea, mai mult ca sigur, în partea dinspre fabrica de bere „Bragadiru”

Alte poze cu străzile astea nu-s; reușim însă să vedem cum începea strada Sabinelor din Calea Rahovei, cu Dan Vartanian și Dan Perry.

Aruncăm și două priviri în lungul străzii Uranus, cu gardul Antrepozitelor ca personaj principal. În poza color ghicim în plan apropiat o bucată din șina de tren montată-n prelungirea căii ferate ce deservea Antrepozitele, în vederea aprovizionării șantierului Casei Republicii; aceasta a fost dezafectată imediat după Revoluție. Șinele de tramvai rămase, deși impracticabile, au dispărut mult mai tîrziu.

Prin anii 1920-30 – cînd încă tramvaiul 7 mai întorcea aici, la colțul Antrepozitelor – Uzinele Comunale București instalaseră chiar și o vespasiană-n capătul dinspre Uranus al străzii Epicol.

… tot prin minunata strădanie a proiectului „Cartierul Uranus”, refacem intersecția dintre Sabinelor și Uranus – de nerecunoscut astăzi. Ultima imagine e mai proaspătă, doar din 2003.

 

Regretatul Iliaș Duțescu a surprins în ultimele zile de dinaintea demolărilor din zona Panduri-13 Septembrie și cîteva imagini din cealaltă ieșire a zonei, cea dinspre 13 Septembrie; ca să le putem înțelege mai bine am folosit o suprapunere a vechilor străzi pe situația actuală.

Așadar, vedem cum Acvila se deschidea din 13 Septembrie – prin stînga poștei de azi – venind din continuarea străzii Izvor. 13 Septembrie arăta ca o stradă oarecare – cel puțin pe segmentul ăsta care zici că nu-ncepea de nicăieri anume.

Pe aici se obișnuise să se paveze cu piatră cubică doar mijlocul părții carosabile, benzile de lîngă trotuar fiind cu piatră de rîu. Trotuarele aveau pavele elegante, modelul clasic bucureștean.

O privire-n aruncată pe Calea 13 septembrie, în locul rămas și azi în mintea noastră ca „Puișor” (deși ne e mai simplu să-i zicem „la Marriott”): în stînga se ghicește strada Puișor ce puțin mai departe, în jos, urma să se-ntîlnească cu strada Izvor. Din păcate nu-i vedem cealaltă parte, cea care se ducea înspre Sirenelor; accesul străzii Puișor în 13 Septembrie a fost închis cu front de blocuri și s-a practicat o deschidere nouă – Ion Popescu Gopo – care iese dinspre strada Lanțului pe lîngă poștă. Apropo de poștă (care azi e-n renovare): în poză-i recunoaștem și silueta.

… dacă ne băgăm nasul în spatele blocului unde funcționează – ironic! – „Chicken Staff” mai găsim, totuși, o bucată ciuntită a străzii Puișor; se folosește pe post de parcare!

O imagine-document care ne arată ieșirea străzii Sabinelor în 13 Septembrie: clădirile pe care le vedem urmau să fie demolate numaidecît; s-au scurs 40 de ani de la nenorocirile astea.

La vremea aceea ieșirea era poziționată mai spre intersecția cu Panduri, și nu vizavi de celebrul local de după Revoluție „Sexy Club”- alt toponim ce se-ncăpățînează să dăinuie; pe lîngă legendarele porcării care se petreceau înăuntru, localul era recunoscut și pentru statuia „ruginită” din față, care purta diferite nume deloc onorabile; azi, demontată, nu se mai știe pe unde-a ajuns.

Dintre străzile astea două – pe care, fie vorba-ntre noi, mereu o să-ncurc – Sabinelor e cea principală: mai lată, avînd și o bucată cu copaci pe margini și mai lungă, din Calea Rahovei-veche pînă în 13 Septembrie; Sirenelor începe din Uranus și se termină la intersecția cu Sabinelor și Cedrilor, unde se află și un mic părculeț neîngrijit. Pe Sabinelor e sens unic dinspre Uranus iar pe Sirenelor sensul unic e-n celaltă direcție.

Înainte de Război pe Sabinelor, o vreme, a circulat un autobuz, 45 – iar din 1960 și pînă la demolări, altul: 33 (133), chiar cel care avea un traseu ce-nconjura centrul orașului; capăt de linie era socotit la Piața Puișor. Pe toate cele trei artere mari adiacente (13 Septembrie, Tudor Vladimirescu și Uranus) au funcționat tramvaiele. Poate cîndva vom fi mai deștepți, reintroducînd transport public pe strada Uranus.

Recitiți articolele lui Gilly Graur despre Uranus: Istoria tragică a cartierului Izvor • Străzile în pantă din cartierul Uranus • Uranus – o stradă pentru eternitate
și nu uitați de plimbările sale din 2013: Sabinelor (I) • Sabinelor (II) • Sirenelor (I) • Sirenelor (II) • Gheorghieni
Găsiți articolele scrise de Raiden – Întoarcere pe Maidanul AcademieiComorile ascunse de pe maidanul Academiei
Revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor–Mihai Vodă: partea întîi • partea a doua • partea a treia • partea a patra

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor I

cu Sonia Ratatouille și HM

„Ce noroc a avut bucățica asta”, ai zice, gîndindu-te că-n jurul ei totul a fost distrus odată cu ridicarea Centrului Civic!

Dar ce ghinion, cu tot norocul ăsta – fiindcă, deși rămasă-n picioare, azi n-a mai… rămas mare lucru din ea.

Furiei demolatoare i-a urmat, în anii delăsării postrevoluționare, o uriașă degradare.

Casele s-au depopulat, au fost lăsate pradă intemperiilor, în multe s-au mutat oameni fără căpătîi: zona putea fi considerată periculoasă, sau cel puțin nefrecventabilă.

Rare au fost intervențiile majore, întrucît o lungă perioadă de vreme a fost foarte greu pentru oamenii obișnuiți să primească o autorizație pentru a demola și a construi altceva-n loc în acest sector bucureștean.

Desigur, odată ce impedimentul ăsta a fost înlăturat, s-a pornit tăvălugul rezidențial.

S-au curățat curți întregi, s-au mutat multe din familiile care locuiau fără voie și s-a construit: blocuri mari, lungi, pe măsura parcelelor generoase.

Micile magazine și-au tras obloanele; au rămas să funcționeze firme fel de fel, multe grădinițe particulare, o droaie de „hosteluri”; însă nu au prins deloc restaurantele.

Cine se plimbă azi pe aici – nu-i o plimbare frumoasă și nici una confortabilă, dar merită făcută – vede toate lucrurile astea bine.

Prea multe case care mai au un pic și cad pe ele: Acvila 34, Sirenelor 36, 57 și 70, Sabinelor 37 și 73…

   

… nu puține avînd un potențial imobiliar formidabil, precum bloculețul ascuns de pe Sirenelor 43, conacul din capătul fundăturii Acvila și proprietatea de pe Sabinelor 63!

 

Cum ne temeam, le regăsim în aceeași stare și pe cele despre care-am povestit deja în serialul „caselor căzute”: Luceafărului 11 și 12, Sabinelor 32, 57 și 103, Uranus 134:

Sabinelor 53 (unde fusese cooperativa de mucava „Stăruința”, urmată de un depozit al Întreprinderii de desfacere a produselor chimice) deja s-a demolat; și în prezent se construiește altceva pe Sirenelor 93 și pe întreg colțul intersecției acestor două străzi cu Cedrilor.

Vreo două intervenții și adaptări – dar nu mai multe – ba chiar ici-colea și-o veste care putea fi mai bună (dacă renovarea nu era cumplit de banală), precum pe colț, Acvila cu Sabinelor; la doi pași, pe Acvila 25 deocamdată s-a renovat doar gardul.

 

Una peste alta, e încîntător să-ți iasă-n față ba o prăvălie veche, ba o căsuță minusculă, ba cîte o proprietate îngrijită, ba chiar cîte una ce zici că se huruie – chit că fiecare e apăsată de noile blocuri… sau de uriașa catedrală ce se ițește la răspîntii.

 

Locuri virane peste care se apleacă noile clădiri și noile clădiri însele – unele banale, unele ușchite, unele cu mici dichisuri, unele căutînd să se-nghesuie de parcă le e frig…

   

Zona e împresurată de șantiere. Dinspre Tudor Vladimirescu și Gheorghieni (complexul care se ridică pe locul fostelor garaje e botezat „Catedral Residence”!) se construiește, dinspre Uranus vin alte hardughii – și o să mai vină.

   

Nu s-a schimbat mare lucru în segmentul de început al străzii Sabinelor – dinspre fosta fabrică de bere „Bragadiru” – unde clădirile fabricilor de ciorapi și textile au rămas în aceeași stare.

Măcar în părculețul de vizavi au rămas în picioare stîlpii care, fără tăgadă, sînt un monument istoric!

 

Tot istoric, și falnicul gard al Antrepozitelor – să nu uităm de el cînd dăm să plecăm!

Rămînem cu toate astea-n suflet și, firește, cu poveștile pe care căutăm să le deslușim – dar asta în episodul viitor.

… acesta este episodul XXXI din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici.

Misterele lui Carol

scris de Sonia Ratatouille

Sper că v-a fost dor de mine, pentru că astăzi (sau, mă rog, când scriu eu asta) mi-a venit o idee genială. M-am gândit să încep o serie de articole numită „Aventuri cu Ratatouille”, iar acesta este primul articol.

Astăzi vom vorbi despre Parcul Carol, mai exact despre câteva lucruri interesante pe care le-am găsit pe insuliță și nu numai.

În primul rând am realizat câte rațe sunt acolo. Numai pe insuliță vedeai o sută. Bine, nu chiar o sută.

 

Dar un singur lucru mă întreb: „Unde își țin ouăle?” Asta chiar că e o întrebare grea. După cum vedeți, majoritatea peticelor (care și așa sunt mici) de iarbă de pe mal, sunt inundate.

De altfel, în poza cu spărtura mică putem vedea dalele de beton.

Tot vorbind de întrebarea de mai sus, cum sunt (și cum ar putea fi în toată apa asta murdară) puii de rață, sau ouăle, în siguranță?

Chiar dacă ar găsi un petec de iarbă numai bun de pus ouăle, ar fi nesigur, deoarece oamenii, abătându-se de la potecă, ar putea călca pe ele. Recunosc, și eu am fost pe acolo, dar numai în scop profesional, plus că am avut grijă pe unde mergeam.

Un alt lucru ciudat pe care l-am văzut a fost un porumbel mort și o vrabie moartă, chiar în zona unde se jucau puii. Să nu ziceți că mă iau de rațe acum și le dau lecții de parenting, dar serios, nimeni nu curăță insula. N-am văzut urmă de pisică (iar leii știți bine că nu mănâncă porumbei), așa că n-am idee cum ar fi putut ajunge acolo. Cât despre vrabie, n-am ce zice. A – stai, nu. Era un pui. Un pui. Cum o fi ajuns un pui de vrabie acolo? De zburat nu părea că știe să zboare. Dar destul despre asta.

Un alt loc interesant pe lângă care am trecut de multe ori dar niciodată nu m-am oprit este fântâna aceea cu mulți bolovani.

În lumina soarelui (care era, de fapt, un filtru de luminozitate maximă) arăta ca o fântână a zeilor.

N-am ce zice mai mult. Priveliștea e frumoasă.

Un alt lucru pe care l-am văzut este un fruct destul de ciudat. Aș vrea să mă informez mai mult despre el, dar nu știu cum să-l descriu. Arată cam așa.

Am mai văzut o castană (care stă ca o păpușă de porțelan pe un raft înalt) care arăta ca o bilă de lemn.

În concluzie, parcul Carol este un loc extrem de interesant.

P. S.: Vă mai las aici niște poze de pe insulă!

   

pe unde să ne plimbăm?

Fiindcă  e frumos afară – splendidă poate fi toamna-n București, dacă ai chef de ea! – mulți vrem să ieșim din casă.

Ne poate trage înapoi, desigur, frica de locurile aglomerate – centru, parcuri – așa că ne bate gîndul, firesc, să căutăm locuri frumoase unde să ne simțim atît bine, cît și un pic mai feriți.

Știți cîte plimbări am făcut prin București, așa că puteți alege una care să vă placă din serialul nostru dedicat, care are vreo 30 de episoade. E păcat să nu ne folosească experiența la ceva.

Dar cîteva vorbe-n plus n-au cum să strice, așadar așternem cîteva gînduri despre unde să ieșim în oraș haihui.

Cam toată lumea se duce prin Cotroceni; mai bine bateți partea dinspre bulevardul Eroilor și Palat, care-i mai puțin frecventată.

La fel, e prea la-ndemînă prin „capitale” – între Dorobanți și Aviatorilor – așa că puteți traversa și explora partea cealaltă, spre Kiseleff și spre Clucerului; oleacă mai departe – dar nu mult – e frumos între Mărăști și Mihalache, spre Domenii carevasăzică.

Cui nu-i place să se abată în spatele axei Magheru-Bălcescu? Cu cît te depărtezi mai mult de bulevarde – înaintînd, cum ar veni, spre Moșilor – e tot mai liber; așijderea și cînd intri în bucata asta de oraș dinspre bulevardul Carol.

Nu-i chiar rău și în preajma feliei adiacente bulevardului Dacia și străzii Eminescu – doar un picuț mai pitoresc, deja.

Cam la fel putem zice că-i și între Calea Călărașilor și Carol; plimbarea se poate întinde cît mai mult înspre marginea inelului central reprezentată de șoseaua Mihai Bravu. E destul de luat la pas venind și din spatele Foișorului spre periferie!

Niciodată n-o să piară farmecul unei incursiuni în zona colinelor Filaretului; vă puteți lăsa, fără grijă, spre 11 Iunie și Coșbuc – e interesant, chiar dacă nu tocmai curat.

Merge oricînd o plimbare între Cișmigiu și partea veche a Griviței, întrucît sînt destule locuri drăguțe și liniștite.

Uite cîte-s de făcut! Și-i loc pentru toată lumea.

la pas, la fereală

Fie vorba-ntre noi, de cînd cu pandemia și cu fereala de locuri aglomerate, destul de multă lume a descoperit frumusețea liniștită a plimbărilor „de plăcere”.

E ceva de bine aici.

Mai ales că avem sumedenie de străzi secundare splendide care – surprinzător! – nici măcar nu-s circulate: toate-s pline de bogății arhitecturale și prilej de o călătorie strașnică prin trecut.

Îți crește inima să-ntîlnești fel de fel de oameni ieșiți din case, care se bucură să descopre cîte lucruri simple are de oferit Bucureștiul.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici

hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri

Toamna, cînd știe că vremea o să se strice, omul caută să-și facă – cumva – rezerve. Nu doar murături și rafturi pline-n cămară – ci și rezerve de frumusețe, de timp liber, de hălăduială: frumoase-s plimbările de-acuma!

M-am gîndit să strîng, pentru azi, o mînă de blocuri vechi mai puțin luate-n seamă pe lîngă care-ntotdeauna am trecut cu drag, fără să știu de ce am o slăbiciune pentru ele; pesemne e momentul ăla-n care se folosește cuvîntul „inefabil”.

Blocul de pe Biserica Enei, la care avem – la parter – și una din cele mai reușite exemple de firme (Căminul artei) realizate pe vremea comunismului; păcat că nu mai e îngrijită.

Pe Bulevard în jos, vizavi de fostele cinematografe, blocul ăsta are încă mult farmec. Funcționează aici – dacă aveți trebuință vreodată – un atelier bun de reparat telefoane; se mișcă repede, așa că nu stați mult în clădire, mai ales că are și bulină…

Mergînd în Centrul Vechi, admirăm încă o dată clădirea cu vestigiul firmei interbelice din care se mai ghicește „Technice cauciuc”. Reușit este și dosul construcției, nu-i așa?

Firește că nu m-am dumirit unde se termină blocul ăsta și unde-ncepe cel de pe Splai (țineți minte că toate clădirile de pe partea asta a Splaiului, de la Manuc și pînă-n Calea Victoriei, sînt la numărul 2… pînă la „J”). În fine: zăbovim un pic și pe malul Gîrlei, fiindcă blocul ăsta – frumos, fără îndoială! – are și una din cele mai strașnice copertine comerciale pe care le putem admira-n București; aici – peste drum de Tribunalul Mare – era raiul dactilografiilor. Vitrinele-s și azi deosebite, chiar dacă deverul s-a subțiat considerabil.

Mergem pe Dacia, unde dăm peste unul dintre cele mai reușite fronturi de blocuri. O plăcere să te uiți la jocul balcoanelor și-al orientării fereștilor.

… nici de jos, de la parter, nu poți zice că nu-i o plăcere să treci pe lîngă ele.

Dacă stai bine să te gîndești, toată partea asta din Dacia – de după intersecțiea cu Dorobanții – e reușită; la fel și cea similară a străzii Mihai Eminescu; și nici colțul care dă-n Dorobanți spre ASE nu e mai prejos; felia asta care-l închide e un reușit exemplu de clădire cu birouri.

Nu părăsim zona înainte de a ne întreba ce-o fi fost înainte de construcția ASE și a hotelului „Dorobanți”?

… pe blocul ăsta de pe Edgar Quinet (mai țineți minte bancul cu milițienii și mortul?) l-am luat mereu ca pe un biscuite, strecurat lîngă cel al fostei bănci Albina. Clădirea corespunde însă-n Bulevard și a fost construită ca un ansamblu ce-nconjura pe Academiei – blocul „Carpați”. La Cutremur s-a prăpădit sfertul de pe colțul dinspre Arhitectură – blocul care s-a construit apoi nu mai „zice” nimica despre asta. Corpul principal – cel de la strada mare, cum s-ar zice – a fost renovat de curînd.

Bucureștiul ăsta de care ni-i așa de drag mai are, desigur, și alte blocuri vechi – mari și mici – care-s chiar excepționale; e plină zona centrală (mai ales cea dindărătul axului nord-sud) de splendide construcții; dar pe astea le știm cu toții.

Dar același București a excelat la altceva: la vile, viluțe și bloculețe: aici, la clădiri de cel mult două-trei etaje, ne-am făcut dovada stilului, gustului și – de ce nu? – a priceperii de-a folosi loturile. Nu-i plimbare fără să mă nimeresc în fața vreunei asemenea isprăvi arhitectonice: și pentru azi am ales să vă arăt una de pe strada Fetițelor:

Încheiem undeva prin spatele pieței Rosetti, unde – că tot vorbirăm de folosirea loturilor – vedem ce se-ntîmplă cînd, pentru intrare nu mai rămîne loc decît pentru o pisică. Ce se-ntîmplă? Te strecori, asta se-ntîmplă.

din zbor

N-ai cum să te saturi de Muzeul Satului, oricît te-ai întoarce să-l vezi… fiecare plimbare – că-i de primăvară, că-i de toamnă – e încîntătoare: nici mai mult, nici mai puțin.

Și aici s-a-ntîmplat și-o minune – una mică, ca pentru sufletul meu.

Să vă povestesc: acum vreo doi ani, cineva deștept tare a îmbrăcat țîșnitoarea interbelică – ea însăși un element istoric valoros! – în beton.

Uite că cineva inteligent a renunțat însă la porcăria asta uriașă și, azi, țîșnitoarea se poate admira pe de-a-ntregul din nou.

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar