despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

e vremea clipei

E momentul plimbărilor, al descoperirilor, al redescoperirilor.

Toamna se-ndeasă cu gluma; zi după zi vedem cum dimineața-i mai tîrzie, cum Soarele prinde putere tot mai spre prînzișor și cum frigul serii vine tot mai iute, tot mai devreme.

Dar ce lumină, ce zumzet, ce sărbătoare de mirosuri și gusturi!

Și ce minunat moment de-a profita: de-a ne bucura cu lăcomie de fieștecare mic moment de frumusețe.

E vremea minunată a plimbărilor, a fugilor, a chiulului: a bucuriei de-a prețui clipa.

Toamna te-mbie ca nici alt anotimp să-ți faci rezerve, stocuri, să pui de-o parte.

… și te pomenești că-ți vine să pui de-o parte și clipe vesele petrecute la o terasă-nsorită, și clipe pline de culoare pe sub copaci, și clipe nemărturisite de absență, cu gîndul doar la frumusețea… clipei.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici

Atîta pot!!

Dumnezeule mare, atîta i-a dus mintea!

La Muzeul Satului au transformat țîșnitoarea interbelică într-un cavou de beton.

Fraților, te apucă toate spumele – ce rost avea să facă toată treaba asta?

Și cum să mai crezi că muzeul mai e muzeu, că mai păstrează ceva viu și autentic?

Să mai aud replici dintr-alea pline de amărăciune, că „nu sînt bani”, că „nu sînt oameni”…

 

Cu toate astea, mai ales acum, în lumina dulce de toamnă, rămîne plăcut să faci o plimbare aici: și-n partea veche și-n partea nouă

prin fundături XLVI/plimbări în București XXVIII

de Ando și HM

Avem iar un episod formidabil! Pretext să și facem o plimbare frumoasă, acum cît toamna-i încă bună cu noi.

E nevoie doar să ne dăm jos din tramvai la Lizeanu și să ne-ncumetăm pe strada asta.

Zicem că-i ultima stradă vie a Bucureștiului – nicăieri altundeva nu mai găsim atîta mic-comerț. Trotuare-nguste, magazinașe prăpădite, pompe funebre, ateliere, mîncătorii și alai de mașini și tramvaie 16 care se chinuie să treacă de Ștefan cel Mare. Trebuie văzut și simțit, nu se poate trage-n poză ce-i aici!

Pe mîna stîngă se fac patru fundături – fără nimic, dar nimic interesant în sine: Depoului, Silozului, Brădetului și Vagonului.

 

… Depoului corespunde-ntr-una din troacele setebiste ce se-ntind pe-aici (de la ele-și și trage numele); Silozului și Brădetului se-nfundă de-a dreptul. Silozului trebuie c-are ceva de-a face cu vechile acareturi ale Morii lui Assan, azi într-o uriașă decădere. Numele unei străduțe din apropiere – Vaporul lui Assan – ce-a mai rămas din ea; „vaporul” era, firește, mașina cu aburi a morii, prima din București.

Intrarea Vagonului, însă, are ceva al ei, care trebuie văzut mai de-aproape.

Nu pentru că-i accesul spre depou și atelierele S.T.B. – ci pentru că bucata asta-i o urmă a vechii căi ferate industriale ce traversa Capitala: o legătură directă dinspre Herăstrău-Aviației (pe o parte din traseul liniei tramvaiului 5) și Gara Obor.

Vedem și-n ziua de azi pe hartă o intrare a Vagonului care se prelungește de la Lizeanu spre dosul Parcului Circului! Și o să pornim puțin pe urmele ei – este traseul vechii șine, desigur.

Acest traseu feroviar să tot fi apărut pe la 1904; nevoia sa era impresionantă. Să ne gîndim la toate fabricile care ființau deja în zonă și care trăgeau folos de pe urma transportului pe drum de fier: Tonola (1865 – de cărămizi, pe locul ei și-a gropii aferente apărînd, înspre zilele noastre, Circul de Stat cu parcul său); morile – azi demolate și devenite „rezidențiale” – Olmazu (1862) și Viața (1892) ; Atelierele S. T. B. (apărute la 1909 pe locul unei alte cărămidării, mărite cu mai bine de trei hectare prin ’27); Moara și fabrica de ulei Assan (1853 – extinsă spre secolul XX cu fabrică de vopseluri); Manutanța Comunală (1878 – de la ea-și trage numele strada Mașina de pîine, cea care trece pe sub un bloc); tabloul se-ntregește mai încoace – spre lacuri – cu fabrica de glucoză și spirt; mai încolo – după șoseaua Colentina – cu cea de săpun Stella (pe la 1883-84)… și să nu uităm de Spitalul Colentina, apărut la 1858!

Dar chiar spre anii ’20 deja se se înțelegea că trenurile nu mai aveau ce căuta într-atît de înăuntrul orașului.

De fapt, în orașul modern care-și dorea să fie Bucureștiul, însăși industria care de dezvoltase aici nu mai avea cum să-și găsească locul.

Linia nu fusese doar pentru mărfuri; în prima ei jumătate de veac au circulat trenuri de călători. Apoi traficul a fost doar industrial, tot mai redus, tot mai local; traseul feroviar dinspre Herăstrău a fost scos din uz după mijlocul anilor ’80. Înainte de asta, odată cu lărgirea și modernizarea șoselei Colentina, se dezafectase traversarea feroviară spre dosurile Oborului.

Cînd spui cale ferată, spui barieră; spui macaz; spui canton. Vedem și azi unul aici, la intersecția străzii Lizeanu cu Vagonului/Reînvierii:

Firește că-i abandonat, dar ne aduce aminte că pe-aici trecea trenul, traversînd strada Lizeanu și mergînd spre Colentina, pe lîngă cimitir.

Azi e linie de tramvai pe Reînvierii; ea s-a pus pe la mijlocul anilor ’70, pentru ca tramvaiele să ocolească prin Lizeanu-Turmelor intersecția cea mare de la Obor, unde se construia pasajul subteran. Mai circulă 36 pe-aici, din an în Paște; rar vine!

Ne-ntoarcem la calea ferată: o ramificație deservea, mai încolo, Moara Assan. Mai departe, alta ducea-nspre Manutanță. În direcția opusă, o altă ramificație se făcea pentru folosul Atelierelor S. T. B. – trenul însă nu cotea, ci trebuia să dea cu spatele ca să intre spre ateliere.

Noi, însă, o să urmărim șina-nspre Circ; pentru asta-i nevoie să mergem pe strada Pîrgarilor: nu mult – și unde se ițește, într-o curte, alt canton părăsit, știm că pe-aici traversa strada calea ferată! După oprirea traficului, șinele au mai putut fi văzute cîțiva ani buni; urmele lor în asfalt s-au mai ghicit și-n urmă cu-n deceniu.

Regăsim traseul șinei mai departe, la intersecția străzilor Șoltuzului cu Sfîntul Niceta. Un alt fost canton, tot într-o curte; dar mai dichisit.

Nu prea-s urme ale șinei între Șoltuzului și Pîrgarilor; cel mult vreo două curți mai ciudate ne lasă impresia că trecuse pe-aicea. Linia era dublă, pentru ușurarea manevrelor, a garării și-a aprovizionării.

Dar, dacă te-ndrepți mai departe, o să vezi o cărăruie. Dac-o apuci pe ea, te afli iar pe traseul vechii căi ferate – azi trecut pe hartă tot ca intrarea Vagonului. Cărarea se lărgește și-i plină de mizerii!

Odată ce te obișnuiești cu mizeria, începe să ți se pară pitoresc și privești cu interes droaștele vechi ce zac prin buruiene.

La doi pași, trece strada Sfînta Ana, dar nu corespunde intrării Vagonului. În nici trei minute, am și ajuns în strada Turnătorilor; după ce trecem de ea, ajungem numaidecît în Județului.

De-aici, șina se ducea mai departe, prin spatele Parcului Circului; un ultim canton e, pesemne, transformat radical într-o casă de locuit extinsă. Aici, a fost, foarte demult, o ramificație pentru deservirea feroviară a fostelor mori și fabrici OlmazuViața și Tonola.

Calea ferată străbate, deci, cartierul în diagonală; trama stradală era de dinaintea punerii șinelor. Străzile, la-nceput, purtau mai toate nume de sfinți: mai apoi – între Războaie – au fost botezate după felurite denumiri de dregătorii. Doar strada Turnătorilor și-a păstrat numele peste timp; doar că prima dată se chema Turnătoriei, după cine știe ce făbricuță pesemne.

Canalizarea s-a introdus aici în 1934-35; după aceea au urmat fireștile lucrări de pavare.

Spre deosebire de alte segmente ale căilor ferate ce străbăteau Capitala, această bucată nu merita nici păstrată, și nici reconvertită într-un coridor urban destinat ori transportului public, ori traficului auto. Cu oareșce osteneală însă, s-ar găsi, pe-acest traseu al intrării Vagonului, rost de-a crea o pistă de biciclete către Parcul Circului.

Face mult s-alegi o zi frumoasă pentru plimbarea pe-aici; altminterea-i tare, tare urît!

Fiindcă orice plimbare-i și una printre amintiri, ne-aducem aminte că sînt – pe forumuri – și poze cu șina, de cînd încă nu dispăruse. Cele alb-negru sînt de prin 1983, cele color de prin ’85.

 

Odată terminată treaba și ieșiți din bălării, e cazul să ne uităm în tihnă la tot cartieru-n care ne găsim. Bulevardul Ghica-Tei (o stradă, în fapt, numele e cam lăudăros!) și străzile adiacente, cu case-tip (nu prea mai găsești două la fel azi) au o atmosferă cuminte; ieșind din parcelarea tipizată născută înainte de al doilea Război, dăm și peste căsuțe amărîte, și peste bloculețe cochete, și peste viluțe cu-n strașnic aer de conac! Cînd ajungi în Maica Domnului, o să te mire puzderia magazinelor cu piese electronice; e un paradis cunoscut pentru pasionații de șurubăreală.

Și nu te-oprește nimeni să mai cauți și alte fundături – chiar mai sînt vreo două: Scheiului, din strada Scheiul de Jos (e și strada Scheiul de Sus) și Pîrgarilor, acolo unde strada cu-același nume face cot cu Județului.

 

… acesta este episodul XXVIII din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

o plimbare bună

Am revenit cu drag pe plaiurile Doftanei.

La adăpost de Soarele aprig de august, ce bine-i pe aici!

Cîmpina, săraca, e tare părăginită, odată ce te-abați de străzile principale te-apucă groaza. Îs, pe-aici, niște drumuri sparte și desfundate de mai mare rușinea. Deși rămîne o localitate agreabilă (cu ritmul ei mai domol) și apropiată de Capitală.

Se mănîncă bine la „Povestea Ceaunului Paprika”: e la doi pași de locul de joacă „Mițu Chițu”, de unde – cu doar cinci lei de copil în timpul săptămînii – capeți o ditai pofta de mîncare…

Mai apoi, teleap-teleap, treci dealurile și găsești, pe firul apii, răcoare și liniște.

Îs destui care fac grătare, așa cum e datina din moși-strămoși, nu se cade să te miri prea tare: oricum e loc pentru toată lumea pe-aici.

Și ce încîntare să părăsești drumurile principale și să te cocoți prin păduri și – de sus – să vezi văile verzi; un peisaj minunat.

Îmi place din ce în ce mai mult că în anii noștri s-au asfaltat mulțumitor o droaie de drumuri care leagă micile sate ale Țării, așa că, în sfîrșit, merită să te abați din deneuri și să ajungi lesne la pajști, livezi – unde să-ți tragi sufletul numai tu: tu și cerul deasupra…

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

a meritat!

… ca de obicei, o splendoare pietonală – Calea Victoriei deschisă iar oamenilor. Parcă mai scurt, segmentul închis și destul de răsfirate tonetele – da’ tot a meritat.

zic să mai ieșiți

Au trecut și zilele libere – alea-n care bucureșteanul fuge de și din oraș ca de ciumă.

Oriunde-altundeva-i mai bine decît aci, bag-sama…

Bucureșteanul s-a-ntors acasă; ar fi cazul să vază cîtu-i de frumos de-acum orașul lui.

Cu verde, cu umbră, cu lipiciul acela care nu se găsește altundeva…

Bucureșteanul, deci, să mai ia și la picior, cale de-o stație măcar, Capitala.

Sau să mai lase jos geamul mașinii

Prea-i frumos!

Armistițiul nostru de Crăciun

Clipele magice ale Bucureștiului trec uite-așa, cît… clipești: dacă nu ești atent, le-ai pierdut!

Și-așa de puține!

Una dintre ele e dimineața Crăciunului.

Ce glorie, ce frumusețe!

În fiecare an aștept plimbarea de Crăciun.

În dimineața Crăciunului, Bucureștiul e doar al nostru.

În dimineața Crăciunului, pentru acea clipă magică de care ziceam, sîntem toți buni.

Pesemne avem nevoie să ne revenim din iureșul istovitor al cumpărăturilor și al pregătirilor, și să compensăm răul care ni l-a făcut.

În clipa minunată a armistițiului nostru de Crăciun, taximetristul se ia după biciclist ca să-i ceară iertare că oprise cîș mai devreme, popa pleacă ochii de rușine la cei cinci lei ai babei, nepotul adolescent își lasă telefonul acasă și iese la plimbare cu unchiul paravlagiu și ramolit.

Cum zice-n Carte – lupul și mielul, laolaltă.

la partea cea nouă din Muzeul Satului

Frumusețea Capitalei noastre-i că poți face unele lucruri de nenumărate ori, fără să-ți vină plictisul. De cîte ori n-am trecut, bunăoară, pe la Muzeul Satului, fără să-mi pară că-i același loc! De fiecare dată l-am văzut ba cu alți ochi, ba cu alt chef, ba cu fii-mea la altă vîrstă; și nu pot zice că mi-a ajuns.

În plus, de cîte ori l-am vizitat… naiba știe cum, n-am ajuns în partea sa nouă; ciudat… dar plăcut – ca o bucată de tort păstrată pentru-a doua zi.

Am trecut pe-aici acum, pe mijloc de Noiembrie, cînd e atît de frumos să te plimbi! Soarele te-ncălzește bine de pe la zece dimineața și ai cîteva ore bune de plimbare; de-abia după trei dup-amiaza începe să te-ncerce cîte-o umbră friguroasă și-ți dai seama că mai e prea puțin pîn-se lasă seara…

Frumos, liniște și lărgămînt pe-aici, prin partea nouă a muzeului! Case – nu multe; risipite ici-colo, ca s-ai loc să le-admiri și să le faci poze. E și-un măgar – unul adevărat, nu dintr-ăla cu permis auto – și-o mînă de oi și de capre care vin să le scarpini. Mîțele ți se unduiesc pe la glezne, geloase că nu le mai fotografiezi doar pe ele; e drăguț – chiar e așa de drăguț c-am uitat să fac și poze: de-abia am adunat cîteva!

Sînt și lipsuri.

Nu toate casele-s deschise. Nu toate casele deschise se pot vedea bine și-n totalitate – sînt odăi pe care doar le ghicești. Nu pricepi cum funcționează cine știe ce piuă veche, cine știe ce mecanism, ce moară. Nu prea vezi cum se trăia. E loc prea mult nefolosit – se pot ține chestii interesante, interactive și drăguțe-n hanuri – și, mai ales, ai vrea, cumva, să-ți treacă și prin stomac experiența vizitei: să poți gusta, să poți mînca, să poți adăsta la o masă cu ceva bun.

Da’ tot îi frumos; frumos ca zilele astea frumoase de toamnă.

 

din zbor

… ca-n fiecare an, Muzeul Militar își deschide porțile, în preajma sărbătorilor Independenței. Anul ăsta – pe 13 și 14 Mai, în weekend. De obicei e interesant; mai ales pentru cine n-a fost…

Cu ocazia asta, văzui și că muzeul și-a făcut „site-ul” să funcționeze – cît de cît; dar nu scrie acolo nimica despre zilele astea.

mai multe despre istoria muzeului, dar și despre ce se poate vedea-n curte

Barcelona

Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.

… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?

Înțelegînd

Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.

… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.

Luînd-o la picior

Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.

Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…

     

Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.

Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.

Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.

… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?

Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.

Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell

Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!

   

Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.

Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.

 

Treburile interne

… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…

Coborînd

Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.

Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.

Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.

Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.

Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…

Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…

 

Sagrada

… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.

  

Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.

Sfîntu’ Gheorghe

… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?

… la naiba: trebuie să pleci

Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.

faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!

… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…

E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.

Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.

Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…

Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei