despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Misterele lui Carol

scris de Sonia Ratatouille

Sper că v-a fost dor de mine, pentru că astăzi (sau, mă rog, când scriu eu asta) mi-a venit o idee genială. M-am gândit să încep o serie de articole numită „Aventuri cu Ratatouille”, iar acesta este primul articol.

Astăzi vom vorbi despre Parcul Carol, mai exact despre câteva lucruri interesante pe care le-am găsit pe insuliță și nu numai.

În primul rând am realizat câte rațe sunt acolo. Numai pe insuliță vedeai o sută. Bine, nu chiar o sută.

 

Dar un singur lucru mă întreb: „Unde își țin ouăle?” Asta chiar că e o întrebare grea. După cum vedeți, majoritatea peticelor (care și așa sunt mici) de iarbă de pe mal, sunt inundate.

De altfel, în poza cu spărtura mică putem vedea dalele de beton.

Tot vorbind de întrebarea de mai sus, cum sunt (și cum ar putea fi în toată apa asta murdară) puii de rață, sau ouăle, în siguranță?

Chiar dacă ar găsi un petec de iarbă numai bun de pus ouăle, ar fi nesigur, deoarece oamenii, abătându-se de la potecă, ar putea călca pe ele. Recunosc, și eu am fost pe acolo, dar numai în scop profesional, plus că am avut grijă pe unde mergeam.

Un alt lucru ciudat pe care l-am văzut a fost un porumbel mort și o vrabie moartă, chiar în zona unde se jucau puii. Să nu ziceți că mă iau de rațe acum și le dau lecții de parenting, dar serios, nimeni nu curăță insula. N-am văzut urmă de pisică (iar leii știți bine că nu mănâncă porumbei), așa că n-am idee cum ar fi putut ajunge acolo. Cât despre vrabie, n-am ce zice. A – stai, nu. Era un pui. Un pui. Cum o fi ajuns un pui de vrabie acolo? De zburat nu părea că știe să zboare. Dar destul despre asta.

Un alt loc interesant pe lângă care am trecut de multe ori dar niciodată nu m-am oprit este fântâna aceea cu mulți bolovani.

În lumina soarelui (care era, de fapt, un filtru de luminozitate maximă) arăta ca o fântână a zeilor.

N-am ce zice mai mult. Priveliștea e frumoasă.

Un alt lucru pe care l-am văzut este un fruct destul de ciudat. Aș vrea să mă informez mai mult despre el, dar nu știu cum să-l descriu. Arată cam așa.

Am mai văzut o castană (care stă ca o păpușă de porțelan pe un raft înalt) care arăta ca o bilă de lemn.

În concluzie, parcul Carol este un loc extrem de interesant.

P. S.: Vă mai las aici niște poze de pe insulă!

   

pe unde să ne plimbăm?

Fiindcă  e frumos afară – splendidă poate fi toamna-n București, dacă ai chef de ea! – mulți vrem să ieșim din casă.

Ne poate trage înapoi, desigur, frica de locurile aglomerate – centru, parcuri – așa că ne bate gîndul, firesc, să căutăm locuri frumoase unde să ne simțim atît bine, cît și un pic mai feriți.

Știți cîte plimbări am făcut prin București, așa că puteți alege una care să vă placă din serialul nostru dedicat, care are vreo 30 de episoade. E păcat să nu ne folosească experiența la ceva.

Dar cîteva vorbe-n plus n-au cum să strice, așadar așternem cîteva gînduri despre unde să ieșim în oraș haihui.

Cam toată lumea se duce prin Cotroceni; mai bine bateți partea dinspre bulevardul Eroilor și Palat, care-i mai puțin frecventată.

La fel, e prea la-ndemînă prin „capitale” – între Dorobanți și Aviatorilor – așa că puteți traversa și explora partea cealaltă, spre Kiseleff și spre Clucerului; oleacă mai departe – dar nu mult – e frumos între Mărăști și Mihalache, spre Domenii carevasăzică.

Cui nu-i place să se abată în spatele axei Magheru-Bălcescu? Cu cît te depărtezi mai mult de bulevarde – înaintînd, cum ar veni, spre Moșilor – e tot mai liber; așijderea și cînd intri în bucata asta de oraș dinspre bulevardul Carol.

Nu-i chiar rău și în preajma feliei adiacente bulevardului Dacia și străzii Eminescu – doar un picuț mai pitoresc, deja.

Cam la fel putem zice că-i și între Calea Călărașilor și Carol; plimbarea se poate întinde cît mai mult înspre marginea inelului central reprezentată de șoseaua Mihai Bravu. E destul de luat la pas venind și din spatele Foișorului spre periferie!

Niciodată n-o să piară farmecul unei incursiuni în zona colinelor Filaretului; vă puteți lăsa, fără grijă, spre 11 Iunie și Coșbuc – e interesant, chiar dacă nu tocmai curat.

Merge oricînd o plimbare între Cișmigiu și partea veche a Griviței, întrucît sînt destule locuri drăguțe și liniștite.

Uite cîte-s de făcut! Și-i loc pentru toată lumea.

la pas, la fereală

Fie vorba-ntre noi, de cînd cu pandemia și cu fereala de locuri aglomerate, destul de multă lume a descoperit frumusețea liniștită a plimbărilor „de plăcere”.

E ceva de bine aici.

Mai ales că avem sumedenie de străzi secundare splendide care – surprinzător! – nici măcar nu-s circulate: toate-s pline de bogății arhitecturale și prilej de o călătorie strașnică prin trecut.

Îți crește inima să-ntîlnești fel de fel de oameni ieșiți din case, care se bucură să descopre cîte lucruri simple are de oferit Bucureștiul.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici

hoinăreală de toamnă pe la niște blocuri

Toamna, cînd știe că vremea o să se strice, omul caută să-și facă – cumva – rezerve. Nu doar murături și rafturi pline-n cămară – ci și rezerve de frumusețe, de timp liber, de hălăduială: frumoase-s plimbările de-acuma!

M-am gîndit să strîng, pentru azi, o mînă de blocuri vechi mai puțin luate-n seamă pe lîngă care-ntotdeauna am trecut cu drag, fără să știu de ce am o slăbiciune pentru ele; pesemne e momentul ăla-n care se folosește cuvîntul „inefabil”.

Blocul de pe Biserica Enei, la care avem – la parter – și una din cele mai reușite exemple de firme (Căminul artei) realizate pe vremea comunismului; păcat că nu mai e îngrijită.

Pe Bulevard în jos, vizavi de fostele cinematografe, blocul ăsta are încă mult farmec. Funcționează aici – dacă aveți trebuință vreodată – un atelier bun de reparat telefoane; se mișcă repede, așa că nu stați mult în clădire, mai ales că are și bulină…

Mergînd în Centrul Vechi, admirăm încă o dată clădirea cu vestigiul firmei interbelice din care se mai ghicește „Technice cauciuc”. Reușit este și dosul construcției, nu-i așa?

Firește că nu m-am dumirit unde se termină blocul ăsta și unde-ncepe cel de pe Splai (țineți minte că toate clădirile de pe partea asta a Splaiului, de la Manuc și pînă-n Calea Victoriei, sînt la numărul 2… pînă la „J”). În fine: zăbovim un pic și pe malul Gîrlei, fiindcă blocul ăsta – frumos, fără îndoială! – are și una din cele mai strașnice copertine comerciale pe care le putem admira-n București; aici – peste drum de Tribunalul Mare – era raiul dactilografiilor. Vitrinele-s și azi deosebite, chiar dacă deverul s-a subțiat considerabil.

Mergem pe Dacia, unde dăm peste unul dintre cele mai reușite fronturi de blocuri. O plăcere să te uiți la jocul balcoanelor și-al orientării fereștilor.

… nici de jos, de la parter, nu poți zice că nu-i o plăcere să treci pe lîngă ele.

Dacă stai bine să te gîndești, toată partea asta din Dacia – de după intersecțiea cu Dorobanții – e reușită; la fel și cea similară a străzii Mihai Eminescu; și nici colțul care dă-n Dorobanți spre ASE nu e mai prejos; felia asta care-l închide e un reușit exemplu de clădire cu birouri.

Nu părăsim zona înainte de a ne întreba ce-o fi fost înainte de construcția ASE și a hotelului „Dorobanți”?

… pe blocul ăsta de pe Edgar Quinet (mai țineți minte bancul cu milițienii și mortul?) l-am luat mereu ca pe un biscuite, strecurat lîngă cel al fostei bănci Albina. Clădirea corespunde însă-n Bulevard și a fost construită ca un ansamblu ce-nconjura pe Academiei – blocul „Carpați”. La Cutremur s-a prăpădit sfertul de pe colțul dinspre Arhitectură – blocul care s-a construit apoi nu mai „zice” nimica despre asta. Corpul principal – cel de la strada mare, cum s-ar zice – a fost renovat de curînd.

Bucureștiul ăsta de care ni-i așa de drag mai are, desigur, și alte blocuri vechi – mari și mici – care-s chiar excepționale; e plină zona centrală (mai ales cea dindărătul axului nord-sud) de splendide construcții; dar pe astea le știm cu toții.

Dar același București a excelat la altceva: la vile, viluțe și bloculețe: aici, la clădiri de cel mult două-trei etaje, ne-am făcut dovada stilului, gustului și – de ce nu? – a priceperii de-a folosi loturile. Nu-i plimbare fără să mă nimeresc în fața vreunei asemenea isprăvi arhitectonice: și pentru azi am ales să vă arăt una de pe strada Fetițelor:

Încheiem undeva prin spatele pieței Rosetti, unde – că tot vorbirăm de folosirea loturilor – vedem ce se-ntîmplă cînd, pentru intrare nu mai rămîne loc decît pentru o pisică. Ce se-ntîmplă? Te strecori, asta se-ntîmplă.

din zbor

N-ai cum să te saturi de Muzeul Satului, oricît te-ai întoarce să-l vezi… fiecare plimbare – că-i de primăvară, că-i de toamnă – e încîntătoare: nici mai mult, nici mai puțin.

Și aici s-a-ntîmplat și-o minune – una mică, ca pentru sufletul meu.

Să vă povestesc: acum vreo doi ani, cineva deștept tare a îmbrăcat țîșnitoarea interbelică – ea însăși un element istoric valoros! – în beton.

Uite că cineva inteligent a renunțat însă la porcăria asta uriașă și, azi, țîșnitoarea se poate admira pe de-a-ntregul din nou.

Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul tehnic • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar

la Snagov

Lac… pădure… aer curat, nuferi uriași, copaci bătrîni.

Locuri frumoase, care au rămas frumoase, la doi pași de Capitală.

Greu de ajuns la ele fără mașină: nu lipsește transportul public, dar nici nu vine altfel decît din an în paște. Cum de putea fi Snagovul o destinație interbelică accesibilă, zău că nu-nțeleg…

Pur și simplu noi ne-am schimbat felul de-a ne petrece timpul, asta-i tot. Snagovul e leisure: restaurante, complexuri, piscine.

Și, ca bucureșteni sadea ce sîntem, nu știm cum s-a ajuns să avem imensa și minunata zonă de relaxare de aici.

A fost ambiția unor oameni de toată isprava, de pe urma cărora beneficiem și acum de lacurile Colentinei și de Pădurea Băneasa: ambiția de a da bucureștenilor locuri care să-i bucure.

Partea leului, firește, e a primarului Dem Dobrescu.

Prin străduința Uzinelor Comunale, lacul a fost asanat, s-au amenajat ștrand, debarcader, promenade, cluburi, restaurante, bufete, popasuri, toate beneficiind de confort și facilități. Și asta, oameni buni, se-ntîmpla acum 90 de ani.

       

… bucureșteanul ajungea cu taxiul sau cu autobuzul „S” pe care-l lua dumineca din Piața Victoriei și făcea un ceas pîn-aici. Planurile includeau un rapid tren electric, dar de-abia după Război s-a reușit construirea ramificației feroviare dinspre Căciulați, care zace acuma-n părăsire. Cine n-avea răbdare pînă la Snagov se putea opri, desigur, în localitățile de dinainte, unde funcționau restaurante prielnice pentru chefuri și apăreau cazinouri, precum cel de la Otopeni – o veritabilă operă de artă.

Neobositul inginer Caranfil visa la o legătură pe apă cu lacurile Colentinei, iar urbanistul Sfințescu – grijuliu și precaut – se gîndea la viitorul estetic al Snagovului, pe care și-l dorea cît mai apropiat de natură.

 

Așa s-a făcut Snagovul, care avea să treacă prin multe de-atunci încoace: întărirea caracterului recreațional în anii puterii populare, mutarea lui Ceaușescu la Palat, demolările nenorocite din anii ’80, construcțiile apărute după Revoluție și paragina complexurilor populare.

dați o fugă

Într-o seară – chiar și oleac’ mai ploioasă – o plimbare-n Grădina Botanică face minuni.

Trandafirii-s înfloriți toți și te-mbată cu mirosul. E grozav.

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

vesel, curat – nu mai mult

Simpatice, treptele ce scoboară jos, în Romniceanu!

… și-s vesele, numai bune de făcut poze, la o plimbare cu miros de tei.

Trecătorilor din Cotroceni nu le mai e silă și nici frică s-o ia pe aici.

Nu trebuie mult ca să faci ceva binișor.

Ia, un pic de vopsea, două-trei mături… și nu mai recunoști mizeria de dinainte.

Între timp, scările pictate acum șase ani la Filaret, pe strașnica stradă Xenofon, s-au degradat și vopseaua s-a șters de mult.

Străduţe cu trepte – partea întîi | partea a doua | Ganguri cu trepte

după Cuza

Gata, a trecut Ziua Unirii și-am scăpat de Cuza pentru încă un an. Îl lăsăm la loc în cartea de istorie, să-i încurce doar pe ăi mici, la școală.

Pentru cineva care, altminterea, umblă toată-ziua-bună-ziua cu numele lui în gură, zău că ne-a cam durut undeva de el. Avem o sumedenie de statui frumoase și vechi ce umplu armonios piețe și scuaruri de peste un veac – dar nici una nu ni-l arată niciodată pe Cuza; sărmanul e bun pentru o mînă de busturi ascunse ici-colea și pentru două măgării artistice pe care le găsim în Parcul I.O.R. (azi, purtîndu-i numele, ce-i drept) și sus la Mitropolie.

Te-oi fi gîndind că lasă, poate are vreun bulevard, vreo piață, ceva-acolo care s-arate c-a-nsemnat ceva – dar ce ghinion, pe Cuza-l găsim sub formă de bulevard mărginaș mai jos de Gară și sub formă de stradă secundară-mbîrligată. Biata stradă Cuza Vodă e ciuntită ca vai de ea; hăt-demult începea din Calea Șerban-Vodă, de la Spiridon-Nou; odată cu construirea Magistralei capătul ei e ascuns îndărătul unor blocuri; iar cealaltă parte – care se pierde-nspre Calea Văcăreștilor, în hățișul ce formează acum cartierul Tineretului – a fost botezată, după Revoluție, Constantin Rădulescu-Motru.

Măcar de-ai putea zice că Piața Unirii, Unirea de la 24 Ianuarie o amintește! Deși chiar așa e, dar unde scrie precis că nu-i unirea mare ori unirea lui Mihai Viteazu?

Chiar și-așa, luați urma numelui lui Cuza prin Capitală, fiindcă e prilejul unei plimbări ce nu dezamăgește: începeți din 11 Iunie, parcurgînd Principatele Unite și mai apoi, după ce traversați Magistrala, șerpuiți pe Cuza Vodă pînă vă scoate pe la Șincai; și vă spun eu, merită osteneala.

Vacanțe-n Moldova: Iași  Neamț  Suceava

V V C XXVI

Ce-a mai rămas din capătul de linie de la Aeroportul Băneasa, unde-a întors troleul 81 pe vremuri. Trainic, mozaicul! Odată cu lărgirea șoselei și construcția pasajului subteran, copertina inițială a peronului de așteptare a dispărut; iar aici, unde era cabina șoferilor și ghișeul de bilete, stau niște oameni prăpădiți.

Tot o mostră de arhitectură reușită veche. În Orășelul Copiilor au rămas fel de fel de căsuțe vesele unde se vindeau și se făceau fel de fel de lucruri. Asta, în formă de „A”, chiar are chichirezul ei.

Ne miră imaginea telefoanelor publice dezafectate de amar de vreme, ici-colo, uitate pe cîte-un perete mărginaș; cabinele, însă, au dispărut aproape cu desăvîrșire. Tot am mai găsit una.

 

O rămășiță a fabricii de ulei „Solaris” – gardul personalizat; dacă tot am văzut deunăzi o droaie de garduri bucureștene.

Pitită-ntr-un dos al clădirii „Crucii roșii”, o monogramă specifică.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”