despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

la Snagov

Lac… pădure… aer curat, nuferi uriași, copaci bătrîni.

Locuri frumoase, care au rămas frumoase, la doi pași de Capitală.

Greu de ajuns la ele fără mașină: nu lipsește transportul public, dar nici nu vine altfel decît din an în paște. Cum de putea fi Snagovul o destinație interbelică accesibilă, zău că nu-nțeleg…

Pur și simplu noi ne-am schimbat felul de-a ne petrece timpul, asta-i tot. Snagovul e leisure: restaurante, complexuri, piscine.

Și, ca bucureșteni sadea ce sîntem, nu știm cum s-a ajuns să avem imensa și minunata zonă de relaxare de aici.

A fost ambiția unor oameni de toată isprava, de pe urma cărora beneficiem și acum de lacurile Colentinei și de Pădurea Băneasa: ambiția de a da bucureștenilor locuri care să-i bucure.

Partea leului, firește, e a primarului Dem Dobrescu.

Prin străduința Uzinelor Comunale, lacul a fost asanat, s-au amenajat ștrand, debarcader, promenade, cluburi, restaurante, bufete, popasuri, toate beneficiind de confort și facilități. Și asta, oameni buni, se-ntîmpla acum 90 de ani.

       

… bucureșteanul ajungea cu taxiul sau cu autobuzul „S” pe care-l lua dumineca din Piața Victoriei și făcea un ceas pîn-aici. Planurile includeau un rapid tren electric, dar de-abia după Război s-a reușit construirea ramificației feroviare dinspre Căciulați, care zace acuma-n părăsire. Cine n-avea răbdare pînă la Snagov se putea opri, desigur, în localitățile de dinainte, unde funcționau restaurante prielnice pentru chefuri și apăreau cazinouri, precum cel de la Otopeni – o veritabilă operă de artă.

Neobositul inginer Caranfil visa la o legătură pe apă cu lacurile Colentinei, iar urbanistul Sfințescu – grijuliu și precaut – se gîndea la viitorul estetic al Snagovului, pe care și-l dorea cît mai apropiat de natură.

 

Așa s-a făcut Snagovul, care avea să treacă prin multe de-atunci încoace: întărirea caracterului recreațional în anii puterii populare, mutarea lui Ceaușescu la Palat, demolările nenorocite din anii ’80, construcțiile apărute după Revoluție și paragina complexurilor populare.

dați o fugă

Într-o seară – chiar și oleac’ mai ploioasă – o plimbare-n Grădina Botanică face minuni.

Trandafirii-s înfloriți toți și te-mbată cu mirosul. E grozav.

Plimbări prin Grădina Botanică: partea întîi • partea a doua • partea a treia 

vesel, curat – nu mai mult

Simpatice, treptele ce scoboară jos, în Romniceanu!

… și-s vesele, numai bune de făcut poze, la o plimbare cu miros de tei.

Trecătorilor din Cotroceni nu le mai e silă și nici frică s-o ia pe aici.

Nu trebuie mult ca să faci ceva binișor.

Ia, un pic de vopsea, două-trei mături… și nu mai recunoști mizeria de dinainte.

Între timp, scările pictate acum șase ani la Filaret, pe strașnica stradă Xenofon, s-au degradat și vopseaua s-a șters de mult.

Străduţe cu trepte – partea întîi | partea a doua | Ganguri cu trepte

după Cuza

Gata, a trecut Ziua Unirii și-am scăpat de Cuza pentru încă un an. Îl lăsăm la loc în cartea de istorie, să-i încurce doar pe ăi mici, la școală.

Pentru cineva care, altminterea, umblă toată-ziua-bună-ziua cu numele lui în gură, zău că ne-a cam durut undeva de el. Avem o sumedenie de statui frumoase și vechi ce umplu armonios piețe și scuaruri de peste un veac – dar nici una nu ni-l arată niciodată pe Cuza; sărmanul e bun pentru o mînă de busturi ascunse ici-colea și pentru două măgării artistice pe care le găsim în Parcul I.O.R. (azi, purtîndu-i numele, ce-i drept) și sus la Mitropolie.

Te-oi fi gîndind că lasă, poate are vreun bulevard, vreo piață, ceva-acolo care s-arate c-a-nsemnat ceva – dar ce ghinion, pe Cuza-l găsim sub formă de bulevard mărginaș mai jos de Gară și sub formă de stradă secundară-mbîrligată. Biata stradă Cuza Vodă e ciuntită ca vai de ea; hăt-demult începea din Calea Șerban-Vodă, de la Spiridon-Nou; odată cu construirea Magistralei capătul ei e ascuns îndărătul unor blocuri; iar cealaltă parte – care se pierde-nspre Calea Văcăreștilor, în hățișul ce formează acum cartierul Tineretului – a fost botezată, după Revoluție, Constantin Rădulescu-Motru.

Măcar de-ai putea zice că Piața Unirii, Unirea de la 24 Ianuarie o amintește! Deși chiar așa e, dar unde scrie precis că nu-i unirea mare ori unirea lui Mihai Viteazu?

Chiar și-așa, luați urma numelui lui Cuza prin Capitală, fiindcă e prilejul unei plimbări ce nu dezamăgește: începeți din 11 Iunie, parcurgînd Principatele Unite și mai apoi, după ce traversați Magistrala, șerpuiți pe Cuza Vodă pînă vă scoate pe la Șincai; și vă spun eu, merită osteneala.

Vacanțe-n Moldova: Iași  Neamț  Suceava

V V C XXVI

Ce-a mai rămas din capătul de linie de la Aeroportul Băneasa, unde-a întors troleul 81 pe vremuri. Trainic, mozaicul! Odată cu lărgirea șoselei și construcția pasajului subteran, copertina inițială a peronului de așteptare a dispărut; iar aici, unde era cabina șoferilor și ghișeul de bilete, stau niște oameni prăpădiți.

Tot o mostră de arhitectură reușită veche. În Orășelul Copiilor au rămas fel de fel de căsuțe vesele unde se vindeau și se făceau fel de fel de lucruri. Asta, în formă de „A”, chiar are chichirezul ei.

Ne miră imaginea telefoanelor publice dezafectate de amar de vreme, ici-colo, uitate pe cîte-un perete mărginaș; cabinele, însă, au dispărut aproape cu desăvîrșire. Tot am mai găsit una.

 

O rămășiță a fabricii de ulei „Solaris” – gardul personalizat; dacă tot am văzut deunăzi o droaie de garduri bucureștene.

Pitită-ntr-un dos al clădirii „Crucii roșii”, o monogramă specifică.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

altă hoinăreală de toamnă

… hai că destule zile însorite, de-a dreptul splendide fură toamna asta; cum să nu fi ieșit la plimbare?

Și ce plimbare o fi aia fără Cișmigiu? – atît de cunoscut, atît de bătut, și-atît de plin de frumusețe; și locul unde dai de adevărate găuri în cer… și ce mai cer, acum toamna!

 

… acum, cînd totul cade și decade-n jur, e vremea potrivită să găsești și vechituri uitate agățate pe ici-colo…

… să te miri de cîți ani zace nefolosit bazinul fostei fîntîni arteziene din spatele fostului complex cu restaurant și cofetărie „Perla”…

Da’ mai faci și haz – ia, cum ar veni, de felia asta de casă.

E toamnă; da, natura cade, pică, moare; dar știi așa de bine că tot natura-i căpoasă.

plimbare de toamnă pe strada Drobeta

Nici nu știi bine unde strada Drobeta e și n-ai nici de ce s-o iei pe ea, nici cu mașina, nici pe jos; unește bulevardul Dacia de strada Eminescu și atît.

Dar e o dulceață de stradă, în felul ei; dacă toate străzile-nguste din București ar fi ca ea…

Nimic anume nu-ți sare-n ochi; n-are ceva care să merite – în sine – pozat și ținut minte. Mai mult, are și-o bună bucată de blocuri, care nu-s nemaipomenite – beton și geamuri – cu toate că-s construite în afara tiparului cunoscut în vremea comunismului, fiind dedicate corpului diplomatic: au garaje, intrări, pază și o droaie de atîrnache ce se fac că le-ntrețin.

Naiba știe: de ce-i strada asta atît de drăguță? Senzațiile nu se explică, se trăiesc; și pe strada Drobeta trebuie să treci ca să-nțelegi.

Așa cum îi șade bine oricei străzi, are chichirezul ei. Ia, s-o luăm pe ea dinspre Dacia. Găsim același ton ca al bulevardului și ne place mult de tot, desigur.

De la jumate-ncolo, se schimbă calimera, apărînd vreo două clădiri administrative banale și, firește, blocurile și bloculețele de care ziceam la-nceput.

E și ceva ce pare o deviere a albiei străzii, pe care ți-e greu s-o explici; dar poate-i urma doar a unui hotar vechi dintre vecini. Încerci, așadar, să deslușești ceva din istoria micuței artere – și vezi că-i una proaspătă din punct de vedere istoric.

Strada Drobeta n-a existat, nu a fost aici cînd s-au așezat toate străzile pe care le cunoaștem astăzi, ea „vine la pachet” cu tăierea interbelică a bulevardului Dacia; pe-aici găseam – ne arată planul maiorului Pântea – două mici fundături. Una se numea a Țăranilor (purtase numele străzii principale de care ținea; strada aceea se cheamă, azi, Aurel Vlaicu). Cealaltă se chema Romană, desfăcîndu-se din strada pe care azi o știm ca Mihai Eminescu. Strada Drobeta pare mai degrabă că e prelungirea înspre Dacia a acestei fundături. Așadar, partea dinspre Eminescu – rămasă în urmă, cumva, cu clădiri mai mici, mai sărăcăcioase – s-a putut cu oareșce ușurință „curăța” în anii ’70 pentru ridicarea blocurilor dipomaților. Pare, de asemenea, cuminte să judeci că jumătatea cealaltă – proaspăt tăiată-n interbelic – să se fi putut popula iute cu clădirile frumoase, construite odată cu restul bulevardului Dacia. Darea de seamă a Primăriei de Galben de la jumătatea anilor ’30 ne arată și planul alinierilor și-al exproprierilor.

Numele nu știm cînd să și-l fi căpătat, dar știm că o perioadă, după ce-a fost deschisă, strada Drobeta a fost doar numită strada Nouă.

În fine, să vedem cum e capul ei dinspre Eminescu; se vede benzinăria căreia i-au rămas coloanele vechi, un bloculeț interesant mai departe, peste scuarul benzinăriei, pe Tunari; mai sunt cîteva mîncătorii cu vad și – fix pe colț, la intrarea pe strada Drobeta, un mic restaurant ce-i urmașul uneia din primele inițiative comerciale private apărute aici imediat după Revoluție.

… acesta este episodul XXX din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

Moise Nicoară – străduţa surpriză

scris de Ando

La finalul lui decembrie, anul trecut, mi-am zis că e cazul să ajung şi într-o zonă a oraşului pe care nu o ştiam decât superficial. Auzisem de nume de străzi ca Theodor Speranţia, Valeriu Branişte sau Turturelelor dar, mărturisesc, nu păşisem efectiv pe acolo. Şi uite aşa, am dat de această discretă străduţă, Prof. Moise Nicoară, de care, efectiv, m-am îndrăgostit… „la prima vedere”!

Nu ştiu când şi cum a apărut sau cum arăta la începturi. A făcut parte din parcul Valeriu Braniște, unde – împreună cu străduța paralelă, dar mai banală, ce poartă nume memorandistului Daniil (Daniel) Bărcianu – se numea doar Aleea B; pe hărți apare mai mult ca o fundătură.

Mai multe detalii găsim, mai degrabă, despre clădirile adiacente de pe Valeriu Braniște ce se-ntind, în fapt, de-a lungul străzii Turturelelor: ele au fost construite începînd cu anii ’20 în folosul funcționarilor Băncii Naționale. Detaliile reies dintr-o monografie a parohiei și bisericii Hagiu, de care ținea zona aceasta. („Un colț de oraș și un sfânt lăcaș”, de preotul Grigore N. Popescu, 1935):

  

Tăierea noului bulevard Unirii a dus şi în această zonă la mutaţii evidente. Au apărut drumuri noi, alte străzi au fost „căpăcite”, devenind intrări etc. Aşa se face că acum, în doi timpi şi trei mişcări, am ajuns din Piaţa Alba Iulia chiar pe… Moise Nicoară. De fapt, pe o alee care şerpuieşte prin rândul doi de blocuri de la bulevard şi care, firesc, trebuia să primească şi ea un nume, să fie o adresă.

Trecând rapid pe lângă anonimele şi repetabilele blocuri de aici, ajungem la străduţa veritabilă. O autentică desfătare vizuală! Pe nici 100 de metri, rămâi încântat de varietatea de stiluri ale clădirilor. Una nu seamănă cu alta, dar toate la un loc creează o senzaţie de tihnită armonie. Una-două stridenţe cromatice sau o poartă mascată cu plexigas nu reuşesc să strice imaginea generală. Chiar şi cele două bloculeţe din capul de sud al străzii au personalitate şi nu fac notă discordantă. În rest: retragere aliniată de la gard, înălţime aproape constantă a clădirilor şi, mai ales, gardurile, acele garduri joase, neagresive cu privirile trecătorului, şi care, acum vara, aproape dispar năpădite fiind de tufele de caprifoi, şi da: multă verdeaţă, copaci, flori. Toate astea, adunate, creează acea atmosferă de care vorbeam.

Dar să lăsăm imaginile să vorbeasca mai departe.

… acesta este episodul XXIX din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

e vremea clipei

E momentul plimbărilor, al descoperirilor, al redescoperirilor.

Toamna se-ndeasă cu gluma; zi după zi vedem cum dimineața-i mai tîrzie, cum Soarele prinde putere tot mai spre prînzișor și cum frigul serii vine tot mai iute, tot mai devreme.

Dar ce lumină, ce zumzet, ce sărbătoare de mirosuri și gusturi!

Și ce minunat moment de-a profita: de-a ne bucura cu lăcomie de fieștecare mic moment de frumusețe.

E vremea minunată a plimbărilor, a fugilor, a chiulului: a bucuriei de-a prețui clipa.

Toamna te-mbie ca nici alt anotimp să-ți faci rezerve, stocuri, să pui de-o parte.

… și te pomenești că-ți vine să pui de-o parte și clipe vesele petrecute la o terasă-nsorită, și clipe pline de culoare pe sub copaci, și clipe nemărturisite de absență, cu gîndul doar la frumusețea… clipei.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici