despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor II

prima parte aici

Parafrazînd o vorbă ce se vrea cu duh, putem zice fără să greșim că-n București nu sînt locuri urîte… ci doar istorii nu-s destule. Altfel vezi un loc atunci cînd pașii ți-s însoțiți de povestea lui! De-asta am transformat fitece plimbare-ntr-un prilej mărunt de-a mai descoperi ceva din trecut.

Sînt povești și istorii care se dezvăluie cu ușurință – dar uneori e nevoie să citești cinci cărți ca s-arunci cinci vorbe-ntr-o paranteză.

Aidoma și plimbările-n sine: pașii ți se-ndreaptă parcă singuri spre locurile frumoase, dar cu ce bucurie descoperim cîte un loc mai amărît… dar care ne rămîne-n suflet! 

Nu foarte surprinzător, ne lipsesc mărturii fotografice din interiorul acestui micului cvartal Sabinelor-Sirenelor; pesemne interesul celor care au documentat distrugerea cartierelor adiacente s-a concentrat pe patrimoniul ce urma să dispară – și să fim cinstiți și să recunoaștem și că față de încîntătoarele perspective oferite de străzile în pantă ale Uranusului, străzile astea erau de-a dreptul banale; ce să vezi pe aici în afară de niscai prăvălii?

Ne-au parvenit însă cîteva imagini interbelice, prilejuite de verva campaniei de lucrări edilitare – se trăgea canalizare, se pavau străzile. Excepțional este că putem să ne dăm seama și azi de unde a fost făcută fotografia următoare. Deși aproape toate clădirile din bucata asta a străzii Sabinelor au dispărut (desigur, și atelierul de tîmplărie al lui Grigore Petrescu), casa de la 64 e încă în picioare și nu e neîngrijită. La vreme aceea numărătoarea imobilelor era alta, dar nu contează prea mult.

Cît despre atmosfera de dinaintea sistematizării străzii Sabinelor, n-ai putea zice că de un veac încoace s-au schimbat multe, nu? Casa asta ținea de numărul 36 atunci și venea pe colț cu Acvila – pe-acolo unde acum e clădirea banal renovată.

Și pe strada Epicol – azi, Gheorghieni – pitorescul rural era la el acasă.

O incursiune prin uriașa arhivă fotografică „Cartierul Uranus” ne poate arăta frumusețea imobilelor dispărute de la intersecția străzilor Sirenelor și Ion Creangă:

Tot pe Sirenelor, o imagine dintr-o sală a vechii grădinițe; clădirea ei a fost înlocuită odată cu prefacerile comuniste.

Din partea dispărută complet a zonei, ne desfătăm cu o acuarelă de pe strada Ion Creangă – povestea ei o găsim spusă de Baciu.

Hai, și-o reclamă de prin 1925 – era păcat să n-o arătăm; întreprinderea se găsea, mai mult ca sigur, în partea dinspre fabrica de bere „Bragadiru”

Alte poze cu străzile astea nu-s; reușim însă să vedem cum începea strada Sabinelor din Calea Rahovei, cu Dan Vartanian și Dan Perry.

Aruncăm și două priviri în lungul străzii Uranus, cu gardul Antrepozitelor ca personaj principal. În poza color ghicim în plan apropiat o bucată din șina de tren montată-n prelungirea căii ferate ce deservea Antrepozitele, în vederea aprovizionării șantierului Casei Republicii; aceasta a fost dezafectată imediat după Revoluție. Șinele de tramvai rămase, deși impracticabile, au dispărut mult mai tîrziu.

Prin anii 1920-30 – cînd încă tramvaiul 7 mai întorcea aici, la colțul Antrepozitelor – Uzinele Comunale București instalaseră chiar și o vespasiană-n capătul dinspre Uranus al străzii Epicol.

… tot prin minunata strădanie a proiectului „Cartierul Uranus”, refacem intersecția dintre Sabinelor și Uranus – de nerecunoscut astăzi. Ultima imagine e mai proaspătă, doar din 2003.

 

Regretatul Iliaș Duțescu a surprins în ultimele zile de dinaintea demolărilor din zona Panduri-13 Septembrie și cîteva imagini din cealaltă ieșire a zonei, cea dinspre 13 Septembrie; ca să le putem înțelege mai bine am folosit o suprapunere a vechilor străzi pe situația actuală.

Așadar, vedem cum Acvila se deschidea din 13 Septembrie – prin stînga poștei de azi – venind din continuarea străzii Izvor. 13 Septembrie arăta ca o stradă oarecare – cel puțin pe segmentul ăsta care zici că nu-ncepea de nicăieri anume.

Pe aici se obișnuise să se paveze cu piatră cubică doar mijlocul părții carosabile, benzile de lîngă trotuar fiind cu piatră de rîu. Trotuarele aveau pavele elegante, modelul clasic bucureștean.

O privire-n aruncată pe Calea 13 septembrie, în locul rămas și azi în mintea noastră ca „Puișor” (deși ne e mai simplu să-i zicem „la Marriott”): în stînga se ghicește strada Puișor ce puțin mai departe, în jos, urma să se-ntîlnească cu strada Izvor. Din păcate nu-i vedem cealaltă parte, cea care se ducea înspre Sirenelor; accesul străzii Puișor în 13 Septembrie a fost închis cu front de blocuri și s-a practicat o deschidere nouă – Ion Popescu Gopo – care iese dinspre strada Lanțului pe lîngă poștă. Apropo de poștă (care azi e-n renovare): în poză-i recunoaștem și silueta.

… dacă ne băgăm nasul în spatele blocului unde funcționează – ironic! – „Chicken Staff” mai găsim, totuși, o bucată ciuntită a străzii Puișor; se folosește pe post de parcare!

O imagine-document care ne arată ieșirea străzii Sabinelor în 13 Septembrie: clădirile pe care le vedem urmau să fie demolate numaidecît; s-au scurs 40 de ani de la nenorocirile astea.

La vremea aceea ieșirea era poziționată mai spre intersecția cu Panduri, și nu vizavi de celebrul local de după Revoluție „Sexy Club”- alt toponim ce se-ncăpățînează să dăinuie; pe lîngă legendarele porcării care se petreceau înăuntru, localul era recunoscut și pentru statuia „ruginită” din față, care purta diferite nume deloc onorabile; azi, demontată, nu se mai știe pe unde-a ajuns.

Dintre străzile astea două – pe care, fie vorba-ntre noi, mereu o să-ncurc – Sabinelor e cea principală: mai lată, avînd și o bucată cu copaci pe margini și mai lungă, din Calea Rahovei-veche pînă în 13 Septembrie; Sirenelor începe din Uranus și se termină la intersecția cu Sabinelor și Cedrilor, unde se află și un mic părculeț neîngrijit. Pe Sabinelor e sens unic dinspre Uranus iar pe Sirenelor sensul unic e-n celaltă direcție.

Înainte de Război pe Sabinelor, o vreme, a circulat un autobuz, 45 – iar din 1960 și pînă la demolări, altul: 33 (133), chiar cel care avea un traseu ce-nconjura centrul orașului; capăt de linie era socotit la Piața Puișor. Pe toate cele trei artere mari adiacente (13 Septembrie, Tudor Vladimirescu și Uranus) au funcționat tramvaiele. Poate cîndva vom fi mai deștepți, reintroducînd transport public pe strada Uranus.

Recitiți articolele lui Gilly Graur despre Uranus: Istoria tragică a cartierului Izvor • Străzile în pantă din cartierul Uranus • Uranus – o stradă pentru eternitate
și nu uitați de plimbările sale din 2013: Sabinelor (I) • Sabinelor (II) • Sirenelor (I) • Sirenelor (II) • Gheorghieni
Găsiți articolele scrise de Raiden – Întoarcere pe Maidanul AcademieiComorile ascunse de pe maidanul Academiei
Revedeți fotografiile lui Adrian Mureşan din cartierul Izvor–Mihai Vodă: partea întîi • partea a doua • partea a treia • partea a patra

Plimbare pe Sabinelor-Sirenelor I

cu Sonia Ratatouille și HM

„Ce noroc a avut bucățica asta”, ai zice, gîndindu-te că-n jurul ei totul a fost distrus odată cu ridicarea Centrului Civic!

Dar ce ghinion, cu tot norocul ăsta – fiindcă, deși rămasă-n picioare, azi n-a mai… rămas mare lucru din ea.

Furiei demolatoare i-a urmat, în anii delăsării postrevoluționare, o uriașă degradare.

Casele s-au depopulat, au fost lăsate pradă intemperiilor, în multe s-au mutat oameni fără căpătîi: zona putea fi considerată periculoasă, sau cel puțin nefrecventabilă.

Rare au fost intervențiile majore, întrucît o lungă perioadă de vreme a fost foarte greu pentru oamenii obișnuiți să primească o autorizație pentru a demola și a construi altceva-n loc în acest sector bucureștean.

Desigur, odată ce impedimentul ăsta a fost înlăturat, s-a pornit tăvălugul rezidențial.

S-au curățat curți întregi, s-au mutat multe din familiile care locuiau fără voie și s-a construit: blocuri mari, lungi, pe măsura parcelelor generoase.

Micile magazine și-au tras obloanele; au rămas să funcționeze firme fel de fel, multe grădinițe particulare, o droaie de „hosteluri”; însă nu au prins deloc restaurantele.

Cine se plimbă azi pe aici – nu-i o plimbare frumoasă și nici una confortabilă, dar merită făcută – vede toate lucrurile astea bine.

Prea multe case care mai au un pic și cad pe ele: Acvila 34, Sirenelor 36, 57 și 70, Sabinelor 37 și 73…

   

… nu puține avînd un potențial imobiliar formidabil, precum bloculețul ascuns de pe Sirenelor 43, conacul din capătul fundăturii Acvila și proprietatea de pe Sabinelor 63!

 

Cum ne temeam, le regăsim în aceeași stare și pe cele despre care-am povestit deja în serialul „caselor căzute”: Luceafărului 11 și 12, Sabinelor 32, 57 și 103, Uranus 134:

Sabinelor 53 (unde fusese cooperativa de mucava „Stăruința”, urmată de un depozit al Întreprinderii de desfacere a produselor chimice) deja s-a demolat; și în prezent se construiește altceva pe Sirenelor 93 și pe întreg colțul intersecției acestor două străzi cu Cedrilor.

Vreo două intervenții și adaptări – dar nu mai multe – ba chiar ici-colea și-o veste care putea fi mai bună (dacă renovarea nu era cumplit de banală), precum pe colț, Acvila cu Sabinelor; la doi pași, pe Acvila 25 deocamdată s-a renovat doar gardul.

 

Una peste alta, e încîntător să-ți iasă-n față ba o prăvălie veche, ba o căsuță minusculă, ba cîte o proprietate îngrijită, ba chiar cîte una ce zici că se huruie – chit că fiecare e apăsată de noile blocuri… sau de uriașa catedrală ce se ițește la răspîntii.

 

Locuri virane peste care se apleacă noile clădiri și noile clădiri însele – unele banale, unele ușchite, unele cu mici dichisuri, unele căutînd să se-nghesuie de parcă le e frig…

   

Zona e împresurată de șantiere. Dinspre Tudor Vladimirescu și Gheorghieni (complexul care se ridică pe locul fostelor garaje e botezat „Catedral Residence”!) se construiește, dinspre Uranus vin alte hardughii – și o să mai vină.

   

Nu s-a schimbat mare lucru în segmentul de început al străzii Sabinelor – dinspre fosta fabrică de bere „Bragadiru” – unde clădirile fabricilor de ciorapi și textile au rămas în aceeași stare.

Măcar în părculețul de vizavi au rămas în picioare stîlpii care, fără tăgadă, sînt un monument istoric!

 

Tot istoric, și falnicul gard al Antrepozitelor – să nu uităm de el cînd dăm să plecăm!

Rămînem cu toate astea-n suflet și, firește, cu poveștile pe care căutăm să le deslușim – dar asta în episodul viitor.

… acesta este episodul XXXI din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici.

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

e vremea clipei

E momentul plimbărilor, al descoperirilor, al redescoperirilor.

Toamna se-ndeasă cu gluma; zi după zi vedem cum dimineața-i mai tîrzie, cum Soarele prinde putere tot mai spre prînzișor și cum frigul serii vine tot mai iute, tot mai devreme.

Dar ce lumină, ce zumzet, ce sărbătoare de mirosuri și gusturi!

Și ce minunat moment de-a profita: de-a ne bucura cu lăcomie de fieștecare mic moment de frumusețe.

E vremea minunată a plimbărilor, a fugilor, a chiulului: a bucuriei de-a prețui clipa.

Toamna te-mbie ca nici alt anotimp să-ți faci rezerve, stocuri, să pui de-o parte.

… și te pomenești că-ți vine să pui de-o parte și clipe vesele petrecute la o terasă-nsorită, și clipe pline de culoare pe sub copaci, și clipe nemărturisite de absență, cu gîndul doar la frumusețea… clipei.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici

zic să mai ieșiți

Au trecut și zilele libere – alea-n care bucureșteanul fuge de și din oraș ca de ciumă.

Oriunde-altundeva-i mai bine decît aci, bag-sama…

Bucureșteanul s-a-ntors acasă; ar fi cazul să vază cîtu-i de frumos de-acum orașul lui.

Cu verde, cu umbră, cu lipiciul acela care nu se găsește altundeva…

Bucureșteanul, deci, să mai ia și la picior, cale de-o stație măcar, Capitala.

Sau să mai lase jos geamul mașinii

Prea-i frumos!

Micile descoperiri de pe strada Grigore Alexandrescu

scris de Ando

Aproape paralelă cu bulevardul Iancu de Hunedoara, strada Grigore Alexandrescu leagă două importante artere: bulevardul Lascăr Catargiu şi Calea Dorobanţilor.

După cum se vede, e o stradă destul de lungă dar pe care, din diverse motive, abia în iarna şi primăvara acestui an, m-am învrednicit s-o parcurg mai temeinic, „cap-coadă”.

Trecusem, înainte, destul de des pe tronsonul cuprins între Căderea Bastiliei şi Dorobanţi şi remarcasem atât frumoasa clădire de la nr. 86, aflată, cam vizavi, de fostul local „Livada cu vişini” (actualmente „La Finca by Alioli”, ceva cu specific spaniol. Alioli și-a bătut joc de minunata grădină deschisă, construind o coșmelie-terasă; această constatare e a lui HM)

… cât şi clădirea masivă de pe colţul cu Căderea Bastiliei.

Deci, mult mai târziu, dar e bine şi aşa, am parcurs şi restul străzii.

Tocmai se dăduse startul la serialul nostru despre case căzute şi mi-am amintit că pe colţul dintre străzile Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri se află această „căzătură”:

Ei bine, vă informez că, între timp, casa a fost demolată şi se lucrează de zor la o nouă construcţie ce pare (măcar cum arată schiţa de pe panou) că se va încadra destul de bine cu aspectul general al străzii.

Cum vă spuneam, dacă tot eram aici şi prinsesem câteva raze de soare, am luat-o, teleap-teleap, spre Lascăr Catargiu privind cu bucurie la diversitatea clădirilor…

… dar şi multele lor detalii, cele atât de plăcute ochiului, detalii pe care m-am gândit să le prezint în continuare, fără prea multe cuvinte.

In primul rând, găsim pe ziduri o gramadă de ornamente:

Sunt şi ceva feronerii interesante:

In mod deosebit, mi-a plăcut însă multitudinea de ancadramente de ferestre şi lucrătura acestora:

Iar dacă ridici privirea, ai parte de alte lucruri meşteşugite:

Şi dacă asta nu e îndeajuns, adăpostită în firida casei de la numărul 28 se află… o statuie!

Am lăsat, la finalul preumblării, această inedită placă comemorativă de pe casa de la numarul 43, faţă de care orice cuvânt al meu este de prisos.

Plimbări în Bucureşti XXII – la Cimitirul Bellu

Slavă Domnului, niciodată bucureșteanul nu se poate lăuda, fără să mintă, că-și cunoaște perfect și complet orașul. Căci mereu mai e ceva de văzut. Și mereu ceea ce-i de văzut e ceva interesant, care-i face bucureșteanului experiența cunoașterii mai plină.

Viața bucureșteană se-ncheie – în medie un pic mai tîrziu decît în alte orașe ale țării, dar asta-i altceva – cu drumul în cutia aceea de lemn lăcuită. Unii bucureșteni fac acest drum, petrecuți de cei lăsați în urmă, pînă-n capătul Căii Șerban-Vodă, unde se află Cimitirul Bellu.

N-am mai fost de multă vreme pe-aici; și fiindcă ăsta-i locul unde vremea se măsoară altfel, o să vă zic că n-am mai fost aici de peste-un sfert de secol. Mult! Cînd am văzut prima dată cimitirul, cred că ne dusesem să căutăm castane – pesemne că la școală ni se ceruse să strîngem (naiba știe de ce) cîte-o plasă de castane. Nu mai țineam minte nimic – afar-de cîntecul cu care ne-nveseleam la fotbal „se lasă seara-n cimitiru Bellu, vine Dinamo și face apelu– așa că plimbarea făcuta aici zilele trecute a fost ceva nou-nouț.

Cimitirul Bellu trebuie vizitat. Nu ca cimitir – dacă nu vă plac cimitirele și ăi morți. Vizitați-l ca loc plin de istorie, ca loc plin de povești, ca loc plin de monumente. Vizitați-l cu cartea de istorie-n mînă, ca să zic așa. Și de-abia dup-aia cu poveștile vieților celor răposați în minte.

Toamna, acum, Cimitirul Bellu e cuminte și tăcut. Cîte-o castană mai cade, făcînd poc!” pe capacul greu al vreunui mormînt. Mai sînt și alți turiști, mai sînt și cei care-ngrijesc vreo cruce, mai sînt și paznicii care se plictisesc, păzind morții de cei vii.

Nu-s de-ajuns nici două ore ca să-l vizitezi. Prea-s multe crucile, statuile, cavourile, criptele, inscripțiile care-ți atrag atenția. Scriitori, cîntăreți, actori, profesori, medici, aviatori – doamna cu coasa n-a iertat pe nimeni. Unii-s celebri, alții-s uitați; sînt, însă, atîtea și-atîtea morminte încît curînd uiți că te afli-nconjurat de umbre – ești doar într-un muzeu în aer liber, sub umbră plăcută și-n liniște mare.

Unii zic că n-ai voie să faci poze în Bellu; eu am făcut cîte-am vrut. Vi le pun – cît mai multe – ca să vedeți că-i un loc frumos, pe care-l puteți vizita cu inima deschisă; și-i un loc de care bucureșteanul trebuie să țină seama.

plimbări în Bucureşti: lista episoadelor – aici

Explorând heliopauza Bucureștiului

scris de Dan

Orice sistem solar are o heliopauză; de ce nu ar avea şi Bucureştiul una? Nu, faptul că Bucureştiul nu e un sistem solar conform cu definiţia de manual nu ar trebui să ne oprească la primul paragraf: în fond cu toţii trebuie că ne gândim la faptul că există acea graniţă imaginară în stânga căreia banii „radiaţi” de marele oraş contează mai mult decât ierburile comestibile care cresc în partea dreaptă. Sau invers.

Unde e heliopauza asta Bucureşteană? Nu mai e de mult vis-a-vis de ultimele blocuri sau de ultimele fabrici de la periferie; lumea s-a modernizat odată cu vilele noilor îmbogăţiţi precum şi cu ridicarea halelor metalice monstruoase numite generic „hypermarket”. De asemenea prin comunele fostului Sector Agricol Ilfov locuiesc împreună navetişti, agricultori, pierde-vară şi mici comercianţi, un mix care nu a ajuns încă în faza de decantare.

Şi totuşi cum arată heliopauza Bucureşteană? Poate ar trebui să iau punct cu punct şi să notez concluziile plimbărilor săptămânale din ultimele câteva luni:

Nu există un peisaj uniform; nu există nici măcar asemănări pe criterii de vecinătate. Fiecare comună a intrat în 2013 cu un bagaj istoric de 1-200 de ani iar influenţa unor oameni precum Dumitru-Marinescu Bragadiru este şi acum extrem de vizibilă. Actualul oraș Bragadiru, de fapt toată zona periurbană până la Mihăileşti, pare să conţină deja mugurii unei dezvoltări urbane paralele de oraş autonom, satelit al Bucureştiului, pe modelul oraşelor satelit din jurul metropolelor occidentale. Nu am văzut acest model în Voluntari; acolo oamenii au votat pentru a deveni sectorul 7, abandonând ideea unei căi urbane proprii.

Există localităţi rămase în Evul Mediu; în Jilava înghesuiala maximă părea să fie lângă magazinul care vindea seminţe şi îngrăşăminte; Măgurele, dacă excludem „zona fizicienilor”, este o localitate rurală absolut banală.

Proximitatea căilor naționale de transport contează, însă nu neapărat direct; centrele logistice de la marginea autostrăzii spre Piteşti nu par să fi scos din ruralitate o comună precum Ciorogârla. De asemenea lipsa unei ieşiri intermediare de pe Autostrada Soarelui în zona Brăneşti a „mutat” centrele logistice şi fabricile în proximitatea unor zone locuite din comuna Pantelimon, trimiţând astfel dezvoltarea rezidenţială şi turistică mai degrabă spre Cernica. O dezvoltare în direcţia industrială se conturează însă şi în zona Mogoşoaia-Buftea, cu efecte mult mai grave pe termen lung ţinând cont de distrugerea potenţialului turistic al zonei.

Există individualităţi cauzate de imigrare; zona Colentina-Voluntari-Afumaţi este „colorată” de către comunităţi provenind din Turcia şi China, această zonă fiind de recomandat pentru găsirea unui restaurant cu specific. Surprinzător, zona s-a curăţat mult faţă de acum câţiva ani, poate şi ca urmare a deschiderii unei căi alternative de acces către centrele comerciale.

Există peste tot opere de artă: după primul război mondial s-au ridicat o mulțime de monumente cu tematică militară; în prezent prin centrul multor sate din Vechiul Regat sunt de găsit statui de militari eroi sau pur și simplu memoriale închinate localnicilor care s-au sacrificat în război. În jurul Bucureştiului există statui în Clinceni şi în Tunari; poate şi prin alte locuri. De asemenea în câteva locuri există şi monumente de arhitectură brâncovenească… poate şi ruine de conace boiereşti. Doar că prea puţini oameni le caută.

Bula imobiliară de acum câţiva ani pare istorie; judecând după asfaltul încă aproape impecabil pe care l-am găsit prin sate în 2013 şi care nu exista atunci când Google Street View ne-a pozat, nu pot să concluzionez decât că sezonul camioanelor şi al transporturilor de materiale de construcţii s-a cam terminat. Pe de altă parte oamenii încep să se simtă ca acasă pe câmpurile patriei, chiar dacă unii dintre ei încă se luptă cu noroiul; în multe locuri începe să ajungă pe uliţă canalizarea, apa şi gazul. Sunt curios cum va fi peste 10 ani.

Expansiunea lanţurilor de retail a ajuns la faza pe comună: celebrul deja Mega Image e de găsit acum aproape peste tot în jurul Bucureştiului, fiind de facto magazinul central al unor localităţi intrate de ceva vreme în faza de dezumflare imobiliară precum Popeşti, Domneşti, Mihăileşti, Pipera sau Chiajna.

Legea pneurilor de iarnă a transformat fiecare mic întreprinzător în proprietar de vulcanizare. Numărul mare de maşini ieşite din garanţie sau cumpărate la ocazie se vede foarte clar la marginea străzii: avem peste tot service-uri auto, magazine de piese sau vânzători de asigurări.

Cei trei „paraziţi” spun despre România că este o ţară de băncifarmaciicazinouri şi şaormării; bănci nu prea sunt de găsit prin sate, poate câte o agenţie mică sau un bancomat pe lângă un cartier rezidenţial. Farmacii sunt însă multe, ceea ce denotă existența unei adevărate industrii a suplimentelor alimentare sau a reţetelor compensate. „Cazinourile” sunt săli de jocuri sau de pariuri şi sunt de găsit în fiecare comună, de asemenea fenomenul fast food practic a explodat. De fapt expansiunea culturala a valorilor occidentale de influenţă americană se vede deja peste tot: nu mai putem scrie „magazin” pe firmă ci „market” şi orice siglă trebuie asezonată cu un brand iar în lipsa uneia dintre mărcile mari de răcoritoare merge uneori şi o bere ieftină. Revenind, despre cârciumi, baruri, restaurante, grătare sau magazine mixte care vând pe caiet şi fac profit doar din comerţul cu alcool şi ţigări probabil că nu e nici măcar de vorbit.

Oare ar mai fi ceva concluzii de adăugat? Poate faptul că orașul nostru nu se va extinde niciodată până la Ploieşti. De fapt nu are potenţialul de a se extinde organizat în nicio direcţie, în ciuda visurilor imobiliare care ni s-au vândut până acum câţiva ani. Vor mai trece poate ani până când se va pune un pic de ordine în haosul generat de bula imobiliară, reţelele mari de magazine vor începe să trimită în faliment micii comercianţi inclusiv prin sate iar obezitatea indusă de fast food şi de mâncarea de proastă calitate va începe să se vadă pregnant pe uliţele care vor fi primit între timp canalizare şi o mână de asfalt. Dar mai e până atunci!