despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Hoinareală urbană

scris de Ando

Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!

Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!

Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?

Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.

   

Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.

Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?

A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.

Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.

Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.

Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!

Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.

e vremea clipei

E momentul plimbărilor, al descoperirilor, al redescoperirilor.

Toamna se-ndeasă cu gluma; zi după zi vedem cum dimineața-i mai tîrzie, cum Soarele prinde putere tot mai spre prînzișor și cum frigul serii vine tot mai iute, tot mai devreme.

Dar ce lumină, ce zumzet, ce sărbătoare de mirosuri și gusturi!

Și ce minunat moment de-a profita: de-a ne bucura cu lăcomie de fieștecare mic moment de frumusețe.

E vremea minunată a plimbărilor, a fugilor, a chiulului: a bucuriei de-a prețui clipa.

Toamna te-mbie ca nici alt anotimp să-ți faci rezerve, stocuri, să pui de-o parte.

… și te pomenești că-ți vine să pui de-o parte și clipe vesele petrecute la o terasă-nsorită, și clipe pline de culoare pe sub copaci, și clipe nemărturisite de absență, cu gîndul doar la frumusețea… clipei.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici

zic să mai ieșiți

Au trecut și zilele libere – alea-n care bucureșteanul fuge de și din oraș ca de ciumă.

Oriunde-altundeva-i mai bine decît aci, bag-sama…

Bucureșteanul s-a-ntors acasă; ar fi cazul să vază cîtu-i de frumos de-acum orașul lui.

Cu verde, cu umbră, cu lipiciul acela care nu se găsește altundeva…

Bucureșteanul, deci, să mai ia și la picior, cale de-o stație măcar, Capitala.

Sau să mai lase jos geamul mașinii

Prea-i frumos!

Micile descoperiri de pe strada Grigore Alexandrescu

scris de Ando

Aproape paralelă cu bulevardul Iancu de Hunedoara, strada Grigore Alexandrescu leagă două importante artere: bulevardul Lascăr Catargiu şi Calea Dorobanţilor.

După cum se vede, e o stradă destul de lungă dar pe care, din diverse motive, abia în iarna şi primăvara acestui an, m-am învrednicit s-o parcurg mai temeinic, „cap-coadă”.

Trecusem, înainte, destul de des pe tronsonul cuprins între Căderea Bastiliei şi Dorobanţi şi remarcasem atât frumoasa clădire de la nr. 86, aflată, cam vizavi, de fostul local „Livada cu vişini” (actualmente „La Finca by Alioli”, ceva cu specific spaniol. Alioli și-a bătut joc de minunata grădină deschisă, construind o coșmelie-terasă; această constatare e a lui HM)

… cât şi clădirea masivă de pe colţul cu Căderea Bastiliei.

Deci, mult mai târziu, dar e bine şi aşa, am parcurs şi restul străzii.

Tocmai se dăduse startul la serialul nostru despre case căzute şi mi-am amintit că pe colţul dintre străzile Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri se află această „căzătură”:

Ei bine, vă informez că, între timp, casa a fost demolată şi se lucrează de zor la o nouă construcţie ce pare (măcar cum arată schiţa de pe panou) că se va încadra destul de bine cu aspectul general al străzii.

Cum vă spuneam, dacă tot eram aici şi prinsesem câteva raze de soare, am luat-o, teleap-teleap, spre Lascăr Catargiu privind cu bucurie la diversitatea clădirilor…

… dar şi multele lor detalii, cele atât de plăcute ochiului, detalii pe care m-am gândit să le prezint în continuare, fără prea multe cuvinte.

In primul rând, găsim pe ziduri o gramadă de ornamente:

Sunt şi ceva feronerii interesante:

In mod deosebit, mi-a plăcut însă multitudinea de ancadramente de ferestre şi lucrătura acestora:

Iar dacă ridici privirea, ai parte de alte lucruri meşteşugite:

Şi dacă asta nu e îndeajuns, adăpostită în firida casei de la numărul 28 se află… o statuie!

Am lăsat, la finalul preumblării, această inedită placă comemorativă de pe casa de la numarul 43, faţă de care orice cuvânt al meu este de prisos.

Plimbări în Bucureşti XXII – la Cimitirul Bellu

Slavă Domnului, niciodată bucureșteanul nu se poate lăuda, fără să mintă, că-și cunoaște perfect și complet orașul. Căci mereu mai e ceva de văzut. Și mereu ceea ce-i de văzut e ceva interesant, care-i face bucureșteanului experiența cunoașterii mai plină.

Viața bucureșteană se-ncheie – în medie un pic mai tîrziu decît în alte orașe ale țării, dar asta-i altceva – cu drumul în cutia aceea de lemn lăcuită. Unii bucureșteni fac acest drum, petrecuți de cei lăsați în urmă, pînă-n capătul Căii Șerban-Vodă, unde se află Cimitirul Bellu.

N-am mai fost de multă vreme pe-aici; și fiindcă ăsta-i locul unde vremea se măsoară altfel, o să vă zic că n-am mai fost aici de peste-un sfert de secol. Mult! Cînd am văzut prima dată cimitirul, cred că ne dusesem să căutăm castane – pesemne că la școală ni se ceruse să strîngem (naiba știe de ce) cîte-o plasă de castane. Nu mai țineam minte nimic – afar-de cîntecul cu care ne-nveseleam la fotbal „se lasă seara-n cimitiru Bellu, vine Dinamo și face apelu– așa că plimbarea făcuta aici zilele trecute a fost ceva nou-nouț.

Cimitirul Bellu trebuie vizitat. Nu ca cimitir – dacă nu vă plac cimitirele și ăi morți. Vizitați-l ca loc plin de istorie, ca loc plin de povești, ca loc plin de monumente. Vizitați-l cu cartea de istorie-n mînă, ca să zic așa. Și de-abia dup-aia cu poveștile vieților celor răposați în minte.

Toamna, acum, Cimitirul Bellu e cuminte și tăcut. Cîte-o castană mai cade, făcînd poc!” pe capacul greu al vreunui mormînt. Mai sînt și alți turiști, mai sînt și cei care-ngrijesc vreo cruce, mai sînt și paznicii care se plictisesc, păzind morții de cei vii.

Nu-s de-ajuns nici două ore ca să-l vizitezi. Prea-s multe crucile, statuile, cavourile, criptele, inscripțiile care-ți atrag atenția. Scriitori, cîntăreți, actori, profesori, medici, aviatori – doamna cu coasa n-a iertat pe nimeni. Unii-s celebri, alții-s uitați; sînt, însă, atîtea și-atîtea morminte încît curînd uiți că te afli-nconjurat de umbre – ești doar într-un muzeu în aer liber, sub umbră plăcută și-n liniște mare.

Unii zic că n-ai voie să faci poze în Bellu; eu am făcut cîte-am vrut. Vi le pun – cît mai multe – ca să vedeți că-i un loc frumos, pe care-l puteți vizita cu inima deschisă; și-i un loc de care bucureșteanul trebuie să țină seama.

plimbări în Bucureşti: lista episoadelor – aici

Explorând heliopauza Bucureștiului

scris de Dan

Orice sistem solar are o heliopauză; de ce nu ar avea şi Bucureştiul una? Nu, faptul că Bucureştiul nu e un sistem solar conform cu definiţia de manual nu ar trebui să ne oprească la primul paragraf: în fond cu toţii trebuie că ne gândim la faptul că există acea graniţă imaginară în stânga căreia banii „radiaţi” de marele oraş contează mai mult decât ierburile comestibile care cresc în partea dreaptă. Sau invers.

Unde e heliopauza asta Bucureşteană? Nu mai e de mult vis-a-vis de ultimele blocuri sau de ultimele fabrici de la periferie; lumea s-a modernizat odată cu vilele noilor îmbogăţiţi precum şi cu ridicarea halelor metalice monstruoase numite generic „hypermarket”. De asemenea prin comunele fostului Sector Agricol Ilfov locuiesc împreună navetişti, agricultori, pierde-vară şi mici comercianţi, un mix care nu a ajuns încă în faza de decantare.

Şi totuşi cum arată heliopauza Bucureşteană? Poate ar trebui să iau punct cu punct şi să notez concluziile plimbărilor săptămânale din ultimele câteva luni:

Nu există un peisaj uniform; nu există nici măcar asemănări pe criterii de vecinătate. Fiecare comună a intrat în 2013 cu un bagaj istoric de 1-200 de ani iar influenţa unor oameni precum Dumitru-Marinescu Bragadiru este şi acum extrem de vizibilă. Actualul oraș Bragadiru, de fapt toată zona periurbană până la Mihăileşti, pare să conţină deja mugurii unei dezvoltări urbane paralele de oraş autonom, satelit al Bucureştiului, pe modelul oraşelor satelit din jurul metropolelor occidentale. Nu am văzut acest model în Voluntari; acolo oamenii au votat pentru a deveni sectorul 7, abandonând ideea unei căi urbane proprii.

Există localităţi rămase în Evul Mediu; în Jilava înghesuiala maximă părea să fie lângă magazinul care vindea seminţe şi îngrăşăminte; Măgurele, dacă excludem „zona fizicienilor”, este o localitate rurală absolut banală.

Proximitatea căilor naționale de transport contează, însă nu neapărat direct; centrele logistice de la marginea autostrăzii spre Piteşti nu par să fi scos din ruralitate o comună precum Ciorogârla. De asemenea lipsa unei ieşiri intermediare de pe Autostrada Soarelui în zona Brăneşti a „mutat” centrele logistice şi fabricile în proximitatea unor zone locuite din comuna Pantelimon, trimiţând astfel dezvoltarea rezidenţială şi turistică mai degrabă spre Cernica. O dezvoltare în direcţia industrială se conturează însă şi în zona Mogoşoaia-Buftea, cu efecte mult mai grave pe termen lung ţinând cont de distrugerea potenţialului turistic al zonei.

Există individualităţi cauzate de imigrare; zona Colentina-Voluntari-Afumaţi este „colorată” de către comunităţi provenind din Turcia şi China, această zonă fiind de recomandat pentru găsirea unui restaurant cu specific. Surprinzător, zona s-a curăţat mult faţă de acum câţiva ani, poate şi ca urmare a deschiderii unei căi alternative de acces către centrele comerciale.

Există peste tot opere de artă: după primul război mondial s-au ridicat o mulțime de monumente cu tematică militară; în prezent prin centrul multor sate din Vechiul Regat sunt de găsit statui de militari eroi sau pur și simplu memoriale închinate localnicilor care s-au sacrificat în război. În jurul Bucureştiului există statui în Clinceni şi în Tunari; poate şi prin alte locuri. De asemenea în câteva locuri există şi monumente de arhitectură brâncovenească… poate şi ruine de conace boiereşti. Doar că prea puţini oameni le caută.

Bula imobiliară de acum câţiva ani pare istorie; judecând după asfaltul încă aproape impecabil pe care l-am găsit prin sate în 2013 şi care nu exista atunci când Google Street View ne-a pozat, nu pot să concluzionez decât că sezonul camioanelor şi al transporturilor de materiale de construcţii s-a cam terminat. Pe de altă parte oamenii încep să se simtă ca acasă pe câmpurile patriei, chiar dacă unii dintre ei încă se luptă cu noroiul; în multe locuri începe să ajungă pe uliţă canalizarea, apa şi gazul. Sunt curios cum va fi peste 10 ani.

Expansiunea lanţurilor de retail a ajuns la faza pe comună: celebrul deja Mega Image e de găsit acum aproape peste tot în jurul Bucureştiului, fiind de facto magazinul central al unor localităţi intrate de ceva vreme în faza de dezumflare imobiliară precum Popeşti, Domneşti, Mihăileşti, Pipera sau Chiajna.

Legea pneurilor de iarnă a transformat fiecare mic întreprinzător în proprietar de vulcanizare. Numărul mare de maşini ieşite din garanţie sau cumpărate la ocazie se vede foarte clar la marginea străzii: avem peste tot service-uri auto, magazine de piese sau vânzători de asigurări.

Cei trei „paraziţi” spun despre România că este o ţară de băncifarmaciicazinouri şi şaormării; bănci nu prea sunt de găsit prin sate, poate câte o agenţie mică sau un bancomat pe lângă un cartier rezidenţial. Farmacii sunt însă multe, ceea ce denotă existența unei adevărate industrii a suplimentelor alimentare sau a reţetelor compensate. „Cazinourile” sunt săli de jocuri sau de pariuri şi sunt de găsit în fiecare comună, de asemenea fenomenul fast food practic a explodat. De fapt expansiunea culturala a valorilor occidentale de influenţă americană se vede deja peste tot: nu mai putem scrie „magazin” pe firmă ci „market” şi orice siglă trebuie asezonată cu un brand iar în lipsa uneia dintre mărcile mari de răcoritoare merge uneori şi o bere ieftină. Revenind, despre cârciumi, baruri, restaurante, grătare sau magazine mixte care vând pe caiet şi fac profit doar din comerţul cu alcool şi ţigări probabil că nu e nici măcar de vorbit.

Oare ar mai fi ceva concluzii de adăugat? Poate faptul că orașul nostru nu se va extinde niciodată până la Ploieşti. De fapt nu are potenţialul de a se extinde organizat în nicio direcţie, în ciuda visurilor imobiliare care ni s-au vândut până acum câţiva ani. Vor mai trece poate ani până când se va pune un pic de ordine în haosul generat de bula imobiliară, reţelele mari de magazine vor începe să trimită în faliment micii comercianţi inclusiv prin sate iar obezitatea indusă de fast food şi de mâncarea de proastă calitate va începe să se vadă pregnant pe uliţele care vor fi primit între timp canalizare şi o mână de asfalt. Dar mai e până atunci!