despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 … alegeri locale? Politică? Candidați? Prea puțin avem ce spune despre astea acum.
Alegerea primarului într-un singur tur e șansa reală în multe cazuri – presupune coalizarea eficace și sinceră împotriva cuiva care trebuie învins. Unirea face minuni și exercițiul ei e bun pentru mersul societății.
Șansa Bucureștiului se joacă – împreună cu ea și slaba posibilitate ca, pe viitor, să-ncepem să funcționăm ca un oraș întreg, nu ca o federație de sectoare.
Asta doar dacă o s-avem mintea s-o luăm invers, pur și simplu alegînd să ne purtăm – de jos în sus – ca și cum am fi în aceeași găleată și nu pe moșii diferite.
Atenție mare, deci, la lupta pe sectoare: importanța lor e prea mare ca să se arunce toate resursele în hărmălaia alegerii unui Primar General.
E ceva ce se poate face; anul ăsta, la o adică, s-ar putea face chiar multe.
 Una din cele mai mari mizerii cu care ne întîlnim pe spațiul public al Capitalei este prezența, în perioadele de dinaintea alegerilor, a corturilor „de campanie”.
Rostul lor, în teorie, este să adăpostească activitatea de strîngere de semnături pentru diverșii candidați precum și de a facilita distribuirea de materiale promoționale.
În fapt, cea mai mare parte a acestor corturi – și cea mai mare parte a timpului! – șed goale.
Fiindcă ele sînt privite de către candidați pur și simplu ca un vehicul de promovare a imaginii – doar atît.
Așa cum sînt puse ele, în intersecțiile mari, în locurile cu mare iureș de oameni, sînt doar niște reclame formidabile – nimic altceva.
Tare aș vrea să se poată interzice cu desăvîrșire.
Nu doar că încurcă oamenii care merg pe trotuare, dar și generează mizerie și – la primul vînt mai serios – devin un pericol.
Să le ia dracu.
… curiozitatea și nevoia de-a mă ști legat de ceea ce se-ntîmplă-n jurul meu mă fac să casc gura la fițuicile pe care oamenii le lipesc pe garduri, stîlpi și uși de bloc.
Văzînd-o pe cea de mai jos, mi-am zis c-o fi vreo reclama unui instalator; cînd colo, mi-a adus aminte că acuș-acuș începe nu primăvara… ci anotimpul electoral.
 Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.
Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.
Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.
Dac-ar face-o…
Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.
… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…
NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.
Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?
Bună întrebare!
Mai ales că răspunsul doare!
Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.
… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.
Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.
 … păcatele tinereții! Învățam dreptul și ajunsesem la ramura sa administrativă: cea care se-ocupa de primar, de consilii, de președinți de consilii, de prefect – de ce fac și de raporturile între ei. Multe am uitat de-atunci, dar nu și faptul că n-am reușit niciodată să deslușesc în totalitate rostul prefectului.
Pe scurt, el e reprezentantul Guvernului în teritoriu.
Are o putere – cui nu-i e frică de prefect? – dar, fiind numit, e și dat jos cu cea mai mare ușurință; nu-i nemuritor ca un președinte de consiliu județean.
Să fim sinceri și să-ncercăm să ne-aducem aminte de vreun prefect celebru; de vreunul care-a intrat în istorie făcînd ceva… n-o să ne iasă.
Toată lumea știe cine-i primar în Capitală; dar prefectul rămîne un anonim.
Sigur, are niște „atribuții” – verifică cumva legalitatea actelor primarului. Și prin el administrația locală găsește o cale mai lesnicioasă de-a accesa anumite resurse centrale; merită să-l ai de partea ta.
Are, din păcate, și niște lucruri concrete de făcut: de pildă, de prefectură ține buna funcționarea a serviciilor de pașapoarte, de înmatriculări și de permise de conducere: adică exact acele servicii unde cetățeanul este cel mai umilit.
Scriu asta în urma știrii că noul prefect al Capitalei e o duamnă – ați ghicit, chiar una din anturajul duamnei primar.
… bine nu-i: dar eu, dac-aș fi primar, mi-aș da o mînă și-un picior să am prefectu-n buzunar.
Fără să discutăm deloc despre actuala administrație bucureșteană, trebuie să punem lucrurile la locul lor: instituția prefectului, atîta vreme cît nu ajută comunitatea locală, e cu desăvîrșire inutilă.
 Cu siguranță oricine se poate întreba – și-i îndreptățit s-o facă – de ce n-avem aplecări să-njurăm Administrația locală bucureșteană…
În fieștecare zi găsim cîte ceva care să-i dovedească nepriceperea, lipsa de bunăvoință, neștiința și nepăsarea.
Știm ce-i rău și ce nu merge; știm ce nu face și – mai ales – știm de ce nu face, de ce nu vrea, de ce nu poate.
Și știm prea bine ce-ar putea și ce-ar trebui să se facă.
Știm mai bine decît am vrea că asta nu-i administrație – și mai ales că asta nu-i opoziție…
Dar ne-a ferit ăl-de-sus de voluptatea de-a zgîrma căcătul; de-a ne transforma-n mardeiași civici, în provocatori plătiți gata să lucreze și fără simbrie; de-a rage doar pentru c-avem gură…
În căutarea Adevărului – și nu a nevoii de-a avea dreptate – nu credem orice fiindcă doar vrem să credem.
de-a lungul vremii, n-am avut multe de cîștigat de pe urma tradiției ca oamenii de frunte ai Capitalei să se-angajeze la treburi mai mari și mai grele, în folosul întregii Țări…
Prin ’96, l-am ales pe Ciorbea… și ne-am ales cu Lis. Nici zece ani mai departe, realegîndu-l pe Băsescu, am continuat cu Videanu. Cu toate astea, în 2012 n-am vrut să ne salvăm Bucureștiul, votîndu-l pe felcerul Oprescu Președinte.
Istoria se repetă.
Capitala-i sacrificată iară: eu așa văd.
Gîndiți-vă la toate lucrurile pe care le-ar fi putut face Nicușor Dan din iunie-ncoace dacă tot efortul de-a bate Țara-n lung și-n lat, căutînd să înjghebeze un nou partid, ar fi pus în slujba celor care l-au ales!
Care l-au ales să facă ceva pentru București, înțelegi matale.
Povestea continuă.
Toamna asta Nicușor Dan strînge semnături să intre-n Parlament: o desfășurare fantastică de forțe.
Cum ar fi fost ca toate forțele astea să fi fost în folosul Bucureștiului, oraș care și-a pus speranțele să fie salvat?
… păcat.
Must, flori tîrzii, Soare blînd, lumină dulce, bogăție, murături, pastramă și nuci: ne-om bucura.
Ploi reci, vînt, ceață, seri umede și muci: om îndura.
Dar alegerile!…
… scot ce-i mai urît din neoameni.
Vin! Și-o să fie mai urîte ca niciodată: „Eu am dreptate!” – și scrîșnete din dinți – „Așa trebuie să gîndești!” – și spume-n colțul gurii…
… dar ce ghinion! – eu nu caut dreptatea.
Eu corectitudinea caut; și adevărul.
Și să nu-mi fie rușine că-mi pasă de Oameni; eu așa gîndesc.
Începutul verii a adus și vestea că Asociația Salvați Bucureștiul dă să intre în politica locală, prin Uniunea cu-același nume. Trebuia să se-ntîmple; nu zic nimica rău de faptul că s-a-ntîmplat.
Va fi, U.S.B., un partid care trebuie votat? Nu știu să vă spun. În sine, desigur că nu. Pus în oglinda celorlalte partide, se schimbă calimera – sigur că poate deveni atractiv și frecventabil.
U.S.B. nu se definește deloc prost – se vrea un liman pentru oamenii onești, cei dezamăgiți…
S-o recunoaștem: toți ne vedem onești, nu? Și foarte mulți dintre noi sîntem dezamăgiți.
Rămîne să vedem dacă noi – oamenii onești – vrem să experimentăm U.S.B. sau rămînem la ceea ce numim, justificat sau nu, politica serioasă.
Rămîne să vedem dacă vom putea începe să vedem U.S.B. ca pe o entitate constructivă. Ne-am sastisit de mereul „nu” cu care Asociația Salvați Bucureștiul s-a remarcat: aia „nu” e bine, chestia ailaltă „nu” trebuie făcută: poate se-nțelege că nouă, oamenilor onești – și deci serioși – ne plac lucrurile care se pot face: și pe alea vrem să le vedem.
Rămîne să vedem dacă și abordarea aleasă – cum că n-ar fi oameni în Administrație să facă treabă – dă roade; mie nu-mi place, pentru că știu că treaba se poate face și cu oameni actuali, fiindcă nu-s cu toții putrezi!
Rămîne să vedem și cu cine se va-nsoți U.S.B.; oamenii onești tind să aibă bun-simț și nici nu prea le place să fie luați de fraieri…
Așteptăm; USB trebuie să lovească la alegerile astea. Acum patru ani Nicușor Dan și-a făcut intrarea, cum se zice. Așa cum văd eu treaba, la alegerile din 2016 e cam nevoit să facă o ispravă. Nu știu – sincer și… onest – dacă noi, el, și-n general Bucureștiul, ne mai permitem să pierdem încă patru ani.
Rămîne, desigur, să vedem și cine – din politica serioasă – mai e afară sau înăuntru la anu’, de alegeri.
După ce s-a stins un pic zarva de după alegerile prezidențiale, am văzut că campania cîștigătoare a avut nenumărate chițibușuri, că a fost plină de mesaje alese, țintite, că o groază de oameni au lucrat în spate pentru ca în față mesajele să ajungă bine.
Nu e simplu să cîștigi oamenii, presa și alegerile.
Vedeți voi, presa scrisă și virtuală nu mai iese pe teren în 2015, nu-și mai caută subiectele – presa așteaptă să-i fie servite. Presa e puturoasă, lacomă și cu memoria scurtă – vrea să primească ea știri, nu să le caute; vrea să primească ea contextualizările făcute de-a gata.
… priviți site-urile locale de știri. Publică ce li se trimite. Razii-n piețe de-ale lui Piedone, inaugurări de-ale lui Onțanu, interviuri de-ale lui Oprescu; ar fi publicat pe nedigerate compuneri de-ale lui Vanghelie, dacă acesta le-ar fi știut a scrie… Presa locală are nevoie de eroi civici, așa că orice personaj care aparent luptă contra administrației e bun de promovat. Presa dă mai departe ce-i dai – reporterul anului 2015 nu mai iese pe teren, ci urmărește feed-uri, așteaptă să vadă ce-a mai pus cutare pe Facebook.
Nu-i bine. De asta profită fel de fel de „musca la arat” care s-au prins că e prea ușor să-și facă imagine.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
… alegeri locale? Politică? Candidați? Prea puțin avem ce spune despre astea acum.
comentarii