despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Un articol despre Dimbovita

… si despre viata (sau mai degraba despre lipsa ei) in josul acestui riu; pentru ca Bucurestiul e singura capitala pe care-o stim fara o statie de epurare. In Gindul de azi.

Ca orice rau din lume, Dimbovita are propriile ritmuri. Locuitorii din satele de pe cursul  observa fara sa vrea ca apele parca respira in zori si în amurg: „Dimineata si seara, toata albia Dimbovitei pute a cacat. Daca adie un pic vintul, putoarea invaluie tot satul, pana hat la calea ferata, care-i la un kilometru jumate de riu”, explica nea Fane Ivan (72 ani) din Budesti, localitate din Calarasi cu nume predestinat.

Perspicace, taranii au gasit explicatia pentru ritmicitatea de ceasornic cu care izul fecaloid-menajer li se strecoara prin tinde si prânzitoare, patrunzind pe sub usi pina-n iatacuri, unde se piteste sub plapumi si intre hainele bune din sifonier: „Dimineata si seara sunt momentele cind toata lumea vrea la toaleta sa dea afara tot din stomac. Dar cum la cimpie Dombovita curge incet, viteza cacatului e mic?. De aceea, ce fac bucurestenii la veceu seara ajunge la Budesti de-abia pe la trei dimineata si tine pina la noua. In alea sase ore iti vine intruna sa vomiti. Seara-i aceeasi poveste. Ce fac bucurestenii dimineata trece ca un val prin dreptul Budestiului de-abia seara dupa cinci”.

(Un articul de Daniel Befu)