despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

oameni deștepți!

Pe colțul dintre Calea Victoriei și străpungerea Bulevardului Dacia se găsește Academia Română. S-a construit acilișa o clădire urîtă, care – cînd te uiți la ea – ai zice că-i sală de sport ori baie publică; cînd colo, e ditai biblioteca.

De bine ce-a fost construită, de ceva timp au început să i se desprindă de pe fațadă plăci. Asta e! – și cînd se desprind, cad: ce poți să faci? Să le pui la loc, să repari fațada?

Sau să pui un anunț? Ia, mai bine pui un anunț.

Mare lucru, fraților, să ai de-a face cu oameni deștepți, cu academicieni! Peste tot în orașul ăsta se desprinde tencuiala, cade ipsosul, se rășchiră cetîrnele – ca la săraci, cum ar veni – doar aici, la Academie, cade… travertinul. Asta-nseamnă să ai valoare.

tot căcat iese

… îmi place tare mult cum – în era asta-n care, chipurile, am evoluat spre felurite concepte și abordări deștepte de „facility management” – dacă lași lucrurile pe mîna „gospodarului”, acestea tind să se-ntoarcă la încropeală, la „legat c-o sîrmă” și „las’că merge”.

Treci pe lîngă cîte-o clădire înaltă, numai sticlă lucitoare, în jurul căreia roiesc numai oameni îmbrăcați frumos – și, brusc, te lovește realitatea vieții:

Pînă n-a făcut „gospodarul” una de-a lui, nu s-a lăsat; tot căcat a ieșit.

… era nevoie!

Sectorul 5 se alătură – vesel și tîmp – celorlalte sectoare care-și construiesc identități vizuale separate, de parcă n-ar face parte din același Oraș.

În sectorul 4 s-au reinventat stațiile de autobuz; în sectorul 3 s-au reinventat indicatoarele stradale – neîndoios că era strașnică nevoie să se petreacă ceva-ceva și-n locul unde nu se petrece nimic.

Așadar, vă prezentăm modelul noilor plăcuțe cu numele străzilor ale sectorului 5.

  • o istorie a plăcuțelor stradale bucureștene – aici
  • o colecție de plăcuțe cu numere – aici
  • o colecție de plăcuțe de asigurare – aici
  • o colecție de diverse tăblițe și plăcuțe – aici

o lucrătură măreață

O altă invesție urbanistică de excepție a Primăriei Sectorului 5 este reamenajarea scuarului dintre Calea Rahovei-veche și strada Sabinelor.

Acest scuar ce nu-și pierduse eleganța a zăcut ani de zile în mizerie, așa că lucrarea asta nu-i o veste rea, mai ales că fîntînița chiar a fost repornită – pișșș, pișșș face!

Ce nu-nțeleg e de-or fi spoit-o-n albastrul acela de coteț – nu de Voroneț? Dar cine știe!

Lucrarea nu-i gata; deși s-a pus deja iarbă, nu s-au amplasat cuveniții stîlpi de iluminat, prilej să mai putem admira – cine știe cîte zile! – splendizii stîlpi vechi.

 

Încă o istorie ce se duce de sub nasul nostru.

ce de mizerie.

Fuse un weekend plin în București, așa cum îi șade lui bine acuma, pe-nceput de vreme călduroasă. Se ținu „Noaptea muzeelor”, fură concerte, mitinguri – e la mintea cocoșului că atîta amar de populație care iese pe stradă face nu doar buluceală, ci și mizerie.

Nu se poate altminterea: oamenii vor să se simtă bine, să bea un suc, să-și cumpere ceva delicios!

Ca urmare, duminecă seara centrul era plin de gunoaiele nestrînse cum trebuie.

Mă oprii în frumoasa grădină a Ateneului, acolo unde iureșul orașului se stinge frumos, la ceasul asfințitului.

Și mă-ngrozii de uriașa cantitate de mizerie aruncată pe jos, pe lîngă coșurile de gunoi pline.

Și să mă iertați: mă-ngrozii de nenumăratele cutii de ecleruri cumpărate de la „French revolution”, magazinașul celebru de lîngă Ateneu.

Nu, nu erau aruncate pe jos nici cartoane de mici, nici cutii de bere ieftină, nici coji de salam, nici pungi de semințe – erau cutii de ecleruri dintr-acelea care se vînd cu 16 lei bucata!

Nu-nțeleg, îmi pare rău că nu-nțeleg: cine are bani să dea 16 lei pe un ecler bun înseamnă că nu-i chiar așa, un fitecine. Ai putea zice, fără să-ți chinui prea mult creierul, că cine-și permite această mică tratație înțelege că nu trebuie s-arunci nimic pe jos!

La dracu: e coșul de gunoi plin? Ghinion: te duci o sută de metri mai încolo și-oi găsi altul care nu-i plin.

Da, deci se poate și mai tîmpit!

Ia de vezi!

alt monument public pus în valoare cu stîlpi!

Tot în sectorul 5.

Este în piațeta dintre Uranus și Rahova și închipuie un… dac.

Care zici că se pregătește să facă duș!

Pe vremuri era un veceu public aici.

Era mai cinstit.

săracu Tudor

… cînd credeam că lucrurile nu pot fi mai nasoale pentru amărîtul de Tudor Vladimirescu – cel care s-a procopsit cu statuie nouă-n sectorul 5 – uite că realitatea-mi dete una peste ochi!

Pot fi mai nasoale.

Ca să se vază pandurul frumos și noaptea, trebuie s-aibă niscai becuri, nu-i așa?

Și ca să fim cu toții ecologiști – pesemne că și Tudor însuși s-ar fi luptat pentru salvarea planetei dacă n-ar fi avut pe cap alte tărășenii acum 200 de ani – am pus patru stîlpi eleganți cu niște panouașe solare pe ei!

Observăm cît de inspirat pun în valoare opera de artă contemporană.

Ca să fie treaba și mai eficientă, două din panurile astea-s deja ascunse de copacii care-au înfrunzit.

cel mai simplu e să închizi

Nu-i inginerie atomică să fii isteț în viața citadină; tot ce trebuie e să nu uiți că ești Om.

Fuse, iar în Victoriei, un protest al taximetriștilor: aceștia și-au parcat mașinile-n întreaga piață și ca urmare traficul auto a fost blocat și deviat.

Ca la orice manifestare publică, există anumite reguli și chichițe. Dacă ne uităm atent de fiecare dată, se păstrează anumite culoare libere, pe unde pot trece, la o adică, mașini de intervenție și pe unde se poate realiza evacuarea participanților în caz de Doamne-ferește.

Acesta e momentul în care ne putem gîndi cît de simplu e să asiguri aceste trasee libere pentru tranzitul comod al transportului public!

După cum vedem mult prea des, e suficient ca un căprar burtos să vrea să atîrne o coroană pe-o statuie și traficul se oprește de tot.

… dar de ce transportul public nu poate fi lăsat să funcționeze bine-mersi?

E suficient să ne gîndim puțin, să cerem asta și s-o punem în practică.

vin mizeriile!

Una din cele mai mari mizerii cu care ne întîlnim pe spațiul public al Capitalei este prezența, în perioadele de dinaintea alegerilor, a corturilor „de campanie”.

Rostul lor, în teorie, este să adăpostească activitatea de strîngere de semnături pentru diverșii candidați precum și de a facilita distribuirea de materiale promoționale.

În fapt, cea mai mare parte a acestor corturi – și cea mai mare parte a timpului! – șed goale.

Fiindcă ele sînt privite de către candidați pur și simplu ca un vehicul de promovare a imaginii – doar atît.

Așa cum sînt puse ele, în intersecțiile mari, în locurile cu mare iureș de oameni, sînt doar niște reclame formidabile – nimic altceva.

Tare aș vrea să se poată interzice cu desăvîrșire.

Nu doar că încurcă oamenii care merg pe trotuare, dar și generează mizerie și – la primul vînt mai serios – devin un pericol.

Să le ia dracu.