despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

în „tramvaiul poeziei”

Într-un tramvai de pe linia 1 s-au agățat niște cărticele, să citească oamenii poezie.

Lucru temeinic, volumașele-s legate cu sfoară și sîrmă. O fi o metaforă aicea, nu știu.

și aici tot banii noștri sînt.

Cîtă supărare cînd vedem cum administrația publică aruncă cu banii în sus și-n jos pe borduri, stîlpi și garduri! Doar îs banii noștri acolo, bani care-ar putea fi, desigur, cheltuiți mai bine, mai cu minte!

Banii noștri, da?

Dar cînd vedem cum un privat, un particular, face fix la fel – aruncînd bani pe aceleași costisitoare și nefolositoare lucruri – de ce nu aplicăm aceeași măsură și aceeași judecată?

Ai cui sînt banii?

Nu-s tot ai noștri, oare? – traduși în prețuri mai mari pe care le plătim noi, prețuri care vin din cheltuieli mai mari de întreținere și amenajare.

Tot noi plătim: întotdeauna.

„Vreau și eu o Preambalată, sărumîna”

Cînd am văzut chestia asta-n raft mi-a stat mintea-n loc. Cum poți, fratelemeu, să botezi un produs așa și să-l pui la vînzare?

„Preambalata” asta e un soi de paleu uriaș – nu-i rău în sine – da’ cînd îi vezi denumirea, te-apucă pandaliile.

dar vedem și noi că nu e bine.

Acușa se țin alegerile prezidențiale – firește, e important cine șade sus, la cîrma Țării. Cu toate astea, pentru prea mulți dintre noi, e și mai important cine șade mai jos: personajul de care depinde calitatea viețuirii de zi cu zi. Degeaba te uiți la președinte ca la soare, dacă primarul face umbră pămîntului degeaba, nu-i așa?

Nepăsarea, neștiința, neputința unui primar ține mii, sute de mii de oameni în mizerie, gunoi, nesiguranță – și pentru oamenii ăștia speranța nu-i președintele… e alt primar, altă administrație.

Cu cît e administrația mai șchioapă, mai rea, mai proastă, cu atît Opoziția trebuie să muncească mai mult. Nu-i corect, știu: dar nimic nu e corect pe lumea asta.

Așadar, treaba Opoziției – adevărata treabă a Opoziției – e să construiască ceva pentru nevoile adevărate ale oamenilor.

Deci de la Opoziție nu vrem intenții frumoase, nu vrem expunere, nu vrem să ne-ntîlnim la fiecare colț de cotitură cu cineva care ne-ndeamnă să semnăm cîte ceva, pentru ceva, contra ceva; nu vrem să ne spună că „nu merge bine!”: știm și noi că nu merge bine…

Acuma, că știm care-i treaba Opoziției, e bine să știm și care-i treaba noastră: pe lîngă aceea de-a fi oameni și cetățeni. Treaba noastră-i simplă: treaba noastră e să știm cine anume e Opoziția.

Opoziția în București este doar U.S.R. – atît. Este de-ajuns să urmăriți ce s-a petrecut de trei ani încoace în consiliile locale, acolo unde faptele și atitudinile se traduc în hotărîri și-s păstrate pentru totdeauna în procesele verbale. Veți vedea cît de bine se-nțeleg toate celelalte partide și entități politice cînd e vorba de persiflat și de flituit încercările de-a produce, în sfîrșit, opoziție în București.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.

oameni deștepți!

Pe colțul dintre Calea Victoriei și străpungerea Bulevardului Dacia se găsește Academia Română. S-a construit acilișa o clădire urîtă, care – cînd te uiți la ea – ai zice că-i sală de sport ori baie publică; cînd colo, e ditai biblioteca.

De bine ce-a fost construită, de ceva timp au început să i se desprindă de pe fațadă plăci. Asta e! – și cînd se desprind, cad: ce poți să faci? Să le pui la loc, să repari fațada?

Sau să pui un anunț? Ia, mai bine pui un anunț.

Mare lucru, fraților, să ai de-a face cu oameni deștepți, cu academicieni! Peste tot în orașul ăsta se desprinde tencuiala, cade ipsosul, se rășchiră cetîrnele – ca la săraci, cum ar veni – doar aici, la Academie, cade… travertinul. Asta-nseamnă să ai valoare.

tot căcat iese

… îmi place tare mult cum – în era asta-n care, chipurile, am evoluat spre felurite concepte și abordări deștepte de „facility management” – dacă lași lucrurile pe mîna „gospodarului”, acestea tind să se-ntoarcă la încropeală, la „legat c-o sîrmă” și „las’că merge”.

Treci pe lîngă cîte-o clădire înaltă, numai sticlă lucitoare, în jurul căreia roiesc numai oameni îmbrăcați frumos – și, brusc, te lovește realitatea vieții:

Pînă n-a făcut „gospodarul” una de-a lui, nu s-a lăsat; tot căcat a ieșit.

… era nevoie!

Sectorul 5 se alătură – vesel și tîmp – celorlalte sectoare care-și construiesc identități vizuale separate, de parcă n-ar face parte din același Oraș.

În sectorul 4 s-au reinventat stațiile de autobuz; în sectorul 3 s-au reinventat indicatoarele stradale – neîndoios că era strașnică nevoie să se petreacă ceva-ceva și-n locul unde nu se petrece nimic.

Așadar, vă prezentăm modelul noilor plăcuțe cu numele străzilor ale sectorului 5.

  • o istorie a plăcuțelor stradale bucureștene – aici
  • o colecție de plăcuțe cu numere – aici
  • o colecție de plăcuțe de asigurare – aici
  • o colecție de diverse tăblițe și plăcuțe – aici

o lucrătură măreață

O altă invesție urbanistică de excepție a Primăriei Sectorului 5 este reamenajarea scuarului dintre Calea Rahovei-veche și strada Sabinelor.

Acest scuar ce nu-și pierduse eleganța a zăcut ani de zile în mizerie, așa că lucrarea asta nu-i o veste rea, mai ales că fîntînița chiar a fost repornită – pișșș, pișșș face!

Ce nu-nțeleg e de-or fi spoit-o-n albastrul acela de coteț – nu de Voroneț? Dar cine știe!

Lucrarea nu-i gata; deși s-a pus deja iarbă, nu s-au amplasat cuveniții stîlpi de iluminat, prilej să mai putem admira – cine știe cîte zile! – splendizii stîlpi vechi.

 

Încă o istorie ce se duce de sub nasul nostru.

ce de mizerie.

Fuse un weekend plin în București, așa cum îi șade lui bine acuma, pe-nceput de vreme călduroasă. Se ținu „Noaptea muzeelor”, fură concerte, mitinguri – e la mintea cocoșului că atîta amar de populație care iese pe stradă face nu doar buluceală, ci și mizerie.

Nu se poate altminterea: oamenii vor să se simtă bine, să bea un suc, să-și cumpere ceva delicios!

Ca urmare, duminecă seara centrul era plin de gunoaiele nestrînse cum trebuie.

Mă oprii în frumoasa grădină a Ateneului, acolo unde iureșul orașului se stinge frumos, la ceasul asfințitului.

Și mă-ngrozii de uriașa cantitate de mizerie aruncată pe jos, pe lîngă coșurile de gunoi pline.

Și să mă iertați: mă-ngrozii de nenumăratele cutii de ecleruri cumpărate de la „French revolution”, magazinașul celebru de lîngă Ateneu.

Nu, nu erau aruncate pe jos nici cartoane de mici, nici cutii de bere ieftină, nici coji de salam, nici pungi de semințe – erau cutii de ecleruri dintr-acelea care se vînd cu 16 lei bucata!

Nu-nțeleg, îmi pare rău că nu-nțeleg: cine are bani să dea 16 lei pe un ecler bun înseamnă că nu-i chiar așa, un fitecine. Ai putea zice, fără să-ți chinui prea mult creierul, că cine-și permite această mică tratație înțelege că nu trebuie s-arunci nimic pe jos!

La dracu: e coșul de gunoi plin? Ghinion: te duci o sută de metri mai încolo și-oi găsi altul care nu-i plin.