despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!

din zbor

Acum vreo cinci-șase ani s-au schimbat stîlpii din zona centrală și cei noi s-au strîmbat din prima, întrucît îs subțiri și toate instalațiile luminoase care se leagă de ei în preajma Crăciunului îi îndoaie.

Pentru ca Doamne-ferește să nu se-ntîmple vreo nefăcută – cine știe, s-o așeza vreo vrabie pe ei – de-acuma stîlpii au început să fie ancorați.

Cum am zice, i-am dres c-o sîrmă.

mă-ntreb ce mai urmează

Taman cînd îți ziceai că lucrurile n-au cum să meargă și mai prost pentru acest stupid „monument al unui dac” din spatele Pieței de flori…

Da, e urît – una la mînă…

Da, l-au înconjurat cu stîlpi ca să fie luminat, de parcă nu puteau fi montate niște spoturi eficace la nivelul gazonului (apropo, noaptea, din statuia cea noua a lui Tudor se văd doar foalele, pîn-acolo bate lumina doar) – două la mînă…

Da, stîlpii au panouri solare – foarte bine! – dar întreaga imagine a ansamblului te duce cu gîndul la niște… dușuri – trei la mînă…

Da, stîlpii au fost îmbrăcați în șipci de lemn, ca să se vadă, pesemne, mai puțin brutal – patru la mînă…

Și-acuma – cinci la mînă – s-a montat și-un panouaș roșu, precum alea pe care zice prețul în fața benzinăriei, să știe șoferii cît îi costă plinul. Ce-o să scrie aici, nu știm; încă nu funcționează.

Ce-o mai urma? Mi-i frică să mă gîndesc.

din zbor

Foarte frumoasă parada de la 1 Decembrie, nu?

Ca să știe militarii să meargă frumos și drept, se vede treaba că au nevoie de niște ghidaje:

Mi-ar face însă mare plăcere ca, după terminarea paradei, cineva să vină și să șteargă mizeriile astea de pe șoseaua Kiseleff, întrucît nu-s marcaje rutiere și locul lor nu-i în trafic.

un ecleraj idiot

Puțini dintre noi mai știu ceva din Bucureștiul de acum jumătate de secol: vesel, năpădit de lumini, colorat de neoane vesele și de firme generoase – urma să dispară complet odată cu venirea lipsurilor uriașe din anii în care comunismul a turbat.

În anii de dinainte de Revoluție Bucureștiul era înmormîntat în beznă.

Slavă Cerului, vremurile alea s-au dus. Încet-încet, orașul a revenit la viață: neoane, lumini de Crăciun, reclame și fireasca punere în valoare a clădirilor publice.

Îmi aduc aminte și azi de senzația minunată de a vedea clădirea Casei de Economii și Consemnațiuni luminată-n anii ’90 discret, reușit și elegant!

… dar și de ridicolul carusel multicolor care-ți rănea privirea noaptea, cînd treceai prin fața palatului cumpărat de Gigi Becali în Aviatorilor.

M-a mîhnit, deunăzi, felu-n care cineva a socotit reușit și potrivit să inunde Casa de Economii și Consemnațiuni cu lumini de toate felurile: verzi, galbene, albastre, roșii. Iar efectul eclerajului asupra cupolei vitrate este cumplit – din stradă, te duce cu gîndul la un incendiu ce macină clădirea pe dinăuntru.

Din fugă: cireaşa de pe tort

scris de Ando

Unii ar spune „căcat cu moţ”, dar ăştia sunt oameni răi! Păi, cum poţi să laşi „neterminată” o asemenea mândreţe de casă nouă, adică fără să-i pui în creştet, măcar, o statuie? La ce te-ai mai apucat, dacă eşti sărac, nu-i aşa?

cronică de afiș rezidențial 2

Absolut adorabil felu-n care dezvoltatorul proiectului imobiliar de pe Calea Victoriei 139 (clădirea de pe colț cu Gheorghe Manu, acum în reconstrucție) ne arată… cum o s-arate:

Mașinile parcate juma’ pe trotuar, juma’ pe stradă-s de mare excepție! – și ăsta-i viitorul așa cum îl văd, sincer, oameni de la care-ai crede chiar c-ar putea mai mult… măcar pe hîrtie.

„terase acoperite”

Cine se plimbă prin Centrul Vechi nu se poate să nu se scîrbească de multitudinea de încropeli apărute-n fața barurilor și restaurantelor: niște improvizații învelite-n plastic demne de anii ’90.

Sînt aprozare, sînt stații de autobuz în cîmp mai elegante!

Dar ce să fie înăuntru, în aceste sere mondene?

Ce să fie – fumătorii sînt!

Că doar nu puteau fi lăsați să dîrdîie-n stradă, sub aparatele de încălzit, înveliți în pături!

Ca să poată ședea iar fumătorii-n tricou la masă și iarna s-au inventat aceste mizerii de „terase acoperite”, aceste oribile încropeli de doi bani care strică, estetic, și ce mai era nestricat în Centrul Vechi.

Că doar mie mi se pare pe undeva idiot ca fumatul să aibă loc într-un spațiu închis pe toate părțile cu folie de plastic, e altă poveste.

FUMATUL FACE RĂU

în „tramvaiul poeziei”

Într-un tramvai de pe linia 1 s-au agățat niște cărticele, să citească oamenii poezie.

Lucru temeinic, volumașele-s legate cu sfoară și sîrmă. O fi o metaforă aicea, nu știu.

și aici tot banii noștri sînt.

Cîtă supărare cînd vedem cum administrația publică aruncă cu banii în sus și-n jos pe borduri, stîlpi și garduri! Doar îs banii noștri acolo, bani care-ar putea fi, desigur, cheltuiți mai bine, mai cu minte!

Banii noștri, da?

Dar cînd vedem cum un privat, un particular, face fix la fel – aruncînd bani pe aceleași costisitoare și nefolositoare lucruri – de ce nu aplicăm aceeași măsură și aceeași judecată?

Ai cui sînt banii?

Nu-s tot ai noștri, oare? – traduși în prețuri mai mari pe care le plătim noi, prețuri care vin din cheltuieli mai mari de întreținere și amenajare.

Tot noi plătim: întotdeauna.