despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

din zbor

Foarte frumoasă parada de la 1 Decembrie, nu?

Ca să știe militarii să meargă frumos și drept, se vede treaba că au nevoie de niște ghidaje:

Mi-ar face însă mare plăcere ca, după terminarea paradei, cineva să vină și să șteargă mizeriile astea de pe șoseaua Kiseleff, întrucît nu-s marcaje rutiere și locul lor nu-i în trafic.

un ecleraj idiot

Puțini dintre noi mai știu ceva din Bucureștiul de acum jumătate de secol: vesel, năpădit de lumini, colorat de neoane vesele și de firme generoase – urma să dispară complet odată cu venirea lipsurilor uriașe din anii în care comunismul a turbat.

În anii de dinainte de Revoluție Bucureștiul era înmormîntat în beznă.

Slavă Cerului, vremurile alea s-au dus. Încet-încet, orașul a revenit la viață: neoane, lumini de Crăciun, reclame și fireasca punere în valoare a clădirilor publice.

Îmi aduc aminte și azi de senzația minunată de a vedea clădirea Casei de Economii și Consemnațiuni luminată-n anii ’90 discret, reușit și elegant!

… dar și de ridicolul carusel multicolor care-ți rănea privirea noaptea, cînd treceai prin fața palatului cumpărat de Gigi Becali în Aviatorilor.

M-a mîhnit, deunăzi, felu-n care cineva a socotit reușit și potrivit să inunde Casa de Economii și Consemnațiuni cu lumini de toate felurile: verzi, galbene, albastre, roșii. Iar efectul eclerajului asupra cupolei vitrate este cumplit – din stradă, te duce cu gîndul la un incendiu ce macină clădirea pe dinăuntru.

Din fugă: cireaşa de pe tort

scris de Ando

Unii ar spune „căcat cu moţ”, dar ăştia sunt oameni răi! Păi, cum poţi să laşi „neterminată” o asemenea mândreţe de casă nouă, adică fără să-i pui în creştet, măcar, o statuie? La ce te-ai mai apucat, dacă eşti sărac, nu-i aşa?

cronică de afiș rezidențial 2

Absolut adorabil felu-n care dezvoltatorul proiectului imobiliar de pe Calea Victoriei 139 (clădirea de pe colț cu Gheorghe Manu, acum în reconstrucție) ne arată… cum o s-arate:

Mașinile parcate juma’ pe trotuar, juma’ pe stradă-s de mare excepție! – și ăsta-i viitorul așa cum îl văd, sincer, oameni de la care-ai crede chiar c-ar putea mai mult… măcar pe hîrtie.

„terase acoperite”

Cine se plimbă prin Centrul Vechi nu se poate să nu se scîrbească de multitudinea de încropeli apărute-n fața barurilor și restaurantelor: niște improvizații învelite-n plastic demne de anii ’90.

Sînt aprozare, sînt stații de autobuz în cîmp mai elegante!

Dar ce să fie înăuntru, în aceste sere mondene?

Ce să fie – fumătorii sînt!

Că doar nu puteau fi lăsați să dîrdîie-n stradă, sub aparatele de încălzit, înveliți în pături!

Ca să poată ședea iar fumătorii-n tricou la masă și iarna s-au inventat aceste mizerii de „terase acoperite”, aceste oribile încropeli de doi bani care strică, estetic, și ce mai era nestricat în Centrul Vechi.

Că doar mie mi se pare pe undeva idiot ca fumatul să aibă loc într-un spațiu închis pe toate părțile cu folie de plastic, e altă poveste.

FUMATUL FACE RĂU

în „tramvaiul poeziei”

Într-un tramvai de pe linia 1 s-au agățat niște cărticele, să citească oamenii poezie.

Lucru temeinic, volumașele-s legate cu sfoară și sîrmă. O fi o metaforă aicea, nu știu.

și aici tot banii noștri sînt.

Cîtă supărare cînd vedem cum administrația publică aruncă cu banii în sus și-n jos pe borduri, stîlpi și garduri! Doar îs banii noștri acolo, bani care-ar putea fi, desigur, cheltuiți mai bine, mai cu minte!

Banii noștri, da?

Dar cînd vedem cum un privat, un particular, face fix la fel – aruncînd bani pe aceleași costisitoare și nefolositoare lucruri – de ce nu aplicăm aceeași măsură și aceeași judecată?

Ai cui sînt banii?

Nu-s tot ai noștri, oare? – traduși în prețuri mai mari pe care le plătim noi, prețuri care vin din cheltuieli mai mari de întreținere și amenajare.

Tot noi plătim: întotdeauna.

„Vreau și eu o Preambalată, sărumîna”

Cînd am văzut chestia asta-n raft mi-a stat mintea-n loc. Cum poți, fratelemeu, să botezi un produs așa și să-l pui la vînzare?

„Preambalata” asta e un soi de paleu uriaș – nu-i rău în sine – da’ cînd îi vezi denumirea, te-apucă pandaliile.

dar vedem și noi că nu e bine.

Acușa se țin alegerile prezidențiale – firește, e important cine șade sus, la cîrma Țării. Cu toate astea, pentru prea mulți dintre noi, e și mai important cine șade mai jos: personajul de care depinde calitatea viețuirii de zi cu zi. Degeaba te uiți la președinte ca la soare, dacă primarul face umbră pămîntului degeaba, nu-i așa?

Nepăsarea, neștiința, neputința unui primar ține mii, sute de mii de oameni în mizerie, gunoi, nesiguranță – și pentru oamenii ăștia speranța nu-i președintele… e alt primar, altă administrație.

Cu cît e administrația mai șchioapă, mai rea, mai proastă, cu atît Opoziția trebuie să muncească mai mult. Nu-i corect, știu: dar nimic nu e corect pe lumea asta.

Așadar, treaba Opoziției – adevărata treabă a Opoziției – e să construiască ceva pentru nevoile adevărate ale oamenilor.

Deci de la Opoziție nu vrem intenții frumoase, nu vrem expunere, nu vrem să ne-ntîlnim la fiecare colț de cotitură cu cineva care ne-ndeamnă să semnăm cîte ceva, pentru ceva, contra ceva; nu vrem să ne spună că „nu merge bine!”: știm și noi că nu merge bine…

Acuma, că știm care-i treaba Opoziției, e bine să știm și care-i treaba noastră: pe lîngă aceea de-a fi oameni și cetățeni. Treaba noastră-i simplă: treaba noastră e să știm cine anume e Opoziția.

Opoziția în București este doar U.S.R. – atît. Este de-ajuns să urmăriți ce s-a petrecut de trei ani încoace în consiliile locale, acolo unde faptele și atitudinile se traduc în hotărîri și-s păstrate pentru totdeauna în procesele verbale. Veți vedea cît de bine se-nțeleg toate celelalte partide și entități politice cînd e vorba de persiflat și de flituit încercările de-a produce, în sfîrșit, opoziție în București.

un loc de joacă cu prea multă joacă

De ceva vreme s-a deschis în uriașul parc „Lumea copiilor” un loc de joacă nou.

Trebuie să fim cinstiți: sînt foarte multe astfel de locuri de joacă aici, așa încît fiecare copil, indiferent de vîrstă, chef și curaj, are unde să se joace după pofta inimii lui.

Nu-i rău deloc. Doar că locul ăsta s-a construit în locul unei „insulițe” ce făcea din platoul central al parcului un locșor liniștit și cuminte – chiar dacă nu taman de bun-gust; dar așa-l „văzuse” Piedone. În fine; lucrurile se schimbă; lumea vrea distracție-n parc.

Cînd te uiți la locul ăsta de joacă, sincer, zău că te-apucă năcazul că nu ești țînc: are atîtea atracții și posibilități pe care tu nu le-aveai…

Și atunci, ce-i deranjant aici, de ce trebuie să fie vorba de un „doar că…”?

Fiindcă acest loc de joacă e prea – mult prea! – înghesuit, prea fără aer, prea fără atît de necesarele zone de retragere, de fugă, de socializare și chiar de protecție pînă la urmă.

Da: prea-s siliți și copiii, și părinții, să se calce-n picioare… bucurîndu-se. Ți se pare că te afli la „pet shop” și te uiți la hamsteri cum aleargă in roți.

Pentru că nu e chiar așa, un lucru simplu, construirea unui loc de joacă: și atunci cînd încerci să îngrămădești atracțiile pe-un spațiu strîmt, nu mai reușești să creezi nici bucurie, nici veselie – toată lumea țipă la toată lumea, cei mari încearcă să-i țină pe cei mici în raza vizuală alergînd printr-o pădure de stîlpi și din toate părțile te copleșește zgomotul inutil de mare făcut de noile fîntîni arteziene ce-nconjoară locul de joacă.

Da: prea vrea să fie „pentru toți” – și pentru cei mici-mici, și pentru cei mari; dar cei mici-mici trebuie să se mulțumească cu niște leagăne și tobogane pe măsura lor și tare greu înțeleg că nu-i pentru ei urcatul sus, în turnulețe și punți… și țin-te bocete și hărmălaie!

Adăugăm muzica bubuitoare ce cade de sus, de pe deal, de la complexul „Daimon” și plecăm de-aici mai sîcîiți și mai osteniți decît ar fi cazul.

Și-i păcat.