despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

noaptea minții!

Iată că, după o tărăgănare uriașă de trei ani de zile, compania de apă s-a urnit să refacă fîntînile de la Unirea, cele de pe marginea bulevardului Victoria Socialismului.

Ce mizerie era acolo! Ce cloacă!

Să refaci astfel de gunoaie nu-i o treabă ușoară; se cere, firesc, să se dea jos toate ornamentele coclite, toate mozaicurile știrbe – ce s-o mai lungim, trebuie demolate înainte.

Mi-a stat mintea-n loc cînd am aflat oameni care deplîng demolarea fîntînilor astea – că s-ar pierde „ceva”-ul acela care făcea din bulevardul ăsta… nu știu ce!

Refuz să pricep!

Adică demența ceaușistă ne-a procopsit cu hidoșeniile astea și noi zicem azi că… trebuie păstrate așa cum sînt!

Lua-le-ar naiba de porcării! Să nu le mai cîrpim!

Singura ieșire e să umanizăm cumva locul ăsta, nu să-l păstrăm!

De-aia partea de bulevard refăcută de Robert Negoiță s-a transformat deja într-o promenadă încîntătoare, care atrage Oameni!

concluzii după iarnă

A trecut Iarna; fiindcă nu sîntem chiar proști, încercăm să ne dăm seama cum a fost.

Sigur c-a fost mai degrabă una ușoară aici, la noi: pîn’de Mărțișor nici n-am știut ce-i aia zăpadă.

Firește, ăsta-i prilejul să ne dumirim că orice autoritate locală nu e-n stare „să se pregătească” nici pentru rău, nici pentru bine!

Fiindc-a fost cald și frumos, oamenii au ieșit la soare, la plimbare, la joacă și-n decembrie, și-n ianuarie, și-n februarie: orașul, însă i-a primit cu praf, cu jeg: fiindcă nimeni nu se gîndește c-ar trebui să se facă curățenie iarna…

Firește, mai apoi ne-a surprins iarna tîrzie: un martie nenorocit și ghebos.

N-aș zice că – pe numere mari – de’zăpezirea a fost nasoală; n-a fost. S-a lucrat binișor pe străzile mari, s-a intrat odată ce s-a putut și pe cele mici; se vede clar că toate resursele se alocă ținerii traficului deschis în condiții rezonabile, incluzînd aici o oarece grijă arătată celui nevoit să se folosească de transportul public.

Una din lecțiile iernii ăsteia e, însă, și ceea ce-și face omul cu puterea sa. Primăriile au cam lăsat din mînă unele instituții publice care se-obișnuiseră să stea, miloage, și s-aștepte să vie cineva să le dea zăpada!

Dar încă se lucrează cu hei-rupul prost, subotnicesc.

Încă se aruncă firimituri la cei mărunți – uite, în vremea-n care avem fel de fel de soluții care ajută la topirea zăpezii, noi dăm tot cu sare și nisip! Și unde? La școli, acolo unde trebuie să bifăm acțiuni ca să dea bine; prin alte locuri unde domnii din primării nu se cade să-și nenorocească pantofiorii și să murdărească mochetele se folosește clorura de calciu.

Încă se lucrează cu cel mai senin dispreț față de cei călăriți. Însuși Primarul de la sectorul 5 publică pe facebook – singurul său canal „oficial” de comunicație -, un film în care se vede un muncitor urcat într-o camionetă care aruncă pe jos material antiderapant cu lopata: o încălcare grosolană a legii și a normelor de protecția muncii.

Dar ce contează! Primarii știu prea bine că vine căldura și c-avem memoria scurtă; o să ne bucurăm de „curățenia de primăvară”, făcută cu-același hei-rup și de care trebuie să tragem pîn-la următorul prilej oficial de-a face curățenie.

un pod nenorocit

… între splendoare și degradare neomenoasă, Parcul Carol.

Ar trebui să fie-n totalitatea lui un monument, dar e doar un loc cu copaci ciumpăviți, alei sparte, magazii de istorie batjocorită și urîțenie nouă.

Zace aici, aruncat azi peste o mocirlă coclită, podul ridicat de Gogu Constantinescu: atît o frumusețe ce-ar trebui păstrată și-ngrijită, cît și o amintire a vremii în care strădania Inginerului aducea progres și măreție. O bijuterie construită de-un flăcău de 25 de ani la 1906.

 

Geniul și munca inginerului de-acum un veac și mai bine corespund de minune peticelii și cîrpelii gospodarului contemporan. Ca să nu se strice «din cauza de la» infiltrații, gospodarul a-mbrăcat bordura-n membrană bituminoasă, dintr-aia care se lipește la flacără.

Dar ce arc peste timp, dom’le.

două chestii pierdute

Acum vreo zece ani apăruse – în Sectorul 3 – o idee nu proastă-n sine: aceea de-a monta coșuri de gunoi pentru șoferi la semafoare.

Firește, se puteau pune doar acolo unde sensurile de mers erau separate de-un scuar-ceva – și pe dreapta.

Fiindcă erau coșuri de gunoi obișnuite – cu gura mică și greu de nimerit uneori și pentru omul care merge pe stradă – era greu să fie folositoare.

Cu o altă ergonomie, însă, n-ar fi nici acum o idee rea…

O altă idee bună – omenească și necesară – a fost montarea benzilor de ghidaj pentru nevăzători în preajma semafoarelor. A fost – tot acum mai bine de zece ani – aplicată în mai tot orașul.

Benzile astea – montate pe trotuar cu migală – au dispărut; după săpături, asfaltări, reparări, de’zăpeziri. Le mai găsești – știrbite, tocite, rupte – pe ici-colea.

Nu au mai fost reamplasate absolut nicăieri după nici o reparație de infrastructură. Dă-i încolo de orbi, să stea acasă.

da’ cînd termină Caru’ cu bere șantieru’?

Trece vreme, dar nu uităm porcăriile! Iacă, se fac cinci ani de cînd „se lucrează” la fațada clădiri unde se află celebrul restaurant „Caru’ cu bere”.

… nu se mișcă nimic – dar nimic! De ce s-ar mișca? Că la adăpostul schelelor restaurantul s-a-ntins pe mai bine de juma’ de stradă.

Între timp în București…

… s-au construit turnuri – cartiere de turnuri cu birouri!

… blocuri – cartiere de blocuri!

… se ridică Catedrala!

Doar aici… nimic!

Pavajul Norris și… nepăsarea

pregătit de Ando cu HM

Strada Coloniei, de fapt, o „străduliţă”, pentru că nu ştiu dacă are mai mult de 50 de metri, face legătura între străzile Viitorului şi Toamnei. 

Ei bine, pe această stradă au fost descoperite, în jurul anului 2000, resturi ale modelului de pavaj tip Norris – structură formată din cilindri de lemn, impregnaţi cu gudron şi petrol, aşezaţi vertical pe un pat de nisip, consolidaţi între ei cu bitum. Fusese – aflăm din Istoricul pavajelor bucureștene – una din variantele de pavare a drumurilor publice din oraşe; nu însă o alegere preferată.

Primăriile bucureștene au încercat pavaje mai trainice, odată ce materialele moderne au devenit mai accesibile și străzile, în anii de după primul Război, se civilizau în campanii susținute…

… cînd s-au făcut „cu rezultate bune” experimente cu pavaj de lemn pe actuala stradă Erou Ion Călin (Elena Pherechyde/Ferechide), aflată nu departe de strada noastră, a Coloniei; în toată zona s-a lucrat în anii 1933-37.

Știind dintr-o Dare de seamă a Primăriei de Galben că în 1937 pe strada Coloniei „s’au executat lucrări din nou”, se prea poate, deci, ca pavajul de lemn să fi fost pus chiar atunci.

Descoperirea pavajului, importantă pentru cunoaşterea evoluţiei capitalei, este menţionată în seria „Bucureşti – Materiale de istorie şi muzeografie”, volumul XIV din anul 2000, serie realizată şi editată de Muzeul Municipiului Bucureşti.

… în 2004, primăria sectorului 2, de care aparţine strada Coloniei, execută aici o mare „lucrare” și după reabilitarea străzii expune două mostre refăcute „experimental” din acest vechi tip de pavaj…

 

După cum se vede, eşantioanele sunt amplasate pe cele două trotuare ale străzii respective, la capătul dinspre Viitorului, fără niciun element de protecţie. De fapt, spun prostii! Cum dracului să le protejezi, acolo, aruncate pe trotuarele unei străzi ca vai de ea! Iar placa explicativă, montată undeva sus pe zidul clădirii vecine, ne arată clar genul de acţiune bifată pentru imaginea lui Onţanu.

Mi-am zis, totuşi, fiind vorba de un element „arheologic şi edilitar” a cărui soartă este vizibil neglijată, să apelez atât la primăria de sector, cât şi la Muzeul Municipiului Bucureşti cu propunerea de a reloca cele două mostre fie la Muzeu, fie la Centrul Socio-Cultural „Calderon” (care aparţine de primăria sectorului).

Eşec pe linie, oameni buni!

Cele două e-mail-uri trimise în octombrie şi noiembrie anul trecut, pe adresa de relaţii publice a muzeului au rămas fără răspuns. Ca fapt divers: a doua oară, am adăugat în c.c. şi adresa doamnei Lelioara Zamani, şefa Biroului „Istorie Bucureşteană”, adresă publică, afişată pe site-ul instituţiei. Dânsa mi-a răspuns imediat, întrebându-mă, în primă fază… de unde am adresa ei de mail?! După ce i-am precizat sursa, m-a asigurat că mesajul meu va ajunge negreşit la directorul general. Şi cu asta, gata! Tăcere!

De la primăria sectorului 2 am primit chiar şi număr de înregistrare la mesaj dar, până acum, nu am primit măcar un răspuns formal, aşa cum e „obiceiul” (nu zic, cum prevede legea).

Ce scria autorul, în finalul materialului amintit de noi? „Măsurile (de conservare n.n.) trebuie gândite imediat şi cu profesionalism…”

Deocamdată, anii trec şi peste cele două eşantioane de pavaj, odată cu ploile, zăpezile sau roţile maşinilor parcate, se aşterne praful – la fel de păgubos – al nepăsării!

A – anul ăsta, strada Coloniei e programată să intre-n reparații.

reclamă josnică

Ce modalitate ieftină și josnică de-a face reclamă!

E plin centrul de mașinuțele astea colorate frumos, de-ți iau ochii!

La ce fac ele reclamă?

La videochat

… la „cel mai profesionist studio de videochat!”

Așa, în văzul oricui, oriunde – peste tot.

Cocoțate pe trotuare – fără să le deranjeze nimeni-nimeni-nimeni.

S-au făcut stăpîni.

Am străbătut orașul ăsta-n lung și-n lat. Am intrat printre blocuri, prin alei întortocheate, prin cotloane înfundate.

Peste tot pe unde-am fost însă, am văzut determinarea bucureșteanului de a-și croi loc, de a se băga…

… determinare care se contrazice cu pornirea sa de-a-nchide cu garduri și lacăt, de a se face stăpîn pe-un trotuar, pe-un petec de iarbă, pe-un colț de stradă.

Dar nicăieri în oraș n-am văzut nesimțirea uriașă care se petrece în Rahova mea, pe aleea asta ce unește străzile Malcoci și Dunăvăț.

„Cetățenii” din blocurile riverane pur și simplu și-au luat stradă. Ei folosesc aleea asta numai și numai ca parcare și nu lasă pe absolut nimeni să circule pe ea.

Și nu de ieri-de azi. De ani de zile.

Primăria le-a asfaltat mîndrețe de alee și ei s-au făcut stăpîni pe ea.

dăcît trei săptămîni!

… într-o lume normală, între pozele astea ar putea fi cam așa, un interval de cîteva ceasuri…

 

În lumea noastră, cea din București – din sectorul 5 București – intervalul este de 22 de zile.

Trei săptămîni de cînd s-au apucat de spart și pînă au asfaltat. 22 de zile de groapă.

Ministerul Transporturilor blochează un bulevard întreg

Bulevardul Dinicu Golescu duce la Gară. E firesc să fie aglomerat și folosit de multă lume. Pe-aici trece și-un tramvai pe mijloc și mașinile se strecoară cum pot…

… fiindcă n-au loc.

N-au loc deoarece pe ambele părți ale bulevardului prima bandă e folosită ca parcare pentru doamnele și domnii care au treabă în clădirea asta mare pe care-o vedem în poză.

Ce-i așa, ironic – da’ nu mult, că nu prea mai deosebim noi între ironii și măgării – e că-n clădirea asta e onor. Ministerul Transporturilor. Ba chiar și onor. Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (mai e și Cefereul, și Metroul, și-or mai fi și altele)…

… o nesimțire perpetuată în ani și ani de zile. O altă nesimțire-n plus la adresa bucureștenilor.