despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

în șapte luni de zile primarul Sectorului 5 n-a participat decît la două ședințe de consiliu local

De la sfîrșitul lunii noiembrie trecut în Sectorul 5 s-au ținut 15 ședințe de Consiliu Local – locul unde se iau hotărîrile ce ne privesc pe noi, pe oameni.

O ședință a fost „de îndată”, șapte extraordinare și alte șapte ordinare. Cam așa-i tipicul: se țin vreo două pe lună. Și-s șapte luni.

Ce-i ordinar în toată numărătoarea asta?

Că domnul nostru primar a mai lipsit la cîteva ședințe… la cîte? La una? Hai, la două… la trei??? NU!

La 13 ședințe! A lipsit la 13 ședințe din 15.

A catadicsit pe 27 noiembrie și mai apoi pe 10 aprilie. Dăcît!

Să clarificăm: în șapte luni de zile primarul Sectorului 5 n-a participat decît la două ședințe de consiliu local.

Să nu uităm socoteala asta cînd ieșim din casă și ne lovim de nimicul care se-ntîmplă în Sectorul 5.

50 de metri de nesimțire

Puține-s parcurile care te umplu cu-atîta milă precum Carol. E atît de frumos – în sine – și ar putea fi cu adevărat un loc încîntător, unde te-ai putea simți minunat!

Dacă n-ar fi părăginit, neîngrijit, dacă n-ar fi așa de neprietenos.

Fiindcă de el „se ocupă” primăria cea mare, e plin de dovezi că… nu se ocupă nimenea de el!

Alei sparte, trepte știrbe, improvizații de doi bani.

Iată o dovadă-n plus: e vorba de intrarea dinspre strada Candiano-Popescu – o „alee” betonată acum cine știe cîți zeci de ani, măcinată de intemperii, unde oricine vine pe-aici dă-n brînci.

50 de metri, nu mai mult!

din zbor

Mă-ntreb de ce-or fi îndrăznit să umple cu asfalt spațiul dintre șosea și bordura gîndită să separe linia de tramvai 41 care trece pe Mărăști.

Nu se-ntîmplă decît pe o bucată de drum, după ce cotești de pe Miciurin – dar gestul e de condamnat. Linia asta ar trebui să fie intagibilă – dar știm bine că mașinile o-ncalecă dintotdeauna…

ne-am coborît așteptările

Putem zice, fără să greșim prea tare, că avem deja doi ani în care noile administrații locale din sectoarele bucureștene au avut cum să probeze ce, cum și cît pot.

E de rău. Nimic e cuvîntul.

Putem zice că, cel mult, au menținut ceva.

Atîta au putut: atîta au putut și-n sectorul 1, și-n 2, și-n 6. S-au ținut de ce făceau, de ce știau, fie că era bine, fie că nu!

Și-n sectorul 3 s-a menținut, nu putem zice că s-a petrecut ceva extraordinar în plus; noroc că deja Robert ședea bine.

Și-n 4 primarul cel nou avea din ce să se-ajute, în ceea ce s-a apucat să facă; cu toate ale sale, Piedone schimbase destule.

În sectorul 5 – Doamne păzește! – nimeni nu știe dacă primarul nostru face ceva: poate o face; noi nu vedem – nu știm! – nu aflăm nimic.

Și dacă noi – oamenii – nu simțim că se face nimic, înseamă că nu se face nimic.

Degeaba aflăm din cînd în cînd de la televizor despre planuri, proiecte, despre idei, despre cît de greu e să se-apuce de treabă!

… Idei!!!

Idei să facem în sectorul 5 linii de tramvai înierbate: dar ce ne oprește ca pînă le-om face măcar să le ținem curate, să strîngem gunoaiele strînse?

Trăim cu ideile lor – dar trăim în mizeria noastră.

… Idei!!! Nu mai vrea nimeni idei!

„monument istoric”

Cîtă splendoare, la „Șosea”!

De-aproape 130 de ani, bucureșteanul se bucură de încîntătorul „Bufet”.

Un restaurant de lux, scump, dichisit, c-o grădină mare, cu fîntînă răcoritoare…

… un monument istoric; o mîndrie a arhitecturii, a stilului românesc!

„Casa Doina”…

Cu adevărat istoric, tipic… și românesc este, firește, dosul monumentului, așa cum se vede el dinspre parc.

… cîtă mizerie, cît dispreț românesc!

a cui e strada?

Clucerul Udricani cu Olteni…

O clădire readusă la viață. Coaja salvată, îndărătul ei ridicat borcanul.

E-n regulă!

Mă pregăteam să trec mai departe, dar m-a oprit gardul ăsta construit pe stradă.

Deci chiar n-arată a gard „de șantier”, ba pe dinăuntru are și-un șir de bănci.

Nu-nțeleg – a cui e strada?

noaptea minții!

Iată că, după o tărăgănare uriașă de trei ani de zile, compania de apă s-a urnit să refacă fîntînile de la Unirea, cele de pe marginea bulevardului Victoria Socialismului.

Ce mizerie era acolo! Ce cloacă!

Să refaci astfel de gunoaie nu-i o treabă ușoară; se cere, firesc, să se dea jos toate ornamentele coclite, toate mozaicurile știrbe – ce s-o mai lungim, trebuie demolate înainte.

Mi-a stat mintea-n loc cînd am aflat oameni care deplîng demolarea fîntînilor astea – că s-ar pierde „ceva”-ul acela care făcea din bulevardul ăsta… nu știu ce!

Refuz să pricep!

Adică demența ceaușistă ne-a procopsit cu hidoșeniile astea și noi zicem azi că… trebuie păstrate așa cum sînt!

Lua-le-ar naiba de porcării! Să nu le mai cîrpim!

Singura ieșire e să umanizăm cumva locul ăsta, nu să-l păstrăm!

De-aia partea de bulevard refăcută de Robert Negoiță s-a transformat deja într-o promenadă încîntătoare, care atrage Oameni!

concluzii după iarnă

A trecut Iarna; fiindcă nu sîntem chiar proști, încercăm să ne dăm seama cum a fost.

Sigur c-a fost mai degrabă una ușoară aici, la noi: pîn’de Mărțișor nici n-am știut ce-i aia zăpadă.

Firește, ăsta-i prilejul să ne dumirim că orice autoritate locală nu e-n stare „să se pregătească” nici pentru rău, nici pentru bine!

Fiindc-a fost cald și frumos, oamenii au ieșit la soare, la plimbare, la joacă și-n decembrie, și-n ianuarie, și-n februarie: orașul, însă i-a primit cu praf, cu jeg: fiindcă nimeni nu se gîndește c-ar trebui să se facă curățenie iarna…

Firește, mai apoi ne-a surprins iarna tîrzie: un martie nenorocit și ghebos.

N-aș zice că – pe numere mari – de’zăpezirea a fost nasoală; n-a fost. S-a lucrat binișor pe străzile mari, s-a intrat odată ce s-a putut și pe cele mici; se vede clar că toate resursele se alocă ținerii traficului deschis în condiții rezonabile, incluzînd aici o oarece grijă arătată celui nevoit să se folosească de transportul public.

Una din lecțiile iernii ăsteia e, însă, și ceea ce-și face omul cu puterea sa. Primăriile au cam lăsat din mînă unele instituții publice care se-obișnuiseră să stea, miloage, și s-aștepte să vie cineva să le dea zăpada!

Dar încă se lucrează cu hei-rupul prost, subotnicesc.

Încă se aruncă firimituri la cei mărunți – uite, în vremea-n care avem fel de fel de soluții care ajută la topirea zăpezii, noi dăm tot cu sare și nisip! Și unde? La școli, acolo unde trebuie să bifăm acțiuni ca să dea bine; prin alte locuri unde domnii din primării nu se cade să-și nenorocească pantofiorii și să murdărească mochetele se folosește clorura de calciu.

Încă se lucrează cu cel mai senin dispreț față de cei călăriți. Însuși Primarul de la sectorul 5 publică pe facebook – singurul său canal „oficial” de comunicație -, un film în care se vede un muncitor urcat într-o camionetă care aruncă pe jos material antiderapant cu lopata: o încălcare grosolană a legii și a normelor de protecția muncii.

Dar ce contează! Primarii știu prea bine că vine căldura și c-avem memoria scurtă; o să ne bucurăm de „curățenia de primăvară”, făcută cu-același hei-rup și de care trebuie să tragem pîn-la următorul prilej oficial de-a face curățenie.

un pod nenorocit

… între splendoare și degradare neomenoasă, Parcul Carol.

Ar trebui să fie-n totalitatea lui un monument, dar e doar un loc cu copaci ciumpăviți, alei sparte, magazii de istorie batjocorită și urîțenie nouă.

Zace aici, aruncat azi peste o mocirlă coclită, podul ridicat de Gogu Constantinescu: atît o frumusețe ce-ar trebui păstrată și-ngrijită, cît și o amintire a vremii în care strădania Inginerului aducea progres și măreție. O bijuterie construită de-un flăcău de 25 de ani la 1906.

 

Geniul și munca inginerului de-acum un veac și mai bine corespund de minune peticelii și cîrpelii gospodarului contemporan. Ca să nu se strice «din cauza de la» infiltrații, gospodarul a-mbrăcat bordura-n membrană bituminoasă, dintr-aia care se lipește la flacără.

Dar ce arc peste timp, dom’le.

două chestii pierdute

Acum vreo zece ani apăruse – în Sectorul 3 – o idee nu proastă-n sine: aceea de-a monta coșuri de gunoi pentru șoferi la semafoare.

Firește, se puteau pune doar acolo unde sensurile de mers erau separate de-un scuar-ceva – și pe dreapta.

Fiindcă erau coșuri de gunoi obișnuite – cu gura mică și greu de nimerit uneori și pentru omul care merge pe stradă – era greu să fie folositoare.

Cu o altă ergonomie, însă, n-ar fi nici acum o idee rea…

O altă idee bună – omenească și necesară – a fost montarea benzilor de ghidaj pentru nevăzători în preajma semafoarelor. A fost – tot acum mai bine de zece ani – aplicată în mai tot orașul.

Benzile astea – montate pe trotuar cu migală – au dispărut; după săpături, asfaltări, reparări, de’zăpeziri. Le mai găsești – știrbite, tocite, rupte – pe ici-colea.

Nu au mai fost reamplasate absolut nicăieri după nici o reparație de infrastructură. Dă-i încolo de orbi, să stea acasă.