scris de C. D. Mocanu

Ca o continuare firească a demersului început prin publicarea articolului „Primejdia aşteaptă la semafor”, în ziua de miercuri 2 septembrie 2020/20:57 am transmis prin e-mail Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti petiţia intitulată „Sesizare pericol public”:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. …. , e-mail … vă supun atenţiei, prin documentul anexat, PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric şi/sau iluminat stradal din jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Vă solicit intervenţia neîntârziată pentru înlăturarea acestuia.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

Documentul PDF anexat conţine partea a doua a articolului, cea referitoare la starea tehnică a stâlpilor, din care am eliminat câteva propoziţii cu rol de ingredient publicistic.

Nu cred că vreuna dintre instituţiile sesizate va percuta ca la alarmă sau se va umple de bucurie că „S-a găsit şi ăsta să ne dea de lucru!”. Din această pricină am găsit cu cale că e potrivit să relatez pas cu pas mersul ostilităţilor.

Primul semn a venit a doua zi, joi 3 septembrie 2020/12:25, de la PMB. Prin Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură aceasta a confirmat primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată). Reacţie legală, promptă, corectă şi civilizată. Bravo! Manifest totuşi un entuziasm reţinut pentru că „urma alege” şi n-ar fi prima dată când „pricepuţii” Primăriei pun batista pe ţambal. Au făcut-o în chestiuni mult mai grave decât „rahatul” zgârmat de mine.

După 48 de ore ceilalţi doi „andrisanţi” executau încă programul de somn şi deci nu puteau să se ocupe de o petiţie nenorocită. Am fost astfel obligat ca vineri 4 septembrie 2020/21:01 să le dau deşteptarea:

„S-au scurs 48 de ore (două zile lucrătoare) de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale. (captură de ecran ataşată)

Primăria, patronul dumneavoastră, v-a stricat strategia şi a făcut-o în ziua de 03.09.2020 la ora 12:25.

Ceilalţi slujbaşi ai bucureştenilor de cât timp au nevoie pentru a-şi îndeplini obligaţiile morale, profesionale şi mai ales legale?

Să auzim de bine!
C.D. Mocanu”

Cel dintâi s-a deşteptat domnul Răzvan Râpeanu, dispecer şef la CMIPB. Preocupat de problemele companiei, sfeşnic la datorie, domnia sa a sărit din baie sau din pat şi în aceeaşi zi la ora 23:38 mi-a scris următoarele:

„Buna seara domnule Dan Constantin Mocanu,

Avand in vedere ca sesizarea dumneavoastra face referire la degradarea fizica a stalpilor de iluminat public (acestia apartin Societatii de Transport Bucuresti sau societatii E-Distributie Muntenia S.A.) de la adresele mentionate, aceasta a fost redirectionata catre entitatile competente pentru luarea masurilor ce se impun.

Pentru alte detalii, va stau la dispozitie,

Multumesc,

Razvan”

Mă pregăteam să merg la culcare şi m-a aruncat în pragul insomniei. Noroc că există vinul negru! Bănuiesc ce a vrut să spună cel băgat la înaintare fără să aibă vreo treabă cu chestiunea în discuţie şi asta doar pentru că mai ştiu câte ceva despre domeniu. Altfel, textul îi cufundă pe mulţi în beznă.

I-am dat replica sâmbătă 5 septembrie 2020/13:29:

„Domnule Râpeanu,

Vă mulţumesc pentru osteneală!

Răspunsul dumneavoastră formulat într-o manieră chinuită îmi dovedeşte una din două:

– Ori nu aţi citit petiţia mea;

– Ori aţi citit-o şi nu aţi înţeles nimic!

Iată de ce:

1. N-am făcut niciunde referire la degradarea fizică a stâlpilor de iluminat public. Petiţia mea are ca obiect „PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezină stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”.
2. Ca urmare am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti şi Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti. Primăriei Municipiului Bucureşti i-a fost trimisă doar „spre ştiinţă”.
3. Răspunsul dumneavoastră are caracterul unei corespondenţe private.
   Eu m-am adresat în mod oficial unei companii oficiale. În consecinţă petiţia mea trebuie oficial înregistrată iar răspunsul trebuie să fie unul oficial, semnat de reprezentantul acesteia, de regulă un director, sau de un delegat legal împuternicit care semnează „pentru”.
4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele?
5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”­?
6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de ilumint public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia?

Când veţi răspunde coerent, în frumoasa limbă română, la toate acestea aş putea lua în considerare mesajul dumneavoastră.

Până atunci, legal, acesta nu există!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

După o oră şi ceva am revenit şi am făcut o completare:

„Domnule Râpeanu,

Adăugaţi pe lista întrebărilor la care aştept răspuns:

7. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea?
8. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare?

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

Schimbul de informaţii pe care l-am avut cu domnul Râpeanu a fost trimis „spre ştiinţă” şi STB-ului. Adică băieţii sunt avizaţi!

Modul stângaci în care a reacţionat CMIPB prin „reprezentantul” său m-a determinat să-i acord un pic de atenţie. După alegerile locale voi reveni asupra chestiunii cu unele constatări legate de organizarea, de funcţionarea şi mai ales de personalul companiei. Până atunci două ciudăţenii pot fi dezvăluite fără să fie folosite ca instrumente pentru bătaia electorală.

În structura companiei există şi Direcţia Comunicare subordonată unui director general adjunct şi condusă de un director. Împreună cu patru colaboratori acesta se îngrijeşte de comunicarea interinstituţională şi de cea cu persoanele fizice. Iată ce găsim printre atribuţiile asumate chiar de domnia sa în CV:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
• Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Nu mai înţeleg nimic!

• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii în „crearea unei imagini favorabile Companiei” să acţioneze exact pe dos?
• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii specifice să elaboreze „răspunsuri bine documentate”?
• De ce nu a fost înregistrată petiţia mea?

Un comunicat de presă, nedatat, postat pe site-ul companiei ne informează că aceasta „ a realizat un nou proiect – «Modernizare şi optimizare parametrii tehnico-funcţionali ai Sistemului de iluminat public – Calea 13 Septembrie (pe tronsonul cuprins între Bd. Libertăţii – Str. Izvor)», în colaborare cu Trustul de Clădiri Metropolitane”. La sfârşit apare şi o precizare:

„Până în această fază a proiectului, stâlpii vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată, nu au fost înlăturaţi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti S.A. neprimind până în acest moment o solicitare în acest sens.”

Ia te uită! Încep să mă îndoiesc de cunoştințele mele profesionale! Într-o lucrare ca cea invocată de comunicat, demontarea stâlpilor neutilizaţi, mai ales a celor degradaţi, şi transportarea lor este o operaţiune obligatorie, cuprinsă în proiect.

• De ce i-au mai înlocuit dacă nu i-au demontat pe cei „vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată” ?
• De la cine aşteptau „o solicitare în acest sens”?
• Cine a întocmit, cine a aprobat şi cine a avizat proiectul?

• Probitatea profesională le-a solicitat ceva?
• Nu cumva au sărit peste demontare pentru a reduce cheltuielile şi/sau pentru a lua faţa concurenţei?

Se pare că abandonarea pe amplasament a stâlpilor neutilizaţi şi/sau aflaţi într-o stare de degradare avansată este un nărav vechi, practicat fără reţinere de unele companii municipale.

Societatea de Transport Bucureşti nu s-a trezit, este încă în aţipeală.

Aşa arată situaţia azi, luni 7 septembrie 2020 la ora 13:28.

scris de C. D. Mocanu

Îi ştiu de mititel. Aveam şapte-opt ani când stâlpii de beton pentru reţele electrice, căci despre ei va fi vorba în continuare, au invadat Vitanul copilăriei mele, de la Bujavercă la Moară, înlocuindu-i pe cei din lemn instalaţi pe la mijlocul anilor ʼ30 de către Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate ca urmare a perseverenţei neînduplecate cu care preotul Dimitrie Micşunescu, vrednic de pomenire, a cerut-o în numele enoriaşilor din parohia pe care o păstorea.

Ce spectacol, ce atracţie pentru puştii mahalalei! O vară întreagă liniştea acelei margini de Bucureşti a fost răvăşită de camioane cu peridoc, de tractoare „cделано в CCCP” echipate cu nişte foreze care săpau gropile pentru stâlpii cei noi, uneori de câte un Molotov cu „telescop” care, într-o nacelă asemănătoare cu un coş, urca până în vârful stâlpului doi lucrători şi îi ţinea acolo până îşi terminau treaba.

Întreaga concentrare de forţe şi de materiale era animată de nişte tineri vânjoşi. Se căţărau pe stâlpii de lemn sau de beton cu o uşurinţă fascinantă. Foloseau pentru această ispravă nişte cârlige dotate cu colţi (pentru lemn) sau cu tampoane groase din cauciuc (pentru beton). Le „încălţau” peste bocanci.

Se plimbau în sus şi-n jos pe stâlp ca şi cum s-a fi plimbat pe Vitan. Ajunşi la locul faptei rămâneau sprijiniţi în cârlige şi se agăţau de pălimar cu ajutorul unui cordon de frânghie ataşat cu carabiniere solide la o centură lată, rezistentă, încinsă peste mijloc. Centura, un element esenţial pentru siguranţa „urcătorului”, era prevăzută cu două cordoane de culori diferite care permiteau depăşirea obstacolelor în condiţii de maximă securitate, cu o coardă de ajutor lungă până la pământ şi cu facilităţi pentru păstrarea sculelor.

Pe lângă stâlpi se învârteau după reguli de ei ştiute câţiva ucenici care legau la frânghie materiale, dispozitive de lucru sau… bidonul cu apă. Făceau deseori adevărate jonglerii cu lucruri mărunte (un izolator, patentul, o cheie fixă, un şurub…) pe care le aruncau de jos cu mare precizie pentru ca cel de sus să întidă mâna şi să le prindă fără greşeală.

Fascinaţi, urmăream aproape zilnic spectacolul pe care tinerii electricieni ni-l ofereau. Regizorul acestuia, omul care conducea şi coordona trupa era vecinul nostru Grigore Daviţoiu. Locuia pe intrarea Fusului/Fanteziei şi ocupa funcţia de maistru la Întreprinderea Electromontaj Bucureşti (I.E.M.), parte a Trustului de Construcţii Montaje Energetice (T.C.M.E.), fostul şi viitorul Trust Electromontaj, până în 1989, cel mai bun şi mai mare constructor de reţele electrice din România. Fratele dumisale, inginerul Nicolae Daviţoiu făcea parte din conducere după ce fusese câţiva ani directorul general al Trustului şi apoi al I.E.M. Bucureşti.

Printre oamenii lui nea Grigore se aflau şi trei dintre băieţii lui Glăvan de pe Foişoreanu, Florea, Mitu şi Ionel, fraţii Janei care îi era soţie. Cumnatul lor le oferea astfel şansa de a deprinde o meserie grea, dar căutată şi bine plătită. Ionel, cel mai mic şi cel mai abraş dintre ei, prieten bun cu orice fel de alcool şi cu „băieţii” din mahala, certat cu munca şi cu lumea, nu a rezistat. Anii petrecuţi „înăuntru” şi viaţa trăită fără nicio noimă l-au condus înainte de vreme către locul de veci al familiei.

Până la finalizarea lucrărilor, echipa din care făceau parte ai luʼ Glăvan şi-a depozitat în curtea noastră sculele şi materialele tentante pentru „întreprinzătorii” vremii.

Cine îşi putea închipui atunci că numai după şase-şapte ani voi începe, ca elev al Liceului Industrial Energetic, un parcurs profesional de peste patruzeci de ani de-a lungul căruia stâlpii de toate neamurile au fost o prezenţă constantă, deşi nu mi-am dorit acest lucru.

***

Am deprins tehnica urcării pe stâlp cu ajutorul cârligelor în practica de vară a anului trei pe care o efectuam în cadrul Secţiei Reţele Sud (Filaret – Candiano Popescu) din I.D.E.B. Lucram cu o echipă a compartimentului „Iluminat public”, condus de maistrul Nicolae Bîtu, pe undeva prin Ferentari. Ne ştiam din Vitan. Nea Bîtu era cioplean de pe strada Tomis. Venea în timpul liber la Stadionul Olimpia şi se lipea de ai locului la câte o miuţă. Un om admirabil.

După ce a admis echipa la lucru m-a luat de-o parte şi ca între prieteni mi s-a adresat:

– Gata, azi te urci pe stâlp! Ai picioare bune. Ştiu că nu ţi-e frică. Sunt sigur că poţi! O să-ţi prindă bine!

Prea multe nu erau de explicat. M-am echipat (cârlige, centură, cască) şi am urcat până la consolă, mai întâi pe unul de lemn, apoi pe unul de beton. Operaţiunea în sine nu este dificilă şi nu presupune un efort fizic deosebit. Adevărata încercare este să rămâi în poziţie de lucru, sprijinit în cârlige şi atârnat în cordon. Solicitarea statică a picioarelor, a mijlocului şi a musculaturii spatelui este foarte intensă. Puţini rezistă timp îndelungat la aşa ceva. Cu diverse ocazii am repetat căţărarea de mai multe ori. Ultima dată s-a întâmplat în 1981 când i-am redus la tăcere pe nişte maiştri care îşi exprimau, pe la colţuri, convingerea că inginerul (adică eu) nu este capabil să escaladeze un stâlp cu ajutorul cârligelor. Profitând de prezenţa lor în poligonul de instruire i-am invitat să urcăm simultan pe câte unul. Şi s-au făcut de băcănie! Nevolnici erau chiar ei. Atunci i-am mulţumit în gând lui nea Nicu Bîtu.

***

M-am specializat într-un cu totul alt domeniu al reţelelor electrice. M-am ferit din răsputeri de liniile electrice aeriene (L.E.A.) şi de componentele lor (stâlpi, izolatori, console, coronamente, cleme, armături…). De la un moment dat încolo n-a mai ţinut. Am fost nevoit să le accept, aşa cum dealtfel sunt, ca elemente esenţiale ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice şi să le tratez ca atare. Am recepţionat, am pus în funcţiune, am exploatat, am întreţinut mii de kilometri. Am plantat, le-am evaluat starea tehnică, am înlocuit, am reparat, am scos din pământ sau am tăiat, o pădure de stâlpi din beton. Mă amăgeam cu gândul că am văzut tot ce putea fi văzut şi că ştiu aproape tot despre ei.

Cu ceva timp în urmă, bâjbâind prin Bucureşti, am ajuns la Potcoava, acolo unde strada Constantin Brâncuşi, după ce s-a dat cap în cap cu strada Baba Novac la Gloria, face cruce cu bulevardul Nicolae Grigorescu. Veneam pe prima bandă dinspre staţia de metrou Costin Georgian şi m-am oprit vizavi de bustul marelui sculptor, în dreptul semaforului care mă avertiza că, spre binele tuturor, trebuie să stau locului. Aşteptând lumina izbăvitoare mă gândeam la liniştea şi tihna de la ţară, dar glasul sâcâitor al unui spiriduş nu-mi dădea pace, mă tot îndemna:

– Uită-te în dreapta! Uită-te în dreapta!

M-am uitat şi am rămas cu ochii bolovăniţi pe imaginea alăturată. Nu puteam să cred. Aşa ceva n-am mai văzut. Cum dracu de mai stă în picioare? Claxoanele celor din spate m-au trezit din uimire ca dintr-un vis urât.

Buimăcit, am virat la dreapta şi am oprit în parcarea de după staţia de autobuz. Înarmat cu aparatul de fotografiat, care rareori lipseşte din portbagajul maşinii, am mers să văd de aproape „minunea”. Din perspectivă arată cam aşa:

O primă analiză, făcută din mers, evidenţiază că starea în care a ajuns stâlpul este rezultatul unor „suferinţe” netratate la momentul potrivit. Incompetenţa, lipsa de răspundere, neglijenţa, lipsa controlului, toate au făcut să se ajungă până aici. E PERICOL!

La un moment dat cineva a înţeles că e groasă, l-a dezechipat şi a mutat totul pe unul nou plantat alături. Doar că s-a mulţumit cu atât, de parcă fără fierătanii pe el scheletul ăla de stâlp nu se poate prăbuşi. Până acum numai Bunul Dumnezeu a făcut ca o tragedie să nu se producă. Experienţa îmi spune însă că şi El se va sătura odată.

Ajuns mai aproape, i-am dat roată. Iată ce mi-a fost dat să văd:

Acum nu mai am nicio îndoială. Stâlpul ăsta a trecut prin toate etapele de degradare produsă de apa pătrunsă pe la capătul de sus (neastupat cu un vârfar sau cu un dop de beton) şi/sau prin îmbinările longitudinale ale straturilor de beton segregat din cauza pozoţionării greşite a cofrajului în procesul de fabricaţie. Intervenţia profesioniştilor la momentul potrivit (şi n-a fost doar unul singur!) i-ar fi asigurat o durată de viaţă apropiată de cea normată. Aşa, alternanţa de cicluri umezire – uscare, îngheţ – dezgheţ, desfăşurată mulţi ani a desăvârşit lucrarea.

Grav nu este că ani mulţi nimeni n-a văzut şi n-a intervenit, ci faptul că atunci când au făcut-o au abandonat pe domeniul public un PERICOL IMINENT. Tehnologia de înlocuire are ca ultimă fază tăierea stâlpului şi evacuarea lui într-un loc sigur, dar tehnologia trebuie cunoscută şi aplicată de oameni musai responsabili, nu doar competenţi.

Înainte vreme între întreprinderile de electricitate şi cele de transport local (în Bucureşti între I.D.E.B. şi I.T.B.) existau protocoale care reglementau utilizarea în comun a stâlpilor stabilind precis responsabilităţile fiecărei părţi. Întreţinerea şi repararea suporţilor de beton se aflau în reponsabilitatea proprietarului.

Pentru că s-a ajuns până aici, isprava nu putea fi o excepţie. Am fost convins că deţinătorul nu a neglijat un singur stâlp. Experienţa îmi spunea că i-a tratat pe toţi cu aceeaşi vinovată indiferenţă. Năravul era prea vechi pentru a nu fi devenit obişnuinţă.

După câteva zile, mai mult pentru a-mi verifica gândurile, am făcut eu ceea ce era obligat să facă gestionarul reţelei: o plimbare la pas pentru a evalua starea tehnică a stâlpilor de beton. Am pornit pe Constantin Brâncuşi de la intersecţia cu Nicolae Grigorescu la deal spre bulevardul Basarabia. N-a trebuit să merg mult. Primii trei stâlpi sunt consolidaţi la bază de mântuială, aşa cum le-a dictat executanţilor creierul lor cât nuca şi care din această pricină se bălăngăne lejer în carcasă, nesocotind norme tehnice şi tehnologice elementare. Cine i-o fi controlat, cine o fi recepţionat lucrarea?

Furaţi de elanul reparator, pricepuţii meşterici au „consolidat” şi un stâlp grav afectat care trebuia imediat înlocuit.

Să ne uităm mai de aproape:

Mi-a fost de ajuns! Am executat o răsucire pe călcâie şi am apucat drumul înapoi, mai la vale de intersecţie, spre Gloria. Tabloul se repetă. O tripletă de stâlpi consolidaţi după aceleaşi reguli străine tehnicii.

Improvizaţii periculoase, stâlpi coşcoviţi, reparaţii făcute de ochii lumii, bani irosiţi,… niciun rezultat! Aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie!

Situaţia este identică şi pe buevardul Nicolae Grigorescu. Am verificat fără să mai fotografiez pentru că mi s-a făcut lehamite. Fără să vreau, zestrea mea profesională s-a îmbogăţit cu o experienţă unică. Credeam că le-am văzut pe toate!

Dacă se va produce o nenorocire, gestionarul reţelei, oricare ar fi acesta, S.T.B., ENEL, C.M.I.P.B. (Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti) sau vreo devălmăşie bazată pe interese financiare, va da din colţ în colţ şi pentru că este puternic îi va găsi vinovaţi pe cei care, spre ghinionul lor, s-au aflat acolo tocmai când un stâlp de beton şi-a găsit să se prăbuşească. Modelul este verificat.

Primejdia aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia prin birouri!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici