despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după aproape juma’ de an din viața noastră

Săptămîna asta se-mplinesc șase luni de cînd bucureștenii nu mai pot folosi liniile de tramvai din zona Afi-Apaca. Șase luni!

Tramvaiele nu circulă fiidcă se schimbă șinele, care erau îngrozitor de stricate.

Lucrările au început greu și cea mai mare parte a verii s-au mișcat dezamăgitor, fără ca nimănui din administrația bucureșteană să-i pese.

De-abia acum, pe sfîrșit de toamnă, putem remarca un avînt promițător, lucrîndu-se chiar și dumineca.

Dar faptu-i fapt: noi, bucureștenii, am pierdut pînă acum juma’ de an din viață pentru o lucrare ce putea fi gata deja… și care nu e gata… și care n-o să fie gata nici prea curînd, oricît de optimiști am vrea să fim.

Și ne dăm seama ce-nseamnă asta pentru noi, știind cîte din șinele de tramvai mai trebuie reparate, fiindcă-s într-o stare și mai proastă decît erau aici: pe Barbu Văcărescu, Ferdinand, Dudești, Pipera, Lizeanu, Maica Domnului, Lacu Tei, Ziduri Moși, Călărași, Basarabia, Chișinău, Șerban Vodă, Nerva Traian, Mărășești, Ion Mihalache, Gloriei, Armand Călinescu…

… iar nouă pentru un kilometru amărît de șine ne ia atît de mult reparația!

60 aiurea

Există o străduță din centrul Bucureștiului pe care poți să mergi – după pofta inimii – cu șaizeci la oră… asta:

Da, nenică: pe aici, pe segmentul vechi al Căii Șerban Vodă, pe unde-n realitate nici n-ai loc cum trebuie pe o bandă, atît e de aglomerat și de plin de mașini parcate… pe aici e legal să-i dai șaizeci.

Îți stă mintea-n loc; și tîmpenia asta nu-i de ieri, de azi, ci de ani și ani de zile!

au mai trecut cinci luni din viața noastră

Oare ce se mai petrece pe linia tramvaiului 1?

Oare se lucrează?

Oare se simte vreun progres?

… mai ales că s-au făcut, deja, aproape cinci luni de „muncă” propriu-zisă?

Se face ceva, dar încet.

Între Pompieri și Apaca s-a reușit punerea pe poziție a noilor șine doar pe un sens.

Să recapitulăm: tramvaiele au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai, dar lucrările au început de-abia pe 8 iunie.

din zbor (307)

… orice-ar fi să se construiască aci, lîngă biserica Sfîntu Dumitru-Poștă, zic că e nepotrivit. Dar ce contează, nu?

dete hărnicia-n ei… aiurea!

I se poate reproșa administrației bucureștene, cu adevărat, un singur lucru: că nu a reușit să facă să funcționeze lucrurile altfel decît așa erau ele obișnuite să meargă.

Cetățeanul atent în jurul lui a remarcat cum, în fiecare toamnă, ne apucăm brusc de lucrări stradale: asfaltări, reparații, împrospătări de marcaje.

Firește că-i un motiv – și e atît de simplu, încît ar trebui să ne fie rușine de felu-n care facem lucrurile: de-abia acuma, pe sfîrșit de an, tragem linie, adunăm, scădem și din banii pe care-i mai găsim prin buget mai facem peticirile astea.

Așa se petrec lucrurile; așa s-au petrecut și pe vremea primarilor de dinainte și tot așa se petrc și-acum. Ăsta-i obiceiul!

Nu-i, deci, nici o mirare în „surprinzătoarea” hărnicie de zilele astea din Capitală.

Da, se trasează marcaje! Se astupă gropi! Se asfaltează străzi! Da – dar așa s-a-ntîmplat în fiecare toamnă…

Spre deosebire de toamnele trecute nivelul calitativ al lucrărilor prestate e însă execrabil. Vopseaua folosită la marcaje este proastă și acțiunea e făcută la repezeală, gropile sînt astupate strîmb, asfaltarea are valuri.

Dar, de! – „se face”.

cum ne văd ei!

Deschid site-ul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului sector 5. Oare cu ce se poate pune mai bine instituția asta în slujba oamenilor care au nevoie de ea? Oare ce scrie acolo?

Ce interesant! Un anunț important – „privind tinuta vestimentara pentru persoanele care patrund in institutie”! Să-l deschidem și noi:

Zice așa, pe scurt: „… polițiștii locali au obligația de a se asigura că toate persoanele care pătrund în Primărie au o ținută decentă, astfel încît să denote demnitate și respect

Doamne-Dumnezeule-mare, oare ce poveste nenorocită o fi-n spatele nevoii de a emite un asemenea act și – mai ales – de a-l publica? Oare oamenii care se încadrează în publicul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului de asta au nevoie – să li se dea peste față cu „demnitatea și respectul” pe care tot ei să-l arate cînd trebuie să vină să se căciulească-n fața autorității locale?

uluitor!

Pur și simplu peste noapte s-a-ntîmplat.

Mizeria de garduleț încropit în jurul scuarului de lîngă Academia militară a dispărut!

Iar în locul lui, Primăria Sectorului 5 a construit împrejumirea asta:

Nu știu ce e mai uluitor.

Că s-au aruncat bani, timp și resurse pentru montarea primului gard – cel metalic – care n-a stat nici măcar o săptămînă?

Sau că ambele lucrări s-au efectuat într-un ritm fantastic, pe care cu siguranță am vrea să-l regăsim la oricare din lucrările edilitare – bune ori rele! – ale Primăriei Municipiului București?

bătaia de joc continuă

Cred că primăria sectorului 5 chiar se distrează pe seama Cotroceniului; altmiterea nu-mi explic batjocura asta de gard care doar urîțește un scuar care n-are nevoie să fie împrejmuit.

… asta-n timp ce-n restul sectorului se practică amenajări care de care mai dichisite.

cazul perfect

„Șantierul” schimbării șinelor de tramvai de la Apaca e cazul bucureștean perfect.

Ghilimelele ce-nsoțesc cuvîntul șantier sînt justificate pe deplin. Se lucrează – dar încet. Oameni puțini. Puține operațiuni în același timp. La ce s-ar grăbi constructorul, cînd știe că lucrarea trebuie să fie gata tocmai la primăvară? Nu-i vina lui.

Da-n schimb e vina noastră, a oamenilor, că neisprăviții din conducerea Bucureștiului nu fac pe dracu-n patru ca să terminăm cumva mai repede cu rușinea asta de „șantier”?

Lucrarea putea fi gata pînă acuma, oameni buni! Nu doar că putea fi gata, ci – mai ales – trebuia să fie gata. În patru luni poți face minuni; darămite să schimbi un kilometru de linii de tramvai!

Da-mi place mult – mult de tot! – că despre lucrarea asta nu vorbește nimeni, nicăieri. Ciuciu primar să-l văd pe aici, băgîndu-și nasul. Ciuciu presă să filmeze cum se stă pe „șantier” și mai ales cum sînt siliți bieții oameni să se deplaseze de patru luni de zile deja fără una din cele mai importante linii de tramvai din Capitală.

Cazul perfect: toată lumea și-a băgat pula.

Jurnalul realităţii (XXXIX) – Vom plăti!

scris de C. D. Mocanu

A venit scadenţa! Vom plăti preţul prostiei! Unul usturător. O vom face fără crâcnire, cu capul plecat şi cu demnitatea amorţită de o păguboasă democraţie răstălmăcită pe malurile Dâmboviţei după bunul plac al unor neica nimeni.

Pe calea sigură a acestei democraţii au ajuns în capul trebii, la energie electrică, două personaje, fie-le numele în veci uitat, pentru prostia şi mai ales pentru ticăloşia cărora vom plăti electricitatea cât nu face. Unul este ministrul energiei iar celălalt preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglemantare în domeniul Energiei (A.N.R.E.).

Folosind ca pretext liberalizarea pieţei de energie electrică, companiile din domeniu (producători, distribuitori şi furnizori) şi-au umflat profiturile artificial, prin acţiuni speculative, până la cote ameţitoare. Din această pricină, fără vreo justificare economică, preţul kilowatului oră a înregistrat o evoluţie nestăvilită, continuu crescătoare.

Reglementarea trecerii la funcţionarea după regulile pieţei a negoţului cu energie electrică era datoria de căpătâi a celor doi „specialişti”. N-au făcut nimic! Au dat de gard un proces economic sensibil care prin efectele sale asupra economiei, dar şi asupra multor milioane de oameni, ţine de siguranţa naţională.

Unul, fost electrician la Staţia electrică Filaret, n-a mişcat nici măcar un deget. Tace chitic chiar şi acum când beleaua e cât casa. Scoate la înaintare un subaltern. Celălalt, absolvent al Liceului Industrial nr. 6 – Energetic din Drobeta–Turnu Severin, s-a prins că e groasă şi a încercat stângaci şi ezitant, cu promisiuni mincinoase, să potolească rumoarea. El lua jar în gură, la ore de maximă audienţă, că prin liberalizarea pieţei costurile cu energia electrică vor fi mai mici.

Blocat în corzi, ne abureşte cu Legea consumatorului vulnerabil şi cu compensarea într-o proporţie jignitoare a facturilor primite de consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, slujbaşul ăsta trist vrea să subvenţioneze profitul unor speculanţi, străini şi români deopotrivă, din buget, adică tot din banii noştri. Celelalte categorii de consumatori, cele care asigură supravieţuirea economiei româneşti, să se descurce. Au avut ghinion!

Plafonarea tarifelor şi impozitarea suplimentară a profiturilor nemeritate, obţinute prin manevre speculative, singurul tratament eficient al bolii de care suferă piaţa românească de energie electrică, îi provoacă patriotului frisoane şi dă în bâlbâială. Îi tremură izmenele doar la gândul că va fi obligat să suprime lăcomia unor speculanţi care-i sunt atât de dragi.

Când chiriaşul de la Cotroceni, Măria Sa Pereoadă Întâiul a siluit Constituţia şi ne-a impus „guvernul meu”, în România exista un act normativ (o ordonanţă de urgenţă) care limita pentru trei ani preţul energiei electrice şi care taxa suplimentar profitul obţinut prin creşterea nejustificată a acestuia. Avea în vedere trecerea fără convulsii la o piaţă liberă. Nu deranja decât marii jucători ai negoţului cu energie electrică şi pe slugoii lor. Nici măcar coana Europa nu cârâia convingător pentru că totul era legal şi în conformitate cu Tratatul de Aderare. Prima măsură luată de „guvernul meu” a fost abrogarea ordonanţei.

Într-o veritabilă frăţie infracţională, companiile de electricitate au speculat piaţa pentru că au putut şi pentru că au fost lăsate s-o facă. Restul… sunt poveşti.

Îmi doresc să apuc ziua în care vânzătorii ăştia de neam vor da socoteală după ce au atentat la siguranţa naţională aruncând România în plasa speculanţilor.

Până atunci înghiţim o nouă umilinţă. Şi plătim!