despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Bucureștiul modern în presa vremii

… zice la ziar – „Scînteia” din 11 Decembrie ’67. Ideea de-a rade dealul Uranusului apărea și-atunci; și apăruse și-nainte de Război:

cum se pot efectua lucrările de construcții – în presa vremii

… taman ce-am văzut cum haosul ne-a fost ceva obișnuit, și-n vremurile pe care le-am crezut ferice. Haos e și azi. Dar ce haos trebuie să fi fost după Război, cînd toate se-ntorceau și se răsturnau! Iată un mic articol din „România Liberă”. Se petrecea-n ’49.

Nenorocirea de la Cotroceni în presa vremii

Mare fast, mare sărbătoare! Pe 8 iunie 1936 – pica într-o zi de luni – toată Țara sărbătorea Restaurația.

N-avea-ncotro; ne aflam în dictatura a lui Carol al II-lea și ziua asta marca întoarcerea regelui la putere din urmă cu șase ani.

Ca oaspeți de onoare veniseră capii statelor Micii Antante din care făcea parte România – președintele cehoslovac și prințul regent jugoslav.

Pe cîmpul din spatele Cotrocenilor – pe unde-or fi azi căminele de vizavi de Apaca – s-au ținut demonstrațiile Strajei Țării. Lume, ca la urs: mereu bucureștenilor le-au plăcut distracțiile și serbările!

S-au construit mari tribune din lemn pentru curioși. Una – în plină demonstrație – s-a dărîmat.

Au murit trei oameni (cunoaștem numele funcționarului Anton Vartonovici și al căpitanului Ioan Zamfirescu) și spre 400 au fost răniți destul de grav – necesitînd spitalizare; alți 300 au scăpat cu zgîrieturi și sperieturi (în tribună – după măsurători – mai mult de 1800 de oameni n-ar fi încăput).

De ce? D-aia, pen’că fușereala ne-a fost și-atunci caracteristică, deși ne-am obișnuit să privim cu nostalgie vremurile frumoase din trecut.

Primarul Alexandru Donescu n-avea, însă, nici o grijă – vinovați se vădeau ajutoarele sale, Vasile Vasilescu și Alexandru Popescu-Necșești: ei semnaseră.

Comisia Minsterului de Interne descoperea, la cald, că avizele tehnice fuseseră false; că materialele folosite vechi și de slabă calitate; că antrepenorul Marin Druțu – constructorul tribunei care s-a prăbușit – nu avea autorizație pentru asemenea lucrări (era tinichigiu!) și că comisia de licitație ar fi-nchis ochii la asta. Tribuna n-a fost clădită pe tălpi, ci așezată direct pe pămînt, s-au folosit doar cuie la îmbinări și scoabele au fost mai subțiri decît trebuia. Ce mai, nici măcar nu fuseseră recepționate lucrările…

S-au operat, firește, arestări. Medicul Capitalei a fost decorat pentru felu-n care răniții au fost preluați și-ngrijiți în spitalele cele mari. Regele însuși – incognito și-n civil – i-a vizitat pe răniții de la Spitalul Militar (acolo au fost cei mai mulți internați), interesîndu-se starea lor. A aruncat o privire pe plăcile lor radiografice și i-a tratat cu țigări și șocolată. Rămăseseră pierdute peste o sută de pălării și berete, plus pantofi stingheri, umbrele, rujuri, piepteni, oglinzi…

 

Ecourile-s înfățișate-n edițiile ziarului „Adevărul” din 12 și 13 Iunie. Imaginile – proaspete – vin din „Realitatea Ilustrată” apărută chiar pe 10; o săptămînă mai departe, revista publica altele:

 

Au trecut ani…

În 1940, regele era pe făraș. Se simte din spicuirile publicate în „Urbanismul”, monitor al Uniunii orașelor din România; în fapt, un periodic în care Cincinat Sfințescu își publica ideile. Era cunoscută ciuda profesorului față de megalomania lui Carol al II-lea și a administrației bucureștene care-i cîntase-n strună.

Parcul Tineretului în presa vremii

de Ando și HM

Iată-ne cu vreo 50 de ani în urmă – „România Liberă” din 28 Iulie povestește despre cum urma să fie Parcul Tineretului…

… mai bogat decît îl știm azi – turn de belvedere, cascade, teatru de vară cu scena pe-o insulă – parcul prindea contur.

Ceva senzațional apărea pe 29 mai ’74 în „Scînteia” – un material despre viitorul parc al Tineretului numit provizoriu „Bucur-Parc”. Planurile erau generoase; niciodată nu au fost duse, însă, la îndeplinire. Nici bulevardul ce urma să urce dealul spre Brîncoveanu nu s-a mai făcut, așa cum se zice aici. Și nici toate atracțiile; Roata mare a fost pusă de-abia de Piedone, în zilele noastre (e dată jos de ceva vreme), telefericul, vaporașele nu-s…

Să privim mai de-aproape macheta!

Ambițios plan – partea sa nerealizată este uriașă!

Cinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebări

scris de Ando

Fără îndoiala că cine va descâlci zbuciumata istorie a sălilor de cinema din Bucureşti poate fi numit… doctor. Să ne amintim numai ce zbatere a fost până am depistat unde se afla grădina cinematografului LIRA!

Iată un alt exemplu. Avem două programe de filme: unul din 1967, celălalt e chiar din 22 decembrie 1989.

 

Vizibil, numărul cinematografelor diferă substanţial, chiar dacă ţinem socoteala că, în respectivul interval de timp, unele săli vechi fuseseră deja demolate. De fapt, mai ales după 1980, se mergea… pe blat. Pentru că şi acea întreprindere de difuzarea filmelor trebuia să-şi îndeplinească planul de încasări, la unele săli se băgau filme vestice (chiar dacă mai vechi, dar de success la public), dar care săli nu erau trecute în programul de la ziar!

Ţin minte că aveam o listă de telefoane şi astfel mă interesam ce film rulează la cutare cinematograf sau grădină!

Acestea fiind zise, publicăm două interesante liste, primite de la arh. Cristian Brăcăcescu, liste care aduc o rază de lumină şi ne mai scot din încurcătură.

Prima cuprinde situaţia extinsă a cinematografelor active înainte de 1950, dar şi a sălilor de cinema care, fie au căpătat o altă destinaţie, fie pur şi simplu au fost demolate.

Cea de a doua prezintă situaţia cinematografelor active la nivelul anilor 1987-1988. Bineînţeles că, lucrurile fiind în mişcare, apar enumerate şi cinematografele nou construite: Luceafărul, Modern, Flamura, Griviţa, Excelsior, Favorit, Melodia, Gloria, Floreasca.

Asta nu înseamnă nicidecum că am scăpat de încurcături. De exemplu: sala Înfrăţirea între popoare din Bucureştii Noi nu apare pe niciuna din liste!?

Deci, până la… doctorat, hai să vedem şi câteva anunţuri la filmele care rulau prin sălile anilor 1946-47.

   

Opera Română în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Opera: n-aș zice că-i o clădire taman frumoasă, dar… ne-am obișnuit cu ea, așa cum e.

 

Să vedem mai multe despre cum a apărut; și a-nceput s-apară încă din „arșița soarelui de vară” din ’51, cum ne zice articolul ăsta din… iarna lui ’52, din „Scînteia”

„Teatrul Muzical”, cum găsim numită clădirea, se-nălța ca-n poveste pe „locul viran din preajma Cotrocenilor” unde – ani înainte – visaseră alții Gara Centrală; dar ziarele publicau, deocamdată, doar machetele; vedem și alte construcții-n lucru, cum ar fi Radiodifuziunea ori Studiourile cinematografice de la Buftea.

 

Pe final de an, „România Liberă” ne poftea la o călătorie-n timp, să vedem cum va arăta noul ’53 – „al treilea fiu al cincinalului”, care venea „cu privirea ageră, plină de visuri înaripate” – Canalul, termocentrala de la Doicești, „cetatea luminii” de la Bicaz se mai apropiau cu un pas de realitate; iar Opera-și va fi deschis porțile.

Timpul n-avea răbdare. „Teatrul Muzical” trebuia deschis în vară, deși constructorii se-apucaseră de el, cu doi ani înainte, cu gîndul de a-l termina cu ocazia aniversării Revoluției din Octombrie – adică-n Noiembrie, pe 7. Dar la ușă bătea Festivalul Mondial al Tineretului din August, precedat de Congresul aferent. Pas cu pas, mai primeam cîte-o veste bună, iar imaginile de la locul șantierului luau locul schițelor și machetelor.

 

… iar vara… gata!

  

Și cam asta a fost; lucrurile au intrat în normal – iar în Ianuarie ’54 Teatrul de Operă și Balet își putea deschide, oficial, noua stagiune în casa cea nouă.

… în zilele noastre, în fața Operei e șantierul magistralei de metrou din Drumul Taberei.

 

din zbor

… pe „Agerpres”, în secțiunea de documentare, s-a-nceput un soi de rubrică zilnică: „Bucureștiul în imagini”. La ce arhivă uriașă zace la agenția noastră de presă…

Festivalul mondial al Tineretului în presa vremii

pregătit de Ando și HM

August 1953: la București se ține Festivalul mondial al Tineretului. Ce chin pentru o Țară care-și revenea greu după Război, foamete și instaurarea comunismului.

Dar Bucureștiul s-a pus la cale cum se cuvine: era o sărbătoare și orașului ăsta mereu i-au plăcut sărbătorile. Parcuri, stadioane, cvartale noi pentru oaspeții din 106 de țări.

Am văzut – pregătirile-ncepuseră încă din vreme:

Așa că, pe sfîrșit de Iulie, primele vești bune apăreau: Teatrul din Bucureștii-Noi, Stadionul 23 August, Opera Română erau cîteva din reperele bucureștene de fală, proaspăt terminate. „În basmele copilăriei am auzit cu toții de palate care cresc din pămînt peste noapte și niciodată n’am crezut că această plăsmuire de vis poate fi atît de aproape de realitate. Stînd în fața impunătoarei construcții a Teatrului Muzical, acest lucru ți se pare ușor de înțeles și gîndul  te poartă la imaginea uriașului din poveste care a creiat aceste palate. Acest uriaș este poporul nostru liber…”

Deci duminică, pe 2 August, în arșița verii, jocurile puteau începe: „de zile în șir, mii de tineri veniți din cele patru zări ale pămîntului poposesc pe aerodromurile, în gările și în porturile patriei”.  La tribună – toate înaltele oficialități, bașca patriarhul.

    

Descrierea festivităților de deschidere și-a atmosferei din Capitală face toți banii: „Iată negri din Camerun, Nigeria, Senegal și alții din nemărginitele întinderi ale Africii, primiți de spectatori cu urale. Tineri brigadieri, constructori ai stadionului, rup rîndurile și îi îmbrățișează… Defilează compozitorul Ciu Vei-ci, scriitorul Con Yo-pao, fruntașul în producție Lin Li-fu… Spectatorii primesc cu simpatie pe tinerii înalți și blonzi care poartă drapelul Marii Britanii… Trec delegații eroicului popor coreean – delegați ai celorlalte țări le aruncă flori, îi poartă pe umeri… Reprezentanții acelor milioane de tineri americani care nu vor să aibă soarta celor căzuți în Coreea…  Fețe zîmbitoare privesc spre Ahmed Mohamed Saed, delegat al tineretului din Sudan, care a ridicat un băiețel în brațe. Săndel, care nu știe încă să vorbească, își exprimă bucuria printr-un gîngurit… Strigăte de surpriză izbucnesc din toate piepturile cînd artista mongolă Țogzolma începe să cînte cu mult foc pe românește «S’a gătit badea de nuntă»… ”

Festivalul – aflat la a patra ediție – s-a ținut pînă pe 14 August. A fost înfățișat amplu-n ziar; din cele patru pagini, citeai cel puțin două cu relatări, impresii, rezultate și prostii precum cele scrise de Deșliu: „Cu cîtă fantezie și ingeniozitate au lucrat decoratorii la pregătirea parcului pentru carnaval! Iată un chioșc unde poți să-ți astîmperi foamea; nu-i nevoie să ceri lămuriri suplimentare asupra alimentelor, pentrucă decorul vorbește dela sine; deasupra chioșcului tronează o enormă halbă de bere încununată de doi crenwurști rotofei, atît de bine executați că-ți lasă gura apă numai privindu-i. În dreapta e un indicator de băuturi: un cangur cu un pui în săculeț. Avînd în vedere că printre participanți la carnaval sunt și copii, indicatorul dă îndrumare precisă consumatorilor: tata cangur golește cu poftă o sticlă de bere, în timp ce puiul soarbe lapte din biberon. Uite și o morsă foarte însetată: colții cei lungi o împiedecă să bea din pahar așa că morsa trebuie să se folosească de un pai.”

Cu toate, toate astea, zice-se…  „niciodată n’a fost Bucureștiul atît de frumos, atît de plin de viață”.

    

Ani mai tîrziu, Bucureștiul urma să fie gazda altei manifestări similare, tot un soi de Olimpiadă sărăcăcioasă: Universiada din 1981.

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (IV)

Socotisem că-ncheiasem căutările după felurite chioșcuri vechi bucureștene. Dar am luat-o iar la picior printre poze vechi, după ce-am revăzut imaginea asta:

… un chioșc pe Calea Victoriei, la interescția cu Lemnea – pe acolo trecuseră nu trolee, ca azi, ci tramvaie; se vede gardul aparent de șantier al fostului Minister al Construcțiilor de Mașini, clădire demolată în zilele noastre (încă nu e nimic în locul ei), deși părea așa de solidă-n aparență. Pesemne că le vremea aceea se lucra la amenajarea clădirii pentru a fi folosită de Minister, fiindcă alta-i fusese destinația, dar și uzul în anii ’50 – cine știe?

Așa că ne-am gîndit iar să plecăm la vînătoare. Am mai dibuit imagini și prin cărțile „Din Bucureștii de altădată” a lui George Potra și „Bucureștii vechiului regat” de George Costescu; pe pagina de facebook Bucureștii în imagini; din albumul de Flickr al lui colin 2door; dintre fotografiile lui Willy Pragher și pe blogurile cu atîta muncă-n spate Turist în București și Orașul lui Bucur.

… niscaiva chioșcuri pe care nu le-am văzut pîn-acum; la Colțea, pe colțul de lîngă clădirea veche a Bursei, la SfîntuGheorghe

    

La Sfînta Vineri – la uitata hală de vechituri precum și la fel de uitata Primărie neagră; pe nou-deschisul Lascăr Catargiu; la dispăruta biserică Enei de lîngă dispărutul bloc Dunărea; pe Traian colț cu Pache – e și azi un chioșc acolo

    

Lîngă Stavropoleos, probabil pus temporar pentru a ilustra atmosfera veche a vreunui film:

La Izvor – ce iureș, ce frumoasă aglomerație!

Piața Senatului – azi, la „Națiunile Unite” – prilej nu doar să vedem configurația zonei înainte de amplasarea planșeului, dar și să urmărim evoluția modelelor de chioșcuri în timp..

 

Revedem – în alte unghiuri și poate-n alte amplasamente – chioșcuri despre care deja am pomenit. Cele de la Ateneu… vechiul Palat al Poștei…  Piața Victoriei

   

Halele, Piața Sfîntul Anton

 

De la Universitate-n jos…

     

Desigur, nu orice chioșc e neapărat de ziare ori de tutun; poate fi de bilete sau s-adăpostească altă activitate.

Și, la sfîrșit, obișnuita curiozitate – unde-o fi fiind fost chioșcul ăsta, surprins în anii ocupației germane din Primul Război? Dar ăst’lant, în piața asta așa animată? De ultimul nici nu mai întreb.

  

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Planul de reconstrucție socialistă a orașului București în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Pe 13 ale lui Noiembrie, în 1952, s-a ținut ședința Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.

Viitorul dezvoltării Capitalei noastre a fost în discuție „pe baze științifice, socialiste”, nu altminterea.

Întreaga hotărîre apărea pe larg pe 14 în „România Liberă”. Nu-i mare lucru de spus. Îngroșîndu-se greșelile și excesele perioadei burgheze, era vremea… să fie bine!

Deja Bucureștiul începuse – după Război – să se dezvolte „pe baza experienței sovietice”. Acum era însă vremea marilor proiecte: metrou, Dîmbovița navigabilă…

… dar și alte obiective sportive – precum Marele Stadion – ori culturale – Opera, teatre, cinematografe. Sigur că era nevoie de ele; sigur că se construia repede; dar graba era justificată și de evenimentul ce urma să se țină în August, anul viitor: Festivalul mondial al Tineretului. Capitala trebuia să aibă cu ce să se fălească și vom vedea mai multe… curînd.

Dar – întorcîndu-ne la „reconstrucția socialistă” a Bucureștiului – era firesc ca după expunerea deciziilor, acestea să fie și înfățișate, pe-nțelesul tuturor, în presa centrală. Desigur, articolele ce urmau să apară în zilele de 16, 18 și 20 Noiembrie erau mai mult cu lozinci și cu fantezii… „Moscova, dragul tatii, e cel mai frumos oraș de pe fața pămîntului! Acolo am văzut eu, cu mulți ani în urmă, multe din lucrurile care ne-au inspirat să facem ceeace întîlnești azi aici, în București, și nu te mai miră deloc…”

   

Dacă e să le dai crezare, Bucureștiul de-acum 65 de ani urma să fie nu micul Paris, ci mica Moscovă: „Sgîrie-norii New-Yorkului, acest produs al concurenței capitaliste, stau lipiți unul de altul iar străzile nu sînt decît defileuri înguste, unde nu pătrunde niciodată soarele… arhitectura aceasta reflectă lipsa de idei a capitalismului,  exprimă dușmănia lui față de om, înăbușă omul, sfidează tradițiile culturale ale omenirii”.

Doar că o oareșce înțelepciune și – poate – o-ncăpățînare neaoșă a lăsat să se-așterne praful peste închipuirile sovietice, mai ales că Stalin urma să dea ortu’ popii peste juma’ de an. Cu toate marile construcții ce urmau să ne schimbe orașul în deceniile imediat următoare, vedem că dezvoltarea a păstrat, cumva, ideile lansate înainte de Război. Poate și pentru că școala urbanistică și arhitecturală nu ne fusese chiar de lepădat. Bucureștiul a putut fi distrus de-abia începînd cu sfîrșitul anilor ’70, cînd s-au împuținat legăturile nemijlocite cu vechile generații de profesioniști.