despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

n-o duce lumea rău.

… face, uneori, să dai doi lei ca să vezi ce mai scrie prin „Click” – ziarul tabloid. După cum știm, presa scrisă o duce tare rău, căci nu mai cumpără mai nimeni ziare; de ce-ar face-o, cînd cei mai mulți ne luăm porția de mizerie direct de pe internet ori de la televizor?

Așa că – cel puțin așa se crede! – ziarele astea, care încă mai apar pe hîrtie, sînt citite mai mult de pensionari. Nu? Te-ai aștepta să dai în ele numai de reclame la sicrie, de sfaturi pentru colivă ieftină, de recomandări de policlinici, de ceaiuri și de alifii

Nu-i chiar așa – și o vedem prea bine, chiar în exemplele de mai jos:

 

… dacă e să ne luăm după reclamele targetate-n presa aceasta, pensionarii noștri nu duc chiar așa o viață neinteresantă: „4 zile + 4 nopți de sex cu 1 capsulă”!

Totul cu produse minune, care se găsesc în comerț – te duci la farmacia la care face reclamă Arșinel și te procopsești cu ele.

Testimonialele publicate sînt de toată încrederea. Un domn „a ajuns să facă sex cu soția sa chiar zeci de minute sau o oră” – da’ nu m-am prins dacă se laudă ori se plînge de asta. Altul, hîtru, găsește și o parte mai puțin însorită; „soția a întîrziat la muncă datorită faptului că nu mă mai opream”.

Dar, cu siguranță, avem de-a face cu un produs „cu studii științifice” – chiar dacă nu zice dacă s-au numărat și orele de muncă pierdute: ca să știm cum stăm cu creșterea economică.

mobila, acum 50 de ani

de Ando și HM

Erau vremuri îmbelșugate, relaxate, oamenii aveau toate motivele să consume; mai aruncăm o privire-n urmă, pe sfîrșit de ani ’60. Se construia deja enorm: blocurile se-nălțau vesele și curate spre Soare, cvartal după cvartal.

E la mintea cocoșului că erau o nevoie uriașă de mobilă!

Mai ales că… chiar dacă vedeți mai jos că nu era ieftin să-ți mobilezi casa, mai oricine putea s-o facă-n rate – și o făcea!

Noi ne-am gîndit să v-arătăm – pigulite din reclamele publicate-n presa vremii – ce anume puteai să-ți cumperi: scaunele Lotru, fotoliile Brateș, Onești și Eleonora, canapelele Sanda și Mureș, sufrageriile Astor, Cibin, Ruxandra și Bîlea 2, biblioteca Milcov 2 (or fi avut succes!), garnitura de hol Norma ori bucătăria Dafin…

Cîte s-or mai găsi și azi prin case?

   

… de cumpărat, te-așteptau magazinele O.C.L. Mobila; de transportat, tot hoțomanii de-acolo; bunînțeles că pentru gusturile mai diferite puteai apela la Cooperativa Mobilă și tapițerie.

  

Acum 60 de ani, tramvaiul a plecat de pe bulevardul 6 Martie (Elisabeta)

scris de Ando

Cum era şi firesc, tramvaiul, mult timp „regele” necontestat al transportului în comun din Bucureşti, nu putea lipsi de pe una din axele principale ale oraşului, cea de la est la vest adică – Gara Obor/Pantelimon, bd. Ferdinand/bd. Pache Protopopescu, bd. Carol, Piaţa Brătianu, bd. Elisabeta, Splaiul Dâmboviţei etc. Ne-au rămas, din fericire, destule fotografii cu acest bulevard străbătut de tramvaiele de toate felurile.

     

Din motive de intensificare a traficului auto, autorităţile vremii au decis, în 1957, eliminarea liniilor de tramvai de pe bulevard şi strămutarea lor de-a lungul Splaiului Dâmboviţei.

In paralel, după cum ne informa presa acelor zile, s-a lucrat şi la devierea pe traseul Traian-Calea Călăraşi-Piaţa Unirii (vorbim de liniile 13 şi 14). Lucrările pe bulevard s-au finalizat în 30 decembrie 1957, iar din 21 ianuarie 1958 noul traseu a devenit funcţional.

 

De fapt, s-a realizat racordarea tronsonului dintre podul Izvor şi podul Elefterie pentru că trasee de tramvai de-a lungul Splaiului existau demult, dar la podul Izvor se ramificau spre Schitu Măgureanu şi spre dealul Uranus.

Şi astfel, troleibuzul a devenit… stăpân pe „bulevardul cinematografelor”!

 

Surse pentru textele scanate: ziarele Scânteia şi România liberă din 1957 şi 1958.

Gopo cu al său omuleţ

scris de Ando

La zece ani după prestigiosul “Palme d’or”, primit la Cannes pentru Scurtă istorie, Gopo revenea, cu al său (acum celebru) omuleţ, la dragostea dintâi – caricatura. Şi nu, oriunde! Taman în Scânteia, ziarul partidului, care – de 1 Mai 1967-  i-a  rezervat o pagină întreagă…

… plus un spaţiu în suplimentul său de 23 August.

Să privim şi să ne bucurăm de acest torent de imaginaţie care a fost Gopo!

cînd ceva merge…

Legea nescrisă a Capitalei: cînd ceva merge… ciocu’ mic!

Dacă – cu greu, cu opinteli – am reușit să punem ceva pe picioare… ciocu’ mic!

E vorba de lucrările noastre de infrastructură… alea care sînt! O mînă de străzi noi; o mînă de pasaje

Fiecare a fost un mic pas pentru îmbunătățirea conviețuirii noastre; un mic pas care s-a simțit; pe care l-am simțit cu toții.

Iată, astă vară s-a pus în funcțiune pasajul subteran din Berceni, de la BIG.

… ciocu’ mic!

Ce-nsemnează ciocu’ mic?

Însemnează că merge! Însemnează c-aduce folos oamenilor din Berceni – din vechiul Berceni și din noul Berceni: tot mai mulți! Însemnează că se simte că-i ceva mai bine!

Așa cum e mai bine cu Basarabul, așa cum e mai bine cu Buzeștiul, așa cum e mai bine cu pasajul de la Scînteia – așa cum e mai bine cu fiecare mic pas pe care Capitala noastră l-a făcut spre binele oamenilor săi.

7 mașini vechi LXXXVIII

de Ando și HM

De-abia așteptam să v-arătăm episodul ăsta – 88! Fiindcă-l începem cu-n camion Molotov; așa-i zicem GAZ-ului 51. Firește că se trage și el de printr-un camion american; dar asta-i altă poveste.

Iată un Renault Alliance.

… e doar un Renault 11 puțin mai dichisit, produs pentru americani. Barele de protecție supradimensionate o și dovedesc. Iată și de unde provenea:

Renault 11 a fost perechea lui 9. 11 avea două uși, iar 9 avea patru. Nu prea m-am omorît după mașinile astea, dar recunosc acum că aveau linii zvelte – deși neatrăgătoare – și țineau bine la tăvăleală.

 

Am mai văzut noi Citroenuri CX; însă pe ăsta vi-l arătăm pentru grila neagră a hayonului. Se purta acum 30-și-ceva de ani, oferind un oarece plus de sportivitate, fiindcă ducea cu gîndul la mașini mai agresive. Fără să aducă cine știe ce folos aerodinamicității, ajuta să nu bată soarele direct pe cei din spate. A dispărut cu vremea, fiindcă, din păcate, cam lua din vizibilitatea necesară.

O mașină urîtă: Saab 99 GL. Cu toate astea… ne place aerul ei: impune.

Despre ăsta n-ai ce să zici; e cel mai echilibrat Rolls Royce făcut vreodată Silver Shadow II. Simplu, elegant, luxos – genial.

Iată o abordare japoneză destul de reușită a hatchback-ului optzecist – gen dus spre perfecțiune de Renault 25; e Toyota Corolla din seria 5. Corolla se fabrică din ’66 și azi e cam pe la 12-a serie.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Viața Șoselei Viilor (VII)

… iată, povestea nu se oprește așa ușor, deși am încheiat serialul despre șoseaua asta. S-a pomenit serial – și, mai ales, s-a pomenit un serial destul de lung – deoarece, pe măsură ce aflam mai multe despre locurile astea, era nevoie să le-nfățișăm pe toate; și-am aflat multe.

Nu știam, de pildă, în ce cheie va fi articolul; plecasem la drum cu ideea că va fi vorba doar de ceva industrie – cînd colo, s-a dovedit că trebuie s-o luăm de dinainte. Am redescoperit viile – cu vremea lor veselă, dar care oricum era spre apus. Deja, la 1850, baronul Bellu își scosese butucii de pe moșie pentru a da comunei loc de cimitir (și cum i s-a păstrat numele, prin veacuri!) – era semn că Bucureștiul se schimba, creștea, devenea altceva.

Pe-nceput de secol XX, autori ca Bilciurescu ori Costescu încă suspinau după acel București care se dusese; după viața așezată, simplă și lăsată de Dumnezeu, în care – mai ales – săracul își cunoaștea lungul nasului și nu se-amesteca cu boierul. Culesul viilor era cuminte, ca un tablou pictat; dar noi, cunoscînd firea bucureșteanului, știm mai bine… Da; era prilej și de bucurie; și de sărbătoare; și de întîlnire a tinerilor care urmau să se căsătorească – dar și ocazie de petreceri deocheate și alte prăpăstii.

Pînă și bătrînul Nicolae Minovici – prin anii ’30 – zicea-ntr-o prelegere că „statisticele ne dovedesc că mare parte din idioți, epileptici și debili au fost zămisliți în timpul culesului viilor, al carnavalului sau al anului nou”. Că n-o fi așa, ne gîndim și noi; dar n-ar fi lipsit de haz să ne-aducem aminte că marele doctor a fost, printre altele, și primarul sectorului III de-albastru – adica, fix unde se-află Șoseaua Viilor. Drept însă-i și că funcția asta a avut-o prin anii ’20 – marile vii demult erau dispărute-atuncea…

Reconstituind evoluția locurilor, am avut noroc de hărți și planuri bogate. Am căutat referințe despre industria și comerțul de-aici prin cărțile de telefon, prin ghidurile stradale și turistice; am căutat prin anuarele generale bucureștene, prin anuarele statistice; am mai căutat prin diverse dări de seamă ale societăților care se ocupau de serviciile de utilități publice – așadar cam fiecare cifră este documentată.

Bunăoară, socoteala proprietarilor de vii este luată din hărțile lui Borroczyn. Cea a comercianților, compilată din Anuarul Socec al României Mari și din cărți de telefon. Numărul celor care se prăpădeau de oftică reiese din anuarele statistice apărute după primul Război.

Am urmărit – cît am putut – ce s-a mai scris pe ici-colo despre industria bucureșteană pe forumuri. Au fost discuții care s-au purtat cu mai bine de zece ani în urmă, cînd nu era așa de ușor să găsești, strînse ori risipite, hărți, ghiduri și anuare; cine se pasiona de trecutul bucureștean în acele vremuri era silit să se documenteze direct prin biblioteci, iar accesul la resursele electronice era dificil – mulțumită acelor oameni avem azi atîta bogăție de informații la-ndemînă. Nu o data, a fost o inspirație seria de articole strînse în rubrica „de locuit și de povestit” – de-aici aflăm despre parcelări, despre construcțiile de mici cartiere-tip.

Amintiri s-au adăugat la ce-am scris; Cătă, care știe bine locurile, a completat un pic povestea intrării ce se face din Viilor, de pe la numărul 19: „este ceva interesant, o fundatura intr-adevar, o mini parcelare, facuta in anii 20-30 , nu stiu de catre cine. Sunt 3 sau 4 cladiri, unele duble, cu demisol, un etaj plus mansarda, (nu mai stiu sigur, sunt zeci de ani de cand mergeam in vizita acolo la o matusa). Foarte bine construite si interesante ca dispunere a camerelor. Interesant ca erau delimitate una de alta, in exterior, cladirile impreuna cu micile portiuni de curte aferente prin niste maxi praguri usor rotunjite la coama, de circa 40-50 cm inaltime care se intindeau de-a latul fotografiei. Era destul de problematic cand treceai de la un vecin la altul. In spate curtea se marginea, am impresia, cu centrala pestelui si pescuitului sau asa ceva (in subordinea Ministerului Ind Alimentare) unde exista si o fabrica de conserve de peste, care a fost preluata in anii 90 de o familie de greci care dupa cativa ani de productie a conservelor au daramat-o si au infiintat un frumos complex imobiliar”

Au intrat multe-n serial, dar la fel de multe-au rămas și pe dinafară; uite, bunăoară, cum în Expoziția și Tîrgul de Mostre a Industriei Românești de la 1921 apar imagini cu bogăția cu care se mîndreau fabrici precum cea de ciocolată Zamfirescu; cea de conserve Flora; cea de asfalt ori cea de cojitul orezului.

 

Am strîns toate cele șase episoade într-o pagină separată, care se poate citi de la cap la coadă. Conținutul este actualizat. Cuprinsul lor este înfățișat mai jos:

Viața Șoselei Viilor (VI)

Poveștile șoselei Viilor își pierd aerul industrial. Pe măsură ce ne depărtăm de părțile Filaretului, totul arată altfel.

… Viilor are doar aparența aceea de șosea de țară pe care-o găsim pe orice altă arteră mărginașă bucureșteană. E drept că ne mai sare-n ochi o clădire cam bălțată și nefolosită de ani buni:

Aci, la numerele 85-87, s-a aflat o fabrică de cerneluri. Înainte de Război se chema Unio-Chimica; după – Ilie Pintilie. S-ar fi dezvoltat, inițial, dintr-o fabrică de ulei, numită Vultur. Clădirea dinspre stradă a tot fost renovată succesiv la sfîrșitul anilor ’90 – fără să atragă prea mulți mușterii.

Casele joase și modeste fac majoritatea construcțiilor de pe-acest segment. Mai departe, șoseaua e-nchisă-ntr-un rînd de blocuri, dintr-acelea care nu ieșeau cu nimic în evidență nici în anii ’60.  Au bucătăriile „pe coloană” și cred că, cel puțin inițial, centrale termice dintr-acelea cu fochist. Cu siguranță au luat locul altor case modeste, cel mult cu prăvălii și ateliere; firește că poze n-avem.

 

Dar avem altceva: o socoteală destul de bună. Între Războaie ființau pe șoseaua Viilor mai bine de două duzini de crîșme, băcănii, cismării, croitorii și frizerii – și majoritatea se aflau între șina Filaretului și Pieptănari. Băcani precum Ana Dumitrescu, Costică Arvunescu, Costică Puțureanu și Iancu Fosteris țineau și birturi ori crîșme; dar mai aveam și vreo trei băcani care n-amestecau nici vinul, nici afacerile. Și-atuncea, mă tem, cîrciumile erau tot cele mai multe – față de cele deja pomenite, mai dădeam de vreo șase-șapte. Vreo doi croitori, vreo doi cismari și vreo doi bărbieri își cîștigau existența în partea asta de lume. Cinematograf n-am găsit.

Nu lipseau fierari, dulgheri; era chiar și-o mica moară – dispar cu vremurile; afacerea interbelică Sobarul se transformă – cum se cuvine – în cooperativă; și micul producător de încălțăminte Sonneklar devine unitate de producție a Cooperativei Lupta pentru Pace.

Ce mai avem? Firește: spitalul! Ridicat în loc liniștit și curat, cu aer bun; nu era singurul spital bucureștean care se bucura de așa lărgămînt. S-a extins în timp; înainte de Război construia aici Antrepriza de Construcții Ursescu și după aia… Întreprinderea Nr. 1. Ca mai toate spitalele vechi ale Capitalei, e de explorat – curtea-i doldora de lucruri interesante și ascunse… și mai ales decăzute.

   

Nevoia spitalului nu putea fi pusă la îndoială. Ftizia omora oameni și se răspîndea cu ușurință, ajutată de sărăcie și condițiile grele în care se trăia în mare parte din țară. Doar aici, dintre locuitorii de pe Șoseaua Viilor, se stinseseră 13 suflete în 1918 și 10 un an mai tîrziu; e drept și că lipsurile din timpul Primului Război au fost cumplite. Pe măsură ce viața devenea un pic mai bună, numărul deceselor se micșora: la 1921 se înregistrau doar patru – și șapte la 1923. Bun-înțeles, în cifrele astea nu intrau cei ce mureau în spital: statistica lor e separată, în jur de 60-80 pe an; cei mai mulți morți de tuberculoză însă se înregistrau în pavilionul separat – Zerlendi – cel de peste drum de Adesgo.

Încet, urma să se trăiască cîte-un pic, cîte-un pic mai bine. La 1933 Uzinele Comunale București construiau sub șosea un canal colector magistral care urma să scoată apele murdare-n jos, spre părțile Abatorului; alimentarea cu apă și canalizarea în zona adiacentă se ramifică tot mai tare.

Sînt și anii-n care se construiește cu cap și frumos pe-aici. Avem o mică parcelare între strada Echinocțiului și Spital, pe-un alt covrig de stradă și – mai ales – avem întreaga felie nouă de cartier dintre Viilor și Pieptănari: un mic orășel ceferist, o gradină de cartier, nu altceva; cu părculeț, cu o școală mare, cu două aripi deschise, separate pentru băieți și fete, că așa erau vremurile; acuma, din păcate – deși rămîne un cartier liniștit, drăguț și plăcut – fiecare și-a modernizat casa după plac și s-a pierdut ceva-ul ăla al lui care te-mbie să-l savurezi.

Numai biserică n-are; de fapt – mare minune! – nu găsești neam de biserică ortodoxă pe Viilor. Avem biserică reformată construită, cică, tot prin ’33; avem geamie: mutată prin anii ’60 din Parcul Carol îndărătul blocurilor de la Pieptănari (n-or fi găsit altundeva?) Mai au și adventiștii una mai înspre Cuțitul de argint, pe unde se-ntind străduțe cuminți cu nume de mitropoliți și înainte-ar fi fost un cartier puchinos, zis al Orbeților. Da’ la ce-ar fi trebuit biserică, cînd șoseaua duce-n ditai cimitirul? Care-i aici de pe vremea cînd viile încă stăpîneau locul!

Iaca și șoseaua-i gata. Acu-ajungem la Pieptănari, unde piața – căreia tot mai mulți am început să-i spunem Eroii Revoluției, după cimitirul de vizavi – a fost bordată cu încă vreo trei blocuri și-un complex alimentar cochet pentru începutul anilor ’60…

E lume; aglomerație, sunt patiserii, ai de unde-ți lua cîte ceva bun; pe colț e fostul liceu Autobuzul, ce-a rămas din vechea găzărie care se-ntinsese-n anii ’90 ca ditai benzinăria; e metrou, trec tramvaie și trec autobuze. Numai trolee nu mai trec, că nu mai e nevoie de ele; le mai vedem doar din pozele lui Hans Oerlemans. Odată ce-a fost deschisă „Magistrala”, troleele au început să urce dealul de la Adesgo pînă-nspre Șura Mare (mai apoi au început să meargă și pe la Timpuri Noi, spre nou-construitul Berceni; doar mai tîrziu s-a tăiat și bulevardul numit al Pionierilor și troleele au pornit a urca direct de la Șincai, spre Văcărești) – la mijlocul anilor ’80 însă s-a zis cu troleele… E forfotă-n stații – pe-aici trece tramvaiul ce dă roată orașului, urmaș de nădejde al legendarului 26, cel născut odată cu pornirea tramvaielor pe Viilor.

Și-n imaginile de mai jos arătăm cum se intră din Viilor în cartierul ceferist. Stradal, a fost construit un rînd de bloculețe – cu prăvălii – care duc spre părculețul din fața școlii. E ciudat că bloculețul de pe partea stîngă este nou, construit laolaltă cu cel șaizecist; mă-ntreb ce s-o fi ales de cel’lalt – a căzut, a pățit ceva, n-a mai apucat să se ridice? Comuniștii au îndesit c-o mînă de blocuri de patru etaje aleile tăiate cu generozitate înainte de Război; este foarte multă mizerie și degradare în dosurile blocurilor astea, din păcate.

  

Nu știu ce-ar mai fi de spus. Asta a fost Șoseaua Viilor, așa cum am deslușit-o eu: o șosea de vreo patru-cinci stații pe care-o iei la pas în nici juma’ de ceas, că n-are mai mult de doi kilometri; o aflăm în sectorul 5 și de-a lungul vremii a ținut ba de raionul Nicolae Bălcescu, ba de sectorul III de-albastru; și… gata.

Ș-am încălecat pe-un butoi; dac-o mai fi ceva de zis… vedeți voi • prima partea doua parte • a treia partea patra partea cincea parte • a șasea parte

Viața Șoselei Viilor (V)

Încă ședem la răspîntia cu strada Constantin Istrati. Vedem și-un tramvai care cotește larg, luînd-o spre Filaret:

 

Traseul tradițional al tramvaielor care se coborau dinspre Bellu-n oraș fusese pe Șerban Vodă și apoi – ocolind parcul Carol – pe strada Cuțitul de argint, ieșind la Gara Filaret; odată cu construirea acestei străpungeri moderne dintre Filaret și Trafic Greu, tramvaiele au fost mutate pe-aici. Pare doar cu foarte puțin mai lung, dar cu siguranță asta se compensează prin faptul că se circulă mai iute, pe-o stradă largă, fără șerpuieli.

Și intrăm pe cealaltă șosea a Viilor. Pe cît a fost partea pe care-am bătut-o pîn-acum de umbroasă, pe-atît e asta bearcă, cu pomi anemici, cu trotuare-nguste.

… și pe cît a fost dincolo mare industrie, pe-atît începe dincoace să fie locuire și mic comerț. Totuși, proximitatea căii ferate s-a simțit și-aici mult! Pe stînga – azi,  de pe-aici, luăm autocarul ca să mergem la Istanbul – s-a aflat fabrica de carton asfaltat Filaret și pe lîngă ea depozitele Societății Generale a Țărilor Dunărene; dar asta a fost odată ca niciodată. Pe dreapta o să căscăm ochii mai atent!

Sîntem la numărul 56; vedem cam ce se petrece azi; dar știm ce se petrecea odinioară? Înainte de Război era o fabrică a Societății Române pentru Industria Bumbacului (cea de pe Splaiul Abatorului). Încă vreo doi pași și dăm să intrăm pe strada Înclinată.

… prin anii dintre Războiae, ai fi aflat, pe stînga, Fabrica de arcuri Velomecan și țesătoria Gold; dincolo – pe dreapta -, fabrica de bumbac Safico, cele de confecții Lanital și Tritex, filatura Astra și țesătoriile Nisantex și Muradian, precum și fabrica de calapoade de lemn Raftopol.

Oleac’ mai departe, la numărul 8, a funcționat fabrica Ode; făcea mozaic, dale, tuburi de beton, articole din faianță; înainte de ea au ființat și antrepozitele Uniunii Comerciale. Lucrurile s-au mai simplificat după Naționalizare, cînd Raftopol a devenit Răsăritul Roșu, iar Ode fabrica de ciment Granit; tot atunci se înființează și fabrica de încălțăminte Carmen.

Strada asta duce direct în calea ferată, așadar nu-i de mirare de că, mai încolo, pe unde ne chinuim azi să trecem înspre Ferentari, erau depozite și antrepozite similare celor de sus, din Uranus. Erau antrepozitele Băncii Muntenia, depozitele de hîrtie Danube, de articole metalice Blok; fabricile Philips și Standard – Electromagnetica de azi – țineau și făceau aici și ele una-alta; mai găseam o fabrică de-a Industriei de Pile Titan; dar și puzderia obișnuită de ateliere care se ocupau de confecții și tricotaje – doar ca să iasă numărătoarea cum trebuie, le scriem: Anghelescu, Astra, Bucur, Fuiorul, Glortext, Oberstein, Schwartz și Tricotext…

Agerpres are o imagine din 1939 a unei fabrici Philips: o fi fost pe-aici?

Azi, între Înclinată și Trafic Greu e un maidan uriaș, un maidan sinistru!

 

Dosurile de făbricuțe ce se văd sînt cele de la intrarea-n Înclinată; în urmă cu ceva ani s-au mai demolat niște hale aflate-n continuarea lor, care ocupau acest triunghi – tot pe harta din 2002-2003 se vede mai bine cît se-ntindeau; multă vreme s-a tot vorbit că se va ridica aici vreun mare magazin – ba Billa, ba altceva; dar nici azi nu știm ce, cînd și… dacă. Pe-aici nu te miri cînd mai găsești – la margine de stradă – cîte-o cișmea publică cu robinet; apa este bună de băut.

Cu asta cam ieșim din zona industrială veche a șoselei Viilor. E multă tristețe, multă decădere, mult prea mult trecut uitat aici; de-asta, poate, am și trecut cu atîta drag și migală pe-aici, cu piciorul și cu ochii-n anuare, hărți, cărțulii și orice-alte izvoade. Lipsesc cu desăvîrșire imagini fotografice; nu știm cum arătau fabricile vechi, nu știm cum arătau trenurile care străbăteau ramificațiile feroviare-ntinse, habar n-avem cum o fi plecat ultimul tren cu pasageri din Gara Filaret; dar știm că nu mergea mult mai iute decît pe sfîrșit de secol XIX – poate cu un sfert de ceas mai puțin să fi făcut pîn-la Giurgiu…

Părăsim locurile aruncînd o ultimă privire de sus; iată întreaga industrie rămasă-n picioare acum 15 ani. Fabrica de Ulei nu fusese demolată; se mai ghiceau șine; chiar și Circul-foamei de la intersecția cu Rahova încă zăcea trist și periculos; pe hartă am trecut – în recapitulare – cam tot ce-a fost important pe-aici, pe unde ne-am plimbat.

… dar dacă vă-nchipuiți c-am terminat… n-am terminat! • prima partea doua parte • a treia partea patra partea cincea parte • a șasea parte

Oţetaru’… Ce ne-am face fără el?

scris de Ando

Acum şase ani, Florin spunea că oţetarul este  „o plantă, care îşi începe viaţa ca o buruiană şi se transformă într-un adevărat copac”. Nimic mai adevărat. „Respectivul” se proţăpeşte fără jenă în orice fisură de zid sau petec de pământ părăsit şi, dacă nu se intervine, îşi urmează cu dârzenie drumul până la stadiul de…stăpân vegetal al zonei.

   

E bine, e rău? Problema e mai veche şi interesant este că am găsit un articol din România liberădin 25 septembrie 1964 – articol în care, după ce se lămureşte confuzia oţetar-cenuşar, sunt prezentate şi argumentele favorabile păstrării acestui arbore în oraş.

Revenim la vremurile noastre. Nu-i niciun secret: Bucureştiul suferă enorm, în lunile toride de vară, şi din cauza lipsei de vegetaţie. Beton, asfalt, tăieri necontrolate de pomi şi copaci, spaţii verzi sacrificate. Gropi şi spaţii imense abandonate de ani şi ani, acolo unde s-au demolat clădirile vechi în vederea unor construcţii noi, dar unde nu s-a construit încă nimic. Una peste alta, un oraş rănit!

Noroc – zic eu – cu această vegetaţie spontană care „lucrează” mai bine ca noi. Aşa se face că, de exemplu, groapa de pe locul fostului sediu al M.I.C.M. de pe Calea Victoriei – demolat acum zece ani – a fost năpădită de tufişuri şi oţetari.

Să zicem, deci, mersi că oţetarul sau cenuşarul şi „ruda” lor agăţătoare – iedera – îşi văd neabătut de viaţa lor şi mai oblojesc oraşul cu câteva petece de verdeaţă şi umbră.