despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

între ’58 și ’68: din presa vremii

de Ando și HM

După Război, multe schimbări se-arată.

În Capitală se construiește. Nu doar fabrici, nu doar obiective mărețe – ci și blocuri; cartiere de blocuri. În ritmuri și-n stiluri diferite de la un deceniu la altul: cum ne povestește și Popescu.

Am văzut cum s-a ridicat cvartalul blocurilor roșii din Ferentari; am luat la numărat și o seamă de blocuri reprezentative pentru arhitectura vremii (aici, aici și aici)…

Să mai pomenim și de altele, așa cum ni le-nfățișează presa centrală de-acum 50 de ani!

De cartierul nou de pe bulevardul Muncii – azi nu-i mai spune așa, ci Basarabia; în 1958 încă-n lucru…

Ori de blocurile ridicate pe Cobălcescu și pe 1 Mai pentru feluriți salariați.

De laudă – fără urmă de glumă! – e și cartierul Cățelu; cunoscut ca „Mihai Bravu”, e amintit în „Scînteia” din 7 decembrie ’58:

Zece ani mai departe, zona era cu totul de nerecunoscut. Prin august ’68, în zile de sărbătoare, „România liberă” ne-nfățișa – pe lîngă cuvenitele planuri – și o imagine luată dinspre șoseaua Mihai Bravu…

… ce mic părea acum cartierul Cățelu!

listă de articole alese din presa vremii

1978 – construirea „Municipalului” în presa vremii

Acum 40 de ani Bucureștiul primea uriașul spital de pe cheiul Dîmboviței, de la Eroilor. Îi spunem și azi „Municipalul”, fiindcă așa ne-am obișnuit. Capitala avea nevoie de un spital nou, mare, modern. Poate grăbise construirea lui și nenorocirea-ntîmplată cu un an înainte – Cutremurul – cînd ne-am dat seama că sistemul public de sănătate trebuia îmbunătățit.

Astfel de spitale mari au apărut și-n alte capitale regionale din Țară; dar noi ne-ocupăm acum de ce-a scris presa vremii despre al nostru.

Întîi, îl vedem – așa cum ni-l arată România Liberă din martie:

Pe sfîrșit de vară, începem să aflăm mai multe, adică ce și cum va fi:

 

Spitalul s-a inaugurat în toamnă – pe 24 Octombrie.

Au trecut, deci, 40 de ani. S-au construit – mai ales în ultimul deceniu – o droaie de spitale și clinici private. Și se vorbește iar de construirea unor spitale publice noi.

din presa vremii – „Un bloc neobișnuit”

o cronică din 6 Aprilie 1966, apărută-n „România Liberă”…

E vorba de scurtul film de animație „Un bloc neobișnuit” scris, desenat și regizat de Matty, după „… o lungă și regretată absență din domeniul celei de-a șaptea arte, caricaturistul optînd pentru publicistica cotidiană, ilustrație și publicitate unde este considerat un desen și o semnătură de prestigiu”.

Tot despre Matty: aiciaici

7 mașini vechi XCIII – design românesc reușit

Am făcut lucruri bune! Deși nu ne putem lăuda c-o industrie auto veche, cu tradiții ce depășesc veacul, cu siguranță am avut una care-a fost completă și ambițioasă.

Pe scurt, am fabricat orice – de la mașina mică pe care-o iei la subraț pîn’la uriașul mastodont care cară juma’ de mină.

Și-n plus… o parte destul de importantă a mașinilor noastre – desenate de noi! – chiar n-arată urît. Da: avem exemple destule de mașini boccii… dar ne-au și ieșit bine-n cîteva rînduri!

Vi le-nfățișăm mai jos, cu toată încrederea că nu-i un clasament… și că subiectivismul ne-o fi iertat.

Mașinuța asta n-a fost deloc neinteresantă. Prost fabricată? Da. Dar arăta mișto, modern pentru-nceput de ani ’80 și chiar cu dichisul ei. Firește, este Aro 10. A plecat de la o variantă simplă – fără zorzoane – și s-a finisat în timp, cu felurite aplicații din plastic. A ajuns să fie fabricat și cu patru uși.

 

… dar dacă vrem cu adevărat să căutăm cea mai reușită dovadă a noastră de design, seria 24 a aceluiași Aro e grăitoare. C-o fi cu trei uși, c-o fi cu patru; c-o fi cu faruri pătrate, c-o fi cu faruri rotunde; c-o fi cu prelată, c-o fi carosat complet… tot rămîne o splendoare și nu numai pentru începutul de ani ’70.

 

Nu-i deloc nefericit felu-n care Dacia a reușit să construiască pîn-la urmă, în anii ’90, o mașină de la zero. Nova era confortabilă, încăpătoare și – deși deja anacronică – plăcută; îmbunătățită sub capotă cu tehnologia Renault, Super Nova era o mașină care se conducea cu mare drag.

Nu pot zice nimica de micuțul Lăstun. A fost o caricatură-n construcție, dar nu-n concepție. Lipsurile și mizeria anilor ’80 l-au făcut să iasă prost din fabrică – ba chiar nici măcar nu puteam zice că era făcut într-o fabrică. Cu toate astea, atrăgea privirea…

Ne-am descurcat binișor cu dubele noastre, cu bătrînele Teveuri! Primele serii, TV-4 și  mai ales TV-41, arătau și ceva eleganță!

… iar modelul TV-12, ce le-a urmat, a fost robust și interesant. Mie mi-a plăcut mereu. Pe undeva, părea că are ceva din dubele Saviem; doar părea.

Sigur; am primit și ajutor, am copiat și folosit licențe; frumoasele Buceaguri, camioanele cu care ne-am lăudat, n-au fost desenate de noi; camioanele și autobuzele ROMAN erau preluări reușite ale conceptelor originale vest-germane. Dar găsim cîteva exemple de frumusețe veritabilă în industria noastră de autobuze, unde simțim clar felu-n care ea a evoluat.

Dacă TV-urile 2 erau simple, ca un cozonac pe roți…. TV-20 deja erau în altă dimensiune.

   

Iar varianta de midibuz TV-7 avea de-a dreptul farmec!

 

Un alt exemplu de design autohton simplu, eficient și plăcut a fost cel al autobuzelor DAC 112/117. Nu-i ușor să-ți iasă ceva plăcut, dintr-o linie clară, clasică, specifică! Autobuzele astea erau încăpătoare, destul de bine gîndite pentru călător – dar fără să vină cu nimic modern pentru exploatarea din anii ’80.

 

Vînturile, valurile au făcut ca azi să nu mai găsim aproape nici un exemplar – nici de prăsilă – din vehiculele astea comerciale și de transport. Ani de lipsuri și exploatare sălbatică le-au distrus iar proasta lor fabricație le-a condamnat oricum la dispariție.

  • Lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici.
  • Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.
  • Am folosit și surse foto de pe forumurile Tramclub și Transira.

autotaxarea în presa vremii

de Ando și HM

Pe 20 August 1962 au început să circule-n București primele autobuze fără taxatoare – pe linia 35.

Te suiai, puneai banii-ntr-o cutie și-ți luai biletul. Nu mai era nevoie ca-n fiecare vehicul să șadă săraca taxatoare, încotinată pe roată, într-o coșmelie minusculă. În scurtă vreme sistemul s-a extins pe liniile 40, 46, 61, 63 și 133 și-n tramvaiul 5; cum ar veni, și pe linii centrale, dar și mărginașe.

Cetățenii au „primit cu interes” noutatea. Cred și eu – ia uite de ce!

 

Atît din foiletonul „Tărăboanța” din august ’68, cît și din știrea asta de la Timișoara, ne dăm seama că oamenii – de tip nou, dar cu metehne vechi – trăgeau sistemu-n piept, punînd ori bani mai puțini, ori nasturi și alte fleacuri în cutii. (Păi, ce – nu înflorise mai încolo și industria producătoare de „monede” chioare, din fier, odată cu punerea metroului în funcțiune spre marile platforme bucureștene?)

Cu toate astea, autotaxarea urma să revină; plănuită la mijloc de ani 70 și lăudată prin prisma eficienței; odată cu creșterea capacității de transport a autovehiculelor (articulate) și a fluxurilor de deplasare a călătorilor în ele, taxatoarea era o piatră de moară.

 

Așa că s-a trecut la autotaxarea care – în esență – se practică și azi, patru decenii mai tîrziu. De-acord, nu mai avem bilete, ci carduri; dar gheretele de vînzare au rămas, aidoma ca-n 1978.

Un an mai tîrziu – vigilentă ca-ntotdeauna – presa demasca pe cei ce nu-și „onorau obligația legală, cetățenească de a-și achita taxele de călătorie”.

Ce altceva să facă? Omul, deși de tip tot mai nou… se-ncăpățîna să reziste, retrograd, pîndarilor și controlorilor.

1968 – adunate din presa vremii

de Ando și HM

Să mai coborîm în timp – iată-ne acum în 1968. Adică juma’ de secol a trecut de la lucrurile astea. În iunie aflam de primul BAC-111 care intra-n flota noastră aeriană (pe lîngă Tarom, mai operau și „Liniile Aeriene Române”- L.A.R. – spre cîteva țări unde din cauza unor neînțelegeri ori conflicte era dificil să zboare Taromul). Dup-o vreme ne-am apucat și noi să fabricăm avioane de-astea, și le-am botezat – firește! – Rombac.

 

La vremea ceea, orice avion n-avea unde altundeva s-aterizeze decît la Băneasa. Așa că se construia aeroportul de la Otopeni!

… și – mînă-n mînă cu transportul aerian venea, firește, turismul. România se deschidea, nu? Așa că se puneau bazele construirii viitorului hotel Intercontinental.

În alte știri, cum s-ar zice, aflăm de difuzarea unui serial TV – „Cosmin, fiul zimbrului”, de moartea lui Gagarin (pe 27 martie) dar și… ce mărfuri din import veneau spre vînzare tot în martie 1968: halva din Bulgaria, smochine, măsline și citrice din Grecia, stafide din Turcia, arahide și ceai din China și Anglia; mai veneau orez, conserve; băuturi din Franța și Italia; tergal din Spania (încă nu ne-apucasem să producem textile „de plastic”) și sibir cehesc (ăsta era un soi de molton). Să nu uităm că ne aflăm în plin avînt comercial al mandatarilor.

 

Iar pentru pasionații de autovehicule, găsim o poză cu splendidul minibuz TV-71, proaspăt relansat. Era o frumusețe, deja industria de autobuze prinsese oleacă de încredere.

„pentru acasă facem macaroane” II

pregătit de HM – cu C. D. Mocanu

Iacă, veni vremea să ne uităm și ce scrie-nlăuntrul programului Campionatului nostru de fotbal, ediția ’79-80, editat de Administrația de Stat Loto-Pronosport.

Întîi – Diviza A; că așa-i zicea atunci, lucrurile erau mai simple. Turul începea la mijloc de august și se termina la-nceputul iernii; de retur nu se scrie, dar noi știm că-ncepea-n martie și ținea pîn-la sfîrșit de mai. Jucau 18 echipe; din ele trei urmau să retrogradeze. Campionatul urma să fie luat de „Știința” – adică, de Universitatea Craiova. Mergea bine, chiar foarte bine, era-n anii ei maximi de care ne-aducem aminte cu drag. Steaua era pe doi – vremea ei urma să vie! – și pe trei termina Argeșul (campioana „en-titre”, cum se zice); Argeșul lui Dobrin, nu altul.

Nu găsim Rapidul – săracu’ juca-n „B” de vreo doi ani… Acolo urmau s-ajungă, în vară, și Tîrgoviștea, Satu-Mare și Buzăul.

Vînturile, valurile… cîte din echipele de-atunci s-au pierdut! E interesant să vedem și cine-și permitea să țină o echipă bună-n „A”. Erau, desigur, echipele „universitare” – Craiova, Sportul (la care încă nu venise încă Hagi, dar se-mpiedica încă alde Coraș); plus Iașiul, Timișoara, Clujul.

Veneau echipele „departamentale” – Steaua și Dinamo, dar și A.S.A. Tîrgu-Mureș – ele erau puternice datorită puterii Armatei și-a Miliției. Sigur că marile centre industriale aveau ambiții mari și făceau tot ce se poate ba s-aducă cîte-un antrenor bun, ba cîte vreo doi-trei jucători mai mari, aflați ba la apus de carieră, ba-n urma vreunei probleme prin București, unde călcaseră pe bec…

Juca și păcătoșenia din Scornicești – F.C. Olt – echipă împinsă cu sila-n fotbalul mare, ca să aibă și Ceaușescu o mîndrie, Scorniceștiul fiind localitatea sa de baștină. Nu multe echipe au avut aura aceasta scîrboasă-n vremurile alea; poate doar „Victoria”, echipa Miliției din București, care ajungea – ani mai tîrziu – pe podiumuri, tot așa, prin furăciuni și mizerii. Cine nu-i disprețuia pe „azoreii” milițieni?

Mai departe, sigur – Divizia B. Ca să fie mai lesne deplasarea echipelor – hîța-hîța cu autobuzul – campionatul ăsta era-mpărțit geografic, pe trei regiuni. Cîștigătoarea fiecărei serii urma să intre-n „A”. Era un sezon important, fiindcă din toamna viitoare urma să-nceapă povestea ambițioasă a Corvinului și să promoveze, pentru scurt timp, „echipa frizerilor” – Progresul: o echipă cu care mulți bucureșteni, dezgustați de mînăriile granzilor, alegeau să țină. Brașovul urma să intre și el în „A”.

Din restul echipelor care jucau, atunci, la matineu, merită să amintim mica ambiție a Autobuzului de-a se descurca onorabil; dar nu regăsim încă echipa „lui Nicușor Ceaușescu” – Inter Sibiu.

Rapidulețul – după cum am zis – ședea înc-o tură, departe de prima divizie; de-abia peste vreo trei ani urma să se-ntoarcă unde-i era locul…

Găsim scrise mai la sfîrșit – pentru chibițul cu vreun lapsus – și cîștigătoarele cupelor internaționale; și cărticica se-ncheia cu ce-o să le-aștepte pe echipele noastre care-or să se bată-n Europa; și nu se băteau chiar fără oareșce folos. Era, cum am zis, vremea „Științei”; peste cîțiva ani urma să vină vremea Stelei; ba chiar și-a lu’ Dinamo. Nu era, însă, vremea Naționalei – multe ediții de Mondiale și Europene le-a văzut doar la televizor!

Se dădeau la televizor meciuri? Da – încă da. În fapt, chiar și-n anii urîți și plini de lipsuri de dinainte de Revoluție, meciurile importante se vedeau. Deși emisia televiziunii era de două-trei ore (seara), pentru meciuri se făceau excepții; desigur că nu se menționau de dinainte în programul TV. Oamenii se fofilau – de la serviciu, de la școală – spre case, așteptînd să aibă surprize plăcute. Rar s-a-ntîmplat să nu se dea vreun meci european important al echipelor noastre. În pauze – ca să umple timpul – intra un soi sărac de publicitate (la „loto”, la ceva stațiuni de turism autohton).

Meciurile – ce să zici? – erau comentate, cele mai multe, de Țopescu (la un moment dat, e drept, a fost scos din schemă și lăsat să fie doar crainicul de stadion al Stelei). Fără să simtă cu adevărat jocul trăgea de vreme prezentînd culorile tricourilor și șorturilor „pentru telespectatorii care aveau aparate alb-negru”. În anii aceia orice comentator era preocupat să nu scape vreun porumbel în direct; altceva nu prea conta. Mai țineți minte ghinionul fotbalistului Gheorghe Ceaușilă care era botezat, la Radio, numai C. (Ce) Gheorghe?

Oamenii citeau – ce să facă? – și urmăreau în „Sportul” de la-nceput de săptămînă care-ce cronici apăreau după meciuri. După cîte vreun campionat mondial, toată lumea vîna-n librării cuvenita carte scrisă de Ioan Chirilă (pesemne că se-apuca de ea dinainte să plece-n avion că și-așa era numai citate și înflorituri). Nu m-am omorît niciodată după stilul cronicarului de fotbal din anii aceia; și stilul ăsta s-a rostogolit ghebos și-n zilele noastre, intoxicînd cu aforisme, eufemisme și considerații lăcrimoase pe toată lumea – de parcă n-am avut, cîndva, condeie inspirate (G. Călinescu, Camil Petrescu) care făceau din genul acesta efemer un mic regal literar.

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (V)

episodul I • episodul II episodul III  • episodul IV

… ce-mi place cînd zic c-am încheiat o treabă și-mi dau seama că nicidecum nu-i așa! Așa crezusem și despre seria noastră dedicată multitudinii chioșcurilor stradale vechi.

Zisesem… dar de bine ce zisesem că-i gata… uite că nu-i gata.

M-a stîrnit setul de poze surprins de Iliaș Duțescu de la Catedrală spre Luterană-n jos, undeva la-nceput de ani ’70. Ce lume, ce atmosferă, ce de mici comori reies de-acolo; și, printre ele… și un chioșc de ziare, pe colț, vizavi de Catedrală!

Păi nu era păcat să nu plec iar la vînătoare?

… deci, ce-am mai găsit?

Urma unui chioșc – poate doar pe post de suport de reclame – pe Bulevard; două din dispăruta zonă a Podului Izvor – unul cu un tramvai ce-i trece prin față -; unul pe-o stradă necunoscută, aflată în reparații, revedem chioșcul de ziare de la Piața Senatului; dar și unul fotografiat din vechiul rond de la Universitate; și mai încolo un chioșc care se-ntrezărește pe Batiștei, dar și cel (în altă versiune) de peste drum de blocul ARO – atunci în construcție; plus unu’ pe la Sfîntu-Gheorghe…

      

… un chioșc pe care-l vînam demult, dar nu se vedea bine în nici o altă poză e cel de lîngă vechiul bloc Scala; mai departe avem altul pe colțul Căii Victoriei cu Eforia, pe cînd nu se ridicase blocul actual ce ia fața Poliției; încă unul tot pe Calea Victoriei; unul din Piața Națiunii, altul din părțile vechii Hale a Unirii, unul aflat pe colțul dispărutei căi a Rahovei, de la Tribunal – dar și altul pe actuala cale a Rahovei, în stație la Chirigiu – fotografiat de Dan Vartanian acum 40 de ani! Și unul ce se ițește pe-un colț, în vechea piață a Victoriei. Și cele două pe care deja le-am mai văzut: de pe fostul bulevard 1 Mai și din Vitan…. dac-o fi din Vitan?

     

Surse: arhiva foto a agenției publice de presă, paginile de  facebook Pescaru lu peșteTurism de altădată, Bucureștiul în imagini

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

1978 – planuri și proiecte pentru București și Rahova din presa vremii

de Ando și HM

Pe-nceput de ianuarie 1978 în Scînteia apărea acest articol de luat în seamă – cu atît mai mult cu cît era semnat și de Florea, fratele lui Ceaușescu: „Bucureștiul edilitar și urbanistic”. Cîte schimbări se-ntrezăreau, cîte din ele forțate de neorocirea care cutremurase Capitala anul dinainte.

Eram în avînt – avînt maxim. 50 de mii de apartamente erau plănuite: un număr uriaș, ce urmau să se dea-n folosință îndeobște în Titan, Berceni, Militari, cartiere ce urmau să fie ticsite de blocuri plantate printre cele construite aerisit în primul val… nu că Pantelimonul, Colentina, Rahova, Mihai Bravu-Iancului ori Titulescu-1 Mai ar fi stat mai prost – ori mai bine.

Blocurile – cum le știm – veneau la pachet (sau la parter) cu nenumărate spații comerciale, peste 300. Se vorbea și de ridicarea unui magazin universal uriaș în Drumul Taberei (de talia magazinului „Unirea”) dar și de unul mai micuț, în Berceni, în zona Huedin-Reșița – zonă rămasă pîrloagă; planurile astea nu s-au mai concretizat…

Aflăm și de două noi cinematografe – unu-n Berceni („Cultural”, azi transformat în supermagazin „Carrefour”) și altu-n Pantelimon: ăsta n-a mai fost să fie – tot cartierul s-a chinuit multă vreme cu sala puchinoasă „Cosmos”, aflată la mama-naibii!

Pe lîngă noile școli, creșe și grădinițe, avem policlinici, dispensare – și spitalul „Municipal” care cam era deja terminat și avea să fie inaugurat mai tîrziu, în Octombrie; mai veneau la rînd hoteluri noi – iată, se plănuia complexul hotelier „București” și… „amenajarea a încă unui hotel de mare capacitate în imobilul de pe bd. Republicii 33”– o fi vorba de fostul „Modern”, deși el e pe partea cu numere pare a bulevardului?

Metroul! Nici el nu era uitat: primul tronson urma să fie „pus la dispoziția publicului călător pentru circulație pînă la data de 1 mai” – dar n-a fost defel să fie așa; publicul mai avea de așteptat înc-un an jumate-n plus ca să poată călători cu trenul galben fără cai!

Se amintea și de pasajul subteran de la Obor dar și de Podul Grant, căruia-i vedeam și macheta. Mai mare dragul să trăiești acum 40 de ani, nu-i așa?

Asta era partea civilă a planurilor, ca să zic așa; că-și ițea capul și partea… civică. Urma să-nceapă prima parte de sistematizare a zonei centrale a orașului – cu „prefaceri structurale pe măsura exigențelor dezvoltării actuale și de perspectivă a Capitalei… o expresie sintetică a originalității arhitecturale și geniului creator al poporului nostru”; știm prea bine ce-a însemnat asta, din păcate!

Toate cele de pîn-acum sînt, sigur, gargară de propagandă – și încă destul de ieftină, mai mult din planuri și diorame decît din proiecte concrete.

Este interesant să vedem – mai ales noi, rahovenii – ce planuri erau cu noi, fiindcă-n articol apare și-o machetă cu viitoarea noastră Cale a Rahovei!

Aici urmau să se facă – în următorii doi ani – 3500 de apartamente.

În machetă sar în ochi, în principal, fronturile de blocuri stradale ce mărgineau viitorul bulevard-canion și cîteva din noile construcții din rîndul doi; mai în interior nu știm cum urma să șadă treaba.

Dacă e să privim macheta de la Sebastian în sus, spre Piață, vedem că s-a pus în realizare mai mult sau mai puțin fidel; noi, însă, ne uităm mai atent dinspre Sebastian în jos, spre Chirigiu – altă calimeră! În primul rînd, pe Sebastian pare a fi plănuit tramvai – ceea ce și azi ar fi folositor!

… mai apoi, blocul de pe colț – Sebastian cu Rahova – nu s-a mai ridicat; e și azi loc gol (unde-i stația de alimentare cu gaz). „Agerpres” surprinde zona opt ani mai tîrziu: vedem cum multe blocuri de pe planșeta din ’78 încă nu erau ridicate; asta deoarece „prefacerea” zonei a-nceput mai de la periferie-nspre centru și la mijlocul aniilor ’80 cam toată puterea noastră de construcție era folosită pentru necesitățile din ce-n ce mai uriașe ale căpcăunului din Centrul Civic.

….pe partea cealaltă vedem pe machetă cum frontul de blocuri de vizavi de „Electromagnetica” urma să meargă mai departe – azi se-oprește la Zamfir Olaru! Demolările începuseră.

 

Pe planșeta de-acum patru decenii, nici urmă de „Trafic Greu” (de-aceea, mai mult ca sigur, și ideea de-a duce tramvai pe Sebastian) – șoseaua asta a apărut în capetele conducătorilor mai tîrziu, cînd lăcomia i-a împins să transforme Centrul Civic într-un veritabil oraș interzis, care trebuia ocolit mai pe departe, nu pe vechiul inel Viilor-Panduri-Grozăvești…

Pîn-la urmă, după schimbarea planurilor, a răsărit o pereche de blocuri mai jos de „Trafic Greu”; și se mai eliberase ceva teren pentru a mai completa intersecția cu altele; și, mai ales, se-ncepuse construirea Circului foamei – azi, mallul „Liberty”

Dar dacă ne uităm mai departe pe planul din Scînteia, sigur că ne vine a rîde, fiindcă găsim intersecția de la Chirigiu transformată într-o piață rotundă, monumentală (zici că-i cea de azi, de la Alba Iulia), pusă-n valoare de blocuri – ba chiar și cu ditai obeliscu-nfipt în mijloc! Asta era cam prea cu gene și sprîncene, nu?

au băgat marfă!

„Agerpres” are – știm bine! – o arhivă uriașă de fotografii.

Ce nu știm e că periodic – și chiar destul de des! – agenția noastră publică de presă adaugă fotografii pe care, cu siguranță, nu le cunoșteam.

Așa că e ca-n bancul acela, cu „nu sunați, ies eu din cînd în cînd” – ca să fim la curent cu ce mai e nou printre lucrurile vechi e nevoie să le căutăm… și să le căutăm… și să le răs-căutăm.

Da’ nu face nimic; că merită osteneala – chit că site-ul cel nou al agenției nu-i prea prietenos celui care scotocește prin el.