despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

1958 – retragerea trupelor sovietice în presa vremii

de Ando și HM

Se fac 60 de ani de cînd s-a retras draga armată sovietică din tînăra noastră Republică. Ca orișice lucru care nu se poate face de pe-o zi pe alta, a luat niscaiva timp. În decembrie ’55 se lămureau unele zvonuri…

Prin aprilie ’57 părțile urmăreau încheierea unui… acord.

Pe 27 mai 1958 – în urma consfătuirii statelor membre ale Tratatului de la Varșovia – aflăm că trupele sovietice chiar se vor retrage.

Urmează – în perioada iunie-iulie – despărțirea „caldă”. Ecouri vin din toată Țara; din Constanța, Brăila, Galați, Iași și Timișoara; prietenia „prețuită ca lumina ochilor” rămînea „veșnică, de nezdruncinat, de neclintit”.

    

Pe 25 Iulie – pica-ntr-o vineri – s-au cărăbănit și ultimii soldați! Au urmat recepții, medalii și discursuri.

  

Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

1968 – Arhitectonica bucureșteană pe axul Dîmboviței

de Ando și HM

Un articol din decembrie ’68.

Chiar dacă n-am reușit niciodată să ne punem în valoare gîrla, merită să citim despre ce-am avut în cap cu ea.

Ehei! A trecut juma’ de secol de-atuncea…

Dacă tot căscăm gura la apă, să-i privim cu atenție gardurile cele noi (cîți ani să aibă? cinci? șase? – nu mai mult!) în care rugina deja a dat îngrozitor.

Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

1968 – legea ilicitului în presa vremii

de Ando și HM

Acum 50 de ani și-o săptămînă Marea Adunare Națională vota celebra lege 18 – cea care-a transformat „ilicitul” într-o vorbă pe buzele tuturor.

Era, deci, legea privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobîndite în mod licit – iat-o mai jos.

Era nevoie? Statul zicea că da – același stat care de-abia ce lăsase mînă liberă comerțului își dădea seama că unii se-mbuibau prea tare.

A urmat fireasca vînătoare de vrăjitoare; sutele de gestionari puși la răcoare; ecouri hazlii, sigur, găsim cu nemiluita-n presă.

    

Zece ani mai tîrziu, în decembrie ’78, legea era un pic înăsprită:

Nouă ne rămîn poantele din ziare la care rîdem și-acum: fiindcă lăcomia omului n-a ținut seama, niciodată, de regim politic.

                                        

Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

1978 – noi ansambluri de locuit în presa vremii

de Ando și HM

Cu patru decenii-n urmă, Capitala era – ca azi – în plin avînt imobiliar. Cît mai mulți oameni veneau la oraș și aveau nevoie de condiții de locuit cît mai bune. Cutremurul dărîmase o droaie de clădiri centrale, în locul cărora trebuia să se construiască repede și-ntr-un fel care s-arate cît de bine își revenea societatea.

Le trece-n vedere Scînteia din 2 aprilie:

Blocurile de pe Calea Victoriei, cele de pe Magheru-Bălcescu (Grădinița, Scala), ansamblul din Piața Rosetti, blocul ce-avea să ia locul celui în care-a murit Toma Caragiu – toate-s amintite.

Ocazia reconstrucției masive era prielnică și pentru refacerea din temelii a Căii Moșilor. Intersecția ei cu Ștefan cel mare urma să fie reprezentativă.

Găsim în România Liberă din 13 septembrie detalii de lauda pentru noul ansamblu „Dunărea” ce-avea să ia locul bisericii ghinioniste Enei:

Listă de articole selecționate din presa vremii – aici.

Deşteptareaaa !!!

scris de Ando

Pentru ceea ce se joacă zilele astea la CM de fotbal din Rusia, nici că se putea o fotografie mai bună decât cea apăruta în ziarul Scânteia din decembrie 1963.

In ea este surprins celebrul „Tudorică”.

Personaj pitoresc, simpatizat de toti microbiştii, cvasi-omniprezent, cel puţin pe stadioanele Bucureştiului, el era cel care intona din trompetă „deşteptarea”, atunci când jocul lâncezea şi spectatorii se plictiseau.

Revenind la CM, deocamdată, dezamăgirea este mare. Fotbal cu ţârâita (să nu ni se aplece), spectacol, deseori, anost. Jucători totalizând sute de milioane de euro, plictisiţi sau obosiţi, fac greşeli de nivelul… Voluntari sau Chiajna, echipe cu ştaif „legumesc” câte un 1-0 cu neica nimeni, şi ăla obţinut chinuit sau norocos.

Păcat! La nivelul ăsta, aşteptările sunt mari şi nici măcar spectacolul plin de culoare, de entuziasm şi imaginaţie al suporterilor nu poate compensa lipsa fotbalului de calitate.

 

între ’58 și ’68: din presa vremii

de Ando și HM

După Război, multe schimbări se-arată.

În Capitală se construiește. Nu doar fabrici, nu doar obiective mărețe – ci și blocuri; cartiere de blocuri. În ritmuri și-n stiluri diferite de la un deceniu la altul: cum ne povestește și Popescu.

Am văzut cum s-a ridicat cvartalul blocurilor roșii din Ferentari; am luat la numărat și o seamă de blocuri reprezentative pentru arhitectura vremii (aici, aici și aici)…

Să mai pomenim și de altele, așa cum ni le-nfățișează presa centrală de-acum 50 de ani!

De cartierul nou de pe bulevardul Muncii – azi nu-i mai spune așa, ci Basarabia; în 1958 încă-n lucru…

Ori de blocurile ridicate pe Cobălcescu și pe 1 Mai pentru feluriți salariați.

De laudă – fără urmă de glumă! – e și cartierul Cățelu; cunoscut ca „Mihai Bravu”, e amintit în „Scînteia” din 7 decembrie ’58:

Zece ani mai departe, zona era cu totul de nerecunoscut. Prin august ’68, în zile de sărbătoare, „România liberă” ne-nfățișa – pe lîngă cuvenitele planuri – și o imagine luată dinspre șoseaua Mihai Bravu…

… ce mic părea acum cartierul Cățelu!

listă de articole alese din presa vremii

1978 – construirea „Municipalului” în presa vremii

Acum 40 de ani Bucureștiul primea uriașul spital de pe cheiul Dîmboviței, de la Eroilor. Îi spunem și azi „Municipalul”, fiindcă așa ne-am obișnuit. Capitala avea nevoie de un spital nou, mare, modern. Poate grăbise construirea lui și nenorocirea-ntîmplată cu un an înainte – Cutremurul – cînd ne-am dat seama că sistemul public de sănătate trebuia îmbunătățit.

Astfel de spitale mari au apărut și-n alte capitale regionale din Țară; dar noi ne-ocupăm acum de ce-a scris presa vremii despre al nostru.

Întîi, îl vedem – așa cum ni-l arată România Liberă din martie:

Pe sfîrșit de vară, începem să aflăm mai multe, adică ce și cum va fi:

 

Spitalul s-a inaugurat în toamnă – pe 24 Octombrie.

Au trecut, deci, 40 de ani. S-au construit – mai ales în ultimul deceniu – o droaie de spitale și clinici private. Și se vorbește iar de construirea unor spitale publice noi.

din presa vremii – „Un bloc neobișnuit”

o cronică din 6 Aprilie 1966, apărută-n „România Liberă”…

E vorba de scurtul film de animație „Un bloc neobișnuit” scris, desenat și regizat de Matty, după „… o lungă și regretată absență din domeniul celei de-a șaptea arte, caricaturistul optînd pentru publicistica cotidiană, ilustrație și publicitate unde este considerat un desen și o semnătură de prestigiu”.

Tot despre Matty: aiciaici

7 mașini vechi XCIII – design românesc reușit

Am făcut lucruri bune! Deși nu ne putem lăuda c-o industrie auto veche, cu tradiții ce depășesc veacul, cu siguranță am avut una care-a fost completă și ambițioasă.

Pe scurt, am fabricat orice – de la mașina mică pe care-o iei la subraț pîn’la uriașul mastodont care cară juma’ de mină.

Și-n plus… o parte destul de importantă a mașinilor noastre – desenate de noi! – chiar n-arată urît. Da: avem exemple destule de mașini boccii… dar ne-au și ieșit bine-n cîteva rînduri!

Vi le-nfățișăm mai jos, cu toată încrederea că nu-i un clasament… și că subiectivismul ne-o fi iertat.

Mașinuța asta n-a fost deloc neinteresantă. Prost fabricată? Da. Dar arăta mișto, modern pentru-nceput de ani ’80 și chiar cu dichisul ei. Firește, este Aro 10. A plecat de la o variantă simplă – fără zorzoane – și s-a finisat în timp, cu felurite aplicații din plastic. A ajuns să fie fabricat și cu patru uși.

 

… dar dacă vrem cu adevărat să căutăm cea mai reușită dovadă a noastră de design, seria 24 a aceluiași Aro e grăitoare. C-o fi cu trei uși, c-o fi cu patru; c-o fi cu faruri pătrate, c-o fi cu faruri rotunde; c-o fi cu prelată, c-o fi carosat complet… tot rămîne o splendoare și nu numai pentru începutul de ani ’70.

 

Nu-i deloc nefericit felu-n care Dacia a reușit să construiască pîn-la urmă, în anii ’90, o mașină de la zero. Nova era confortabilă, încăpătoare și – deși deja anacronică – plăcută; îmbunătățită sub capotă cu tehnologia Renault, Super Nova era o mașină care se conducea cu mare drag.

Nu pot zice nimica de micuțul Lăstun. A fost o caricatură-n construcție, dar nu-n concepție. Lipsurile și mizeria anilor ’80 l-au făcut să iasă prost din fabrică – ba chiar nici măcar nu puteam zice că era făcut într-o fabrică. Cu toate astea, atrăgea privirea…

Ne-am descurcat binișor cu dubele noastre, cu bătrînele Teveuri! Primele serii, TV-4 și  mai ales TV-41, arătau și ceva eleganță!

… iar modelul TV-12, ce le-a urmat, a fost robust și interesant. Mie mi-a plăcut mereu. Pe undeva, părea că are ceva din dubele Saviem; doar părea.

Sigur; am primit și ajutor, am copiat și folosit licențe; frumoasele Buceaguri, camioanele cu care ne-am lăudat, n-au fost desenate de noi; camioanele și autobuzele ROMAN erau preluări reușite ale conceptelor originale vest-germane. Dar găsim cîteva exemple de frumusețe veritabilă în industria noastră de autobuze, unde simțim clar felu-n care ea a evoluat.

Dacă TV-urile 2 erau simple, ca un cozonac pe roți…. TV-20 deja erau în altă dimensiune.

   

Iar varianta de midibuz TV-7 avea de-a dreptul farmec!

 

Un alt exemplu de design autohton simplu, eficient și plăcut a fost cel al autobuzelor DAC 112/117. Nu-i ușor să-ți iasă ceva plăcut, dintr-o linie clară, clasică, specifică! Autobuzele astea erau încăpătoare, destul de bine gîndite pentru călător – dar fără să vină cu nimic modern pentru exploatarea din anii ’80.

 

Vînturile, valurile au făcut ca azi să nu mai găsim aproape nici un exemplar – nici de prăsilă – din vehiculele astea comerciale și de transport. Ani de lipsuri și exploatare sălbatică le-au distrus iar proasta lor fabricație le-a condamnat oricum la dispariție.

  • Lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici.
  • Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.
  • Am folosit și surse foto de pe forumurile Tramclub și Transira.

autotaxarea în presa vremii

de Ando și HM

Pe 20 August 1962 au început să circule-n București primele autobuze fără taxatoare – pe linia 35.

Te suiai, puneai banii-ntr-o cutie și-ți luai biletul. Nu mai era nevoie ca-n fiecare vehicul să șadă săraca taxatoare, încotinată pe roată, într-o coșmelie minusculă. În scurtă vreme sistemul s-a extins pe liniile 40, 46, 61, 63 și 133 și-n tramvaiul 5; cum ar veni, și pe linii centrale, dar și mărginașe.

Cetățenii au „primit cu interes” noutatea. Cred și eu – ia uite de ce!

 

Atît din foiletonul „Tărăboanța” din august ’68, cît și din știrea asta de la Timișoara, ne dăm seama că oamenii – de tip nou, dar cu metehne vechi – trăgeau sistemu-n piept, punînd ori bani mai puțini, ori nasturi și alte fleacuri în cutii. (Păi, ce – nu înflorise mai încolo și industria producătoare de „monede” chioare, din fier, odată cu punerea metroului în funcțiune spre marile platforme bucureștene?)

Cu toate astea, autotaxarea urma să revină; plănuită la mijloc de ani 70 și lăudată prin prisma eficienței; odată cu creșterea capacității de transport a autovehiculelor (articulate) și a fluxurilor de deplasare a călătorilor în ele, taxatoarea era o piatră de moară.

 

Așa că s-a trecut la autotaxarea care – în esență – se practică și azi, patru decenii mai tîrziu. De-acord, nu mai avem bilete, ci carduri; dar gheretele de vînzare au rămas, aidoma ca-n 1978.

Un an mai tîrziu – vigilentă ca-ntotdeauna – presa demasca pe cei ce nu-și „onorau obligația legală, cetățenească de a-și achita taxele de călătorie”.

Ce altceva să facă? Omul, deși de tip tot mai nou… se-ncăpățîna să reziste, retrograd, pîndarilor și controlorilor.