despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1962 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Pornim în călătoria noastră în timp. Din 1962 avem, pentru început, trei calendare de buzunar dedicate celor de-ale gurii. Sînt, după cum se vede, și din aceeași „mînă” grafică. Verso-ul – cel cu calendarul în sine – este identic și redactat curat și clar, cu lunile în căsuțe bine delimitate, așa că se datele se puteau urmări cu ușurință.

Să vedem și ilustrațiile!

Macaroanele, spaghetele, fideaua și tăiețeii alcătuiau o masă foarte gustoasă din paste făinoase pentru veselul gurmand.

Cafeaua naturală, ca să nu-i zicem tabiet ori dichis ca să ne facă să ne gîndim la cine știe ce apucături burgheze, era o băutură plăcută, un întăritor și un stimulent… cum să n-o savurezi?

Și un om de zăpadă care se-ncălzește și el – pe vremea asta chiar ne face și nouă bine! – cu o ceașcă de ceai.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar

 scris de C. D. Mocanu

Bucățelele alea de carton care pe o parte purtau un mesaj reușit sau nu, transmis printr-o imagine (deseori colorată) reușită sau nu, iar pe cealaltă atât de utilul calendar, ne ajutau să măsurăm scurgerea zilelor.

Astăzi nu mai sunt de folos. Tehnica și progresul ei uluitor le-au trimis în istorie.

Nu știu nici cine a invevtat calendarul de buzunar și nici când. Tot umblând prin hârțoage uitate de oameni și de vremuri, am găsit o mențiune din anul 1903. În numărul 12–13, 21–28 decembrie, Albina-Revistă enciclopedică populară publică anunțul Institutului de Arte Grafice Carol Göbl S-r Ion St. Rasidescu, Bucuresci, strada Dómnei 16 prin care își informează onorata clientelă că au ieșit de sub tipar calendarele, între care și cel de buzunar.

Acesta, ca și cele apărute până târziu în perioada interbelică, era de fapt o broșurică de dimensiuni potrivite pentru a fi purtată în buzunar, conținutul fiind, în general, cel al calendarului bisericesc. Cartonașul magic a apărut în viața noastră, probabil, în anii ’40 ai veacului trecut.

Printre copiii mahalalei mele erau la mare preț. La noi ajungeau greu și totdeauna din întâmplare. Atunci când căpătam câte unul eu îl păstram în penar. Acasă aveam două calendare de perete. Arătau ca niște afișe. Unul, cel creștin–ortodox , era nelipsit din casele Vitanului. Mama îl cumpăra numai de la biserica Târcă și îl punea în bucătărie, la loc mai ferit, în ziua Nașterii Domnului. Celălalt, de care se ocupa tata, era Calendarul vânătorului și pescarului sportiv. Tipărit pe hârtie bună, albă și lucioasă, mă fascina cu fotografiile, desenele și chenarele ornamentale colorate. Petreceam mult timp buchisindu-i conținutul și admirându-l. Nimic nu se compara însă cu peticul de carton pe care îl consultam zilnic.

Depășind copilăria, calendarele de buzunar nu au mai constituit o preocupare pentru mine. Nu le-am mai acordat nicio importanță deși îmi erau la îndemână.

Trecut-au anii. Mulți! Cu ceva timp în urmă am ajutat o nepoată să se mute în casa cumpărată de la o graficiană. Sătulă de viața trepidantă din România, cu vechi și trainice contacte în occident, a plecat definitiv din țară și s-a stabilit în liniștita și veșnic neutra Țară a Cantoanelor. Foarte multe din lucrurile dumisale au rămas pe loc. Drept plată pentru efortul meu, am primit un corp de bibliotecă și cărțile pe care le adăpostea. Între ele am remarcat imediat un album fotografic masiv, de modă veche – început de secol XX, foarte frumos și cam degradat. Presat de treabă, nu l-am deschis. Am amânat pentru mai târziu această bucurie gândindu-mă că ce altceva, decât fotografii, ar putea conține un album fotografic.

M-am înșelat! Conținea… calendare de buzunar. Multe, o întreagă colecție care acoperă perioada 1962 – 1974. A fost o surpriză plăcută. Cu pasiunea iubitorului de urme ale trecutului, am căutat să văd cam ce conțin colecțiile celor care adună de mulți ani astfel de calendare. Majoritatea covârșitoare încep din anii ’70.

Astfel, efortul de a le pune în circulație pe cele aflate în posesia mea se justifică. Și a încolțit ideea unui nou serial care va debuta în curând. Doar așa, de gust, iată despre ce este vorba:

Am găsit în arhivă și două calendare de buzunar mai recente. Unul, din 1999, aparține revistei Avantaje iar celălalt a fost comandat de PSD Ilfov într-un tiraj de 70.000 de exemplare și utilizat ca material de propagandă pentru alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016. Eu l-am găsit în cutia poștală!

 

Și în încheiere, citiți și vă… cruciți!

Va urma!

de ziua Republicii mele

Republica noastră împlinește 71 de ani.

Am ales cîteva frînturi de presă din 1948 ce ne-amintesc de însemnele tinerei republici populare. În martie ’48 s-a instituit un concurs pentru desenarea stemei, așa cum o descria Constituția.

Pe sfîrșit de mai, vedem și ce-a ieșit. Și premianții.

Cum era firesc, bunurile familiei „regale” intrau în proprietatea Statului. Timp de 80 de ani, pe lîngă faptul că-i dusesem în cîrcă, nu văzusem nici măcar un ban de la ei impozit.

 

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

1948 – pagini vesele din presa vremii

de Ando și HM

Să ne veselim oleacă – cică rîsul îngrașă, da’ nu se mai pune după atîtea sarmale, cozonac și alte bunătăți. Ne uităm la cîteva pagini vesele de-acum șapte decenii. Humorul, săracul, era-n pas cu vremea: cu ciocul mic, cum s-ar zice. Așa că nu dăm prea multă atenție la șarjele politice împotriva imperialismului și ne uităm, mai degrabă, la condei. Desenatorii erau Nell Cobar, Cik Damadian și, firește, mai tînărul Matty. Nell Cobar avea partea leului – caricatura principală a lui era.

Găsirăm și-o pagină sportivă, din care scoatem nu puține informații; citim despre refacerea sărmanei arene „cu adevărat occidentale” Venus – ea avusese, încă dinainte de Război, prima nocturnă – și nu Republicii… Cît de curînd urma să dispară: nici cinci ani și se ridica Opera: Teatrul Muzical.

Planuri de noi stadioane mai erau – unul, în „depresiunea Cuțarida”, acolo unde taman se amenaja parcul Copilului; cel’lalt era Progresul, cel ținut azi în delăsare de Banca Națională.

Mai aflăm și de nașterea echipei departamentale de fotbal Dinamo prin contopirea „oborenilor” de la fosta Unirea Tricolor cu cei de la Ciocanul – se-ntîmpla, asta, în aprilie. 1948.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

nu deschide ușa, creștine

… zice-se că așa se cade, să fim mai buni, zilele astea.

Ți se mai ia de bunătatea cînd te pomenești sub geam ori la ușă cu colindători… alți colindători… și alți colindători.

Găsirăm, într-o revistă din ’33 – Ziarul științelor și al călătoriilor – un articol simpatic foc: „Soneria cu monedă”.

O fi ținut mosafirii nepoftiți departe? Nu prea credem, dar nici nu ne-a lăsat inima să lăsăm ideea de-acum 85 de ani… pe-afară.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

1948 – spectacole din presa vremii

de Ando și HM

Fiindcă-i sfîrșit de an – vreme de veselie! – privim peste umăr la atmosfera efervescentă de-acum șapte decenii. Se distrau oamenii și-atuncea; de ce n-ar fi făcut-o? Războiul trecuse. Și greutățile – cînd te saturi să lupți cu ele – mai bine să le uiți, pentru un ceas-două.

Găsim sumedenie de reclame: filme și spectacole, de la matineu pînă-n noapte. De-ajuns să se umple cîte-o pagină-ntreagă de ziar!

Artiști uitați, producători și companii teatrale, cinematografe – o bucurie să ne-ntoarcem în timp.

 

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

1948 – anunțuri din presa vremii

de Ando și HM

1948: lumea veche continua să trăiască cu cea nouă. Cu tot avîntul puterii populare, oamenii căutau încă siguranța lucrurilor cunoscute, de dinainte de nenorocirea Războiului. Am mai deslușit, nu o dată, atmosfera ce reieșea-n anii aceia din mica publicitate și anunțurile publicate în presa centrală – aici aici și aici.

Viață nouă, așadar, cu obiceiuri vechi; chiar și noile intreprinderi de stat foloseau mici anunțuri de achiziție. Cum altfel? Economia și industria nu erau încă planificate, nici pe deplin etatizate: fiecare se descurca cum putea mai bine – și, mai ales, cum știa de dinainte.

Se-ntîmpla cu șapte decenii-n urmă.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

1968 – printre reclame din presa vremii

de Ando și HM

Am cules cîteva din micile reclame ce apăreau acum 50 de ani în presă – adică în cele două mari ziare centrale: „România Liberă” și „Scînteia”. Fie vorba între noi, jumătate de secol mai tîrziu, presa ne e la fel se sărăcăcioasă.

Nu erau ani răi, să știți – belșugul se simțea și-n venituri, și-n consum. Oameni care o duc binișor sînt veseli, așa că aveau de unde să aleagă: filme, cărți, spectacole, concerte. Ne vizitau artiști străini și ai noștri luau seama la ei.

Trupa „Phoenix”, mai pe la-nceputuri, își făcea mîna și cu cover-uri. De reclama discului cu patru melodii se ocupa direcția de resort din Ministerul Comerțului Interior.

Avem o reclamă la lichidul de frînă botezat într-atît de inspirat „Lifrom”, încît denumirea mărcii era protejată. Treabă serioasă.

Decembrie – știe oricine – era luna cadourilor. Un stilou de calitate („Flaro” sau nu) nu era ieftin; așa că „mare-i însă bucuria, cînd cadoul e un stilou”! Mereu s-au făcut rime, ca să meargă reclamele insipide mai ușor.

Revedem și o reclamă la motoreta „Carpați”, pentru care nu era obligatorie purtarea căștii de protecție – la vremea aceea, oamenii se lăsau greu convinși să se protejeze nici cînd mergeau cu motocicletele propriu-zise, puternice și rapide.

Pasta de dinți „Super Cristal” promitea să facă fildeșii… ca de cal.

Pentru doamne și domni, vreo două noutăți din cosmetică: pentru frumusețe, domnii se puteau vopsi și ondula iar doamnele se ajutau cu peruci, bucle meșe, cocuri, cozi executate de lucrătorii de la cooperativa „Igiena”.

Iar pentru gospodine, ca să le fie mai ușor, restaurantele care vindeau preparate și semipreparate se înmulțeau. Și, fiindcă și atunci – și oricînd – scopul comerțului era să vîndă, se inventau concepte precum „luna cadourilor pentru copii” ori „luna preparatelor culinare”; cea din urmă era-n noiembrie, cînd azi ținem „Black Friday”…

Și, fiindcă aveam și ce pescui, dar și cu ce pescui, împînzeam magazinele cu sănătosul pește – care se nimerea, însă, să fie stavrid…

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Stadionul Republicii în presa vremii

de Ando și HM

Întîi de toate, nițică istorie – anume, pentru cel ce vrea să știe cum s-a ajuns la construirea stadionului Republicii. Se deschide în 1926. Zece ani mai încolo, capătă forme moderne și trainice. Afectat de Război, e reconstruit după. Odată cu demolarea zonei adiacente Casei Republicii, e desființat, astupat și folosit – în parte – ca garaj al uriașei clădiri și-n ziua de azi.

Cel curios să vadă cum s-a ridicat stadionul, va citi articole ca acestea: Întâiul StadionDeschiderea StadionuluiTribunele StadionuluiStadionul ANEFStadionul ANEF – update.

Noi o luăm cam de unde se oprește istoria aceea frumoasă.

În mai 1948, în plină reașezare a vieții și a lucrurilor, aflăm că reconstrucția Stadionului va fi gata pînă pe 23 August; cam așa era calendarul inaugurărilor – ce nu se deschidea pe-Ntîi Mai, se deschidea pe 23 August.

Zis și făcut – sau aproape făcut; în August s-a ținut „festivitatea încheierii lucrărilor”.

… inaugurarea propriu-zisă, o lună mai încolo, pe 25 Septembrie. Hai că nu era rău.

Cu ocazia asta s-au desfășurat și campionatele de Atletism ale Republicii Populare Romîne.

Și, de-acuma, să te ții – meciuri, campionate, festivități. Da’ las-că festivități fuseseră destule și pe vremea veche aici. Doar butaforia și scenografia era alta.

De-abia în zece ani mai încolo – în 1958 – se montează și nocturna. Deja aveam și cel’lalt stadion mare al Capitalei: „23 August”, dar acesta nu urma să aibă nocturnă pînă-n anii ’70! Primul meci oficial se joacă pe 15 mai – odată cu „reușita inaugurare a partidelor nocturne”.

Au trecut ani și izvoadele au tăcut.

Frumoasa arenă a dispărut. În ’87 încă nu fusese acoperită.

Azi ne mai lovim de vechiul zid al tribunelor. Atît.

Atît și atît de trist.

Deocamdată, e tot Tolbuhin!

scris de Ando

Despre trebuşoara asta am scris anul trecut.

Toamna aceasta, prin septembrie-octombrie, s-au făcut o serie de lucrări de reamenajare a părculeţului (cam aiurea, după mine, pentru că s-a distrus prea mult din vegetaţie). S-a montat, cu ocazia asta şi o firmă nouă la intrarea de pe bulevardul Pache, dar cu acelaşi nume -Tolbuhin – plus că acum, e şi… „luminoasă”!

Din ce se înţelege de pe pagina de facebook a viceprimarului Dan Cristian Popescu, „frâna” la noua denumire a parcului e pusă, „undeva”, la P.M.B., care P.M.B. ar ţine cont de un demers făcut de… Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg!?

Decizia de schimbare a denumirii parcului a fost luată ca urmare a solicitării cetățenilor din sectorul 2 și în urma unei ample consultări publice, precum și a unei întâlniri care a avut loc la sediul Primăriei sectorului 2 cu reprezentanții cetățenilor și organizațiilor civice, precum și cu un reprezentant al Ambasadei Federației Ruse la București. Consider că doleanțele cetățenilor din sectorul 2 sunt mai importante decât scrisoarea Guvernatorului orașului Sankt Petersburg”, a mai declarat Dan Cristian Popescu, viceprimarul Sectorului 2 conform sursei.

Acum, răsfoind proiectul de hotărâre amintit de viceprimar, aflăm că denumirile propuse sunt: Pache Protopopescu, Măriuca Zaharia şi Alexandr Soljeniţîn, clasament stabilit tot de dumnealui, printr-un sondaj online organizat – pe facebook – în rândul cetăţenilor din sector.

Din păcate, pentru că toată zavera miroase a hârâială politicianistă, mă opresc aici.

Cu siguranţă, sectorul 2 are probleme mult mai grele şi mai importante de rezolvat, aşa că – cel puţin, în acest caz – eu zic să rămânem pe formula arhi-tăbăcită: timpul le rezolvă pe toate!