despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Fragmente din memoria unui ziar (1)

scris de Ando

Scurtă introducere: Agenţia independentă de presă AMOS NEWS o iniţiativă privată a cunoscutului ziarist, publicist şi caricaturist Octavian Andronic (Ando).

Aici, este şi momentul să precizez că nu am absolut nicio legătură cu acel „Ando” sub care este cunoscut el, mai ales în lumea caricaturii româneşti. Este, pur şi simplu, o coincidenţă cu abrevierea numelui meu (Andone), abreviere care mă însoţeşte încă din copilărie.

Octavian Andronic este, fără doar şi poate, „părintele” ziarului LIBERTATEA – titrat ca „primul ziar liber al revoluţiei române”. O conjunctură temporală favorabilă a făcut ca, în chiar ziua de 22 decembrie 89, totul să se schimbe din mers în redacţia ziarului Informaţia Bucureştiului, unde lucra el, ziar care apărea, în mod normal, după amiaza: „De când am dat semnalul ca lumea să se apuce de scris și am stabilit numele ziarului – nu mai știu cine a venit cu numele, cine a fost ursitorul ziarului – cam la ora 16 a apărut. Prima șarjă de ziare am aruncat-o pe fereastră, iar apoi colegii l-au distribuit în drum spre case”, povestea Octavian Andronic.

Având în vedere cele de mai sus, e ceva absolut firesc ca, pe site-ul agenţiei Amos News, să găsim o interesantă selecţie din perioada de început a ziarului şi am zis să profităm un pic de această oportunitate ca să facem, împreună cu LIBERTATEA de atunci o mică excursie în timp. De ce subliniez de atunci? Simplu: pentru că, exceptând titlul, cotidianul care apare şi azi, nu mai are nicio legatură cu ziarul de la început. E bine, e rău? Nu sunt în măsură (şi nici nu e scopul acestor rânduri) să dau verdicte asupra unei evoluţii impuse de multiple elemente pe care, cu siguranţă, nu le deţin. Revenim. Ca şi în această perioadă cumplită şi năucitoare prin care trecem acum şi atunci, totul era în mişcare, în schimbare. Lumea scosese capul la lumină şi era dornică, ahtiată de informaţie, acea informaţie care lipsise decenii din presa sugrumată de vechiul regim. Eu citeam frecvent LIBERTATEA în acei ani, pentru că, în noianul de publicaţii care umpleau la refuz tarabele şi chioşcurile, acest ziar păstrase încă o sensibilă şi substanţială apropiere de viaţa Capitalei.

Totodată, era vizibilă transformarea rapidă de stil şi de abordare a subiectelor. Ceea ce era normal: presa scrisă, şi cred că nu greşesc, a fost primul domeniu, de după 89, care a simţit fiorul rece al concurenţei. De aceea, se umbla mult, încă de atunci, la efectul de „impact” asupra cititorului. Dar, hai să intrăm un pic în atmosfera acelor ani, împreună cu prima pagina a LIBERTĂŢII. Regăsim cu această ocazie nume, figuri, evenimente – unele, poate uitate sau altele, pe care le vrem uitate.

  

Să extragem şi câteva titluri, aşa, mai sprintene, mai „cu mesaj”:

   

Dar nu era suficient! Aşa că au apărut, paginile tematice speciale, suplimentele /cel de week-end şi cel matinal (cu frontispiciul preluat după vechea Informaţia Bucureştiului”), au apărut… premiile pentru cititori, dar şi pentru personalităţi sau firme.

  

  va urma

Partidul ştia multe

scris de Ando

Mă uitam la pozele astea din arhiva Agerpres şi mi-am adus aminte de un episod interesant.

Era prin iunie 1978. Pe Şoseaua Colentina se conturaseră bine blocurile noua intersecţie de la Doamna Ghica, iar mai marii Comitetului P.C.R sector 2 au decis să înfiinţeze în zona dinspre lacul Plumbuita un parc, realizat prin… „muncă patriotică”. Precizare pentru cei mai tineri: genul ăsta de acţiuni de „muncă patriotică” se efectuau cu personal din întreprinderi, instituţii, studenţi, elevi etc. fie în timpul orelor de program dar, deseori, şi după program sau chiar în zilele legale de odihnă. Lucram, în acea perioadă, la atelierul de proiectare S.D.V. de la I.E.M.I., pe platforma Pipera. Odată venită dispoziţia de sus „de la sector”, s-a stabilit numărul de oameni pe care trebuia să-l dea întreprinderea şi s-a hotărât ca, pentru această acţiune (care a durat circa două săptămâni), echipa „iemiştilor” să fie formată din tineri, adică UTC-işti luaţi din diferitele secţii. că mă încadram ca vârstă, aşa că eu am fost „alesul” şefului de atelier.

După păţania de la începturi pe care am povestit-o mai demult, în ce priveşte aceste acţiuni, mi-am confecţionat o tactică bazată pe două criterii: atât timp cât eram desemnat la o activitate ce se derula în timpul programului, nu obiectam. Dacă partidului îi convine să plătească un inginer ca să dea cu sapa sau să dea zapada, se acceptă! Problema apărea când acţiunea se derula cum am mai zis, după orele de program. In aceste situaţii, mi-am dat sema că refuzul nu-i cea mai indicată opţiune, mai ales că dispoziţiile ajungeau la noi prin şeful de compartiment. Aşa că, dacă eram desemnat, participam, dar apoi „negociam” cu şeful diverse variante de… recuperare. El era mulţumit că a găsit oameni pentru acţiune, iar eu îmi puteam rezolva astfel diverse probleme personale care necesitau, musai, învoire de la serviciu, aşa că până la urmă, ambele părţi ieşeau în câştig.

Revenim la parcul cu pricina. Echipa de la IEMI a primit în lucru o halcă de teren, undeva în apropiere de podul de peste canalul Colentinei. Acum îi zice Parcul Plumbuita II.

Era acolo un fel de groapă care trebuia curăţată de bolovani, rădăcini de arbori morţi, fiare etc. şi pe măsura ce se aducea pământ, acesta trebuia descărcat din camioane, apoi cu el se umplea groapa şi i se dădea şi forma de pantă spre şosea. Apoi s-a trecut la plantarea a tot felul de arbori, tufişuri ornamentale etc. In acea perioadă, se lucra din plin la construirea pasajului subteran de la Bucur Obor, iar pământul dizlocat acolo se aducea cu autocamioanele la Plumbuita. In fiecare zi, după-amiaza, venea „pe teren” secretarul adjunct al comitetului de partid pe sector. Il chema, dacă nu greşesc, Cociuba. Era un tip înalt, slab, blonziu şi îl ştiam, din vedere, de la diversele activităţi derulate în sector pentru înlăturarea pagubelor de după cutremurul din martie 1977. Fuma mult (numai KENT), nu ridica niciodată tonul, dar nu admitea replică. Un personaj, evident, inconfortabil.

Aşadar, tov. Cociuba venea în parc şi ţinea zilnic o „şedinţă operativă” împreună cu responsabilii întreprinderilor care dădeau oameni. De la noi, de la IEMI, participa secretarul adjunct de partid pe întreprindere: Nea Anghel „Partid”, porecit aşa pentru că secretarii plini se mai schimbau la alegeri, dar el era parcă de-o veşnicie adjunctul cu probleme organizatorice. Aşa l-am prins când am intrat pe porţile întreprinderii, aşa l-am lăsat după aproape 8 ani, când am plecat din IEMI. In scripte figura ca maistru, dar îl găseai, permanent, la biroul comitetului de partid. Altfel, un tip isteţ, uns cu toate alifiile. Ştia cum să vorbească cu toată lumea, în aşa fel încât să nu-şi facă duşmani. Dădea tot timpul de înţeles că „daca ar fi după el… dar n-are ce face, aşa sunt dispoziţiile de mai sus… trebuie să ne descurcăm...”. Ei bine, într-una din zile, vine la locul unde trebăluiam noi, mă ia deoparte (eram cel mai în vârstă din toată echipa) şi-mi zice: „Tov. Andone, azi după-masă am programare la dentist şi nu o pot amâna (nu minţea, avea falca umflată). Te rog, stai matale la operativă, notează sarcinile pe care le dă tovaraşul Vice şi mâine dimineaţă, vino direct la fabrică ca să-mi le spui”. Aşa că, în după-amiaza respectivă, m-am prezentat la… operativă. După ce a dat obişnuita raită prin parc, Cociuba a venit şi a început să împartă diverse sarcini: cutare întreprindere mai aduce nişte oameni, alta trebuie să se ocupe de confecţionarea de gărduleţe din acelea din fier forjat, IEMI trebuie să aducă nu mai ştiu câte kilograme de vopsea verde etc. La un moment dat însă, unul din cei responsabili de întreaga lucrare (nu ştiu dacă diriginte este termenul potrivit) se ridică şi spune: “Tov. Vice, să ştiţi… am fost anunţat că mâine nu avem camioane suficiente cu care să aducem pământul de la pasaj!”. S-a făcut linişte. Cociuba nu se împacientează şi îi spune şoferului său: „Cheamă-l prin staţie pe Harasim!”, Harasim fiind pe atunci, comandantul miliţiei pe sectorul 2. Se duce şoferul la maşină (Daciile de la partid ca şi cele de la miliţie erau dotate cu staţii radio emisie/recepţie, făcute la… IEMI) şi transmite mesajul. Intre timp, Cociuba finalizează împărţirea sarcinilor şi apare Harasim.Mâine dimineaţă, îi spune Cociuba, faci filtru. Pui aici, pe Colentina, lângă pod, două echipaje – unul pe o parte, altul pe partea cealaltă a străzii. Controlează tot ce e camion sau basculantă. Pe care-l prinde cu actele în neregulă (foaie de parcurs, delegaţie etc) îi ridică talonul şi carnetul şi-l trimite la muncă patriotică, adică la cărat pământul de la pasaj la parc. După-masă, fără amendă, le daţi actele înapoi şi să se descurce ei cu ziua absentă de la serviciu.” Aşa a făcut, a doua zi, Harasim şi a prins vreo şase şoferi „în flagrant” care mai înjurând, mai bodogănind, au cărat pământul… benevol. Cum s-or fi descurcat apoi la întreprinderile lor, habar n-am. Cine îndrăznea, fiind prins de partid cu musca pe căciulă, să spună că este un abuz? Cociuba ştia asta, partidul ştia şi mai multe dar până la un punct, toţi închideau ochii, pentru că învârtelile astea cvasi cotidiene, extinse la nivel de ţară, erau ca un fel de supape pentru presiunea acelor vremuri care deveneau din ce în ce mai grele.

V V C XXX – complexuri comerciale

de Ando și HM

Primele construcții de apartamente din anii puterii populare au fost, mai degrabă „plombe” ce umpleau goluri rămase din urma Războiului; le-au urmat fronturile întregi de blocuri de pe marile magistrale – Nord-Sud, Ștefan cel Mare, Griviței și nu în ultimul rînd ansamblul Sălii Palatului Republicii – care puteau beneficia de spații comerciale generoase la parter. Odată cu-nceperea construirii marilor ansambluri de blocuri de locuit din anii ’60, a fost aleasă soluția complexurilor comerciale „plantate” la o distanță rezonabilă între ele care să servească cît de cît mulțumitor nevoile locuitorilor.

Soluția este întîlnită, în special, în Drumul Taberei, Balta Albă, Berceni, Militari și Pajura.

Așadar, avem blocuri de locuit – doar de locuit – și concentrări cu specific comercial la care locuitorii ajungeau relativ lesne, pe jos, în cel mult șapte-opt minute.

Specificul vremii este respectat și în arhitectura complexurilor comerciale. Blocurile însele se construiau răsfirat, nu rareori obținînîdu-se veritabile curți interioare liniștite care, zeci de ani, au fost nederanjate cu nimica. Complexurile comerciale sînt pe măsură: copertine, ganguri, retrageri, patio-uri, trotuare generoase – o adevărată risipă de loc, fără a se face însă rabat la capitolul eficiență. Accesul subteran pentru aprovizionare nu este o raritate și nici folosirea subsolului drept parcaj.

Din multitudinea complexurilor care-s de referință pentru acea perioadă amintim doar Favorit, Orizont, Drumețului și Rîndunica din Drumul Taberei, Rucăr, Gloria și Potcoava din Balta Albă, Diham dinspre Pantelimon, Dridu din Pajura, Răzoare și Nițu Vasile din marile ansambluri de locuit din Sudul Capitalei, Apusului și Veteranilor din Militari. Lista lor e, desigur, mai mare. Colocvial, ici-colea le-am cunoscut și ca „Geamuri-multe”.

     

Fără îndoială, ne aflăm într-o perioadă în care întregul cartier este gîndit de la bun început ca un tot armonios. Chiar dacă complexurile erau date în folosință poate mai tîrziu după ridicarea blocurilor de locuit (știm că aprovizionarea inițială s-a făcut improvizat, din barăci, remorci amenajate ori magazine mobile) unitatea arhitecturală a raionului e indiscutabilă. Azi nu mai avem dovezi fotografice, dar pînă și refugiile stațiilor de troleu și autobuz se încadrau în peisajul general, fiind construcții acoperite, cu mini-spații comerciale incluse.

Exemplificăm, mai jos, atmosfera păstrată și astăzi în genul ăsta de complexuri, dînd atenție și detaliilor constructive ce îmbogățeau aspectul vizual.

 

Larghețea asta cu care s-a construit în anii ’60 urma să dispară odată cu faza următoare, în care cartierele de blocuri aveau să se-ntindă și mai mult spre periferie. Se preferă deja soluția blocurilor de zece etaje cu șiruri de magazine la parter – și ele „plantate” judicios astfel încît locuitorii să nu meargă prea mult. Pentru o mai mare ușurătate a aprovizionării cu pîine și lapte, mai subzistă chioșcuri între blocuri și încă se mai practică lăsatul navetelor cu sticle pe trotuar, oamenii pur și simplu servindu-se.

Nu se renunță în totalitate la construirea de complexuri comerciale, dar acestea sunt inferioare din punct de vedere arhitectural – conglomerate de clădiri banale – și încercările arhitecturale din anii ’70 nu se ridică deloc la cele din deceniul precedent. Cu siguranță spațiul începe să fie folosit mai cu zgîrcenie pe orizontală: dispar părțile pietonale, copertinele, terasele.

Reprezentative ar fi clădirile de la Dimitrov și de la Iancului (complexul „Mediaș”), precum și complexul mai generos Matei Ambrozie:

  

Este vădită „sărăcia” arhitecturală pe care o întîlnim la complexul dintre Racoviță și D-tru Petrescu, la extinderea modernă de la Străduinței dinspre Metalurgiei ori în Pantelimon, la „Cosmos”.

 

Nevoile de consum ale populației se satisfac și prin construirea de magazine mari, departamentale, în conceptul „BIG” – Băcănie-industriale-gospodina; foarte interesant cum, în Titan, la o distanță de cîteva minute de mers pe jos, apar două mari construcții comerciale – magazinul „BIG” și magazinul „Titan” (îl mai țineți minte, după Revoluție, ca „Titan Mercato”). La construcția magazinului similar din Drumul Taberei s-a renunțat. În Berceni, pe lîngă „BIGul” arhicunoscut – inaugurat la 22 februarie 1975 -, se plănuia încă unul, în zona Reșița,

 

Odată cu sfîrșitul anilor ’70 sîntem martorii unei îndesiri excesive a blocurilor de locuit și magazinele-fanion mari de pe fronturile stradale deseori sunt etajate, noile artere avînd un caracter comercial vădit.

Totul se schimbă-n anii ’80, cînd, odată cu spațiile rezultate în urma demolărilor excesive apare conceptul cunoscut de bucureșteni ca „Circul foamei” – o duzină de complexuri agro-alimentare uriașe.

  

Surse foto: Berceni de poveste, Silviu PescaruBucureștiul în imagini

Lista episoadelor din seria Civilizaţie publică • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Patinoarul Flamaropol, deocamdată, un schelet în tăcere

scris de Ando

Din vara anului trecut, de când primăria generală a reziliat contractul de lucrări la noul patinoar, nu mai avem nicio veste: cine, cum, când va prelua şantierul şi va finaliza acest important obiectiv al oraşului.

Pornind cu socoteala de la data demolării vechiului patinoar, intrăm, aşadar, în al cincilea an de bălmajeli, amânări şi promisiuni.

Estimările făcute la finalul lunii octombrie, anul trecut, de cei de la „Gazeta Sporturilor sunt sumbre: doar circa 35% din proiect este gata!

Rămâne firava speranţă ca, măcar, anul ăsta (nu de alta, dar 2020 e an electoral) să ridice cortina tăcerii şi să dezmorţească, cumva, acest chinuit proiect.

… și ce viață, ce mai veselie era aici acum 60 de ierni!

Centrul vechi în presa veche

de Ando și HM

Sfîrșitul anilor ’60 înseamnă și-o preocupare pentru refacerea Lipscaniului, cu păstrarea aerului comercial și – mai ales – cu intervenții înnoitoare minime. Străzile, gîndite fiecare un specific: pe Lipscani, Șelari și Băcani comerțul era preponderent textil; pe Gabroveni, domnea cooperația meșteșugărească; pe Covaci găseam raiul anticarilor și-al consignațiilor; pe Smîrdan, articole de uz casnic… Peste 100 de unități comerciale au fost puse în valoare în perioada 1970-71. Nu eram neapărat proști în acei ani, și nu rareori găseam în presa centrală „ecouri” mai mult sau mai puțin discrete ale pripei cu care autoritățile încercau să scape de urmele trecutului.

Treaba mergea repede; s-a renovat Cafeneaua Veche…

… și-n ’71 se deschidea Hanul lui Manuc:

 

Chiar dacă zona Pieței Unirii era deja „condamnată” de multă vreme la sistematizare, pînă la demolările din anii ’80 partea istorică a fost bine ocrotită; a fost o mare minune că Hanul lui Manuc a scăpat – și-i bine și azi, căci a rămas o destinație turistică interesantă.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar… gata!

de C. D. Mocanu, Ando și HM

Orice lucru se termină, iar un lucru bun se termină mai repede. Așa cum v-am zis la-nceputul anului, colecția aceasta de calendare a cuprins perioada dintre 1962 și 74.

Ceea ce nu-nseamnă că nu mai avem cîteva mici cartonașe colorate-n teșcherea!

Iată, din 1979: un calendar Pepsi și altul care ne-nfățișează vechea imagine a Teatrului Național, deși este comandat de ADAS.

S-au tipărit sumedenie de calendare-n anii aceia, devenind și-o mică industrie lucrativă, întrucît se vindeau bine cele cu actori și cîntăreți străini. Au devenit celebre calendarele cu fete frumoase editate, an de an, de Adesgo (deși, să fim cinstiți, mai căutate erau posterele fabricii de ciorapi). Odată cu apariția lipsurilor de la sfîrșitul anilor ’80, numărul și calitatea calendarelor au scăzut.

După Revoluție, calendarul a redevenit un vehicul publicitar, căutînd să fie cît mai atractiv; își păstrează tradiționalul scop utilitar, nelipsind, firește, din poșetă.

Am fost, apoi, martorii perioadei în care calendarul a-nceput să intre în desuetudine. La ce folos cartonașul, cînd toată informația din el se găsea deja-n telefon? La mijlocul anilor 2000, deja firmele și agențiile care obișnuiau să comande la fiecare sfîrșit de an calendare pentru clienți renunță s-o mai facă.

Ici-colo, în cadrul campaniilor publice susținute pentru informarea generală, se strecoară cîte-un calendar.

Majoritate covîrșitoare a calendarelor de buzunar de azi sînt comandate de partidele politice; le găsim în cutiile poștale și rareori le luăm în casă.

Cu toate astea, fără să ne dăm neapărat seama, mulți dintre noi avem calendare destule – e vorba de cele tipărite în cadrul pachetelor formate din mici postere, magneți de frigider și alte materiale drăguțe pe care le cumpărăm în grădinițe și școli de la firmele de servicii foto.

Încheiem. Tragem nădejde că v-a plăcut plimbarea prim timp; ultimul calendar pe care vi-l arătăm este de actualitate – pentru anul 2020; an pe care vi-l dorim bun, plin de bucurie.

Naționalizarea farmaciilor în presa vremii

de Ando și HM

La 2 Aprilie 1949  s-a dat decretul privind Naționalizarea unităților sanitare: farmaciile urbane și din centrele muncitorești, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogheriile medicinale, depozitele de medicamente și laboratoarele de analize medicale. Întrucît „unitățile sanitare particulare au fost înființate cu scop speculativ de a aduce beneficii materiale proprietarilor sau diferitelor societăți sau asociații particulare” nu puteau să asigure „prelucrarea și difuzarea medicamentelor pentru poporul muncitor”. Asta se petrecea la aproape un an după Naționalizarea principalelor mijloace de producție din 11 Iunie ’48.

Numărul farmaciilor bucureștene era de-a dreptul uriaș acum 70 de ani: 510! Nu cred că astăzi avem cu mult mai multe, zău așa! În urma Naționalizării s-au restrîns la 108:

Și, pentru că și la vremea aia ne pricepeam de minune să-ntărîtăm populația, numaidecît s-au găsit „mii de pachete și cutii de medicamente dosite la locuințele farmaciștilor”.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (II)

de C. D. Mocanu și HM

gata cu ’74… publicațiile pentru copii mici și cei mereu mari.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Vacanțe-n România: marea, munții, bogățiile Patriei.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

Gata și cu ’73 – călătoream comod și plăcut cu vagoanele-restaurant și de dormit, ne relaxam pescuind și predam deșeurile metalice și refractare.

Va urma!