despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Rezilierea contractului pentru concesionarea chibriturilor în presa vremii

de Ando și HM

S-au scurs 70 de ani!

Pe 12 Decembrie 1947 „România Liberă” anunța cu mîndrie că s-a reziliat contractul pentru concesionarea industriei chibriturilor.

Statul nostru intra în posesia fabricilor și a depozitelor. Gata cu monopolul. Cribite la tot poporul.

Mare bucurie! Naționalizarea, oricum, era după colț.

De ce-am publicat acum crîmpeiul ăsta de ziar? Fiindcă-i, totul, așa actual – zici că-i ceva ce vedem, seară de seară, la televizor.

Aceleași vorbe: „Trustul exploatator a refuzat plata”… „aservirea totală a economiei țării”… „în folosul trusturilor străine”.

Aceleași idei: doar că azi „ne-ncalecă” corporațiile și băncile.

S-au scurs, deci, 70 de ani – apropo, azi Țara noastră nu mai fabrică chibrite.

 

Despre Hala Unirii, fără patimă

scris de Ando

1986 avea să fie anul în care s-a finalizat etapa de „pregătire” a Pieţei Unirii pentru sistematizare. Spitalul Brâncovenesc fusese „rezolvat” din 1984. Venise, acum, rândul bisericii Sfântul Ion Nou şi a Halei Centrale (Ghica).

 

Biserica a avut şansă: a fost ascunsă, prin translaţie, după blocurile de pe bulevardul 1848 (actual Brătianu).

In schimb, vechiul simbol al comerţului bucureştean – hala – nu a avut scăpare. Datorită doamnei arhitect Mariana Croitoru avem şi imagini din timpul demolarii edificiului.

Acestea au fost, foarte pe scurt, faptele, dar şocul acestei demolări trezeşte şi acum, după peste trei  decenii, multe emoţii, comentarii şi discuţii. Şi totuşi, trebuie spus că, la fel ca dealul Arsenalului, Piaţa Unirii (deci şi hala) a fost, tot timpul, vizată în vederea realizării unor proiecte urbanistice ambiţioase.

În principalele ziare ale vremii, Scânteia şi România liberă, mai tot timpul când se scria despre schimbări şi evoluţii în înfăţişarea capitalei, găsim şi asemenea „semnale” evidente.

În 1966, de exemplu, vicepreşedintele Comitetului executiv al Sfatului Popular Bucureşti, referindu-se la sistematizarea pieţelor agroalimentare, afirma răspicat „… Piaţa Unirii va fi în viitor desfiinţată…”

 

În acelaşi an, 1966, şeful sectorului sistematizare al Institutului „Proiect” Bucureşti, arh. Traian Stănescu:

… precum şi arhitectul-şef al oraşului, prof. Horia Maicu…

… vorbesc, şi ei, despre viitoarele schimbări din Piaţa Unirii.

Iată, de exemplu, şi cum arăta macheta hotelului „România” proiectat a fi amplasat în… Piaţa Unirii.

Iar peste doi ani, în decembrie 1968, arh. Ghe. Săsărman, în articolul „Arhitectonica bucureşteană pe axul Dâmboviţei” din ziarul Scânteia, (re)aminteşte şi el de plănuita sistematizare a Pieţei Unirii.

Deci, încă din acea perioadă existau concret şi se discutau diverse variante (la nivel de proiecte, machete). Au urmat aproape două decenii în care direcţiile de dezvoltare ale oraşului au vizat alte priorităţi (platformele industriale, marile cartiere de blocuri de locuit, elemente de infrastructură, mari obiective social-culturale etc). A venit şi cutremurul din martie 1977 care a afectat serios multe zone din centrul oraşului şi a căror refacere a trecut pe prim plan. Se pare însă că îngrozitorul seism a deschis şi „apetitul” lui Ceauşescu pentru realizarea noului centru civic.

În această perioadă şi Halei Centrale i-a fost schimbat profilul: din hală de carne, în magazin cu autoservire, un fel de supermarket.

Având în vedere cele de mai sus, dar mai ales conjunctura acelei perioade, era clar că demolarea halei centrale nu putea fi oprită. Că putea fi, de exemplu, dezasamblată şi refacută în altă parte, asta e o altă poveste.

Am să închei preluând de pe facebook un comentariu foarte interesant (dacă ar putea fi şi dovedit) legat de acest subiect:

„Când s-a dărâmat Hala Mare (Hala Ghica), autorităţile comuniste au vrut să o dea la fier vechi, dar o societate belgiană a aflat, şi a obţinut permisiunea să transporte pereţii într-un oraş din Belgia, unde, zice-se, au reasamblat-o”!

Miercuri, 23 August 1989, ultima defilare…

După o săptămână de la vizita făcută pe 17 August de Ceauşescu pe şantier, s-a decis ca tradiţionala defilare să se deruleze pe Ştirbei Vodă, prin faţa clădirii care ar fi trebuit să fie, la final, sediul Muzeului Naţional de Istorie al Republicii Socialiste România (actuala Casă Radio, desfigurată aiurea de aşa zişii investitori care s-au perindat pe acolo).

  

Articolele din presă aveau să apară în „Scînteia” de vineri, 25 August.

Monumentul Eroilor Patriei – 60 de ani

scris de Ando

În ziua de sâmbătă 17 august 1957, pe dealul Cotrocenilor, în faţa Academiei Militare, a fost dezvelit Monumentul Eroilor Patriei.

Din câte se vede şi în fotografiile ziarelor de atunci, practic, monumentul nu era gata, iar pe postament a fost montată o machetă din ghips, realizată la scara 1:1.

Ulterior, în 1958, după turnarea în bronz, a fost montat monumentul final.

Grupul statuar central este încadrat de două basoreliefuri circulare.

Chiar dacă solemnitatea dezvelirii monumentului precum şi comentariile din presă au purtat amprenta politicianistă a acelei perioade, trebuie remarcat că autorii (fiind vorba de o operă colectivă) au reuşit să realizeze o lucrare onorabilă şi sobră care, tocmai de aceea, a rezistat păstrându-şi mesajul în timp.

La fel de important este de menţionat că, din punct de vedere urbanistic, peste numai doi ani, aşa cum am scris aiciîntreaga zonă, care prin 1941 arăta astfel

 

… avea să se schimbe substanţial, reuşind totuşi – în opinia mea – să rămână una din cele mai frumoase şi aerisite „deschideri” ale oraşului.

 

Surse foto: ziarele „Scânteia” şi „România liberă” din 18 august 1957 și pagina de facebook „Romania in WWII-Photos”

O precizare

scris de Ando

Mai întâi, o fotografie din Ianuarie 1961:

Apoi, două fotografii culese din arhiva Agerpres – una din 1967 cu o porţiune din piaţa Operetei (fostă piaţa Senatului) văzută de sus, iar a doua realizată în august 1973, când, în prezenţa secretarului general al ONU, Kurt Waldheim, aceeaşi piaţă a fost botezată „Piaţa Naţiunile Unite”.

 

În ambele imagini, am marcat coronamentul aflat atunci pe acoperişul blocului de pe Calea Victoriei nr. 1.

De ce? Pentru că am citit, pe net, destule comentarii care afirmă că acest coronament a căzut la cutremurul din 4 martie 1977. Între timp, am găsit şi am socotit util să postăm, în acest context, fotografia şi textul însoţitor, publicate în ziarul „România Liberă” din 7 Aprilie 1977, deci la o lună după nefericitul eveniment.

Aşadar, acel ornament nu căzut la cutremur ci a fost desfiinţat ulterior.

Otrăvirea de la „Filantropia” în presa vremii

Cu 70 de ani în urmă, „România Liberă” din Iulie ’47 vorbea despre un șir de greșeli din spitalul „Filantropia”…

… căci nimic – dar nimic!nu-i nou sub soare.

Şi totuşi, Tolbuhin?

scris de Ando

17 Octombrie 1949. Moare mareşalul Tolbuhin, unul din cei mai importanţi comandanţi de atunci ai armatei sovietice. În contextul istoric binecunoscut din ţară, la numai o săptămână distanţă, conducerea Capitalei hotărăşte schimbarea numelui bulevardului Pache Protopopescu în Mareşal Tolbuhin.

În anul 1951, foarte aproape de intersecţia cu şoseaua Mihai Bravu (Piaţa Iancului) se realizează şi un părculeţ având accesul principal din bulevardul amintit. Părculeţ botezat, fireşte, Tolbuhin.

După Decembrie 1989, bulevardul îşi primeşte numele înapoi dar, părculeţul amintit rămâne o lungă perioadă fără nume.

Şi iată surpriza. Recent, primăria sectorului 2 a decis ca părculeţul să revină la denumirea de… Tolbuhin?!

Greu de înţeles, greu de comentat.

Bucureștiul modern în presa vremii

… zice la ziar – „Scînteia” din 11 Decembrie ’67. Ideea de-a rade dealul Uranusului apărea și-atunci; și apăruse și-nainte de Război:

cum se pot efectua lucrările de construcții – în presa vremii

… taman ce-am văzut cum haosul ne-a fost ceva obișnuit, și-n vremurile pe care le-am crezut ferice. Haos e și azi. Dar ce haos trebuie să fi fost după Război, cînd toate se-ntorceau și se răsturnau! Iată un mic articol din „România Liberă”. Se petrecea-n ’49.

Nenorocirea de la Cotroceni în presa vremii

Mare fast, mare sărbătoare! Pe 8 iunie 1936 – pica într-o zi de luni – toată Țara sărbătorea Restaurația.

N-avea-ncotro; ne aflam în dictatura a lui Carol al II-lea și ziua asta marca întoarcerea regelui la putere din urmă cu șase ani.

Ca oaspeți de onoare veniseră capii statelor Micii Antante din care făcea parte România – președintele cehoslovac și prințul regent jugoslav.

Pe cîmpul din spatele Cotrocenilor – pe unde-or fi azi căminele de vizavi de Apaca – s-au ținut demonstrațiile Strajei Țării. Lume, ca la urs: mereu bucureștenilor le-au plăcut distracțiile și serbările!

S-au construit mari tribune din lemn pentru curioși. Una – în plină demonstrație – s-a dărîmat.

Au murit trei oameni (cunoaștem numele funcționarului Anton Vartonovici și al căpitanului Ioan Zamfirescu) și spre 400 au fost răniți destul de grav – necesitînd spitalizare; alți 300 au scăpat cu zgîrieturi și sperieturi (în tribună – după măsurători – mai mult de 1800 de oameni n-ar fi încăput).

De ce? D-aia, pen’că fușereala ne-a fost și-atunci caracteristică, deși ne-am obișnuit să privim cu nostalgie vremurile frumoase din trecut.

Primarul Alexandru Donescu n-avea, însă, nici o grijă – vinovați se vădeau ajutoarele sale, Vasile Vasilescu și Alexandru Popescu-Necșești: ei semnaseră.

Comisia Minsterului de Interne descoperea, la cald, că avizele tehnice fuseseră false; că materialele folosite vechi și de slabă calitate; că antrepenorul Marin Druțu – constructorul tribunei care s-a prăbușit – nu avea autorizație pentru asemenea lucrări (era tinichigiu!) și că comisia de licitație ar fi-nchis ochii la asta. Tribuna n-a fost clădită pe tălpi, ci așezată direct pe pămînt, s-au folosit doar cuie la îmbinări și scoabele au fost mai subțiri decît trebuia. Ce mai, nici măcar nu fuseseră recepționate lucrările…

S-au operat, firește, arestări. Medicul Capitalei a fost decorat pentru felu-n care răniții au fost preluați și-ngrijiți în spitalele cele mari. Regele însuși – incognito și-n civil – i-a vizitat pe răniții de la Spitalul Militar (acolo au fost cei mai mulți internați), interesîndu-se starea lor. A aruncat o privire pe plăcile lor radiografice și i-a tratat cu țigări și șocolată. Rămăseseră pierdute peste o sută de pălării și berete, plus pantofi stingheri, umbrele, rujuri, piepteni, oglinzi…

 

Ecourile-s înfățișate-n edițiile ziarului „Adevărul” din 12 și 13 Iunie. Imaginile – proaspete – vin din „Realitatea Ilustrată” apărută chiar pe 10; o săptămînă mai departe, revista publica altele:

 

Au trecut ani…

În 1940, regele era pe făraș. Se simte din spicuirile publicate în „Urbanismul”, monitor al Uniunii orașelor din România; în fapt, un periodic în care Cincinat Sfințescu își publica ideile. Era cunoscută ciuda profesorului față de megalomania lui Carol al II-lea și a administrației bucureștene care-i cîntase-n strună.