despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Opera Română în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Opera: n-aș zice că-i o clădire taman frumoasă, dar… ne-am obișnuit cu ea, așa cum e.

 

Să vedem mai multe despre cum a apărut; și a-nceput s-apară încă din „arșița soarelui de vară” din ’51, cum ne zice articolul ăsta din… iarna lui ’52, din „Scînteia”

„Teatrul Muzical”, cum găsim numită clădirea, se-nălța ca-n poveste pe „locul viran din preajma Cotrocenilor” unde – ani înainte – visaseră alții Gara Centrală; dar ziarele publicau, deocamdată, doar machetele; vedem și alte construcții-n lucru, cum ar fi Radiodifuziunea ori Studiourile cinematografice de la Buftea.

 

Pe final de an, „România Liberă” ne poftea la o călătorie-n timp, să vedem cum va arăta noul ’53 – „al treilea fiu al cincinalului”, care venea „cu privirea ageră, plină de visuri înaripate” – Canalul, termocentrala de la Doicești, „cetatea luminii” de la Bicaz se mai apropiau cu un pas de realitate; iar Opera-și va fi deschis porțile.

Timpul n-avea răbdare. „Teatrul Muzical” trebuia deschis în vară, deși constructorii se-apucaseră de el, cu doi ani înainte, cu gîndul de a-l termina cu ocazia aniversării Revoluției din Octombrie – adică-n Noiembrie, pe 7. Dar la ușă bătea Festivalul Mondial al Tineretului din August, precedat de Congresul aferent. Pas cu pas, mai primeam cîte-o veste bună, iar imaginile de la locul șantierului luau locul schițelor și machetelor.

 

… iar vara… gata!

  

Și cam asta a fost; lucrurile au intrat în normal – iar în Ianuarie ’54 Teatrul de Operă și Balet își putea deschide, oficial, noua stagiune în casa cea nouă.

… în zilele noastre, în fața Operei e șantierul magistralei de metrou din Drumul Taberei.

 

din zbor

… pe „Agerpres”, în secțiunea de documentare, s-a-nceput un soi de rubrică zilnică: „Bucureștiul în imagini”. La ce arhivă uriașă zace la agenția noastră de presă…

Festivalul mondial al Tineretului în presa vremii

pregătit de Ando și HM

August 1953: la București se ține Festivalul mondial al Tineretului. Ce chin pentru o Țară care-și revenea greu după Război, foamete și instaurarea comunismului.

Dar Bucureștiul s-a pus la cale cum se cuvine: era o sărbătoare și orașului ăsta mereu i-au plăcut sărbătorile. Parcuri, stadioane, cvartale noi pentru oaspeții din 106 de țări.

Am văzut – pregătirile-ncepuseră încă din vreme:

Așa că, pe sfîrșit de Iulie, primele vești bune apăreau: Teatrul din Bucureștii-Noi, Stadionul 23 August, Opera Română erau cîteva din reperele bucureștene de fală, proaspăt terminate. „În basmele copilăriei am auzit cu toții de palate care cresc din pămînt peste noapte și niciodată n’am crezut că această plăsmuire de vis poate fi atît de aproape de realitate. Stînd în fața impunătoarei construcții a Teatrului Muzical, acest lucru ți se pare ușor de înțeles și gîndul  te poartă la imaginea uriașului din poveste care a creiat aceste palate. Acest uriaș este poporul nostru liber…”

Deci duminică, pe 2 August, în arșița verii, jocurile puteau începe: „de zile în șir, mii de tineri veniți din cele patru zări ale pămîntului poposesc pe aerodromurile, în gările și în porturile patriei”.  La tribună – toate înaltele oficialități, bașca patriarhul.

    

Descrierea festivităților de deschidere și-a atmosferei din Capitală face toți banii: „Iată negri din Camerun, Nigeria, Senegal și alții din nemărginitele întinderi ale Africii, primiți de spectatori cu urale. Tineri brigadieri, constructori ai stadionului, rup rîndurile și îi îmbrățișează… Defilează compozitorul Ciu Vei-ci, scriitorul Con Yo-pao, fruntașul în producție Lin Li-fu… Spectatorii primesc cu simpatie pe tinerii înalți și blonzi care poartă drapelul Marii Britanii… Trec delegații eroicului popor coreean – delegați ai celorlalte țări le aruncă flori, îi poartă pe umeri… Reprezentanții acelor milioane de tineri americani care nu vor să aibă soarta celor căzuți în Coreea…  Fețe zîmbitoare privesc spre Ahmed Mohamed Saed, delegat al tineretului din Sudan, care a ridicat un băiețel în brațe. Săndel, care nu știe încă să vorbească, își exprimă bucuria printr-un gîngurit… Strigăte de surpriză izbucnesc din toate piepturile cînd artista mongolă Țogzolma începe să cînte cu mult foc pe românește «S’a gătit badea de nuntă»… ”

Festivalul – aflat la a patra ediție – s-a ținut pînă pe 14 August. A fost înfățișat amplu-n ziar; din cele patru pagini, citeai cel puțin două cu relatări, impresii, rezultate și prostii precum cele scrise de Deșliu: „Cu cîtă fantezie și ingeniozitate au lucrat decoratorii la pregătirea parcului pentru carnaval! Iată un chioșc unde poți să-ți astîmperi foamea; nu-i nevoie să ceri lămuriri suplimentare asupra alimentelor, pentrucă decorul vorbește dela sine; deasupra chioșcului tronează o enormă halbă de bere încununată de doi crenwurști rotofei, atît de bine executați că-ți lasă gura apă numai privindu-i. În dreapta e un indicator de băuturi: un cangur cu un pui în săculeț. Avînd în vedere că printre participanți la carnaval sunt și copii, indicatorul dă îndrumare precisă consumatorilor: tata cangur golește cu poftă o sticlă de bere, în timp ce puiul soarbe lapte din biberon. Uite și o morsă foarte însetată: colții cei lungi o împiedecă să bea din pahar așa că morsa trebuie să se folosească de un pai.”

Cu toate, toate astea, zice-se…  „niciodată n’a fost Bucureștiul atît de frumos, atît de plin de viață”.

    

Ani mai tîrziu, Bucureștiul urma să fie gazda altei manifestări similare, tot un soi de Olimpiadă sărăcăcioasă: Universiada din 1981.

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (IV)

Socotisem că-ncheiasem căutările după felurite chioșcuri vechi bucureștene. Dar am luat-o iar la picior printre poze vechi, după ce-am revăzut imaginea asta:

… un chioșc pe Calea Victoriei, la interescția cu Lemnea – pe acolo trecuseră nu trolee, ca azi, ci tramvaie; se vede gardul aparent de șantier al fostului Minister al Construcțiilor de Mașini, clădire demolată în zilele noastre (încă nu e nimic în locul ei), deși părea așa de solidă-n aparență. Pesemne că le vremea aceea se lucra la amenajarea clădirii pentru a fi folosită de Minister, fiindcă alta-i fusese destinația, dar și uzul în anii ’50 – cine știe?

Așa că ne-am gîndit iar să plecăm la vînătoare. Am mai dibuit imagini și prin cărțile „Din Bucureștii de altădată” a lui George Potra și „Bucureștii vechiului regat” de George Costescu; pe pagina de facebook Bucureștii în imagini; din albumul de Flickr al lui colin 2door; dintre fotografiile lui Willy Pragher și pe blogurile cu atîta muncă-n spate Turist în București și Orașul lui Bucur.

… niscaiva chioșcuri pe care nu le-am văzut pîn-acum; la Colțea, pe colțul de lîngă clădirea veche a Bursei, la SfîntuGheorghe

    

La Sfînta Vineri – la uitata hală de vechituri precum și la fel de uitata Primărie neagră; pe nou-deschisul Lascăr Catargiu; la dispăruta biserică Enei de lîngă dispărutul bloc Dunărea; pe Traian colț cu Pache – e și azi un chioșc acolo

    

Lîngă Stavropoleos, probabil pus temporar pentru a ilustra atmosfera veche a vreunui film:

La Izvor – ce iureș, ce frumoasă aglomerație!

Piața Senatului – azi, la „Națiunile Unite” – prilej nu doar să vedem configurația zonei înainte de amplasarea planșeului, dar și să urmărim evoluția modelelor de chioșcuri în timp..

 

Revedem – în alte unghiuri și poate-n alte amplasamente – chioșcuri despre care deja am pomenit. Cele de la Ateneu… vechiul Palat al Poștei…  Piața Victoriei

   

Halele, Piața Sfîntul Anton

 

De la Universitate-n jos…

     

Desigur, nu orice chioșc e neapărat de ziare ori de tutun; poate fi de bilete sau s-adăpostească altă activitate.

Și, la sfîrșit, obișnuita curiozitate – unde-o fi fiind fost chioșcul ăsta, surprins în anii ocupației germane din Primul Război? Dar ăst’lant, în piața asta așa animată? De ultimul nici nu mai întreb.

  

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Planul de reconstrucție socialistă a orașului București în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Pe 13 ale lui Noiembrie, în 1952, s-a ținut ședința Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.

Viitorul dezvoltării Capitalei noastre a fost în discuție „pe baze științifice, socialiste”, nu altminterea.

Întreaga hotărîre apărea pe larg pe 14 în „România Liberă”. Nu-i mare lucru de spus. Îngroșîndu-se greșelile și excesele perioadei burgheze, era vremea… să fie bine!

Deja Bucureștiul începuse – după Război – să se dezvolte „pe baza experienței sovietice”. Acum era însă vremea marilor proiecte: metrou, Dîmbovița navigabilă…

… dar și alte obiective sportive – precum Marele Stadion – ori culturale – Opera, teatre, cinematografe. Sigur că era nevoie de ele; sigur că se construia repede; dar graba era justificată și de evenimentul ce urma să se țină în August, anul viitor: Festivalul mondial al Tineretului. Capitala trebuia să aibă cu ce să se fălească și vom vedea mai multe… curînd.

Dar – întorcîndu-ne la „reconstrucția socialistă” a Bucureștiului – era firesc ca după expunerea deciziilor, acestea să fie și înfățișate, pe-nțelesul tuturor, în presa centrală. Desigur, articolele ce urmau să apară în zilele de 16, 18 și 20 Noiembrie erau mai mult cu lozinci și cu fantezii… „Moscova, dragul tatii, e cel mai frumos oraș de pe fața pămîntului! Acolo am văzut eu, cu mulți ani în urmă, multe din lucrurile care ne-au inspirat să facem ceeace întîlnești azi aici, în București, și nu te mai miră deloc…”

   

Dacă e să le dai crezare, Bucureștiul de-acum 65 de ani urma să fie nu micul Paris, ci mica Moscovă: „Sgîrie-norii New-Yorkului, acest produs al concurenței capitaliste, stau lipiți unul de altul iar străzile nu sînt decît defileuri înguste, unde nu pătrunde niciodată soarele… arhitectura aceasta reflectă lipsa de idei a capitalismului,  exprimă dușmănia lui față de om, înăbușă omul, sfidează tradițiile culturale ale omenirii”.

Doar că o oareșce înțelepciune și – poate – o-ncăpățînare neaoșă a lăsat să se-așterne praful peste închipuirile sovietice, mai ales că Stalin urma să dea ortu’ popii peste juma’ de an. Cu toate marile construcții ce urmau să ne schimbe orașul în deceniile imediat următoare, vedem că dezvoltarea a păstrat, cumva, ideile lansate înainte de Război. Poate și pentru că școala urbanistică și arhitecturală nu ne fusese chiar de lepădat. Bucureștiul a putut fi distrus de-abia începînd cu sfîrșitul anilor ’70, cînd s-au împuținat legăturile nemijlocite cu vechile generații de profesioniști.

de-a cîrciumarii… în presa vremii

… ca gen jurnalistic, foiletonul a degenerat în anii socialismului; dintr-o rubrică ținută cu har și haz de scriitori și reporteri, a ajuns un soi de pastilă chinuită care nu putea fi articol, nici caricatură nici măcar un soi de pamflet

Dar în ’45, foiletonul încă era simpatic, cu toate că-n spatele lui se-ntrevăd lipsurile și greutățile vremii. Avea să fie mult mai rău; și nu doar pentru crîșmari

„România liberă” – 22 Septembrie 1945.

rime din presa vremii

de Ando și HM

Reclamele au căutat mereu să-ți gîdile urechile frumos – însoțite de-un vers ori vreun acord muzical ți se culcușesc în minte mai dihai.

Găsirăm și noi cîteva, pe ici-pe colo și vi le-nfățișăm.

Băncile și-au făcut întotdeauna reclamă, și cînd sistemul bancar era etatizat și reprezentat numai de C.E.C. – chiar și-n interiorul unui libret de economii din 1946 găseai niște versuri! Copiii au avut și ei, generații-ntregi – pe dosul caietelor de școală – scris îndemnul „azi la CEC un leu depui, mîine el va face pui”….

Omul a avut mereu plăcerea să se vînture. Chiar dacă visul unei mașini era așa departe, la fel de departe ca și cîștigul la loto

Trebuia să te mulțumești cu motoreta „Carpați” – un vehicul excelent, oricît ai fi de exigent. Prindea chiar și 60 la oră (la vale) așa că… de la Cluj pîn-la Cosntanța… ușor parcurgeai distanța! În aprilie 1968 „Crăpațiul” se vindea cu 4200 de lei, dar mai tîrziu – în iunie – se găsea la prețul redus consistent de 3400! Ca să ne dumirim mai binișor de cum urmau prețurile să crească-n epoca socialistă, Mobra – urmașa motopîrțetei „Carpați” – se vindea cu 7800 de lei zece ani mai departe. Era bine, nu?

Ca să nu mai pomenești de faptul că – pe măsură ce lipsurile se-ntețeau – s-a terminat și cu plata în rate pentru mobilă, electrocasnice: regimul avea nevoie de bani – banii jos; nu mai mergea pe-ncredere.

Versuri se făceau și la… sticle goale. Din resurse care zac, se fac cadouri care plac și Predînd și sticla și borcanul, se-ntoarce în casă banul!

 

Sandalele „Plastin” fac pasul lin; deșteptătorul „Victoria” nu greșește – la timp el te trezește; iar mașina „Alba-Lux” e ideală pentru cine-n casă spală.

  

Versurile mergeau și la atenționările rutiere: dacă treceți doar pe-aici, veți ajunge și bunici!

… iar apa minerală era băutura ideală – și vedem și cîte feluri de apă se găseau în 1965 (că tot ne-nșira Ion Pribeagu cîteva mai deunăzi: Malnaș, Căciulata și Matild)

Sigur, cu cît ne-ntoarcem mai mult în timp, dăm peste versuri mai dedicate cauzei, nu consumului: pămîntul la timp semănat asigură un rod bogat…

Despre reclame și viața vremurilor, găsim mai multe în articolele următoare:

Cișmigiul în presa vremii II

… pîn-la primăvară… of, cît mai e! Da’ și cînd o da Soarele și-or ieși florile-n Cișmigiu… ce boierie!

Pîn-atunci, o poezie de Ion Pribeagu – a apărut în „România” din 12 Iulie ’48.

 

Am mai văzut ce-a scris și Ana Blandiana despre Cișmigiu. Iar Nell Cobar l-a portretizat așa bine pe Pribeagu…

Rumänischer Lloyd

Pe Brezoianu 12, cum mergi spre Cișmigiu, o casă aproape căzută. Trecusem pe lîngă ea de sute de ori fără să văd ce scrie deasupra ușii.

 

Rumänischer Lloyd, asta scrie. A fost un ziar – nu-i vorba de transport, navlosire ori asigurări maritime. O oareșce legătură este: numele celebrei liste a vaselor aflate pe mări și oceane – Lloyd’s – ajunsese sinonim în secolul al XIX-lea cu cel de publicație, gazetă. În Biblioteca Academiei aflăm cînd a apărut ziarul nostru – din 1884:

Redacția s-a tot mutat de colo-colo în timp, după cum se vede din anuarele editate de Carol Göbl, rămînînd însă cam prin aceeași zonă geografică – mic „city” tradițional și al presei bucureștene: Vestei (azi Ion Ghica), Hanul cu tei, Silfidelor, Calea Victoriei…

Și, cum nu-s noi sub Soare nici furtișagurile… intelectuale, găsim în „România economică” de la 1899 o semnalare cum că „Rumänischer Lloyd”… ciordea.

din zbor

de Ando și HM

În aprilie ’39, „Ilustrațiunea Română” publică un articol despre frumusețea parcului Herăstrău – la vremea aceea numit Carol al II-lea -, bătînd obrazul bucureșteanului că nu-l apreciază cum se cuvine, fiindcă „se bucură numai cîteva doamne venite să facă mișcare pentru siluetă și cîțiva copii din împrejurimi”

Asanarea Colentinei îl înfrumusețase enorm (întrecea „cu mult” Hyde Park ori Jardin du Luxemburg, așa zicea articolul), dar încă era un parc tînăr, fără umbră ademenitoare.

Azi lucrurile s-au schimbat, știe orișicine. Herăstrău-i plin, chiar și-n zilele potrivnice plimbării. Cine mai are vreme să se uite de-i frumos ori urît? – oamenii-s atît de setoși de-o gură de aer. Herăstrăul e mult în urma vremii. Funcționalitatea-i șubredă; iar frumusețea… mă tem că frumusețea nu mai e vreo fală; deși n-ai cum s-o ocolești.

Pozele-s mai vechi, fiindc-am uitat de ele.