despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o dimineață încîntătoare-n sectorul 5

Ce bucurie, să te trezești într-o dimineață-nsorită de toamnă și să ai surpriza nemaipomenită să găsești un lucru făcut frumos!

… și cît de frumos arată acum „Trafic greu”, cu șinele de tramvai proaspăt îmbrăcate-n iarbă verde!

Acțiunea continuă pe Rahova și Ferentari. E primul lucru frumos care se-ntîmplă-n sectorul 5 după atîția și atîția ani.

Nu poți să te faci că nu vezi!

„Sectorul 5 la 50 de ani”

… una din cele mai prostești mîndrii este aceea de apartenență la ceva artificial.

Cum ar fi – cel mai nimerit exemplu! – mîndria de-a te ști locuitor al unui… sector.

Sectorul e o găselniță artificială, o invenție care-a fost gîndită să ușureze actul administrativ… și atît!

E de-ajuns să privim istoric chestiunea; în ultimul secol Bucureștiul s-a văzut împărțit ba în patru sectoare, ba în opt, ba în șase!

Că, în timp, mici vătafi s-au cocoțat pe piedestalul șubred de primar de sector, asta-i altceva.

M-a pufnit rîsul aflînd că Primăria Sectorului 5 – negăsind altceva mai bun de făcut – se ocupă de un eveniment public numit „zilele sectorului” (pe care, ca de obicei, nu-l promovează nicăieri, că oamenii nu-s importanți) în care bate monedă pe… semicentenarul sectorului.

… uau! Sectorul 5 la 50 de ani! E ceva ce nu se poate lăsa nesărbătorit.

Numai că e suficient să ne uităm un pic în urmă – 50 de ani nu-i cine știe ce mare distanță! – ca să vedem că în 1968, atunci cînd raionul Nicolae Bălcescu se transforma în sectorul 5…. acel sector 5 nu era decît sectorul 4 de azi!

Iar sectorul 5 de azi… era atunci sectorul 6!

Vrem să-i acordăm sectorului nostru o umbră de istorie?

Ori socotim că a fost creat în 1950, cînd raionul Vladimir Ilici Lenin a fost înființat cam pe locul unde e azi sectorul…

Ori serbăm anul 1979, cînd sectoarele Capitalei s-au restrîns de la opt la șase, ocazie cu care fostul sector 6 devenea 5.

Sectorul 4 e tot mai bîlci!

Excesul e unul din cele mai mari defecte ale primarilor „gospodari”. Rar dai de cîte unul care chiar știe cînd să-și pună stavilă avîntului.

Cu toate ale lui, îl socotesc pe Robert Negoiță un primar bun, care-a adus un cîștig locuirii în sectorul 3. Ce e bine în sectorul 3 e că primăria a-nțeles să se-oprească la un moment dat, să nu îngrămădească obositor piesele de mobilier urban; să lase oarecum impresia de spațiu-n care se poate respira.

Cînd treci, însă, granița-n sectorul 4 te iei cu mîinile de cap. Primarul Băluță-i un continuitor strașnic al lui Piedone.

Pot să-i număr o sumedenie de idei bune, o droaie de proiecte ce îmbunătățesc viața oamenilor, mă bucur să văd artere-ntregi aduse, elegant, la un nivel plăcut.

Și – în același timp – toate, toate astea zdrobite, nimicite, turtite sub mii de stîlpi, ghiulele de piatră, lanțuri, fîntîni, garduri bălțate, spoturi colorate.

Și dacă, în timpul zilei, parcă nu ți se parte într-atît de obositor ce se petrece-n spațiile publice refăcute de Băluță în sectorul 4 (care măcar par, deocamdată noi și curate), peste noapte se schimbă calimera.

Cu toată revărsarea falsă de lumini și luminițe, străzile-s, în realitate, chioare. Spoturile montate sub copaci aruncă umbre nefolositoare; semnele de circulație au fost „îmbunătățite” cu leduri – de-a dreptul ilegal!! -; și pretutindeni luminile-s doar făcute să pună ceva în evidență, nu să lumineze.

Pe bune: cînd te plimbi seara-n sectorul 4 nu te simți în oraș – acolo unde locuiesc oameni! – ci undeva la bîlci la mare, acolo unde oamenii-s veniți să se-nghesuie la distracție, la consum, la hăhăială.

Rămîi c-o impresie îngrozitor de apăsătoare.

Băluță nu știe – nu poate – să-nțeleagă unde să se-oprească.

deci, e Bucureștiul „sacrificat”?

E o-ntrebare legitimă, indiferent de cine-i ăla care-o pune.

E o-ntrebare pe care noi ne-am mai pus-o, întrucît am văzut din partea autorității centrale a Statului dezinteres față de nevoile Capitalei. Și nu doar în istoria recentă.

Nu încape îndoială că Bucureștiul nu e ajutat, ba chiar că i se pun bețe-n roate.

Numai că…

Faptul că Bucureștiul joacă prost nu-i un pretext să se miorlăie că-l fură arbitrul, cum s-ar zice.

începe treaba

Ca să nu mai poată zice nimenea că la noi, în sectorul 5, nu se face nimic, primăria s-a apucat de ceva.

Știți, printre toate planurile frumoase pe care uneori chiar crede c-o să le facă, este și-acela de-a înierba liniile de tramvai construite cu pietriș.

Avînd, deci, atîtea planuri în cap, primăria din sectorul 5 nu s-a mai ocupat de chestiunile mărunte, acelea care ne ucid neuronii zi de zi: gunoaiele se strîngeau pe șine și așa rămîneau.

Dar de-acuma, gata!

Pe Calea Rahovei și pe Trafic Greu se mișcă lucrurile.

Se mișcă mai repede ca viteza tramvaiului cînd stă-n stație!

… înaintea pusului ierbii și gunoaiele și bălăriile au fost acoperite c-un strat de pietriș fin: deja arată frumos și elegant, așa cum noi – oamenii din sectorul 5 – merităm.

un praf cumplit

Nu merg des în parcul Sebastian, deși mi-i la o aruncătură de băț.

Mi se face greață de mizeria în care zace!

Fîntîna… nu mai funcționează; e astupată.

Iarba… s-a ars – trei sferturi din spațiul verde e numai țărînă, pămînt bătătorit. E mai multă iarbă-n țarcul dulăilor decît în preajma locurilor unde se joacă copiii!

Cînd treci pe aici te uluiește ceața care-nconjoară parcul.

Doar că nu e ceață; și nici dulcea lumină a-nserărilor de toamnă: e praf, un praf cumplit.

E mai mult praf în Parcul Sebastian decît pe șantierele din preajma Bucureștiului.

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.

rostul prefectului

… păcatele tinereții! Învățam dreptul și ajunsesem la ramura sa administrativă: cea care se-ocupa de primar, de consilii, de președinți de consilii, de prefect – de ce fac și de raporturile între ei. Multe am uitat de-atunci, dar nu și faptul că n-am reușit niciodată să deslușesc în totalitate rostul prefectului.

Pe scurt, el e reprezentantul Guvernului în teritoriu.

Are o putere – cui nu-i e frică de prefect? – dar, fiind numit, e și dat jos cu cea mai mare ușurință; nu-i nemuritor ca un președinte de consiliu județean.

Să fim sinceri și să-ncercăm să ne-aducem aminte de vreun prefect celebru; de vreunul care-a intrat în istorie făcînd ceva… n-o să ne iasă.

Toată lumea știe cine-i primar în Capitală; dar prefectul rămîne un anonim.

Sigur, are niște „atribuții” – verifică cumva legalitatea actelor primarului. Și prin el administrația locală găsește o cale mai lesnicioasă de-a accesa anumite resurse centrale; merită să-l ai de partea ta.

Are, din păcate, și niște lucruri concrete de făcut: de pildă, de prefectură ține buna funcționarea a serviciilor de pașapoarte, de înmatriculări și de permise de conducere: adică exact acele servicii unde cetățeanul este cel mai umilit.

Scriu asta în urma știrii că noul prefect al Capitalei e o duamnă – ați ghicit, chiar una din anturajul duamnei primar.

… bine nu-i: dar eu, dac-aș fi primar, mi-aș da o mînă și-un picior să am prefectu-n buzunar.

Fără să discutăm deloc despre actuala administrație bucureșteană, trebuie să punem lucrurile la locul lor: instituția prefectului, atîta vreme cît nu ajută comunitatea locală, e cu desăvîrșire inutilă.

valorificarea rocadelor

Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.

De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.

Ce-nsemnează asta?

Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui.

De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.

De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?

Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…

De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.

Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?

Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.

Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!

Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.

Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.

Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.

Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

timpul sectorului 5

Joi, 5 iulie – iulie 2018.

Fapte!

„Startul lucrărilor de reabilitare a Pieței Rahova – sediu occidental pentru Piață, Economat, DITL și Poliția Locală”…

Fapte, nu vorbe!

Pentru că vorbele le-am auzit pe 26 iunie – doar că iunie 2017:

„De asemeni, cred că în jurul datei de 15 august, dacă procedurile se derulează normal, vom putea începe refacerea Pieței Rahova, amenajarea Pieței Rahova și crearea acelui sediu pentru D.I.T.L. la etajul 1”

Te-apucă rîsul, te-apucă plînsul. A trecut un an de la fapte la vorbe; așa că de-acuma știm cît durează să se facă ceva în sectorul 5.

La orice promisiune adăugăm un an; și dup-aia începem să ne uităm în jur dacă s-a ținut de ea.