despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

La școala 141 nu se-ntîmplă nimic!

Acum un an – fix un an! – se prăbușea o bucată dintr-un tavan al școlii 141 de la noi din Rahova. N-a pățit nimeni nimic – slavă Cerului!

După scurtă cîcîire administrativă, Primăria sectorului 5 a găsit că cea mai bună soluție e să se demoleze școala, întrucît e veche și-i mai bine să se construiască alta-n loc. În seninătatea ei, mai și zicea c-o să fie gata – atenție mare-n fundu clasii, băi! – chiar pînă-n 2019 !!

Au mai urmat alte cîcîiri – știți, legate de acte, transfer de responsabilități și așa mai departe, căci demolarea și construirea nu țin de sector, ci de mai sus.

Azi, după un an… avem vești!

Adică… avem vești că n-avem nici o veste: nici una.

Nu s-a demolat nimic, nu s-a făcut nimic.

NOI nu facem așa!

Cu siguranță oricine se poate întreba – și-i îndreptățit s-o facă – de ce n-avem aplecări să-njurăm Administrația locală bucureșteană…

În fieștecare zi găsim cîte ceva care să-i dovedească nepriceperea, lipsa de bunăvoință, neștiința și nepăsarea.

Știm ce-i rău și ce nu merge; știm ce nu face și – mai ales – știm de ce nu face, de ce nu vrea, de ce nu poate.

Și știm prea bine ce-ar putea și ce-ar trebui să se facă.

Știm mai bine decît am vrea că asta nu-i administrație – și mai ales că asta nu-i opoziție…

Dar ne-a ferit ăl-de-sus de voluptatea de-a zgîrma căcătul; de-a ne transforma-n mardeiași civici, în provocatori plătiți gata să lucreze și fără simbrie; de-a rage doar pentru c-avem gură…

În căutarea Adevărului – și nu a nevoii de-a avea dreptate – nu credem orice fiindcă doar vrem să credem.

… halal

… a venit și primăvara, s-a topit neaua demult.

A trecut și Paștele – cînd tot gospodarul, cît de mic, își face lună-n casă și-n bătătură…

Numai Primăria noastră nu-i în stare nici azi să spele noroiul întărit de pe trotuarul Căii Victoriei.

 

În weekendul ăsta frumos, cu atîtea evenimente publice frumoase care se țin fix pe-aicea, oamenii-s nevoiți să se bucure de ce se-ntîmplă-n Capitală tîrîndu-și picioarele prin praf.

nu-i bine nicicum

… omul nu-i niciodată mulțumit – dar, pe undeva, asta-i normal și-n firea sa.

A trecut și Paștele…

Cei ce-au stat pe-aicea, prin Oraș, s-au dus prin parcuri, la preumblare pe străzile goale; cînd li s-a luat de hălăduială, s-au tras prin malluri și pe la terase.

Nu putem zice că Bucureștiul s-a simțit într-un fel anume, anul ăsta, de Paște.

Au lipsit multe din decorațiunile și zorzoanele cu care ne obișnuisem; în afară de parcuri – unde se ițeau niscai ouă ornamentale – nu-ți dădeai seama c-ar fi o sărbătoare.

Sigur, nu trebuie să insistăm pe uriașul kitsch cu care toate intervențiile festive ale Primăriei împovărează Capitala…

Și mereu sîntem vehemenți cînd aflăm costurile acestui kitsch public…

Dar e rău și cînd se face, și-i rău și cînd nu se face.

Și-așa-i omul, deci: mereu nemulțumit.

ce-o fi aici?

… frumoasă clădire, nu-i așa?

O găsim peste drum de Cișmigiu, pe Bulevard.

Restaurată, curată – mai mare dragul s-o privești.

Și-o privești.

Chiar cu atenție – fiindcă este, desigur, Primăria mare: Primăria Capitalei.

Și, privind-o, îți dai seama că nu știi ce-i înăuntru.

Asta fiindcă nu scrie nicăieri!

Nici o inscripție pe frontispiciu.

Nici măcar o placă pe ușă.

Nici măcar o stemă a orașului.

De parcă ne-ar fi rușine. Sau poate doar sîntem proști – și cu asta, din păcate, nu ne e rușine.

concluzii după iarnă

A trecut Iarna; fiindcă nu sîntem chiar proști, încercăm să ne dăm seama cum a fost.

Sigur c-a fost mai degrabă una ușoară aici, la noi: pîn’de Mărțișor nici n-am știut ce-i aia zăpadă.

Firește, ăsta-i prilejul să ne dumirim că orice autoritate locală nu e-n stare „să se pregătească” nici pentru rău, nici pentru bine!

Fiindc-a fost cald și frumos, oamenii au ieșit la soare, la plimbare, la joacă și-n decembrie, și-n ianuarie, și-n februarie: orașul, însă i-a primit cu praf, cu jeg: fiindcă nimeni nu se gîndește c-ar trebui să se facă curățenie iarna…

Firește, mai apoi ne-a surprins iarna tîrzie: un martie nenorocit și ghebos.

N-aș zice că – pe numere mari – de’zăpezirea a fost nasoală; n-a fost. S-a lucrat binișor pe străzile mari, s-a intrat odată ce s-a putut și pe cele mici; se vede clar că toate resursele se alocă ținerii traficului deschis în condiții rezonabile, incluzînd aici o oarece grijă arătată celui nevoit să se folosească de transportul public.

Una din lecțiile iernii ăsteia e, însă, și ceea ce-și face omul cu puterea sa. Primăriile au cam lăsat din mînă unele instituții publice care se-obișnuiseră să stea, miloage, și s-aștepte să vie cineva să le dea zăpada!

Dar încă se lucrează cu hei-rupul prost, subotnicesc.

Încă se aruncă firimituri la cei mărunți – uite, în vremea-n care avem fel de fel de soluții care ajută la topirea zăpezii, noi dăm tot cu sare și nisip! Și unde? La școli, acolo unde trebuie să bifăm acțiuni ca să dea bine; prin alte locuri unde domnii din primării nu se cade să-și nenorocească pantofiorii și să murdărească mochetele se folosește clorura de calciu.

Încă se lucrează cu cel mai senin dispreț față de cei călăriți. Însuși Primarul de la sectorul 5 publică pe facebook – singurul său canal „oficial” de comunicație -, un film în care se vede un muncitor urcat într-o camionetă care aruncă pe jos material antiderapant cu lopata: o încălcare grosolană a legii și a normelor de protecția muncii.

Dar ce contează! Primarii știu prea bine că vine căldura și c-avem memoria scurtă; o să ne bucurăm de „curățenia de primăvară”, făcută cu-același hei-rup și de care trebuie să tragem pîn-la următorul prilej oficial de-a face curățenie.

din zbor

După cum știți, îmi place Dealul Mitropoliei. A păstrat frumusețea, a păstrat liniștea: încă.

De altceva-i vorba.

Poate v-aduceți aminte cum Piedone, pe vremea cînd era primar, a-nconjurat scuarul central al aleeii ce urcă aici cu un gărduț idiot.

Idiot și mai ales nefolositor: pe aici nu e trafic, nu e lume, nu e viață: care să fi fost nevoia de-a-ngrădi – nu știm.

Știm că rentează să pui garduri dar – mai ales, știm că cu cît e mai mărginit gospodarul, cu-atîta-i crește inima cînd ridică garduri și bariere.

Nu știu cînd și cum, dar gărduțul a dispărut.

Și-i mai bine; sesizabil mai bine.

Așa trebuie să fie peste tot.

Primăvară-n cartier

Se mișcă Rahova!

De vreo două săptămîni pîndarii veghează să nu se mai lase mașinile pe calea Rahovei, în preajma intersecției cu Sebastianul și Ferentariul.

Urmează sensuri unice, pe perechi, pe străzile dintre Sălaj și Rahova – nu că n-ar fi fost nevoie.

… o să mai fie și-n alte locuri aglomerate și-ncîlcite.

Să vedem.

deasupra tuturor

Acu’ vreo săptămînă doamna Primar și-a dat cu părerea că o soluție bună pentru legătura cu orășelul științei – Măgurele – ar fi un monorail. Treaba ei; treaba mea e să fiu atent la lucrurile grave, serioase și ascunse. La datu’ cu părerea mă distrez.

Știți: îmi plac ideile mari, îndrăznețe și făloase… dar înc-o soluție de transport în Capitală, a cincea? Cam mult: avem deja metrou, tramvai, troleu și autobuz.

Uneori, însă, și aiureala are-o parte bună: ne face să-ne aducem aminte că noi nu batem cîmpii. Dimpotrivă!

A fost odată ca niciodată o idee de zile mari: Adrian Crăciunescu, Andrei Popescu și cu mine ne-am gîndit care-ar fi cea mai bună soluție pentru transportul public din Drumul Taberei. Se-ntîmpla cu șapte ani în urmă.

Propunerea mea mergea pe ideea tramvaiului ce-ar dubla metroul (ce se construiește încă) pe ruta Ghencea–13 Septembrie–Unirii. Popescu a detaliat-o de minune. Propunerea lui Adrian renunța la metrou în favoarea unui monorail – și din nou Popescu  i-a dat viață.

Am făcut lucruri bune.

timorați și mediocri

Cred că nu-i o noutate.

Bucureștiul duce lipsă de multe. Ne lovește – întîi de toate – lipsa civilizației, a lucrurilor simple care ar trebui să meargă. Frapează neputința de-a face – și aici includ neputința și nepăsarea autorității dar și neputința și neștiința oricărei forme a opoziției.

Dar astea-s lucruri vizibile, clare, ce sar în ochi!

Ce nu vedem că lipsește – dar simțim – este măreția; puterea de-a deschide drumuri; de-a fi o Capitală!

Este imposibil să fim o Capitală dacă sîntem timorați și mediocri, nu-i așa?

Așa sîntem!

Ca să conduci – ca să ajungi undeva conducînd – trebuie să lași de-o parte frica; să nu te sinchisești de „ce-o să zică lumea”.

Bucureștiul și-a trăit momentul de glorie la-nceput de ani 2000, cu un Primar care rîdea-n fața oricui și care nu se temea să-și ducă la capăt ideile: în patru ani-jumate a tras afară Capitala din mocirla cleioasă în care adăsta; și încă vreo trei ani după ce n-a mai fost Primar, orașul a respirat și, mai ales, a visat la proiecte fezabile, la planuri ambițioase.

Nu-i nici o mirare că venirea lui Oprescu a fost însoțită de planuri ușchite! – ne-obișnuisem cu toții că putem face orice, dacă ne dorim.

Dar articolul ăsta nu e despre infrastructură, despre proiecte, despre investiții.

E despre altceva: despre motivul pentru care Orașul nostru-i așa de mediocru.

Fiindcă, încet-încet, a ajuns pe mîna mediocrilor, fricoșilor, nepregătiților, neștiutorilor.

Aștia-s oamenii care se tem să facă ceva, ca să nu rîdă lumea de ei că nu le iese.

Ăștia-s oamenii care n-au nici puterea, nici anvengura și nici… nonșalanța să conducă și să ducă Capitala undeva.

Mediocrii și semidocții se tem mereu. Se tem de Om, se tem de rîsul și de scîrba lui. Și de-aia tot ce vine de la ei nu poate fi decît pompos, găunos, festiv și oficial. Ei nu știu de nevoia de-a lua ceva ușor, de-a face ceva drăguț, de-a face ceva cu acea autoironie a omului deștept, umblat și bazat.

Uitați-vă-n jur: în București nu se mai țin de ani buni de zile evenimente publice controversate și interesante.

Arta, bunăoară, s-a refugiat prin subsoluri, hale și poduri. Da – am rîs și-am privit cu silă zeci și zeci de evenimente „artistice”… dar le-am văzut; le-am înțeles; le-am putut folosi mesajul.

Parade nu se mai țin; nici fel de fel de festivaluri ori zile ce marchează vreun fapt simpatic. Nici nu ne dăm seama cîte-au fost și nu mai sînt.

S-au stins prea multe lumini în Capitală.