despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

o mică chestiune de imagine

Așa cum știm, acum aproape două luni Regia de transport din Capitală a devenit, în sfîrșit, istorie. Avem S. T. B. – așa ca pe vremurile de demult.

Singura schimbare – ce s-o ascundem – o vedem pe tablele stațiilor și pe mijloacele de transport: sigla veche a fost înlocuită cu cea nouă.

Nu știu cine-o fi desenat-o, da’ n-a făcut treabă rea.

Nici bună – dar nici nu se aștepta cineva să ne procopsim cu cine știe ce logo cu poveste, care să sugereze, care să te facă să te scarpini în creștet încercînd să-l deslușești.

Așa cum e noua siglă, e bună – mie-mi place.

N-are nimica modern; pare ceva ce-ar fi putut fi desenat, la repezeală, pentru vreun orășel mai nepricopsit de prin anii ’70…

Ei, și?

Tare m-am săturat de concursuri de creație la sfîrșitul cărora ești nevoit să arunci la gunoi tone de „concepte”!

Să lăsăm lucrurile simple; să nu ne mai fie frică să le lăsăm simple; să nu mai pierdem vremea crezînd că imaginea e totul.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

„nu sînt bune”

Au început să vină, în garaje, primele autobuze marca Otokar. Sînt turcești – știm.

Nu știm cum o să fie. Nu știm cum o să fie la anul, peste trei, peste cinci, peste zece ani – or ține zece ani?

Nu știm!

Și, din ce nu știm mai tare, ne dăm cu părerea mai tare.

Mă feresc de păcatul ăsta. Așa cum am zis, să le vedem.

Să vedem, noi – călătorii – cum sînt. Să vedem ce zic șoferii care o să tragă de ele.

… ce mi se pare simpatic – și atît, atît de tipic – e cum cei ce zbiară mai tare că nu sînt bune sînt taman ăia care nu s-au mai suit într-un autobuz de ani și ani de zile.

așa ar trebui să fie toată gîrla!

Bucureștiul n-are nici un cîștig de pe urma Dîmboviței.

N-ai pe unde să te plimbi, seara, de mînuță, s-admiri asfințitul; n-ai pe unde să te-aduni, lîngă apă, și să stai cu prietenii; trotuarul splaiului e lat de-un metru, plin de bălării-ntr-o parte – și-n cealaltă cu mașinile care gonesc pe lîngă tine, năucindu-te.

Cît despre albia de beton, ce să zici? Elegantă! … pentru un canal de irigații.

Să faci o plimbare cu bărcuța? Să se țină evenimente drăguțe nu doar odată-n an? Ar ajuta: dar n-avem.

Și totuși, pe-o bucată de cîteva sute de metri – cale de-o stație de autobuz – gîrla a devenit un spațiu încîntător.

Copaci, trotuar lat, loc de tîndălit pe mal, terase discrete una după alta – cu burgeri mari, limonade la borcan și chelneri care fac glume – mai mare dragul să te abați pe-aici în ceas de seară.

 

De la Unirii pînă-nspre Biblioteca Națională, gîrla e așa cum ar putea – și ar trebui! – să fie și-n restul orașului: vie, veselă, atrăgînd Oamenii.

o dimineață încîntătoare-n sectorul 5

Ce bucurie, să te trezești într-o dimineață-nsorită de toamnă și să ai surpriza nemaipomenită să găsești un lucru făcut frumos!

… și cît de frumos arată acum „Trafic greu”, cu șinele de tramvai proaspăt îmbrăcate-n iarbă verde!

Acțiunea continuă pe Rahova și Ferentari. E primul lucru frumos care se-ntîmplă-n sectorul 5 după atîția și atîția ani.

Nu poți să te faci că nu vezi!

„Sectorul 5 la 50 de ani”

… una din cele mai prostești mîndrii este aceea de apartenență la ceva artificial.

Cum ar fi – cel mai nimerit exemplu! – mîndria de-a te ști locuitor al unui… sector.

Sectorul e o găselniță artificială, o invenție care-a fost gîndită să ușureze actul administrativ… și atît!

E de-ajuns să privim istoric chestiunea; în ultimul secol Bucureștiul s-a văzut împărțit ba în patru sectoare, ba în opt, ba în șase!

Că, în timp, mici vătafi s-au cocoțat pe piedestalul șubred de primar de sector, asta-i altceva.

M-a pufnit rîsul aflînd că Primăria Sectorului 5 – negăsind altceva mai bun de făcut – se ocupă de un eveniment public numit „zilele sectorului” (pe care, ca de obicei, nu-l promovează nicăieri, că oamenii nu-s importanți) în care bate monedă pe… semicentenarul sectorului.

… uau! Sectorul 5 la 50 de ani! E ceva ce nu se poate lăsa nesărbătorit.

Numai că e suficient să ne uităm un pic în urmă – 50 de ani nu-i cine știe ce mare distanță! – ca să vedem că în 1968, atunci cînd raionul Nicolae Bălcescu se transforma în sectorul 5…. acel sector 5 nu era decît sectorul 4 de azi!

Iar sectorul 5 de azi… era atunci sectorul 6!

Vrem să-i acordăm sectorului nostru o umbră de istorie?

Ori socotim că a fost creat în 1950, cînd raionul Vladimir Ilici Lenin a fost înființat cam pe locul unde e azi sectorul…

Ori serbăm anul 1979, cînd sectoarele Capitalei s-au restrîns de la opt la șase, ocazie cu care fostul sector 6 devenea 5.

Sectorul 4 e tot mai bîlci!

Excesul e unul din cele mai mari defecte ale primarilor „gospodari”. Rar dai de cîte unul care chiar știe cînd să-și pună stavilă avîntului.

Cu toate ale lui, îl socotesc pe Robert Negoiță un primar bun, care-a adus un cîștig locuirii în sectorul 3. Ce e bine în sectorul 3 e că primăria a-nțeles să se-oprească la un moment dat, să nu îngrămădească obositor piesele de mobilier urban; să lase oarecum impresia de spațiu-n care se poate respira.

Cînd treci, însă, granița-n sectorul 4 te iei cu mîinile de cap. Primarul Băluță-i un continuitor strașnic al lui Piedone.

Pot să-i număr o sumedenie de idei bune, o droaie de proiecte ce îmbunătățesc viața oamenilor, mă bucur să văd artere-ntregi aduse, elegant, la un nivel plăcut.

Și – în același timp – toate, toate astea zdrobite, nimicite, turtite sub mii de stîlpi, ghiulele de piatră, lanțuri, fîntîni, garduri bălțate, spoturi colorate.

Și dacă, în timpul zilei, parcă nu ți se parte într-atît de obositor ce se petrece-n spațiile publice refăcute de Băluță în sectorul 4 (care măcar par, deocamdată noi și curate), peste noapte se schimbă calimera.

Cu toată revărsarea falsă de lumini și luminițe, străzile-s, în realitate, chioare. Spoturile montate sub copaci aruncă umbre nefolositoare; semnele de circulație au fost „îmbunătățite” cu leduri – de-a dreptul ilegal!! -; și pretutindeni luminile-s doar făcute să pună ceva în evidență, nu să lumineze.

Pe bune: cînd te plimbi seara-n sectorul 4 nu te simți în oraș – acolo unde locuiesc oameni! – ci undeva la bîlci la mare, acolo unde oamenii-s veniți să se-nghesuie la distracție, la consum, la hăhăială.

Rămîi c-o impresie îngrozitor de apăsătoare.

Băluță nu știe – nu poate – să-nțeleagă unde să se-oprească.

deci, e Bucureștiul „sacrificat”?

E o-ntrebare legitimă, indiferent de cine-i ăla care-o pune.

E o-ntrebare pe care noi ne-am mai pus-o, întrucît am văzut din partea autorității centrale a Statului dezinteres față de nevoile Capitalei. Și nu doar în istoria recentă.

Nu încape îndoială că Bucureștiul nu e ajutat, ba chiar că i se pun bețe-n roate.

Numai că…

Faptul că Bucureștiul joacă prost nu-i un pretext să se miorlăie că-l fură arbitrul, cum s-ar zice.

începe treaba

Ca să nu mai poată zice nimenea că la noi, în sectorul 5, nu se face nimic, primăria s-a apucat de ceva.

Știți, printre toate planurile frumoase pe care uneori chiar crede c-o să le facă, este și-acela de-a înierba liniile de tramvai construite cu pietriș.

Avînd, deci, atîtea planuri în cap, primăria din sectorul 5 nu s-a mai ocupat de chestiunile mărunte, acelea care ne ucid neuronii zi de zi: gunoaiele se strîngeau pe șine și așa rămîneau.

Dar de-acuma, gata!

Pe Calea Rahovei și pe Trafic Greu se mișcă lucrurile.

Se mișcă mai repede ca viteza tramvaiului cînd stă-n stație!

… înaintea pusului ierbii și gunoaiele și bălăriile au fost acoperite c-un strat de pietriș fin: deja arată frumos și elegant, așa cum noi – oamenii din sectorul 5 – merităm.

un praf cumplit

Nu merg des în parcul Sebastian, deși mi-i la o aruncătură de băț.

Mi se face greață de mizeria în care zace!

Fîntîna… nu mai funcționează; e astupată.

Iarba… s-a ars – trei sferturi din spațiul verde e numai țărînă, pămînt bătătorit. E mai multă iarbă-n țarcul dulăilor decît în preajma locurilor unde se joacă copiii!

Cînd treci pe aici te uluiește ceața care-nconjoară parcul.

Doar că nu e ceață; și nici dulcea lumină a-nserărilor de toamnă: e praf, un praf cumplit.

E mai mult praf în Parcul Sebastian decît pe șantierele din preajma Bucureștiului.

da’ relaxați-vă.

Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.

Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.

Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.

Dac-ar face-o…

Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.

… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…

NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.

Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?

Bună întrebare!

Mai ales că răspunsul doare!

Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.

… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.

Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.