despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

o serie de intervenții urbane nefericite

Cu toate ambițiile lor, locul primăriilor mici – de sector – e tot la coada măturii.

Hai să facă ele treaba pe care cetățeanul o vrea făcută: să măture, să repare garduri, să strîngă gunoaie, să dreagă, să cîrpească, să se-ngrijească de mașini lăsate aiurea, să nu țină cetățeanul la coadă la ghișeu… atît! Atît, zău așa, e de-ajuns.

Doar că e mai de efect și mai lucrativ să se bage în prefaceri urbanistice: cu cît mai drastice, cu atît mai bine.

Nu asta-i treaba lor și – din păcate – exemplele bucureștene din ultimii ani o dovedesc.

Primăriile de sector nu se pricep, n-au resursele, strategia și perspectiva de a duce la capăt asemenea lucrări dezlînate ce schimbă fața și viața întregului oraș, nu doar a unui cartier și a unui sector. Costul beneficiului imediat e vătămarea civilizației și armoniei urbane unitare pe termen lung.

O transformare recentă a cochetei artere Maior Coravu a transformat-o într-o veritabilă parcare. Mașinile circulă pe o bandă, printre stîlpi, indicatoare, borduri și o colecție de tufe, copăcei și boschetăraie. Trotuarele însă au rămas meschine și chiar dacă riveranii se pot bucura că au unde să-și lase mașinile, ar fi fost mult mai potrivit ca refacerea stradală să cuprindă o pistă pentru biciclete.

La doi pași, bulevardul Decebal a trecut printr-un șantier intensiv: dedesubt s-a construit o parcare. Lucrările de refacere nu-s gata, dar putem deja să băgăm de seamă că o să fie mai puțini copaci – dar mai multe tufe – și că bulevardul a rămas inutil de larg; senzația de arteră socialistă s-a amplificat. Cît despre asfaltul așternut acum vreo trei săptămîni, e plin de valuri și denivelări: nu poți merge zece metri fără să te zguduie.

Ajungem pe șoseaua Olteniței. Fiecare centimetru pătrat liber a fost valorificat. Parcările de reședință s-au extins și peste tot sînt numai alei și alte alei de acces, marcate brutal și agresiv. Cel ce trece pe aici are în stînga gardul de apără linia tramvaiului și-n dreapta un alt gard din tablă care delimitează noile parcări care au ocupat fostele trotuare și spații verzi – nimic care să te facă să te simți bine, vesel, ca într-un oraș ce-și respectă oamenii.

Ne alegem cu un magazinaș cu de toate, dar cu nimica din ce avem nevoie.

Mai trece o iarna?

scris de Ando

Unul din lucrurile bune făcute de fostul primar Onţanu, prin 2008-2009, a fost repunerea în circuitul normal a pasajelor pietonale subterane din zona Bucur Obor. Este vorba, în primul rând, de cel de sub şoseaua Colentina care pleacă de lângă magazinul Bucur Obor şi iese în faţa blocului „A.C.R.” de pe Colentina, foarte important pentru că el are şi ramificaţii la staţiile tramvaiului 21 (cel de al doilea pasaj fiind cel care subtraversează Calea Moşilor, în cealaltă parte a intersecţiei). O lungă perioadă, aceste pasaje fuseseră deturnate de la scopul lor principal, devenind un fel de bazaruri subterane care adăposteau sumedenie de buticuri, chioşcuri etc. Din cauza forfotei şi a aglomeraţiei generate de acest gen de comerţ (loc prielnic şi pentru prezenţa masivă a hoţilor de buzunare), lumea evita să folosească pasajele pentru adevărata lor menire, adică traversarea în siguranţă. Aşa că foarte mulţi se aventurau în traversarea pe sus, pe carosabil, expunându-se la accidente.

Prin reamenajarea pasajului, dotarea lui cu scări rulante şi, în paralel, a montării de garduri de protecţie la suprafaţă, s-a reuşit – aproape în totalitate – disciplinarea pietonală din zonă. Spun „aproape în totalitate” pentru că mai sunt şi acum zgubilitici care se dau mari, escaladând gardurile de protecţie de pe marginea şoselei pentru a traversa.

In  primavara anului trecut ADP sector 2 a efectuat operaţiunea de schimbare a scărilor rulante de la pasaj. Pentru scoaterea scărilor vechi şi înlocuirea lor cu cele noi, evident, a fost nevoie să fie demontate cupolele de protecţie de la gurile de acces.

Acele cupole, deşi nu arătau prea grozav, îşi aveau rostul lor, adică fereau scările de acele elemente care pot face periculoase treptele: ploaia şi ninsoarea.  Plus că, sunt sigur, nici mecanismelor de acţionare de la scările rulante umezeala în exces nu le face bine.

Te gândeşti că un bun gospodar (că tot suntem în gură, toată ziua, cu „economiile”, cu „refolosirile”, cu „lipsa banilor” etc.) ar fi depozitat acele cupole şi le-ar fi montat la loc. Aşi!

Nu sunt atât de naiv să nu înţeleg şi dedesubturile: urma caiet de sarcini, cerere de ofertă, licitaţie etc. câştigă cine trebuie, montăm alte cupole de protecţie, dar… surpriză: deşi era timp căcălău pentru toată birocraţia, vechea garnitură a primăriei nu a făcut nimic! De ce? Habar n-am! Cert este că nici acum, la data articolului, nu există cupole de protecţie la gurile pasajului. Noroc că iarna trecută a fost una mai blândă, dar nu se ştie cum va fi cea care stă să vină. Asta, ca să trecem peste aspectul dezolant pe care-l oferă intrările în pasaj!

Acum, aştept să văd: îi bagă noul primar de sector „în viteză” pe cei de la ADP ca să termine ceea ce trebuia terminat demult?

fără lumini nu doar de Crăciun

… cu bani poate face oricine, iar fără bani – la fel – oricine poate să nu facă nimic; dar oamenii așteaptă de la primar să facă… cînd nu sînt bani: de-aia îl și aleg.

Ca să rămîie lucrurile lămurite, odată pentru totdeauna, să-nțelegem: oamenii aleg primar ca să facă.

Să facă, da? În sensul de „să facă treabă”, în caz că mai e cineva care nu s-a prins.

Nu aleg, de exemplu, pe unul care să facă mai puțină treabă decît cel de dinaintea lui – nici măcar.

Pînă una-alta, oamenii s-au ales – în București – cu doi primari care, cu voluptatea șefului de scară, la adăpostul „grijii pentru banul public”, nu mai pun în sectoarele lor lumini de Crăciun.

Primari de zi, cînd le ies pozele bune, în lumina naturală; primari care nu înțeleg că pentru bietul bucureștean, în fiecare an, nenorocitele alea de luminițe de Crăciun sînt singura șansă să meargă pe trotuar fără să-și rupă picioarele și fără să-i fie frică să i se dea una-n cap.

Bucureștiul e atît de întunecat și de înfiorător, acum că se face-ntuneric după cinci seara, dar nimănui, niciodată, nu-i pasă că trăim în beznă: felinarele publice sînt rare, cu becuri chioare, atît în centru cît și-n cartiere.

cui i-e dator Nicușor

Capitala e condusă de un primar nou: treaba noastră e să înțelegem ce vrea, ce crede – ce-l mînă.

Am ști s-o facem dacă și el ar ști… ce vrea și ce crede.

Să nu greșim însă: să nu-l subestimăm; mai ales că nici măcar n-avem cum să-l estimăm.

Dar Primăria e o instituție publică uriașă, și primarul, cu siguranță, un Om Important. Oamenii Importanți fac greșeala să se ocupe doar de Lucruri Importante.

Pe primarul nostru de azi l-au făcut însă mare oamenii mici – și oamenii mici știu asta; și de-aia fiecare zice: „I-al meu, i-al meu!”, fiindcă fiecare a stat în soare și frig strîngînd semnături, bătînd cunoscuți la cap, împrăștiind vorba.

… dacă Nicușor Dan crede că li-i cumva dator, o să fie bine.

Ar fi cumplit dacă crede că nu-i dator nimănui.

din zbor

Piața de flori de la Coșbuc își revine: odată cu schimbarea primarului din sectorul 5, comerțul se-ntoarce, cu tot cu mizeria sa binecunoscută.

așadar – Piedone

A venit și timpul să-nțelegem de ce s-a ales Piedone primar în sectorul 5.

Celor care cred că oamenii n-ar fi trebuit să-l voteze nu le e limpede.

Oamenii l-au votat – simplu – fiindcă ani de zile s-au uitat cu jind peste gard, la sectorul 4, acolo unde se spălau și se măturau străzile, acolo unde locurile de joacă erau curate, acolo unde nu stătea nimeni la coadă la „taxe și impozite”.

Poate le-a fost rușine să-l voteze; dar mai rușine le era să trăiască în sectorul 5, unde nimeni n-a făcut nimic.

Dar a fost, oare, de ajuns ca doar oamenii să-l vrea Piedone primar?

De bună seamă – nu. A fost nevoie ca Piedone însuși să vrea foarte mult și foarte tare să fie primar.

De ce? Pentru că e singurul loc care i se potrivește: contrar a ceea ce credem, sectorul 5 nu e sărac și, mai presus de toate, fosta administrație pusese pe picioare o infrastructură bună, gata-gata să fie folosită cu rezultate vizibile. Strașnic moment să vii primar aici!

Am lămurit doar părțile cu „de ce”. Mai trebuie să lămurim partea cu… „cum”.

Nu era de ajuns să-l voteze oameni – a tras pentru el fantastica forță necunoscută care odinioară lucra pentru Vanghelie și care acuma nu l-a mai servit pe Florea, primarul care a pierdut.

… despre ce-a făcut Piedone-n sectorul 4: Parcul lui Piedoneiar în parcul lui PiedoneFarmecul discret al mîrlănieiprin Orășelul Copiilorgratis cu Piedonefalimentul ideii de sector

Ghidul primarului amator

Pentru ca – pe viitor – cine s-o mai alege primar să nu mai pățască rușinea nepriceputului în noaptea nunții, socotim că niște sfaturi nicidecum nu-s nefolositoare.

Așa, deci!

Primarul are mare noroc: de cînd e ales și pînă cînd are voie să intre-n primărie, cu tricolorul peste umăr, trec cîteva săptămîni. Chiar și cel mai mocofan ales are timp berechet să se pregătească.

Ca să vedem pentru ce să se pregătească, să ne dumirim mai întîi ce are nevoie odată ce-i pus primar.

Are nevoie de timp, de imagine și de informație.

Timp – ca să-ncepă să facă ceva.

Imagine – ca lumea să creadă că face ceva.

Informație – ca să poată face… ceva.

Ca să ai timp, îți trebuie imagine; dar ca să ai imagine nu-i nevoie de mult timp.

Așa că imaginea e cel mai important lucru. Cum se face ea?

Nefiind întrutotul zevzec, știi o seamă de lucruri care nu merg; care-s stricate; care pe oameni îi scot din minți. Între alegeri și depunerea jurămîntului faci o listuță cu o mînă de lucruri dintr-astea și te pregătești să le „rezolvi” a doua zi după ce intri-n primărie. E nevoie de cîțiva oameni care vină cu tine și să se lase ciufuliți – se găsesc! – și ce minunat e să arăți cum se rezolvă într-o zi probleme care ședeau nerezolvate de cîțiva ani!

Iată, deci – imaginea-i gata: primar hotărît, gospodar, priceput: un om care conduce și care trage pentru ceilalți oameni.

Dacă ai talent – deși asta vine după cîțiva ani! – nici nu trebuie să faci lucruri dintr-astea-n fiecare zi. Marii maeștri ai administrației publice ies pe teren lunea și, dacă joacă bine, dau suficient material pentru presă și facebook pînă joi, cînd, la o adică, mai apar un pic prin telefon la TV.

Firește, fiind nou în lumea asta, la televizor n-o să te bage nimeni în seamă dacă nu ai relații și plătești; de aceea e important să faci presa să vină la tine, fiindcă îi place-n continuare să primească mură-n gură știri și subiecte. Nu-i o inginerie atomică să produci un pic de conținut în fiecare zi – o declarație, un filmuleț – care să poată fi luat ca atare de pe contul tău de facebook.

Cît poți duce scenetele astea? Dacă ai noroc, mai bine de-o lună de zile: o lună de zile în care, în realitate, n-ai făcut nimic.

Cînd vezi că nu mai merge așa, e vremea să cobori printre oameni: le-ai dovedit că poți să-i ajuți, așa că o să vină la tine – te lași agățat pe stradă, dimineața, cînd vii la primărie cu un covrig în mînă (cafeaua se mai varsă, merdenelele mînjesc, gogoșile murdăresc cu zahăr; covrigul e popular și curat) și notezi probleme: oamenii, bucuroși că nu ești cu nasul pe sus, o să fie îngăduitori cînd rezolvarea lor trenează.

Dacă ți se potrivește s-o faci pe vițelușul, mai merge și să te-apuci să vezi „cum fac treburile ceilalți”, plecînd prin alte orașe ca să le înțelegi funcționarea; poate nu se prinde nimeni că asta puteai s-o faci dinainte să te alegi primar.

Încă o săptămână-două mai cîștigi luînd și promovînd o hotărîre inedită, nefolositoare, enervantă care nu are însă impact direct asupra oamenilor, dar îi scoate din ale lor.

Deci, ai timp, ai imagine – poți să te ocupi liniștit de informație. Cine – în orice instituție, de stat ori privată – intră și mișună, nevăzut, peste tot? Liota de paznici, meșteri de la „tehnic”, doamne de la curățenie; flăcăii de la IT; și – mai presus de oricine – șoferii, cei care au putere asupra tuturor șefilor pe care-i plimbă peste tot. Cu „sărumîna”, cu mici atenții de sfîrșit de săptămînă, cu cîteva intervenții pentru familii și cu prime de merit în nici două luni de zile tot personalul de care ceilalți uită e oastea care trage pentru tine.

A – n-am zis nimica despre ce-ar trebui să facă primarul? E un articol pentru amatori, nu pentru primari; primarii știu ce să facă, și o fac deja.

Cu plăcere.

nu mai repede – ci mai sigur

În toate aspectele vieții de zi cu zi există un „pas următor” – ceva ce presupune evoluție, reașezarea și îndreptarea lucrurilor care se dovedesc că nu aduc nici o mulțumire oamenilor.

Așa e și traficul auto din Capitală.

Bucuroși că avem mașini pe care le putem folosi, ne-am pomenit că fără ele sîntem neputincioși, ajungînd să le fim sclavi în orice deplasare.

Că nu mai merge așa, se vede la orice oră – dar ca să trecem cumva peste starea-n care ne găsim, e nevoie să ne gîndim la ce-i de făcut.

Sigur, îmbunătățirea transportul public, respectarea regulilor de circulație, creșterea deplasărilor trotineta și cu bicicleta îs rețete verificate și nu greu de pus în practică.

Dar traficul auto cu mașinile personale nu o să se reducă, nu-i așa?

Și atunci oamenii trebuie să se gîndească că mai trebuie ceva – ceva în plus: o schimbare de atitudine.

Traficul nu trebuie să fie rapid!

Scopul deplasării dintr-un punct într-altul nu e să ajungi mai repede dintr-un punct într-altul: în oraș lucrurile nu funcționează așa, fiindcă în oraș trăiesc nu șoferi, ci oameni.

În oraș scopul deplasării e să ajungi cît mai în siguranță dintr-un punct într-altul: siguranță pentru șofer, și pentru cei ce merg pe trotuar, ce traversează, ce așteaptă în stații; și prin siguranță înțelegînd nu doar limitarea pericolelor, ci și creșterea predictibilității deplasării.

Ce-ar fi să n-ai voie să-i dai mai mult de 40 la oră nicăieri prin oraș? Ce-ar fi dacă pe toate șoselele și bulevardele autoturismele ar avea la dispoziție cel mult două benzi, în loc de trei sau patru?

S-ar circula mai încet, dar s-ar ajunge mai sigur: iar asta e un cîștig pentru toți oamenii.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

pe prima bandă

Sînt niște bulevarde late pe unde șoferul știe că – în condiții de trafic aglomerat – înaintează mai iute dacă șade băbește pe prima bandă decît dacă se pune pe mijloc.

Firește că banda asta are surprizele ei: mai stă un camion de gunoi, mai oprește un taxi, mai lasă cineva mașina pe avarii, se mai mocăie vreun autobuz, mai trec bicle, trotinete, scutere…

Și – mai ales! – pe prima bandă întîlnim toate felurile de gropi, de crăpături, de guri de canal lăsate ori ridicate: ne cam e milă de mașină cînd mergem pe lîngă bordură, nu?

Și aici vine fractura logică bucureșteană: autobuzele și troleibuzele – care sînt ale Primăriei! – sînt nevoite să circule în cele mai neprielnice condiții; și ne mirăm cu toții că troncăne, că zdroncăne, că bocăne… și că reparațiile costă bani și că pe durata reparațiilor stau pe dreapta.

… taman pentru mijloacele sale de transport Primăria ar trebui să se-ngrijească să circule cît mai lin și fără necazuri.

Da’ mă rog – ce știu eu.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

la ce bun, la ce folos?

Să se vadă frumos, să se vadă că se face ceva…

Băi, nene, chiar ni s-a luat de treaba asta!

Uite aici: mașina primăriei trece și udă strada – că o udă, nu o spală.

La ce folos să uzi strada, dacă nu o speli?

Îi încălzește pe șoferi că circulă pe strada udă?

Pe restul oamenilor, care continuă să meargă pe trotuare pline de căcați și de mizerie, pe lîngă borduri unde s-au strîns tone de praf și gunoaie, cu siguranță nu-i încălzește.

Dar, da: se vede frumos, se vede că se face treabă.

Doar că „treaba” asta nu folosește nimănui.